26 Martie

Este a 85-a zi a anului. 
Au mai rămas 280 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 08 m și apune la 19 h 36 m. 

Citatul zilei

    “Lumea este un ziar haios citit invers. Şi astfel nu este prea distractiv.” (Tennessee Williams)

Ziua internațională a luptei împotriva epilepsiei (Purple Day)

La 26 martie, este marcată Ziua internațională a luptei împotriva epilepsiei, cunoscută la nivel mondial sub denumirea de Purple Day, zi care vizează creșterea gradului de conștientizare la nivel mondial a epilepsiei.

În prezent, este marcată în peste 50 de țări din lume, cu scopul de a crește gradul de informare în privința bolii, risipind astfel miturile asociate epilepsiei. Culoarea acestei zile este mov. Purtând un obiect de această culoare sau folosind iluminatul colorat astfel, ne manifestăm solidaritatea cu cei care suferă de epilepsie.

A fost inițiată în 2008, în Canada, de către Cassidy Megan (în vârstă de numai nouă ani, care se lupta cu această boală) împreună cu mama sa, Angela Cassidy Megan.

Scopul era de a face oamenii care suferă de epilepsie să vorbească despre momentele critice trăite pentru a nu se simți singuri și pentru a-i ajuta și pe alți să treacă mai ușor peste crizele cauzate de boală. La eforturile acestora, a răspuns Asociația pentru Epilepsie din Nova Scoția, din Canada, care s-a implicat în campania pentru epilepsie.

În 2009, Fundația Anita Kaufmann, din New York, și Asociația pentru Epilepsie din Nova Scoția și-au unit forțele pentru a lansa Purple Day pe plan internațional, organizând parteneriate cu persoane fizice și organizații din întreaga lume pentru a promova cunoașterea acestei boli și pentru a înțelege efectele ei asupra vieții oamenilor marcați de această boală. De asemenea, se militează pentru o nouă viziune a lumii asupra epilepsiei, în care frica și ignoranța să fie înlocuite cu înțelegerea și grija față de cel afectat de această boală.

Eepilepsia reprezintă un grup de tulburări neurologice de lungă durată, caracterizate prin una sau mai multe crize epileptice. Se estimează că 65 de milioane de oameni din întreaga lume trăiesc cu epilepsie.

La nivel mondial, unul din 100 de oameni suferă din cauza acestei afecțiuni, potrivit Biroului Internațional pentru Epilepsie. Se situează pe locul al patrulea ca incidență în cadrul categoriei de boli neurologice, după migrene, accidente vascular-cerebrale și Alzheimer.

Aproximativ 90% dintre persoanele care suferă de epilepsie trăiesc în țări aflate în curs de dezvoltare, unde incidența afecțiunii este aproape de două ori mai mare în comparație cu țările dezvoltate.

Mai mult, această tulburare răspunde la tratament medicamentos în doar 70% din cazuri, astfel că trei pacienți din 10 nu își pot controla afecțiunea.

Cercetarea și dezvoltarea de tratamente inovatoare este esențială și, de asemenea, fondarea mai multor centre specializate, formarea unor echipe interdisciplinare (neurolog, pacient, psiholog și familie), o mai bună informare a medicului de familie în ceea ce privește simptomatologia bolii și o mai bună educare a pacienților cu privire la boala lor și importanța terapiilor.

În România, sunt aproximativ 200.000 de pacienți cu epilepsie, conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății, dar medicii cred că numărul acestora ar fi mai mare, de 300.000 până la 500.000.

Epilepsia este o tulburare neurologică incurabilă, care apare cel mai frecvent fie la vârste foarte mici, fie foarte înaintate, iar, în aproape 50% din cazuri, cauzele afecțiunii nu sunt identificate. Se manifestă prin crize bruște și imprevizibile, de câteva secunde sau minute.

Unele crize pot trece aproape neobservate, în timp ce altele sunt dramatice. Câteva dintre cauzele cunoscute sunt traumatismele craniene, accidente vasculare, infecții, tumori, tulburări de dezvoltare a creierului, suferința la naștere și factorii ereditari. Cea mai comună formă de epilepsie (idiopatică) afectează 6 din 10 pacienți și poate avea un teren genetic.

Dacă nu este tratată corect, epilepsia poate avea consecințe grave asupra pacientului, determinând deteriorarea fizică și psihică.

În 2015 a fost lansată de Biroul Internațional pentru Epilepsie și Liga Internațională împotriva Epilepsiei o nouă zi de marcare a epilepsiei — a doua zi de luni a lunii februarie — denumită Ziua Internațională a Epilepsiei.
Desfăşurată sub îndemnul “Deschide-ţi inima, fii alături de ei!”, campania din anul 2018 face parte din demersurile de educare, sensibilizare şi constientizare socială cu privire la problemele cu care se confruntă persoanele bolnave de epilepsie. Dorinţa permanentă de a fi alături de cei aflaţi în suferinţă, de a-i ajuta să treacă mai uşor peste problemele specifice acestei boli şi de a-i sprijini pentru a putea merge cu încredere mai departe constituie obiectivul prioritar al ASPERO.

26 martie, Ziua Crucii Casei Regale a României

Personalitățile distinse cu Crucea Casei Regale a României sărbătoresc în fiecare an ziua decorației lor la 26 martie, data la care Carol I a devenit Rege al României, prin votul reprezentanților națiunii (14/26 martie 1881).

Crucea Casei Regale a României a fost instituită acum opt ani, prin ordinul Majestății Sale Regelui Mihai I, în ziua de 10 mai 2008.

Decorația se poate acorda unor membri sau colaboratori ai Casei Majestății Sale, precum și unor personalități din România sau din străinătate care se bucură de prestigiu în țara noastră, reprezentând societatea civilă, mediul politic sau economic, lumea culturii sau a diplomației. Decorația se poate acorda unor organizații naționale sau internaționale. Crucea Casei Regale a României se poate acorda, de asemenea, unor persoane care au contribuit la acțiunile Familiei Regale în serviciul României.

Decorația poate fi acordată unui număr de maximum 150 de personalități și organizații. În acest moment sunt acordate un număr de 106 decorații.

Printre cei care au primit Crucea Casei Regale a României se numără oameni de artă precum Sorin Dumitrescu, Șerban Sturdza, Ion Caramitru, Dan Grigore, Cristian Mungiu și Oana Pellea, jurnaliști precum Mircea Carp, Stelian Tănase, Frédéric Mitterrand, Marilena Rotaru și Dana Deac, istorici precum Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Alexandru Zub, Nicolae-Șerban Tanașoca și Georgeta Filitti. Au mai primit Crucea Casei Regale a României surorile Coposu și Doina Cornea.

Printre personalitățile decorate care nu se mai află printre noi se numără Mitropolitul Nicolae al Banatului, Sorin Bottez, Ivor Porter și Eleodor Focșeneanu.

“Societatea Timișoara”, “Biblioteca Centrală Universitară Carol I”, Filarmonica Moldova din Iași, Filarmonica Transilvania din Cluj, Societatea Română de Geografie, Comuna Regina Maria din Soroca sunt instituții și organizații care au primit decorația regală. Au fost decorate în luna decembrie 2015 douăzeci de echipe medicale care și-au adus contribuția la salvarea sau tratarea victimelor tragediei din Capitală, de la Clubul Colectiv.

În ziua de 26 martie 2016 va fi conferită Crucea Casei Regale a României Societății Naționale de Cruce Roșie, la împlinirea a 140 de ani de la fondare.

Ziua SRI

Serviciul Român de Informații (abreviat SRI) a luat ființă pe 26 martie 1990 și este unul dintre serviciile secrete române, alături de SIE. Este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României. Directorul actual al serviciului este Eduard Hellvig, membru al partidului PNL, numit la conducerea instituției la data de 2 martie 2015, la propunerea președintelui Klaus Iohannis. Unitatea de învățământ a SRI este Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul".

La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției. Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Serviciul Român de Informații este condus de către un Consiliu Director. Consiliul este un organ deliberativ, compus din directorul SRI, prim-adjunctul directorului, adjuncții directorului și șefii unor unități centrale și teritoriale. Directorul are rang de ministru și este numit de Parlament, la propunerea președintelui României. Acesta conduce întreaga activitate a serviciului și îl reprezintă în relațiile cu celelalte instituții importante ale statului (Parlament, Președinție și Guvern). De asemenea, acesta organizează și asigură aplicarea legilor și a hotărârilor Consiliului superior de apărare a țării în cadrul serviciului și emite, potrivit legilor în vigoare, ordine și instrucțiuni.

Directorul are un prim-adjunct și 3 adjuncți care au rang de secretari de stat și care sunt numiți de Președintele României, la propunerea directorului.

Atribuțiile serviciului

Serviciul Român de Informații culege, verifică și valorifică informațiile necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării acțiunilor care sunt de natură să lezeze siguranța națională a României, și desfășoară activități vizând apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care nu pot fi făcute publice din punct de vedere legal. De asemenea, la cererea Consiliul suprem de apărare a țării, serviciul asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini, sau altor persoane, atunci când acestea sunt vizate de amenințări cu acte de terorism și desfășoară activități pentru descoperirea și contracararea acțiunilor de confecționare, deținere sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicațiilor.

Serviciul Român de Informații este o instituție fără competențe în desfășurarea activităților de urmărire penală, acesta neavând posibilitatea reținerii sau arestării preventive, unitățile sale nedispunând de spații proprii de arest.

Informațiile din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate, potrivit legii nr. 51/1991, următoarelor instituții:

    * Președintelui României, Președintelui Senatului, Președintelui Camerei Deputaților și Comisiilor permanente pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două camere ale Parlamentului României;

    * Primului Ministru, miniștrilor și șefilor de departamente din ministere (când informațiile au legătură cu domeniile de activitate pe care aceștia le coordonează);

    * Prefecților, primarului general al capitalei, precum și conducătorilor consiliilor județene, respectiv al municipiului București (pentru probleme care sunt de competența acestora);

    * Organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1636: Este fondată Universitatea din  Utrecht, Olanda.
  
  
  

Birourile administrative ale Universității din Utrecht (fondată în 1636) sunt în clădiri care au aparținut adunării călugărilor Catedralei. Sala capitulară însăși, în care a fost semnată Uniunea de la Utrecht, este acum Aula (Sala Mare) universității. O parte a universității este adapostită în clădirile din secolul al 19-lea din partea de nord a străzii Janskerkhof. Noul cartier universitar, De Uitof, cu grădina botanică și un spital, se află în estul orașului.

• 1881:  Domnitorul Carol I al Principatelor Române a fost proclamat primul rege al României.

În calendarul modern al României, ziua de 26 Martie lipseşte din rândul sărbătorilor oficializate prin decrete şi legi. Cu toate acestea, 26 Martie marchează un moment deosebit, în care cercul aspiraţiilor de neatârnare ale românilor s-a închis pentru prima oară în anul 1881.
La 26 martie 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I, până atunci Prinţ, ori Domn, al Principatelor Unite Ţara Românească şi Moldova a fost proclamat primul Rege al României.

Tot în această zi, prin „Legea Pentru Proclamarea Titlului de Regat al României,” Familia Regală – până atunci identificată ca o Dinastie străină venită pe Tronul unei Românii aflate sub suzeranitate, tocmai pentru a o elibera şi a-i consolida identitatea – devine Familia Regală Română, luându-şi numele „al / a României.”

La 26 martie 1881(14 martie stil vechi), ţara era în sărbătoare. Parlamentul a votat legea prin care Principatul României a fost înălţat la rang de regat, iar prinţul Carol I de Hohenzollern devenea rege. Turcia a fost prima care a recunoscut Regatul României. Au urmat-o Anglia, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

În 1881, se împlineau 15 ani de domnie stabilă şi fructuoasă a lui Carol I. Era pace, iar diplomaţii încheiaseră discuţiile cu cancelariile europene pentru ca România să devină regat. Trecerea de la principat la regat s-a produs într-o zi de sâmbătă. Legea a fost propusă de liberali, dar a fost votată în unanimitate de parlament.

„Primesc titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface deloc legăturile strânse care mă unesc cu poporul meu prin luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat. Să dea Dumnezeu ca primul Rege al României să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe ultimul Principe de toate necazurile”, spunea Carol I.

Carol I a semnat legea în faţa tuturor. Mulţimea a sărbătorit pe străzi până târziu în noapte. Carol nu a acceptat să i se facă o coroană de aur. Ci una din oţelul unui tun capturat în 1877, la Plevna. România a rămas monarhie timp de 67 de ani, până pe 30 Decembrie 1947, când comuniştii l-au obligat pe Regele Mihai să abdice.

Majestatea Sa Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

Rigoare, sobrietate și tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al României. Înconjurat de o strălucită pleiadă de oameni politici, Carol a făcut istorie îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea. Comandant suprem al armatelor româno-ruse în asediul Plevnei din timpul Războiului de Independență (1877-1878), cu o contribuție decisivă în același război, Carol s-a încoronat rege în 1881, purtând cu nedisimulată mândrie coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Înconjurat de o strălucită pleiadă de oameni politici: I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a făcut istorie la propriu. Dacă dobândirea independenței României a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc în inimile românilor, Regele de oțel era conștient că adevărata luptă abia începea. Era lupta pentru modernizarea unei Românii care, pentru prima dată după secole întregi, își putuse afirma neatârnarea și identitatea națională. Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria românilor (1866-1914), Carol a lăsat urmașului său o Românie cu o modernă rețea feroviară, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavodă), cu un port funcțional amenajat la Constanța și cu o reședință de vară la Peleș, demnă de oricare țară modernă europeană. 

Cu sprijinul său au activat și au modernizat învaățământul Spiru Haret, administrația – Vasile Lascăr, iar apărarea națională – Nicolae Filipescu. Bucureștii, care se înfățișau călătorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretenții de urbe, erau în 1914 orașul Ateneului, al Palatului Poștelor, al Palatului CEC, al Palatului Sturdza, al Cercului Militar Național, al hotelului Athenee Palace și nu în ultimul rând al nou-construitului Palat Regal.

Sfârșitul vieții și al domniei sale a fost marcat însă de suferința de a nu-și fi putut ține cuvântul dat împăratului Germaniei: acela de a alinia România în război alături de patria sa de origine. În urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 1914, același consiliu care trebuia să stabilească partea alături de care România ar fi urmat să intre în Primul Război Mondial, Carol I s-a văzut pus în fața unei alegeri sfâșietoare: aceea de a lupta împotriva țării sale de origine sau de a alinia România, împotriva voinței acesteia, într-un război alături de Germania. Se spune că tocmai durerea pricinuită de o asemenea alegere a fost cea care i-a grăbit sfârșitul de la 10 octombrie 1914.

În urma sa rămânea o Românie modernă, o țară a cărei tranziție de la balcanism către o existență comparabilă cu cea a țărilor occidentale fusese pe cât inovatoare, pe atât de bruscă. Și tot în urma sa rămânea un nume demn de paginile de aur ale istoriei… Carol I al României – Regele de Oțel.

• 1911: S-a născut Tennessee Williams, dramaturg american (d. 1983)
  

Tennessee Williams, pseudonimul literar al lui Thomas Lanier Williams, (n. 26 martie 1911 – d. 25 februarie 1983) a fost un dramaturg, poet și romancier american, laureat al premiului Pulitzer pentru dramă pentru piesa de teatru A Streetcar Named Desire (Un tramvai numit dorință) în 1948 și ulterior pentru piesa Cat On a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperișul fierbinte) în 1955, ambele beneficiind de timpurii  și mai contemporane ecranizări remarcabile.

Scrierile sale, adeseori autobiografice, au modificat radical ideile contemporane despre literatura Sudului. Williams explorează dorințele și frustrările intense dintr-o societate frământată și violentă. Teatrul lui, mai ales, este profund ancorat în propriile fantasme subiective, obsesive, sprijinindu-se pe „pânza de păianjen a unei monstruoase complexități“ formate din „imaginile țesute de fiecare dintre noi în jurul lui însuși între naștere și moarte“. Obsesia majoră a autorului o constituie scurgerea timpului, nostalgia după un trecut fericit irecuperabil, teama de viitor. Personajele sale sunt ruine sau monumente a ceea ce au fost odată; nevoite să supraviețuiască propriei frumuseți sau glorii, ele aleg să se autodistrugă prin droguri sau pasiune dezlănțuită. Piesele lui Tennessee Williams s-au bucurat de succes încă din anii '40, fiind jucate pe Broadway și, mai tîrziu, ecranizate în interpretări celebre. Printre cele mai cunoscute se număra: Menajeria de sticlă (New York Drama Critics' Award pentru cea mai bună piesă a stagiunii, 1945), Vară și fum (1948), Un tramvai numit dorință (Premiul Pulitzer, 1948), Pisica pe acoperișul fierbinte (Premiul Pulitzer, 1955), Dulcea pasăre a tinereții (1959), Noaptea iguanei (1961).

• 1923: Votarea în Parlamentul României a Constituției din 1923.

La data de 26 martie 1923, Parlamentul României votează Constituţia României Mari, una dintre cele mai avansate şi democratice constituţii din Europa acelui timp. Proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii din Parlament de către Partidul Național Liberal, acest proiect fiind contestat de principalele partidele de opoziție, Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, care nu au participat la votarea ei. În cele din urmă, noua Constituție va fi acceptată de toţi reprezentanții politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare și astfel Constituţia va fi fost promulgată de regele Ferdinand prin decret regal la 28 martie 1923. Prevederile noii Constituţii întăreau rolul Parlamentului în viaţa politică consfințind libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, precum și egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor din România. De asemenea, în textul noii Constituției era stipulat faptul că România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil ce nu poate fi înstrăinat. Noua Constituție, după cum am mai spus, punea accentul pe caracterul național si unitar al statului român, precizând totodată că limba româna este limba oficială a statului, această precizare fiind necesară pentru a fi înțeleasă și implementată și de minoritățile naționale ce trăiau în România.

 ,,Constituția unificării” sau ,,Constituția liberală” cum mai a fost numită această Constituție, avea la bază Constituția adoptată în 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, un număr de 78 s-au păstrat de la cea din la 1866, textul ei consacrând-se ferm principiul separației puterilor în stat. Astfel, Parlamentul constituia puterea legislativă a statului şi era după model bicameral, fiind compus din Senat și Adunarea Deputaților și avea rolul de a propune, de a discuta, de a vota și de a abroga legile, având și drept de control asupra activității guvernului. Tot în textul acestei Constituții exista articolul ce prevedea că Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui prin intermediul miniștrilor, tot regele fiind acela care numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, convoca și dizolva Parlamentul, avea drept de amnistie și grațiere, conferea decorații, încheia acorduri internaționale, acestea devenind valabile doar după ce erau aprobate de Parlament. De asemenea, orice act al regelui, trebuia contrasemnat de ministrul de resort pentru a putea fi pus în practică și a fi recunoscut ca act oficial. Regele nu avea de asemenea, ascendenţă asupra puterii judecătorești, actul de justiție se exercita numai de către organele judecătorești, hotărârile se pronunțau "în virtutea legii" și se executau "în numele regelui". Cu privire la legalitatea legilor din Constituție, se specifica foarte clar că ,,numai Înalta Curte de Casație” are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare statului de drept”. Constituția din 1923 a funcționat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a inițiat, ca urmare a instaurării dictaturii regale, o nouă Constituție, care întărea însă puterea regală şi limita libertățile democratice.

Adoptarea Constituției a fost cel mai important act politico-juridic pentru organizarea și dezvoltarea României după Marea Unire din 1918.

Constituţia din 1923 precizează mai bine decât Constituția din 1866, principiul suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional, unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil”. Forma de guvernământ era monarhie constituțională. Dreptul de proprietate nu mai era un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivităţii primând asupra intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică, fiind redefinite noţiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor de comunicaţie, spaţiului atmosferic, apelor navigabile etc.) şi „bunuri publice” (cuprind apele ce pot produce forţa motrice şi pe cele care pot fi utilizate în interes obştesc). De asemenea, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului. Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii. Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetățenilor majori (de peste 21 de ani), cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renunțându-se la sistemul cenzitar.

Membrii Senatului erau de două categorii :

aleşi– (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani;

de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile, a căror situație se va reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926. Abia prin Constituția din 1938 femeile vor căpăta complet dreptul la vot.

Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Membrii puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii. Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă instituție fiind Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Principiul inamovibilităţii judecătorilor asigura independenţa şi obiectivitatea judecătorilor.

Drepturile românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei:

- garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie : „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita.”

- egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;

- libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.

Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”). Constituția din 1923 a fost în vigoare până la 29 februarie 1938, când a fost promulgată Constituţia carlistă, care a înlocuit regimul parlamentar reprezentativ cu supremaţia puterii regale. Carol al II-lea a urmărit instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi activitatea parlamentară, guvernele devenind simple instrumente. Constituția din 1923 a contribuit la crearea cadrului nou de funcționare regimului de monarhiei constituționale, format dintr-un ansamblu de instituții statale, partide și grupări politice, organisme sociale, obștești și culturale. Ea a facilitat manifestarea liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi formaţiunilor politice și accesul la viața politică pentru categorii sociale foarte largi.

• 1949: S-a născut Principesa Margareta a României, fiica regelui Mihai I al României
  
  
  

Prinţesa Margareta a absolovit Universitatea din Edimburgh, unde a studiat Sociologia, Ştiinţele Politice şi Dreptul Instituţional Public. După absolvire a lucrat într-un număr de universităţi britanice, specializându-se în sociologie medicală şi politici de sănătate publică. A participat într-un program de cercetare coordonat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

În 1983 s-a mutat la Roma şi s-a alăturat Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU, apoi s-a alăturat Fondului Internaţional de Dezvoltare a Agriculturii. Din 1989 s-a dedicat muncii de caritate, punând bazele Fundaţiei Principesa Margareta a României, organizaţie neguvernamentală, apolitică şi non profit care activează în şase ţări: România, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Belgia şi SUA. Fundaţia dezvoltă şi susţine programe care doresc îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a persoanelor aflate în dificultate, stimulează solidaritatea între generaţii, contribuie la întărirea capacităţilor instituţionale a organizaţiilor şi instituţiilor care lucrează cu copii şi vârstnici, cultivă şi talentul local.

Pe 21 septembrie 1996 Principesa Margareta s-a căsătorit la Lausanne cu Radu Duda, cunoscut din 2007 ca "Altețea Sa Regală Principe al României”. În anul 1997 regele Mihai a numit-o drept succesoare la conducerea Casei Regale a României. La 30 decembrie 2007 regele Mihai a desemnat-o pe principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de "Principesă Moştenitoare a României” şi de "Custode al Coroanei României”.

• 1953: Jonas Salk a anunţat într-o emisiune radio descoperirea vaccinului antipoliomelitic, anunţul în premieră fiind catalogat de maximă importanţă, pentru că făcea posibilă salvarea a zeci de mii de bolnavi, îndeosebi copii.

Poliomielita, adesea denumită și paralizie infantilă, este o boală infecțioasă virală acută, care se răspândește de la om la om, de obicei pe cale fecal-orală. Termenul derivă din limba greacă poliós(πολιός), însemnând gri, myelós (µυελός), se referă la măduva spinării, iar sufixul -itis, denotă inflamație.

In anii ’40-’50, epidemiile aparute au ucis mii de persoane, numai in 1952 peste 3.000 de oameni decedand din cauza acestei boli, iar alte 50.000 fiind afectate de virus.

Pentru ca virusul se transmitea cu usurinta, epidemiile de poliomielita erau ceva obisnuit in primele decenii ale secolului XX. De altfel, chiar presedintele american Franklin D. Roosevelt s-a imbolnavit de poliomielita, la varsta de 39 de ani paralizand partial din aceasta cauza. Ulterior, Roosevelt si-a transformat casa din Warm Springs, Georgia, intr/un centru de recuperare pentru bolnavii de poliomielita.

Procedura lui Jonas Salk, incercata pentru prima oara fara succes de catre americanul Maurice Brodie in anii ‘30, a constat in anihilarea mai multor tulpini de virusi, iar apoi in injectarea virusilor, deveniti benigni, in fluxul sanguin al unei persoane sanatoase. Sistemul imunitar al persoanei urma apoi sa creeze anticorpii meniti sa faca organismul imun la viitoarele expuneri la poliomielita. Salk a facut primele incercari pe oameni asupra unor fosti pacienti, asupra sa si a familiei sale, iar in 26 martie 1953 si-a facut publica descoperirea la reteaua de radio CBS si doua zile mai tarziu intr-un articol al Jurnalului Asociatiei Medicale Americane.

Salk, nascut in New York in 1914 din parinti rusi si evrei, a inceput cercetarile pe vaccinul care provoaca poliomielita pe vremea cand era student la medicina, iar ulterior le-a continuat din pozitia de cercetator-sef al Laboratului Universitatii din Pittsburgh, in 1948 inregistrand primele succese.

In aprilie 1955, s-a anuntat ca vaccinul este eficient si sigur si a inceput o campanie nationala de inoculare, iar rezultatele s-au vazut imediat pentru ca numarul imbolnavirilor a scazut enorm. In 1962, a devenit disponibil un vaccin administrabil pe cale orala, realizat de cercetatorul american de origine poloneza Albert Sabin. Acest fapt a facilitat foarte mult distributia vaccinului anti-poliomielita. Jonas Salk a fost rasplatit cu Medalia Libertatii, distinctie care i-a fost acordate de presedintele SUA in 1977. Cercetatorul american a incetat din viata in, 1995, in La Jolla, California.

Aproximativ 90% din infecțiile cu poliovirus cauzând poliomielită sunt asimptomatice, indivizii afectați pot arăta o gamă largă a simptomelor, dacă poliovirusul intră în fluxul sangvin. În aproximativ 1% dintre cazuri, virusul pătrunde în sistemul nervos central, infectând și distrugând preferențial neuronii motori, având ca efect slăbiciune musculară și paralizie flască.

Poliomielita este cauzată de infecția cu un membru al genului enterovirus, cunoscut sub numele de poliovirus (PV). Acest grup de virus ARN colonizează tractul gastro-intestinal în mod specific orofaringele și intestinul. Timpul de incubare (la primele semne și simptome), variază de la trei la 35 de zile, cu o durată obișnuită de la șase la 20 de zile.Poliovirusul infectează și provoacă boli doar oamenilor.Structura virusului este foarte simplă, compusă dintr-un singur genom ARN închis într-un înveliș proteic numit capsidă.

• 1970: la Hollywood avea loc premiera filmului documentar Woodstock, 

realizat de Michael Wadleigh si filmat in timpul celebrului festival din august 1969 – cel mai mare festival de muzica rock din istorie, ramas un simbol al miscarii hippie

La Woodstock au participat 500.000 de oameni, iar alti 250.000 nu au putut ajunge, autostrazile fiind blocate de masini oprite de-a lungul a sute de kilometri. In timpul acelui week-end ploios au murit trei oameni si s-au nascut acolo doi copii. Documentarul, in care sunt incluse imagini din timpul concertelor sustinute in festival de Joan Baez, The Who, Joe Cocker, Santana, Janis Joplin si Jimi Hendrix, a castigat un premiu Oscar. Documentarul “Woodstock” n-ar fi existat daca Artie Kornfeld, unul dintre promotorii festivalului, s-ar fi lasat descurajat de faptul ca aproape toate marile studiouri i-au trantit, rand pe rand, usa in nas. A primit in cele din urma 100.000 de dolari de la Warner Bros., desi majoritatea executivilor se opunea proiectului.  Documentarul a salvat Warner Bros., pe atunci in pragul falimentului.

• 1972: in Franta incepea era trenurilor de mare viteza. Primul TGV, lansat in aceasta zi, circula cu o viteza de 270 de kilometri pe ora si facea legatura intre cele mai mari orase ale Frantei.

TGV sau tren de mare viteză (franceză train à grande vitesse; a nu se confunda cu AGV) este un tren electric care poate circula cu viteză mare (270 sau 320 km/h), dezvoltat de Societatea Națională a Căilor Ferate Franceze (SNCF) și construit de societatea Alstom. Trenul circulă atât pe linii clasice (exclusiv cu viteze de până la 200 km/h), cât mai ales pe linii speciale de mare viteză sau LGV (franceză ligne à grande vitesse) care permit viteze superioare limitei de 250 km/h (un tren de mare viteză este un tren care poate atinge 200 km/h pe linii clasice sau poate depăși 250 km/h pe linii de mare viteză). Conceperea și exploatarea LGV-urilor a fost făcută inițial de o subsidiară a SNCF. „TGV” este o marcă înregistrată a SNCF.

Să aveți o zi frumoasă!