30 Martie

Este a 89-a zi a anului. 
Au mai rămas 276 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 01 m și apune la 19 h 40 m.

Citatul zilei

”Poţi avea un adevărat foc în suflet, şi totuşi nimeni să nu vină să se încălzească la el, iar trecătorii văd doar o urmă de fum.” ( Vincent Van Gogh)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1392: Prima atestare documentară a orașului Roman în timpul lui Roman I Mușat al Moldovei.

Uricul (act de privilegiu acordat unei moșii boierești sau mănăstirești) lui Roman Mușat din 30 martie 1392 este cel mai vechi document autentic moldovenesc păstrat până în zilele noastre. Este redactat în limba slavonă, pe pergament, și se află la Arhivele Statului din București. Sigiliul este din ceară iar șnurul roșu de care este atârnat a fost confecționat din mătase și se poate vedea pe el capul de bour cu stea între coarne și cu soarele și luna în dreapta și în stânga.

Uricul din 30 martie 1392

“Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman voievod stăpânitor al Țării Moldovei, de la munte până la mare. Am dat cu fiii mei, Alexandru și Bogdan, slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa slujbă, trei sate pe Siret, uricul lui cu tot venitul în veac, și copiilor lui și nepoților lui și strănepoților lui cu tot dreptul. Numele satelor Ciordăceuți și Vladimirăuți și Bucurăuți. Iar hotarul lor: din jos de la Maresăuți, valul care este deacurmezisul câmpului până la Siret, apoi cealaltă parte a Siretului, la capătul de jos al poienii, o movilă și de acolo drept peste luncă la fântână o movilă și, de acolo, drept la bucovină(pădure de fag), o movilă și, de acolo, pe margina bucovinei în sus, până la hotarul Serbescului la teiu, o movilă, de acolo către topliță, aici o movilă, și, de acolo, către Siret, movilă de mijloc și, de acolo, peste Siret, în sus, până la bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuți, la capătul câmpului și, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal, la vale, până la văl. Acesta îi este tot hotarul locului.

Iar la această credință(mărturie,certificare) a mea și credința fiilor mei, credința jupânului Iuga, credința jupânului Stetco cu frații lui, credința Brațului Netedul, credința lui Stanislav, credința panului Dragus Viteazul, credința lui Stavrici, credința panului Vlad, a panului Ghidea, a panului Grozea, credința panului Costea, credința lui Oris, credința tuturor boierilor moldoveni. Iar pentru tăria acestuia și pentru pomenire, am poruncit să se atârne pecetea noastră cea mare, că să nu fie clintit, acesta, niciodată în veac. S-a scris cartea în anul șase mii nouă sute deplin(1392), luna martie în 30 zile, în cetatea noastră, a lui Roman voievod”.

Actul este important pentru că ne arată cum se stabileau limitele de propietate în Evul Mediu: o movila, un râu, o pădure, un val de pământ. Hotărnicia a fost întotdeauna o problemă la români. Când se făcea o asemena delimitare erau aduși martori și copii. Li se punea o brazdă de pământ pe cap și jurau astfel că acolo era limita de propietate. Pentru a ține bine minte acel eveniment ei primeau o strașnică bătaie, una pe care să o țină minte. Cu cât erau mai tineri, cu atât rețineau acest lucru mai bine. Hotărnicia era deseori contestată, iar în fața domnitorului ajungeau să jure, conform documentelor, chiar și oameni de 102 ani care spuneau cum era situația “în vechime”. Dacă se dovedeau martori falși, își pierdeau propietățile. Asfel de procese puteau dura și sute de ani, se deschideau sub mai mulți domnitori.

      Acest uric este cel mai vechi document original moldovenesc păstrat până în zilele noastre. Analiza acestuia a permis identificarea mai multor informații valoroase. Astfel, prin titlul purtat de către Domnul Roman I (1391-1394) se ilustrează independența tânărului stat și se poate trage concluzia că la acea dată procesul de unificare a statului moldovenesc luase sfârșit.

Asociat la domnie al fratelui său Petru I Mușat (1375-1391) o perioda importantă de timp (după februarie 1386) și avându-și reședința la Roman așa după cum reiese cu claritate, Roman I a condus Țara de Jos a Moldovei în perioda centralizării statului moldovenesc, contribuind la desăvârșirea acestui proces, astfel că după dispariția fratelui său a condus singur Moldova, existând opinii că și capitala Moldovei ar fi fost la Roman în acea perioadă. Actul de la 30 martie 1392 ce poartă sigiliul Moldovei este considerat totodată și un act de o mare frumusețe artistică.

Situat în inima Moldovei, Romanul, fost târg, reşedinţă a Ţării de Jos a Moldovei, reşedinţă de judeţ, actualmente municipiu, atrage prin obiectivele turistice şi monumente dar şi prin posibilităţile de agrement. Ţinutul Romanului reprezintă o adevărată comoară de relicve istorice care dovedesc importanţa acestui centru al Moldovei, vestigii din diferite timpuri (paleolitic, neolitic etc.) atestând existenţa de milenii a unor aşezări în zonă încă din Epoca Bronzului.

 

Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada 1457-1504) la locul de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret. 

Între secolele XV - XVI, oraşul era cunoscut sub numele de "Târgul de Jos", el fiind şi reşedinţa "Ţării de Jos". Tot atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie a "Ţării de Jos". În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. 

În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura printre primele 5 oraşe importante ale Moldovei. Unirea Principatelor Române a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist. Oraşul şi judeţul Roman au adus o contribuţie însemnată la Războiul pentru Independenţă din 1877 - 1878. 

În preajma Primului Război Mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei.

• 1633: S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii românești din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691)

A afirmat în opera sa istorică originea latină comună a moldovenilor, muntenilor  şi ardelenilor.

A continuat cronica începută de Grigore Ureche, consem­nand documente, marturii ale contemporanilor săi, dar mai ales evenimente în  "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Voda încoace"...

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, "Despre originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki "Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc. Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: "Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei" şi "Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească". Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei "nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu..." Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" - "Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus: "Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal" - A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..".

"Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii româneşte?" pre limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească"

"De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca "Viaţa lumii", "Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei", etc. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului şi la Chişinău. Dintre acestea fac parte : "Letopiseţul Ţării Moldovei", "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", "Viaţa lumii", etc, fiind accesibile tuturor cititorilor.

• 1746: S-a născut  Francisco de Goya, pictor spaniol (d. 1828)

Goya nu a fost un pictor talentat în copilărie şi nu a urmat cursul marilor maeştri. A existat o vreme în care forţele sale interioare erau atât de bine ascunse încât cariera de pictor părea cea mai puţin potrivită pentru el. S-a născut în Fuendetodos, un oraş al regatului Aragón, pe 30 martie 1746. Tatăl său, José Benito de Goya y Franque, era sculptor, iar mama sa, Gracia de Lucientes y Salvador, era casnică. Locuiau într-o casă dăruită ca zestre mamei sale, dar începând cu 1749, au cumpărat o casă în Zaragoza şi, peste câţiva ani, au reuşit să se mute în acest oraş mult mai mare. Studiind la şcoală, Goya s-a împrietenit pentru tot restul vieţii cu alt pictor important spaniol, Martin Zapater. La vârsta de 14 ani, după câţiva ani în care a lucrat doar prin propriul talent şi cu ajutorul unor cunoscuţi ai tatălui său, Goya a intrat ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán. Petrece aici 4 ani, o perioadă destul de lungă, şi decide, în cele din urmă, să se mute la Madrid, în atelierul unui pictor cunoscut la curtea regală, Anton Raphael Mengs. Aici se ceartă destul de aspru cu maestrul său şi, după scurtă vreme, pleacă din nou. Între 1763 şi 1766, Goya are două încercări consecutive de a intra la Academia Regală de Artă, dar ambele eşuează. Risca să rămână pentru totdeauna un pictor de mâna a doua.

Pictor la curtea regală

Goya a decis, în cele din urmă, să plece din Spania, pentru a studia puţin în Italia. În 1771, la vârsta de 25 de ani, Goya merge la Parma, unde câştigă locul al II-lea la un concurs de pictură. După ce vizitează şi Roma, sătul de peregrinări, Goya se întoarce acasă după un singur an. Era greu de spus dacă activitatea desfăşurată aici avusese un folos real sau nu, cert este că, odată revenit, Goya primeşte o serie de lucrări în bisericile din Zaragoza. Totodată, face cunoştinţă cu artistul Francisco Bayeu y Subias şi intră în atelierul acestuia, care făcea parte din Academia Regală de Artă. Acesta îl ajută pe Goya să câştige câteva lucrări comandate de curtea regală, mai ales după ce Goya se însoară cu sora lui Francisco Bayeu, Josefa, pe 25 iulie 1773. Lucrarea încredinţată de curtea regală conţinea crearea a 42 de tapiserii pentru un nou palat regal. Goya s-a descurcat minunat în această privinţă, lucru care a atras imediat atenţia nobililor de la curte. În 1783, contele de Floridablanca, favoritul regelui Carlos al III-lea, i-a cerut să îi picteze portretul, iar Goya nu a ezitat să onoreze această cerere. După moartea regelui Carlos al III-lea şi urcarea pe tron al lui Carlos al IV-lea, Goya atinge vârful carierei sale, ajungând pictor al curţii regale. Timp de trei ani este cel mai important artist al curţii, fără a avea vreo grijă decât aceea a păstrării unui aer demn. Să nu uităm că Goya provenea dintr-un mediu sărac, iar ritualurile curţii îi erau nu doar străine, ci şi foarte greu de învăţat. Nu este de mirare că doreşte să îşi schimbe modul de viaţă. La sfârşitul anului 1790 îi precizează într-o scrisoare bunului său prieten, Martin Zapater, următoarele: „Îţi trimit câteva tirane şi seguidillas (poezii cu formă fixă însoţite uneori şi de muzică). Ai să le asculţi cu plăcere. Eu nu le-am ascultat încă şi foarte probabil că n-am să le aud niciodată, deoarece nu mai merg în locurile în care le-aş putea auzi; mi-am pus în cap să am o idee precisă şi să păstrez o anumită demnitate pe care omul trebuie să o aibă şi, poţi fi sigur, că asta nu mă mulţumeşte prea mult“ (José Ortega y Gasset, „Goya“, p. 335). Vom vedea în cele ce urmează că, la scurtă vreme de la această scrisoare, asupra lui Goya s-a abătut o boală care îi va răpi orice posibilitate de a mai auzi vreodată.

Surzenia

În 1792, Goya contractează holeră şi, din cauza unei febre puternice, rămâne fără auz pentru tot restul vieţii. Acest lucru îl va aduce într-o stare de izolare faţă de restul oamenilor, dar îl va elibera totodată de orice constrângere exterioară care se opunea picturii sale. Aşa cum ne spune Ortega y Gasset, „surzenia îl va duce până la margini patologice, izolându-l într-o singurătate chinuitoare pe acest om al cărui temperament îi cerea stăruitor să trăiască în lume, să-i simtă ocrotirea şi impulsul, iar el să-i răspundă cu ce avea mai personal în fiinţa sa. În schimb, şocul vital cauzat de schimbarea ambianţei are o virtute miraculoasă: desprinzându-l de tradiţii, inclusiv de cele picturale, în care mai dăinuia, propunându-i să alunge ce era primar şi să se retragă în zonele cele mai profunde şi reflexive ale fiinţei sale, Goya îşi eliberează originalitatea, trezind-o parcă dintr-un somn. Este surprinzătoare coincidenţa cronologică - consemnată de toţi istoricii - între schimbarea relaţiilor sociale şi apariţia marii picturi a lui Goya, care va consta dintr-o serie succesivă şi progresivă de inovaţii şi îndrăzneli, până la atingerea limitelor artei, depăşirea lor şi pierderea în manie şi purul arbitrar“ („Goya“, pp. 342-343). Surzenia l-a limitat pe Goya fizic, dar l-a potenţat uimitor din punct de vedere spiritual, deschizându-i marelui artist posibilitatea de a crea liber şi nestăvilit, eliberându-i lumea interioară.

 

„Capriciile“

În 1799, Goya începe să lucreze la o serie de gravuri inspirate de istoria revoluţiei franceze şi filosofia timpului său. Le-a numit „Capricii“ datorită tendinţei omului de a acţiona doar după bunul plac în marile momente ale istoriei şi de a se lăsa pradă superstiţiilor în clipele cele mai puţin indicate. Cea mai faimoasă dintre ele poartă şi o descriere pe măsură: „Somnul raţiunii naşte monştri“. Aici Goya a gravat un om care doarme cu capul pe masă, sprijinit pe braţe. Bufniţe şi lilieci zboară ameninţător spre el, iar la picioarele sale, un linx stă atent şi nemişcat. Aici, liliecii sunt un simbol al duhurilor necurate care atacă neîncetat omul. Bufniţele nu sunt un simbol al înţelepciunii, ci al gândurilor împrăştiate. Linxul este o imagine a înţelepciunii, deoarece este tipul de animal care poate vedea bine în întuneric. Nimic nu ne spune, însă, ce va face omul cufundat în somn, în momentul în care se va trezi.

„Dezastrele războiului“

În 1810, după războiul în care Spania s-a luptat cu Franţa condusă de Bonaparte, Goya creează ciclul numit „Dezastrele războiului“. O a doua parte a acestui ciclu va fi lansată între 1820 şi 1823. Goya a dezvăluit prin acest proiect 80 de imagini cutremurătoare din război, unele dintre ele fiind foarte greu de privit. „Printre cei din temniţe îi regăseşte pe cei care se luptaseră împotriva francezilor: victimele tuturor duşmanilor săi. Îi înfăţişează încă o dată pe nenorociţi, dar şi pe condamnaţii celebri. Impostura, obsedantă de acum înainte pentru el, e cea care asigură injustiţia. Ca şi în faţa războiului, mila, lipsită la el de blândeţe, pare o fraternitate hăituită. Nu atât deplânge victimele, cât simte că face şi el parte din ele. Condiţia umană e şi ea o închisoare şi cei pe care-i detestă în primul rând sunt traficanţii de speranţe“ (André Malraux, „Saturn. Eseu despre Goya“, p. 122). Ce speranţe poţi să ai în timpul războiului? Aceasta este întrebarea-cheie pe care Goya o adresează tuturor celor care îndrăznesc să privească gravurile sale pline de durere şi suferinţă.

Şi pereţii au glas

Revenirea regalităţii spaniole la putere după înfrângere înseamnă şi sfârşitul carierei de pictor al curţii imperiale pentru Goya. Odată cu regele autoritar, dar incompetent, Fernando al VII-lea, Goya slujeşte sub un stăpân paranoic şi obsedat de inamici reali sau imaginari. Prin urmare, se retrage la Bordeaux, în sudul Franţei, începând cu 1824, şi pentru o perioadă de timp simte fiorul unei noi existenţe. Din nefericire, la doar un an de la venirea aici, este diagnosticat ca având o tumoră imensă. După scurt timp, suferă un atac cerebral care îl paralizează pe jumătate, iar pe 16 aprilie 1828 trece la cele veşnice, eliberat de chinurile vieţii şi ale imaginaţiei. Goya a lăsat un mesaj interesant posterităţii prin pictarea pereţilor ultimei sale case din Spania. Cumpărase această casă în 1814, din dorinţa expresă de a rămâne cât mai izolat. Aici au apărut „Picturile negre“, iniţial ca fresce, pe pereţii casei cumpărate. Au fost numite astfel nu pentru vreo simbolistică negativă ascunsă, ci datorită culorilor întunecate pe care le conţineau. Cea mai importantă dintre ele îl reprezintă pe zeul grec Saturn (Cronos) devorându-şi unul dintre copii. Legenda mitologică spunea că Saturn, auzind o profeţie cum că unul dintre fii îl va detrona, a decis să îi mănânce pe toţi. Saturn este zeul timpului în mitologia greacă, iar pictura ne arată că fiecare om este supus timpului, iar moartea nu cruţă pe nimeni. Ultima lecţie a lui Goya ne aduce aminte de moarte. Sfatul său pentru noi rămâne: „Aminteşte-ţi că vei muri!“.

Moartea lui Goya, un mister

Cauza morţii – atac cerebral, după ce a suferit o afecţiune virală stranie sau intoxicaţie gravă cu plumb

Locul de odihnă – înhumat într-un singur sicriu împreună cu rămăşiţele pământeşti ale unui prieten, deşi s-a descoperit un singut craniu; biserica San Antonio de la Florida, Madrid

Pe când Goya avea 46 de ani – şi era un pictor talentat, plin de succes şi absolut convenţional – a suferit chinuri groaznice de pe urma unei boli misterioase, ce era la un pas să-i curme viaţa şi care i-a modificat definitiv personalitatea şi arta – aparent, insuflându-i măreţie.

Tablourile sale fuseseră iscusite, fermecătoare, unele excesiv de pitoreşti. Însă acel Goya ce a reapărut după boală, surd şi parţial orb, era un suflet chinuit cu o nouă perspectivă: lucrările sale erau acum, ca într-un coşmar, pline de disperare, vicioase şi crude – toate fiind prezentate într-o manieră originală şi genială. Boala, a cărei natură i-a făcut pe biografii lui să se contrazică, a marcat sfârşitul pictorului convenţional şi debutul unuia revoluţionar.

Declanşarea bolii sale a fost bruscă, lovind spre sfârşitul anului 1792. Pictorul a fost îngrozit de aspectul bizar al simptomelor: ameţeală, greaţă, dezechilibru, confuzie, halucinaţii, convulsii, semipareză pe partea dreaptă, auz şi vorbire diminuate, un ţiuit permanent în urechi şi, faptul cel mai temut pentru un artist plastic, orbirea parţială.

Toţi biografii lui Goya au jucat intuitiv al bioistoricilor. Sifilisul pe care pictorul îl contractase în tinereţe putea justifica anumite simptome, dar nu şi recuperarea sa aproape miraculoasă.

O presupunere recenta şi probabilă, exprimată în anul 1962, de către virusologul britanic dr. Terence Cawthorne, este cea a unei infecţii virale rare, Vogt-Koyanagi, numită după cei doi medici care au identificat-o în anul 1906, A. Vogt şi V. Koyanagi. Însuşi Cawthorne a tratat cinci persoane ce prezentau simptome asemănătoare celor ale lui Goya. El şi-a dat seama că boala debutează, în general, printr-o inflamare temporară a suprafeţei uveei (strat pigmentat al irisului), şi continuă prin surzenie, crize de ameţeală, şi adesea orbire. Unele simptome dispar, în vreme ce altele se permanetizează.

Însă o teorie şi mai recentă a fost avansată în anul 1972. Dr. William Niederland a argumentat că pictorul a suferit o intoxicaţie gravă cu plumb – şi posibil cu mercur – , acestea provocând leziuni cerebrale. Niederland dezvăluie faptul că artistul folosea cinabru – un compus mercuric -, iar cele mai multe tablouri ale sale erau realizate peste grunduri din alb de plumb preparate de el. „Amestecarea acestui compus toxic pentru obţinerea unei vopseli este extrem de riscantă – scrie Niederland – deoarece facilitează inhalarea şi ingestia prin mânuire directă”.

Niderland s-a întrebat de ce Goya ar fi suferit atât de puternic de intoxicare cu plumb când mulţi alţi pictori din vremea sa nu prezentau simptome. Răspunsul a fost găsit în detaliile referitoare la tehnica artistică utilizată de Goya. În primul rând, Goya folosea din abundenţă alb de plumb, mai mult decât orice altă nuanţă, pentru a obţine celebra sa luminozitate sidefie. În al doilea rând, Goya era extraordinar de prolific şi, probabil, cel mai rapid mare portretist din istorie, reuşind uneori să termine un tablou în una sau două şedinţe de pozat. Niederland a calculat că din plumbul ingerat în organism, cantitatea absorbită de intestine şi eliberată în fluxul sangvin este mai mică de zece procente, în timp ce restul este excretat digestiv. Însă plumbul inhalat sub formă de pulbere este cu mult mai periculos; organismul reţine până la 60 de procente. Doar prin inhalare, fără a pune la socoteală contactul cu pielea şi cu buzele, Goya a absorbit probabil, în urma utilizării intensive a vopselii albe, o cantitate de trei ori mai mare de plumb decât cei mai mulţi pictori ce au suferit simptome minore de intoxicare cu plumb.

Niederland a dovedit, de asemenea, şi faptul că Goya a suferit o serie întreagă de atacuri ce l-au incapacitat temporar, primul pe când avea 32 de ani, cel mai grav la 46 de ani, iar ultimul cu doi ani înainte de a muri.

Cât despre schimbarea bruscă a stilului de pictat al lui Goya produsă după atacul aproape fatal de la vârsta de 46 de ani, surzenia, orbirea parţială şi depresia cronică rămase de pe urma bolii pot justifica uşor modificarea personalităţii şi a perspectivei artistice a pictorului.

În ciuda acestor atacuri, Goya a prosperat în calitate  de pictor al Curţii Spaniei. Până şi tablourile sale senzuale „Maja” au reuşit să scape de furia Inchiziţiei, deşi împotriva lui au fost lansate acuze de obscenitate. Atunci când, în anul 1824, autocratul Ferdinand VII a iniţiat o serie de măsuri punitive împotriva liberalilor, ameninţând siguranţa lui Goya, bătrânul pictor s-a refugiat în oraşul francez Bordeaux, unde a locuit şi a lucrat într-un exil autoimpus.

 

Maja Desnuda este unul din rarele nuduri din pictura spaniolă și totodată unul din cele mai renumite. Spre deosebire de Venus la oglindă al lui Velázquez, Goya prezintă goliciunea în mod fățiș, aproape provocator. Din acest motiv Godoy comandă o doua pânză mai convențională, de aceleași dimensiuni, care prezintă o Maja îmbrăcată și acoperă cu ea tabloul cu Maja dezbrăcată.

Pe data de 16 aprilie 1828, el a murit ca urmare a unui atac cerebral şi a fost înmormântat în cimitirul Chartreuse din Bordeaux. În anul 1899, la deschiderea mormântului pentru mutarea cadavrului în locul său de odihnă permanent din Madrid, s-a descoperit că osemintele lui Goya erau amestecate cu cele ale unui prieten al său, Martin Goscoechea, cu care a împărţit mormântul. Sicriul conţinea două schelete, însă un singur craniu. Fiind nesigure care oseminte aparţin pictorului, autorităţile au transferat tot conţinutul sicriului la Madrid.

Din perspectiva măreţiei artistice, dacă pictorul şi-ar fi încheiat cariera artistică înaintea bolii grave din 1792, el ar fi fost amintit de istoria artei doar în treacăt, ca un artist talentat, popular în vremea sa, dar ar fi rămas departe de graniţa grandorii.

• 1830: S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituționale de pe teritoriul României.

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu  transpunerea în practică a prevederilor tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor. Dar autorii Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi, al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte. Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistemtice.

Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic. Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.

În ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

• 1842: Anestezia a fost utilizată pentru prima dată, într-o intervenție a chirurgului american dr. Crawford Long.

Medicul american Crawford Long folosea eterul drept anestezic.

Termenul de anestezie, folosit pentru prima data in antichitate de Platon, a fost introdus, cu semnificatia lui actuala, de catre Wendel Holmes (1846).

În anul 1839, Velpeau nota cu convingere: „a opera fără dureri este o himeră de care spiritul uman nu se va putea apropia”. Marele chirurg francez nu știa cât de aproape se afla de momentul când această himeră va fi ajunsă și folosită de om. 

La numai 3 ani de la afirmația lui Velpeau, în ziua de 30 martie 1842, Crawford William Long (1815-1878), a efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale la pacientul său, John Venable. 

El nu și-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat W.T.G. Morton (1819-1868), autorul primei comunicări, în anul 1846.

• 1844: S-a născut Paul Verlaine, poet francez. 

El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.

"Deci, muzica intâi de toate / Astfel, Imparele prefer, / Mai vagi, mai libere-n eter, / Fiind în tot, plutind în toate." / . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (Paul Verlaine – Arta poetică)

Melancolie

Somn negru s-a întins

Pe-ntreaga-mi fiinţă,

Orice vis s-a stins.

Dormi, orice dorinţă!

Nimic nu mai vreau

Nu mai ştiu ce este

Nici bine, nici rău.

Ce tristă poveste!

Ca un leagăn sunt

Mişcat fără vrere

Pe-un gol de mormânt

Tăcere! Tăcere!

• 1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor olandez (d. 1890)

Vincent van Gogh s-a născut în Zundert, Olanda. A avut o viață grea, plină de suferință, cu un sfârșit tragic, iar talentul său pentru pictură l-a descoperit târziu, la 27 de ani. A lucrat în comerțul cu picturi, la Haga, Londra și Paris, apoi a vrut să urmeze calea bisericii, însă nu a fost potrivit pentru așa ceva. Fratele său, Theo, i-a stat mereu alături sprijinindu-l moral și financiar. În ultimii ani de viață, artistul a fost internat într-o clinică de psihiatrie din cauza unei boli mintale, unde a creat cele mai cunoscute tablouri ale sale. După externare, boala i-a revenit și pictorul și-a luat zilele, împușcându-se.

Cariera sa a fost foarte scurtă, de numai zece ani, reușind de-a lungul vieții să vândă o singură pictură. Totuși, în acești ani a lasat în urmă peste 800 de tablouri și mai mult de 1000 de desene. Artistul a pictat mai mult de 40 de autoportrete, fiind comparat în acest sens cu Rembrandt.

La început, artistul intenționa să devină un pictor de factură rurală, inspirat în mare măsura de Jean-Francois Millet. Van Gogh scria că "redarea vieții rurale este un lucru serios și mi-aș face reproșuri dacă nu aș reuși să creez picturi care să stârnească gânduri serioase". Era interesat să redea "loviturile și zgârieturile caracteristice" ale țăranilor, țesătorilor, incluzând scene din viața de la fermă și peisaje. Punctul culminant al creației sale din această perioadă este marcat de pictura "Mâncătorii de cartofi", vorbind astfel despre munca fizică și modul cinstit în care oamenii și-au câștigat pâinea.

Dupa ce s-a mutat la Paris, a fost influențat de stilul pointilist al lui Georges Seurat. Pictura este alcătuita din tușe ușoare de culoare pură. Privite de la distanță, culorile au un efect mai vibrant decât dacă ar fi fost amestecate pe paletă.

Puțin mai târziu, artistul și-a dezvoltat propriul stil distinct de a picta, cu mișcări ritmice, de aplicare a pastei dense și a adoptat o paleta coloristică mai luminoasă. În această perioadă și-a ales ca subiecte portrete și flori, influențat de opera impresioniștilor și de stampele japoneze.

În ultima perioadă din viață a creat o mare parte din operele sale, uneori terminând o pictură pe zi. Culorile erau tot mai îndrăznețe, iar lucrul cu pensula mai liber și energic, artistul afirmând astfel: "folosesc culoarea mai arbitrar, pentru a mă putea exprima cu mai multă forță". Chiar și din ultimele sale lucrări reiese marea sa dragoste pentru viață.

Artistul folosea culoare consistentă, în așa fel încât urmele pensulei să fie evidente, realizând o textură bogată. Tehnica aceasta se numește impasto. Culoarea din tub trebuia să fie mai groasă, ca să poata fi stoarsă pe paletă fără să curgă. Amestecul pigmenților cu ajutorul mașinii în loc de prepararea manuală dădea culorilor o consistență omogenă cu un efect aparte.

Artistul a pictat o serie de tablouri având ca subiect floarea soarelui. Inițial, a vrut să își decoreze studioul din Casa Galbenă din Arles, apoi le-a folosit pentru camera de musafiri pregătită pentru Paul Gauguin. Van Gogh îi scria fratelui său: "floarea soarelui îmi aparține, într-un fel". A considerat că doar două versiuni meritau să îi poarte semnatura.

Artistul era nevoit să lucreze repede, căci florile se ofileau. Cu toate acestea, petalele s-au scuturat, lăsând în urma lor receptacule, pe care le-a reprezentat minunat. Culoarea lor, de un oranj profund, forma rotunjită și suprafața cu o compoziție densă crează un fel de contrapunct față de celelalte flori.

Van Gogh a încarcat pensula cu vopsea și a creat o presiune mare pe pânză, încât s-au creat cute pe fiecare parte a tușei.

Fundalul galben, prezentându-se ca plan unic, plat, are o structură neobișnuită. Încrucișarea dintre liniile largi, verticale, trasate cu pensula și cele orizontale, da senzația unei impletituri de coș.

În reprezentarea vazei bicolore se observă un joc între imaginea plată și cea sugerând volumul. Culorile vazei sunt inverse fundalului. Zona de sub linia albastră pare plană, iar suprafața superioară pare modelată.

Pictorul pare să fi umplut spațiile dintre contururi cu blocuri de culoare solidă. Tehnica indică dubla influență: a stampelor japoneze și a "cloisonnismul" lui Bernard și Gauguin, când artiștii încadrau zone de culoare strălucitoare în contururi întunecate.

• 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de șters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată.

 

Radiera (în germană ''Radiergummi'') sau guma de șters, articol de papetărie de diferite forme și culori folosit pentru a îndepărta urmele de creion de pe hârtie, poate fi fabricată din cauciuc sintetic, din vinil, sau diverse materiale cauciucate. Însă până să apară guma de șters s-au folosit în scopul ștergerii urmelor de cărbune de pe hârtie tablete de cauciuc sau din ceară, precum și miez de pâine.

La 15 aprilie 1770, chimistul englez Joseph Priestley a descris o gumă vegetală care prin frecare îndepărta de pe hârtie urmele de creion și pe care a numit-o ''rubber'' (cauciuc).

Inginerul englez Edward Nairne este cel care în 1770 a creat prima radieră de cauciuc, pe care a și comercializat-o. După cum el însuși relata, Nairne a luat din greșeală o bucată de cauciuc în loc de pâine, pe care o folosea de obicei în acest scop și astfel a descoperit proprietățile de ștergere ale acestuia.

Din păcate, cauciucul brut și pâinea aveau în comun același inconvenient, anume se sfărâmau foarte ușor. În 1839, Charles Goodyear a descoperit procesul de vulcanizare, prin care proprietățile cauciucului se îmbunătățeau, acesta devenind mai elastic și mai rezistent. Radiera de cauciuc a devenit de atunci un obiect tot mai utilizat.

Pe 30 martie 1858, Hymen Lipman a înregistrat un patent pentru creionul cu gumă de șters atașată la un capăt.

• 1867: SUA au cumpărat Alaska și insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari.

La data de 30 martie 1867, țarul Rusiei vinde către Statele Unite o zonă cu o suprafașă de peste 1,5 milioane de kilometri pătrați, pentru "imensa" sumă de 7,2 milioane de dolari. 

Ce se află în spatele afacerii Alaska? Iată curioasa istorie a acestei tranzacții.

La aceea vreme, tranzacția a fost destul de controversată în societatea americană. Marea întrebare în acele momente era de ce aveau Statele Unite nevoie de Alaska, numită în mod ironic "marele frigider".

Ciudat este ca atunci niciun ziar american nu a criticat afacerea, după cum susține istoricul Joan Antonson: "Nicio ediție tipărită nu a ieșit pe piață cu titluri precum 'Ne-am cumpărat frigider' sau 'Ne-am ales cu dosul curții rusești'. Despre afacere s-a spus doar că este extrem de profitabilă. Și punct", explica istoricul, pentru Deutsche Welle.

Trucuri ale ambasadorului rus

Marele merit pentru această tranzacție a revenit și buzunarului larg al ambasadorului rus de atunci la Washington, Edward Stoeckel. El a condus negocierile în numele țarului rus, dar a cumpărat și ziariști cu sute de mii de dolari, pentru a nu scrie comentarii ironice sau negative pe această temă.

Există vreo dovadă pentru acest lucru? Joan Antonson explică:

"Am documente ce arată că ambasadorul rus a cumpărat editori de ziare care, în consecință, au publicat articole pozitive despre acest subiect. Se pare că în urma afacerii au avut de câștigat și cativa deputați americani, dar până acum nu au fost găsite documente care să demonstreze acest lucru".

Ambasadorul rus în SUA s-a folosit de toate trucurile posibile și legaturile de care dispunea la acea vreme. Rusia nu numai că nu voia să vândă, dar a fost forțată să facă această tranzacție. Țarul a avut nevoie urgentă de bani, după înfrângerea suferită în Războiul din Crimeea, în fața Imperiului Otoman și aliaților acestuia, Anglia și Franța.

Drumurile către Alaska erau dificile, iar pieile valoroase ale animalelor, care îi atrăgeau pe negustorii rusi, deveniseră rarități. În plus, Rusia se temea că Anglia, care domina mari teritorii din Canada, va privi cu jind către Alaska. Astfel, SUA au fost nominalizate drept cumpărător.

La afacere se ajunge foarte repede și după doar 6 luni de la semnarea contractului începe predarea oficială a imensului teritoriu. Statele Unite devin o forță colonială, preluând Alaska, cu toate bogățiile ei subterane și populația locală de indieni.

"În contractul semnat în 1867, populația locală este descrisă ca fiind o masă de oameni necivilizati. Totuși, se specifică că este vorba despre oameni care pretind respectarea drepturilor proprii", spune istoricul Joan Antonson.

Indigenii ăși caută identitatea

Lupta pentru dreptate continuă și astăzi. Moștenitorii popoarelor indigene din Alaska acuză politica SUA și faptul că America a încercat să le distrugă identitatea culturală și lingvistică.

Ethan Katiko, un colaborator al Centrului pentru Păstrarea Culturii Indienilor afirma: "În general, guvernul american a provocat pagube mult mai mari decât administrația rusească de dinainte. La acea vreme, rușii au respectat dreptul la limbă și tradiții al popoarelor locale.

Aveam tipografii, școli în care învățau copiii noștri. Oamenii puteau să citească și să scrie în limba maternă și, bineînțeles, în rusețte. Venind aici, în Alaska, guvernatorul american a decretat că limba rusă nu este parte a civilizației, cu atât mai puțin limbile noastre. Dânsul a susținut că pe acest teritoriu nu se va auzi decât engleza".

În ciuda acestor nemulțumiri, populația din Alaska sărbătorește în fiecare an "Ziua lui William Stewart", secretarul de stat sub supravegherea căruia Senatul a aprobat achiziționarea vastului teritoriu rusesc.

• 1879: A fost înființată Academia Română.

La 30 martie 1879 este promulgată legea privind înfiinţarea Academiei Române. Societatea Academică Română este declarată institut naţional cu denumirea de Academia Română, avînd următoarele secţii:

    Secţiunea literară (literatură, artă, filologie şi filosofie);

    Secţiunea istorică (istorie, geografie şi ştiinţe sociale);

    Secţiunea ştiinţifică (ştiinţele teoretice şi aplicate).

• 1889: A fost înființată prima agenție de presă românească, Agenția Telegrafică a României (astăzi, Agenția Națională de Presă ROMPRES).
  
  
  

Agenţia Telegrafică a României (cunoscută astăzi sub numele de Agerpres) şi-a început activitatea. Pe data de 30 martie a expediat la Viena ”prima telegramă”, care era practic prima ştire de presă. Înființată la 27 martie, din iniţiativa ministrului de Externe de atunci, P.P. Carp, prima agenţie de presă ”românească, naţională şi autonomă”, s-a numit, de-a lungul vremii, Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română, Agenţia Telegrafică Română „Orient-Radio” – RADOR, Agenţia Română de Presă – AGERPRES, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES şi, din 2008, Agenţia Naţională de Presă AGERPRES.

• 1945: S-a născut  Eric Clapton, virtuoz chitarist, vocalist și compozitor britanic.

Eric Patrick Clapton (n. 30 martie 1945, Ripley, Surrey), cunoscut și sub porecla Slowhand, este un muzician, chitarist, cântăreț și compozitor englez de muzică blues, laureat al premiilor Grammy.

Clapton este adesea considerat a fi unul dintre muzicienii cei mai plini de succes ai secolelor al XX-lea și al XXI-lea, având la activ consacrarea unică în lumea muzicii rock'n'roll de a fi fost celebrat de trei ori în Rock and Roll Hall of Fame (pentru The Yardbirds, Cream și pentru întreaga sa carieră solo).

Privit adesea atât de către critici cât și de către suporterii săi ca unul dintre cei mai mari chitariști ai tuturor timpurilor, Clapton s-a clasat pe locul al doilea pe lista revistei muzicale Rolling Stone cunoscută ca Cei mai mari 100 chitariști ai tuturor timpurilor (conform originalului, "100 Greatest Guitarists of All Time"), respectiv al 53-lea pe lista Imortalilor (conform originalului 100 Greatest Artists of All Time).

Eric Clapton este mai mult decât un star rock, este un monstru sacru, o întruchipare vie a istoriei muzicii rock. Distins cu 11 premii Grammy, cu Premiul Emmy, în 2008, singurul artist nominalizat de trei ori în „Rock and Roll Hall of Fame", al patrulea în topul „celor mai buni 100 de chitarişti ai tuturor timpurilor", realizat de revista „Rolling Stones" şi pe locul 53 în „Lista Nemuritorilor: Cei mai mari 100 de artişti ai tuturor timpurilor". Se mândreşte cu 20 de discuri de platină şi 25 de discuri de aur. Faimos pentru reţinerea sa, într-o profesie marcată de lipsă de modestie, pentru strălucire şi zbucium, ne prezintă în volumul său, intitulat „Autobiografie", cronica remarcabilului său parcurs, atât personal, cât şi profesional. Cartea va fi lansată la Bookfest 2010.

Muzica supravieţuieşte la fel ca Dumnezeu

„Autobiografia" lui Clapton, unul dintre cele mai captivante volume de memorii ale timpului nostru, lansat de editura RAO, în cadrul Târgului Internaţional de Carte, este povestea plină de forţă a unui supravieţuitor, a unui om ajuns pe culmile succesului după ce s-a luptat din greu cu propriii demoni.

Cine este de Eric Clapton? „Ultimii zece ani au fost cei mai buni din viaţa mea. Au fost plini de dragoste şi de un profund sentiment de satisfacţie, nu pentru ceea ce am considerat că am realizat, ci mai degrabă datorită tuturor lucrurilor cu care am fost binecuvântat. Am împlinit 62 de ani, nu mai sunt dependent de alcool de 20 de ani şi sunt mai ocupat decât oricând. Tocmai am terminat un turneu mondial şi, deşi călătoriile pot fi uneori chinuitoare, îmi place acest ritm. Sunt surd, dar refuz să port un aparat auditiv pentru că îmi place să ascult sunetele naturale, deşi de abia le percep", scria Eric Clapton în 2007.

„Scena muzicală, aşa cum arată în prezent, este puţin diferită de aceea cu care am crescut eu. Procentajele sunt cam acelaşi - 95%, profit, 5%, valoare -, dar sistemele de marketing şi distribuţie sunt în mijlocul unor imense schimbări şi, la sfârşitul acestui deceniu, cred că niciuna dintre actualele case de discuri nu va mai fi în business. Muzica îşi va găsi întotdeauna calea sa, cu sau fără afaceri, politică, religie sau alte prostii care vin odată cu ea. Muzica supravieţuieşte în orice condiţii şi, la fel ca Dumnezeu, este permanent prezentă", mărturisea în albumul său. Abandonat la o vârstă fragedă de mama sa, este crescut de bunici. Eric nu şi-a cunoscut niciodată tatăl şi până la vârsta de 9 ani a crezut că adevărata sa mamă îi era soră. Începe să studieze chitara la 15 ani: primul său grup se va numi „The Roosters". Devine un idol al cluburilor din Marea Britanie, determinându-i pe fanii săi să inscripţioneze pereţii metroului din Londra cu „Clapton este Dumnezeu".

Alături de trupa „Cream", primul supergrup rock din lume, a devenit un star internaţional. Perioadele petrecute alături de formaţiile „Blind Faith" (1969), cu care realizează concerte de notorietate în Hyde Park, de duo-vocalul „Delaney and Bonnie", iar împreună cu Leon Russel şi Stephen Stills, membri ai grupului „Bramletts", realizează în 1970 primul album solo. Discul „Layla" este una dintre marile realizări ale lui Clapton. În 1971 participă la concertul organizat de George Harrison la Madison Square Garden din New York. În timp ce colabora cu George Harrison s-a îndrăgostit de soţia acestuia, Patie Boyd, o dragoste neîmpărtăşită care l-a aruncat în cea mai profundă disperare, în autoizolare şi dependenţă de droguri. A cântat alături de renumiţii Jimmi Hendrix şi Bob Dylan, cât şi de formaţiile Beatles şi Rolling Stones.

 

Cel mai bine vândut album al său este „461 Ocean Boulevard", care includea hitul „I Shot the Sherriff". A urmat Discul de Platină pentru albumul „Slowhand", cunoscut pentru hitul „Wonderful Tonight", o melodie închinată lui Patie, cu care a reuşit să se căsătorească la sfârşitul lui 1977. Din păcate, Eric a înlocuit heroina cu alcoolul, devenind dependent, lucru care a dus la distrugerea căsniciei. În 1980 s-a luptat cu alcoolismul pe care l-a învins, dar tocmai în momentul în care părea că viaţa intră pe un făgaş normal, a primit o lovitură teribilă: iubitul său fiu Connor, de 4 ani, a murit într-un accident, căzut de la fereastră unui zgârie-nori din Manhattan. S-a refugiat în muzică şi a compus, printre altele, sfâşietorul „Tears In Heaven". Clapton comenta: „Alegerile greşite erau specialitatea mea şi, dacă apărea ceva onest şi decent, fie mă făceam că nu văd, fie o luam la fugă în partea opusă".

Să mai amintim şi de renumitele concerte din 1991, de la Royal Albert Hall. Scrie muzica filmului „Rush" (1991), o pledoarie împotriva drogurilor, iar în 1992 este nominalizat pentru 9 disticţii Grammy şi obţine şase dintre ele. Ajunge pe locul I în „Billboard". În 1993 reformează „Cream", lansează un remake de blues-uri în 1994, sub titlul „From The Cradle", pentru care primeşte distincţia Grammy pentru Cel mai bun album tradiţional. În 1995 artistul primeşte ordinul Member of the British Empire. Este căsătorit cu Melia McEnery şi tatăl a patru fete.

Eric Clapton/Tears in heaven 

• 1946: S-a înființat Opera de Stat din Timișoara

Actul de întemeiere al Operei Române din Timișoara a fost decretul semnat de Regele Mihai I la 30 martie 1946.

 Conducerea nou infiintatei institutii va fi incredintata renumitei cantarete Aca de Barbu care a reusit in scurt timp cu pricepere si devotament, sa formeze o echipa valoroasa de muzicieni.

Spectacolul inaugural al Operei Romane din Timisoara a avut loc la 27 aprilie 1947 cu opera "Aida" de G. Verdi. A fost un spectacol de neuitat, de inalta tinuta artistica, un triumf al artei interpretative romanesti semnalat ca atare de periodicele vremii. Pe scena, in fata publicului si a inaltei asistente, (primul ministru de atunci Dr. Petru Groza), dar si prin megafoane, afara in Piata Operei, directorul Aca de Brabu adresa miilor de auditori, urmatoarele cuvinte:

Iata visul nostru implinit !

 Se deschid portile acestui asezamant de arta lirica, pentru a raspandi ca un far luminos arta cantului si a muzicii - citadela culturala intr-o provincie atat de infratita cu muzica si poezia. In acest Banat, care prin traditiile lui este indreptatit a avea o opera proprie, aici, in tara cantului unde de veacuri rasuna melodiile duioase ale doinei romanesti..."

Structura compartimentelor a fost urmatoarea: 45 de solisti vocali, 46 de instrumentisti, 60 de coristi, 19 balerini, 30 personal tehnic de scena, 8 corepetitori si 1 sufleur.

Clădirea Palatului Culturii a fost începută în 1871, după planurile arhitecților vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer, și a fost terminată în 1875. Reprezentațiile inaugurale au avut loc la 22 septembrie 1875 (în limba maghiară) și la 25 septembrie 1875 (în limba germană).

Două incendii au devastat de-a lungul timpului clădirea. Primul incendiu s-a produs în 1880, iar clădirea a fost restaurată până în 1882 în stilul original, „Renaissance”. Al doilea incendiu a avut loc în 1920 și în urma sa au rămas intacte doar aripile laterale, fațada trebuind să fie refăcută. Arhitectul Duiliu Marcu, care avea să construiască Palatul Victoria din București, a refăcut fațada și sala de spectacole în stilul neobizantin caracteristic acelui timp.

În această clădire își desfășoară activitatea patru instituții de artă: Opera Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar "Csiky Gergely".

• 1987: Tabloul Floarea Soarelui, pictat în 1888 de Vincent van Gogh, este vîndut de casa de licitaţii Sotheby’s din New York cu suma de 53,9 milioane de dolari.

 

Să aveți o zi frumoasă!