1 Aprilie

Este a 91-a zi a anului.
Au mai rămas 274 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 57 m și apune la 19 h 43 m.

Citatul zilei

"Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti... Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningita morală".

(Octavian Goga,  Jurnal, 1916)

Ziua păcălelilor

Ziua păcălelilor este o zi în care se fac diferite farse sau păcăleli.

Trimiterea la o întâlnire inutilă a prietenilor sau alte farse similare sunt cunoscute, în cele mai multe țări europene, încă din secolul XVI.

Una din numeroasele explicații a acestei tradiții este următoarea: în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței ar fi mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie. Întrucât la vechiul An Nou (1 aprilie) se obișnuia să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma unor farse și glume nevinovate.

Originea sărbătorii este plasată de unii istorici în Evul Mediu, când Sfântul Sisoe, un pustinc egiptean prieten cu mai cunoscutul Antonie cel Mare, obișnuia să-l păcălească pe această dată pe Sfântul Antonie, susținând că l-a văzut pe diavol ușurându-se în strachina cu mâncare a acestuia sau prefăcându-se că a reușit să învie din morți diverse victime ale unei epidemii de ciumă. O altă explicație este legată de un alt sfânt cu simțul umorului, Sfântul Fesbuchie, care locuia în apropierea unui iaz în care scufundase câțiva bușteni și pe care mergea la începutul lunii aprilie dându-le impresia pelerinilor că poate merge pe apă, asemenea lui Isus. În fine, o altă explicație arată că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței ar fi mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie. Întrucât la vechiul An Nou (1 aprilie) se obișnuia să se împartă cadouri, s-a continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma unor farse și glume nevinovate.

Obiceiul de a face păcăleli de 1 APRILIE este unul vechi de câteva secole. Precursori ai April Fools' Day - Ziua Păcălelilor în variantă autohtonă - ar putea fi Festivalul Hilaria (un festival roman), care se desfăşura pe 25 martie, şi Medieval Feast of Fools, care se desfăşura pe 28 decembrie, o zi care încă este marcată în unele ţări de limbă spaniolă.

Pe de altă parte, cea mai veche referire la Ziua Păcălelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem flamand din 1539, în care un bărbat şi-ar fi păcălit servitorul chiar într-o zi de 1 aprilie.

Totodată, o altă explicaţie ar fi că, în urmă cu câteva sute de ani, oamenii sărbătoreau Anul Nou de 1 aprilie. Înlocuirea vechiului calendar cu cel nou a creat confuzii, iniţial unii oameni neputând să se adapteze schimbării: ei sărbătoreau Anul Nou pe data de 1 aprilie în loc de 1 ianuarie şi, din acest motiv, au fost numiţi "April Fools".

În Franţa, Belgia, Italia şi Olanda o tradiţie de Ziua Păcălelilor - numită "poisson d'avril", "pesce d'aprile!", respectiv "aprilvis" (peştele lui aprilie) - constă în lipirea unui peşte din hârtie pe spatele unei persoane fără ca aceasta să-şi dea seama. Acest obicei se pare că datează din secolul al XVI-lea.

Sărbătoarea "poisson d'avril" este încă marcată şi în Canada, dar şi în Portugalia şi Spania. Din zonele francofone, această sărbătoare s-a extins şi în zonele olandeze şi flamande, sub denumirea "aprilvis".

În Marea Britanie, Ziua Păcălelilor este marcată în anumite zone timp de două zile, persoana păcălită fiind numită "noddy", în timp ce, în Scoţia, Ziua farselor este denumită în mod tradiţional "Hunt-the-Gowk Day" ("gowk" în sensul de prostănac, nătărău), având însă şi o altă semnificaţie - cea de sosire a primăverii (April cuckoo).

În Polonia, ziua de 1 aprilie este una în care oamenii fac glume şi farse, iar "activităţile serioase" sunt de evitat. În Danemarca, 1 mai este cunoscută ca "Maj-kat" ("May-cat" şi ca o zi a glumelor). O semnificaţie similară are ziua de 1 mai şi în Suedia. Însă atât danezii, cât şi suedezii obişnuiesc să sărbătorească şi April Fools' Day ("aprilsnar"), în timp ce Ziua Păcălelilor de 1 mai este mult mai puţin celebrată de aceştia.

În Spania, sărbătoarea "peştele lui aprilie" ("pescado de abril") a fost preluat pe filieră franceză, spaniolii având şi propria lor zi a păcălelilor, pe 28 decembrie. Pe 28 decembrie, spaniolii marchează "Dia de los Santos Inocentes" ("Day of the Holy Innocents"/ "Masacrul Inoceţilor"), fuga în Egipt şi salvarea pruncului Iisus, considerându-se că Maria şi Iosif l-au salvat pe acesta printr-un "şiretlic".

În unele ţări din sudul Statelor Unite se sărbătoreşte "The Week of Foolery" (Săptămâna farselor), care începe cu şapte zile înainte de ziua propriu-zisă a păcălelilor.

Este de aşteptat ca şi anul acesta April's Fool să vină cu farse şi scenarii în presă, care mai de care mai elaborate, dar care au şi un iz de credibilitate.

Ziua Păcălelilor – o istorie a farselor de 1 aprilie

Ziua de 1 Aprilie este sărbătorită în Statele Unite, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Germania şi Franţa, iar unii dintre glumeţi au dat şi porecle victimelor din această zi. În Anglia, păcăliţii sunt “nătângi” (“noddy”), iar francezii ce cad victime farselor sunt numiţi “poisson d’Avril”, adică “peşte de aprilie”. Scoţienii păcăliţi de 1 Aprilie se numesc “april qowk” sau “april cuckoo” (“cuc de aprilie”)    

Ziua Păcălelilor este sărbătorită în toată lumea pe 1 aprilie şi datează de câteva sute de ani, în unele părţi ale Europei. Francezii şi britanicii sunt campioni la farse, iar mass-media pune la cale de multe ori cele mai credibile păcăleli cu această ocazie.

Ziua în care ne putem aştepta la orice şi în care ar trebui să punem totul la îndoială – cam aşa ar trebui să fie „tradusă” ziua de 1 aprilie, tradiţional recunoscută ca Ziua Păcălelilor şi… păcăliţilor. În limba engleză, termenul este mai dur: April Fools Day, adică „ziua proştilor”, sau, hai să le spunem „păcălicilor”.

Sursa păcălelilor

Majoritatea surselor par să cadă de acord că originea zilei păcălelilor are legătură cu schimbarea calendarelor. În vechiul calendar, cel iulian, ziua Anului Nou era sărbătorită pe data de 1 aprilie. După schimbarea calendarului gregorian, în 1582, în timpul lui Carol al IX-lea, oamenii nu s-au obişnuit prea uşor să marcheze începutul unui nou an pe 1 ianuarie – iar cei „întârziaţi”, care sărbătoreau Anul Nou la 1 aprilie, au fost numiţi “nebuni de aprilie”. Cu timpul, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adeseori de cadouri hazlii. Tot atunci, francezii au inventat şi simbolul peştelui, trimis prima dată sub formă de dulciuri, din zahăr sau ciocolată.

În Franţa, deci, Ziua Păcălelilor a are deja o „tradiţie” de sute de ani. În limba franceză, cel păcălit în respectiva zi este numit “poisson d’ Avril” (peşte de aprilie) şi trebuie să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac cu gămălie, pe spate. Evident, nu orice fel de hârtie, ci una decupată în formă de peşte, sau cu un peşte desenat. Explicaţia bizarului obicei pare să fie faptul că în luna aprilie, din punct de vedere astrologic, soarele părăseşte semnul zodiacal al “Peştilor”.

Sărbătoare stabilită de un bufon?

Treptat, în timp, ziua care era iniţial marcată în Europa s-a răspândit în toată lumea, astfel că, în zilele noastre, ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în majoritatea ţărilor lumii.

O altă explicaţie pentru originea Zilei Păcălelilor a fost dată de profesorul de istorie Joseph Boskin, de la universitatea din Boston. Potrivit acestuia, în timpul împăratului Constantin cel Mare, un grup de bufoni au venit la curte şi i-au spus acestuia că ar putea să conducă imperiul mai bine decât el. Împăratul, amuzat, l-a lăsat pe unul dintre ei să fie conducător pentru o zi, în locul lui, iar acesta a dat un edict prin care a stabilit ca o zi pe an să fie dedicată glumelor şi păcălelilor. Povestea este foarte credibilă şi a fost difuzată de agenţia de ştiri Associated Press, de 1 aprilie 1983. Numai că s-a dovedit a fi chiar o păcăleală…

Ziua Păcălelilor este sărbătorită şi în unele state din America Latină – Peru, Mexic şi Columbia, dar la 28 Decembrie, sub numele de “Dia de los inocentes” (ziua celor naivi). Aceeaşi sărbătoare este marcată şi în Belgia, unde însă se sărbătoreşte şi 1 aprilie. În Iran şi în unele părţi din India, Ziua Păcălelilor (“Sizdah Bedar”) are loc în cea de-a 13-a zi a Anului Nou (Noruz), anul acesta la 2 aprilie, după calendarul zoroastrian, după care se ghidează parşii.

Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie “Ziua păpuşilor”, sau “Ziua bucuriei celor mici”, cărora le oferă în dar păpuşi.

Morcovii care fluieră

În 2002, britanicii au „servit” o altă farsă rămasă celebră, pusă la cale, de această dată, de lanţul de supermaketuri Tesco. Într-o reclamă publicată în revista Sun, Tesco anunţa că s-a reuşit dezvoltarea unui soi de morcovi care fluiera, pe baza unor modificări genetice. Reclama preciza că legumele fuseseră concepute cu găuri şi că şuierăturile se auzeau doar în timpul gătitului.

Englezii, campioni la farse

În Anglia, Ziua Păcălelilor este foarte importantă şi este marcată timp de două zile. Cel păcălit este numit “noddy” şi trebuie să poarte o coadă, ataşată la pantaloni sau fustă. În Scoţia, acestuia i se spune “April qowk” sau “April cuckoo” (cuc de aprilie), pentru că aceasta este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. Ziua Păcălelilor este atât de importantă în Marea Britanie, încât până şi televiziunile şi presa scrisă se implică şi fac farse populaţiei.

De exemplu, într-un an televiziunea naţională BBC a transmis un documentar despre o fermă specializată în cultivarea de spaghete, inclusiv cu imagini ale fermierilor care culegeau spaghetele din arborii de spaghete.

Într-un alt an, ziarul „The Guardian” a publicat un reportaj despre o republică inventată, denumită San Seriffe, formată în Oceanul Indian. Principalele insule erau Upper Caisse şi Lower Caisse, capitala era la Bodoni, iar liderul era generalul Pica. Numeroşi cititori au sunat la redacţia ziarului, încercând să afle mai multe despre aceste insule şi fără să îşi dea seama că era vorba despre denumiri ale fonturilor din programe de editare a textelor.

Farsa Burger King

În 1998, de 1 aprilie, Burger King a publicat un anunţ în USA Today, anunţând că a creat un hamburger special pentru stângaci. Hamburgerul era creat în aşa fel încât ingredientele să se scurgă din el pe partea dreaptă, spunea anunţul. Efectul a fost că foarte mulţi clienţi au cerut noul hamburger, în timp ce alţii aveau grijă să precizeze, la restaurant, că doresc „hamburgerul cel vechi, pentru dreptaci”.

Păcălit sau… păcălici

Ca regulă, în Noua Zeelandă, Marea Britanie, Australia şi Africa de Sud, glumele ţin doar până la prânz, iar cel care se ţine de păcăleli şi după ora 12 este considerat el însuşi un păcălici. Din acest motiv, ziarele din Marea Britanie care decid să le joace feste cititorilor fac asta doar în ediţia de dimineaţă.

În alte ţări, ca Franţa, Irlanda, Italia, Coreea de Sud, Japonia, Rusia, Olanda, Germania, Brazilia, Canada sau Statele Unite, nu există o astfel de regulă, aşa că glumele pot fi făcute toată ziua.

În ţara noastră, păcălelile sunt relativ noi, apărând abia în secolul XIX. La modă în zilele noastre sunt farsele făcute pe telefon sau alte mijloace moderne de comunicare, ori pe reţelele sociale. Cu ani în urmă, la sate, nevestele erau cele care, de cele mai multe ori, îşi păcăleau soţii – le puneau foarte mult piper în mâncare, făceau torturi de mămăligă sau le vopseau mustăţile în somn.

Scriitorul Mark Twain a definit 1 aprilie drept “ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de zile ale anului”. E ziua în care toată lumea păcăleşte pe toată lumea. Farsa cea mai mare începe chiar de la originea incertă a zilei păcălelilor. Răutăcioase sau cu bune intenţii, toate păcălelile au un element în comun: dominarea mentală a celui păcălit. Ziua de 1 aprilie are o istorie îndelungată.

Ziua păcălelilor, legată de schimbarea calenadarului

Cea mai plauzibilă ipoteză, acceptată de majoritate, susţine că originea zilei de 1 aprilie are strânsă legătură cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. În calendarul iulian, ziua Anului Nou era sărbătorită în jurul lui 1 aprilie. După schimbarea la calendarul gregorian, în 1582, oamenii au avut iniţial probleme de a se obişnui cu sărbătorirea noului an la 1 ianuarie. Cei care sărbătoreau Anul Nou pe la 1 aprilie au fost numiţi “nebuni de aprilie”. Pe măsura trecerii timpului, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adeseori de cadouri hazlii. Conform unei alte teorii, Ziua Păcălelilor ar avea de fapt legătură cu Festivalul hindus Holi, festival ce are loc la finele lui martie şi reaminteşte anual de victoria asupra răului. În zilele de sărbătoare ale festivalului, s-a păstrat obiceiul de a aprinde un foc mare, purificator. Evreii atribuie o origine biblică acestei zile, legând-o de Noe care se pare că şi-a trimis porumbelul să caute în mod greşit uscat după ce apele au început să se retragă de pe uscat pe 1 aprilie. Obiceiul de a păcăli datează din perioada romanilor, fiind inclus în cadrul serbărilor Hilaria, închinate zeiței Cybele (divinitatea peșterilor și a Pământului) pe care romanii le organizau pe 25 martie. Râzând şi glumind, romanii celebrau echinocţiul de primăvară şi instalarea primaverii, dar şi revenirea la viaţă a lui Attis, zeu al vegetaţiei şi al naturii, soțul Cybelei. Se praticau diferite jocuri, oamenii purtau măști, putând imita pe oricine, chiar și oficialități.

1 aprilie pe glob

Indiferent de unde se trage, ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în majoritatea ţărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, Ziua Păcălelilor a emigrat peste Ocean şi apoi pe tot globul. 

În Franţa, unde Ziua Păcălelilor a fost celebrată pentru prima dată în secolul al XVI-lea, cel care cade victima unei păcăleli este numit “poisson d’ Avril” (peşte de aprilie). Acesta trebuie, conform tradiţiei, să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac cu gămălie, pe spate. Hârtia trebuie ori să fie decupată în formă de peşte, ori să aibă un peşte desenat. Toate acestea din cauza faptului că în luna aprilie, potrivit astrologiei, soarele părăseşte semnul zodiacal al “Peştilor”. Prima atestare la englezi datează din 1686, sărbătoarea fiind descrisă de John Aubrey “Ziua sfânta a păcălelilor. O găsim la 1 aprilie. Este ţinută în Germania şi pretutindeni”. Ziua Păcălelilor este marcată timp de două zile în Anglia: cel păcălit este numit “noddy” şi trebuie să poarte o coadă ataşată pantalonilor sau fustei. În Scoţia, acestuia i se spune “April qowk” sau “April cuckoo”(cuc de aprilie), pentru că aceasta este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie “Ziua păpuşilor”, sau “Ziua bucuriei celor mici”, cărora le oferă în dar păpuşi.

Supersiții

Tradiţia spune că păcălelile trebuie făcute până la ora prânzului. Cele care trec de ora 12:00 vor aduce ghinion păcăliciului. Cei care nu tolerează sau nu gustă farsele vor avea şi ei ghinion. Se mai spune că, dacă o fată frumoasă reuşeşte să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau măcar să fii prietenul ei. Să te căsătoreşti la 1 aprilie nu e foarte indicat: bărbatul însurat în această zi va fi sub papucul nevestei până la sfârşitul vieţii. Copiii născuţi la 1 aprilie vor avea noroc pe aproape toate planurile, dar ar face bine să se ferească de jocurile de noroc, care le vor ruina viaţa.

Cele mai reușite farse din istorie

ZIUA BUFONULUI.

La 1 aprilie 1983, agenţia de ştiri Associated Press anunţa că profesorul de istorie Joseph Boskin de la Universitatea din Boston a reuşit să stabilească originea “Zilei bufonului”. El afirma că bufonul Kugel de la curtea împăratului Constantin s-a lăudat că ar putea conduce Imperiul Roman la fel de bine ca stăpânul sau. Acestuia i-a plăcut ideea şi i-a permis măscăriciului să se aşeze la cârma ţării o zi pe an, de 1 aprilie. Bufonul a decretat ca în acea zi să fie acceptate doar lucrurile absurde, dând astfel naştere tradiţiei păcălelilor. Difuzată de o agenţie de presă serioasă, ştirea a fost preluată de toată media americană. Reporterul care-l intervievase pe profesorul Boskin a aflat, o dată cu toţi cititorii, că a fost păcălit, după ce Universitatea din Boston a dat un comunicat de presă prin care îşi cerea scuze pentru glumă.

CREȘTINAREA LUI “PI”

Revista “New Mexicans for Science and Reason” publica în 1998 un articol în care anunța că autorităţile statului american Alabama intenţionează să schimbe valoarea numărului Pi din 3,14159, pe care o consideră “necreştină”, în 3,0, care este “conformă cu Biblia”. Articolul a ajuns pe Internet, ceea ce a făcut că autorităţile din Alabama să fie bombardate cu scrisori şi telefoane de protest din întreaga lume. Articolul, conceput că o parodie, a fost scris de fizicianul Mark Boslough.

SFÂRȘITUL LUMII E MÂINE

La 31 martie 1940, Institutul Franklin din Philadelphia, SUA, a dat publicităţii un comunicat prin care anunţa că sfârşitul lumii va fi a doua zi. Informaţia a fost difuzată de radio KYW, însoţită de mesajul: “Cele mai mari temeri ale noastre privind sfârşitul lumii sunt confirmate de astronomii de la Institutul Franklin. Oamenii de ştiinţă prezic că mâine, la ora 15:00, vine sfârşitul lumii. Nu e o păcăleală de 1 aprilie. Ştirea este confirmată de Wagner Schlesinger, director al Planetarium-ului din acest oraş”. Panica a luat sfârşit abia după ce astronomii au negat teribila predicţie. Autorul farsei, ofiţerul de presă al institutului Franklin, William Castellini, a fost demis.

TELEVIZOR INSTANT COLOR

Singurul post de televiziune din Suedia emitea alb-negru în 1962. La 1 aprilie, Kjell Stensson, şeful departamentului tehnic, a apărut la ştiri anunţând că mulțumită unei noi tehnologii, toţi telespectatorii îşi vor putea transforma rapid şi uşor televizoarele alb-negru în unele color. Tot ce era necesar ca aceştia să facă era să pună o folie de plastic colorat peste micul ecran! Stensson însuşi a făcut o demonstraţie practică. Sute de mii de oameni l-au crezut pe expert şi şi-au “colorat” aparatele cu nailon, dar transmisiile cu adevărat color au început în Suedia la 1 aprilie 1970.

VITEZĂ MAXIMA PENTRU JOGGING

O farsă oficială a fost jucată de primăria oraşului Koln (Germania), în 1993, celor care practicau jogging în parcul din centru. Gardienii i-au oprit pe alergători, spunându-le că tocmai a fost votată o lege, cărora dacă nu i se conformează, vor fi amendaţi. Gardienii spuneau că legea impune încadrarea alergătorului în limita de 6 km/h, nici mai mult, dar nici mai puţin. Motivul? O altă viteză ar fi deranjat veveriţele din parc, aflate în perioada împerecherii.

LONDRA RĂMANE FĂRĂ BIG BEN

BBC a anunţat în 1980 că legendarul ceas mecanic londonez Big Ben va fi înlocuit cu unul electronic. Motivaţia era una foarte credibilă: tehnologia digitală este mult mai precisă decât vechiul sistem de rotiţe. Informaţia a stârnit indignarea opiniei publice britanice, o mulţime de cetăţeni exprimându-şi protestul în legătură cu acest proiect revoluţionar. Ce-i drept, au fost şi mulţi oameni care au întrebat cum pot fi cumpărate piese ale vechiului Big Ben! Mai mult, filiala din Japonia a BBC a anunţat că bucăţi din mecanismul Big Ben vor fi vândute primilor patru ascultători care îşi vor exprima această dorinţa în direct la radio. Un marinar japonez, care naviga pe Oceanul Atlantic, a contactat postul de radio pentru a participa la licitaţie. Big Ben este numele popular al Marelui Clopot din Westminster, aflat în Turnul Ceasului (Clock Tower) al Palatului Westminster. Oamenii numesc Big Ben însuşi turnul cu ceas, deşi el desemnează doar clopotul cu o greutate de 13,762 de tone.

Românii îşi fac în general farse prieteneşti, iar regula există şi la noi: păcălelile făcute după ora prânzului aduc ghinion celui care le pune la cale. Pe de altă parte, dacă nu participi la veselia generală, e foarte posibil să ai ghinion tot anul, astfel că e recomandat ca, măcar pentru o zi, să laşi seriozitatea la o parte şi să păcăleşti pe cineva, sau să te laşi păcălit.

 Superstiţii româneşti de 1 aprilie

În România, farsele de 1 aprilie au apărut în secolul XIX, iar de atunci s-au format şi superstiţii legate de această zi. Iată câteva dintre ele:

    * Păcălelile de 1 Aprilie trebuie făcute până la ora prânzului: păcălelile făcute după ora prânzului vor aduce ghinion celui care le-a făcut;

    * Cei care nu gustă sau nu tolerează glumele de 1 Aprilie vor avea ghinion tot anul;

    * Dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, până anul viitor, la celălalt 1 Aprilie, tu vei fi cel păcălit;

    * Dacă o fată frumoasă reuşeşte să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau măcar să o ţii pe aproape, ca prietenă;

    * Fetele care îşi aleg soţii de 1 Aprilie au parte de noroc şi de fericire în viaţă;

    * Bărbatul care se însoară de 1 Aprilie va fi sub papucul nevestei pe toată durata căsniciei;

    * Copiii născuţi la 1 Aprilie vor avea noroc pe aproape toate planurile, dar ar face bine să se ferească de jocurile de noroc.

  
Farse celebre ale mass-media

Mass-media organizează în aproape toată lumea păcăleli de 1 aprilie, reuşind de multe ori să îşi deruteze cititorii care nu sunt „pe fază”. Câteva dintre aceste farse au rămas în istorie.

    * În anii ’50, o televiziune olandeză a anunţat că Turnul din Pisa s-a prăbuşit.

    * În Suedia, în 1962, televiziunea naţională a difuzat un reportaj despre noua tehnologie care permite vizionarea programelor în color. Telespectatorii erau rugaţi să pună un ciorap din nylon peste televizor, ca să poată vedea imaginea color. Evident, anunţul era o glumă, dar cine ştie câţi telespectatori l-au luat de bun (imaginile color au apărut în 1970).

    * În 1976, astronomul britanic Patrick Moore a declarat la Radio BBC că alinierea a două planete va crea un efect gravitaţional invers, astfel că oamenii vor experimenta o senzaţie de plutire, la o anumită oră. Acesta a invitat publicul să sară în aer, pentru a simţi acest efect, iar câteva zeci de ascultători i-au urmat sfatul, ba chiar o parte dintre ei au sunat la redacţie să spună că experimentul a funcţionat.

   * În 1995, ziarul Irish Times anunţa că între conducerea Disneyland şi guvernul rus se desfăşoară negocieri privind achiziţionarea trupului lui Lenin în vederea expunerii lui, cu mausoleu cu tot, în parcul de distracţii de la Paris.

    * În 1995, televiziunea din Malta a anunţat descoperirea unei grote subterane în care se află un templu preistoric.

    * În 1998, un ziar din Alabama a anunţat că parlamentul statului Alabama a hotărât să schimbe valoarea numărului lui Pi, rotunjindu-l la „cifra biblică 3”.

    * În 2003, mai multe site-uri de Internet din Coreea de Sud şi China au anunţat că fondatorul Microsoft, Bill Gates, a fost asasinat – iar păcăleala a provocat o scădere pe bursă cu 1,5%.

    * În Noua Zeelandă, chiar şi premierul a fost complice la o farsă organizată de un post de radio, anunţând că vor fi interzise telefoanele mobile. Sute de persoane au sunat pentru a-şi exprima nemulţumirea.

    * În aprilie 2008, BBC a anunţat descoperirea unei colonii de pinguini zburători. Britanicii au regizat chiar un film, cu efectele speciale de rigoare, pentru a face ştirea cât mai credibilă. Documentarul prezenta un reporter al postului care urmărea drumul pinguinilor, din Antarctica până în pădurile amazoniene.

Ziua Mondială a Păsărilor

“Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor!” (Constantin Brâncuși)

Ziua Mondială a Păsărilor a fost instituită în scopul sensibilizării publicului privind necesitatea protecţiei păsărilor şi a habitatelor lor și este organizată de către secretariatele Convenţiei privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (CMS) şi Acordului privind conservarea păsărilor de apă african-eurasiatice migratoare (AEWA) - două tratate internaţionale ce țin de conservarea animalelor sălbatice, administrate de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP),  la care aderă un număr tot mai mare de parteneri.

Aproape 12% din cele peste 10.000 de specii de păsări din lume sunt în pericol să dispară în următorul secol, iar supravieţuirea lor depinde de sprijinul pe care toţi oamenii planetei trebuie să-l acorde măsurilor de conservare şi protejare a păsărilor.

Ornitologia ca ştiinţă, dar mai ales ca hobby, atrage azi milioane de oameni din toate ţările globului, indiferent de vârstă şi profesiune, care găsesc o plăcere în a observa păsările sau în a le urmări comportamentul.

Păsările - cele mai desăvârşite dintre toate fiinţele zburătoare - îşi fac apariţia odată cu omul, pretutindeni unde acesta se stabileşte. Zborul, cântecul şi frumuseţea păsărilor sunt surse de inspiraţie şi bucurie pentru fiecare om. Se spune că, în „Simfonia Pastorală”, Beethoven a încercat transpunerea pe note a cântecului privighetorii, cucului şi pitpalacului.

În România, această sărbătoare îşi are originea în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind sărbătorită mai ales în şcoli. Elevii instalau în acea zi sau în duminica apropiată cuiburile artificiale pe care le construiseră pentru păsari în timpul iernii.

Din 1993, Societatea Ornitologică Română a stimulat profesorii de biologie să reînvie această zi tradiţională a păsărilor. Din luna martie a anului 1994, Ziua Păsărilor este sărbătorită în fiecare an în România.

Curiozităţi despre păsări:

- Se spune că dacă păsările zboară cât mai sus pe cer, vremea va fi frumoasă, însă, în cazul în care acestea zboară aproape de sol e semn că vremea se înrăutăţeşte;

- Proporţional cu dimensiunile ei, o pasăre are nevoie de mai multă mâncare decât un bebeluş sau o pisică.

- Albatroşii pot să doarmă în timp ce zboară cu viteze de până la 40 de kilometri pe oră;

- Prima pasăre domesticită a fost gâscă

- Măcăitul raţei nu are ecou şi acesta este un fapt pe care nici cercetătorii nu-l pot explica

- Lebada sălbatică din Islanda are un cântec excepţional şi plin de forţă şi muzicalitate. Ea este singura pasăre din neamul lebedelor, gâştelor şi raţelor sălbătice înzestrată cu acest talent;

- Potârnichea trăieşte în perechi, bărbătul fiind credincios soţiei;

- Bufniţele îşi răsucesc capul aproape circular, întrucât nu-şi pot mişca ochii. Ochii lor nu sunt rotunzi, ci tubulari.

- Pasărea-liră este o imitatoare neîntrecută şi poate reproduce lătratul câinelui, hohote de râs, ţipete de copii şi cântecele altor păsări;

- Pasărea-călugăr, mare cât un cocostârc, îşi face un un cuib înalt de 1m şi în diametru de 2m;

- Pescăruşul albastru este cea mai răbdătoare pasăre din ţara noastră, stă ore în sir la pândă cu privirea ţintă pe luciul apei, iar dacă nu prinde peştişorul din prima încercare se ia după el, înot, servindu-se de aripi ca de lopeţi.

- Pupăza este o pasăre ce poate fi domesticită uşor, ca şi papagalul;

- Păsările adulte care trăiesc în colonii iau apărarea tuturor puilor;

- Pinguini îşi crec puii în adevărăte grădiniţe, sub supravegherea adulţilor;

- Graurii care nu au pui hrănesc puii din cuiburile vecine;

- Fiecare specie are drumul ei de migraţie, dar toate formează o reţea complicată de linii curbe care pleacă din nord, se apropie între ele, se întretaie şi se opresc acolo unde sunt condiţii bune de trecere şi de hrană;

- Păsările migratoare au ordinea de zbor diferită de la o specie la alta. Cocorii, lebedele zboară în unghi, raţele sălbatice una lângă alta în linie dreaptă, gâştele pe o linie oblică, păsările mici zboară în front larg, iar cele mari în stoluri rotunde.

„Spre imensitatea văzduhului - aceasta este Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi voit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continui să creez Păsări Măiastre. Eu nu doresc să reprezint o Pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul", Constantin Brâncuşi

Luna Mondială a Astronomiei

La 1 aprilie se dă startul unui important eveniment celebrat la scară planetară - Luna Mondială a Astronomiei

(Global Astronomy Month – GAM),  iniţiativă a organizaţiei internaţionale “Astronomi Fără Frontiere”.

Aprilie

Aprilie sau Prier este patra lună a anului în calendarul Gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30 de zile.

Aprilie (''Prier'') este o continuare a zilelor babelor Marta și Dochia. Denumirea de ''prier'' se datorează faptului că se considera că această perioadă din an este una foarte prielnică. Cu toate acestea, timpul e înșelător de la o zi la alta ceea ce dăuneaza plantelor și animalelor mici. În zile foarte friguroase și cu vânt uscat luna aprilie era denumita în popor ''Traista-n Băț''.

Denumirea lunii aprilie derivă de la latinescul ''aprilis'', dar şi din cuvântul ''aperire'' (a deschide), care mai înseamnă şi a înflori (pentru copaci şi flori). În vremuri îndepărtate, în prima zi din aprilie avea loc un festival în cinstea zeiţei Venus. Este posibil ca această lună să se fi numit iniţial ''aphrilis'', nume ce deriva din Afrodita, zeiţă din mitologia greacă.

Denumită prier, în tradiţia populară, luna aprilie în calendarul gregorian începe cu aceeaşi zi a săptămânii ca luna iulie, în toţi anii şi ca luna ianuarie în anii bisecţi.

Este a patra lună calendaristică, are 30 de zile cu ziua de 13 ore, iar noaptea de 11 ore.

Soarele - Luna

Soarele: la începutul lunii răsare la ora 06 h 57 m şi apune la ora 19 h 43 m, iar la sfârşitul lunii răsare la ora 06 h 08 m şi apune la ora 20 h 18 m.

Luna, ca satelit al planetei noastre are o mişcare de rotaţie în jurul Pământului pe o orbită aproape circulară, cu o perioadă de 27,3 zile. Fazele Lunii se repetă la 29,5 zile, această perioadă numindu-se "perioada sinodică" sau "lunaţie". În această mişcare a satelitului se disting patru faze: Lună Nouă, Primul Pătrar, Lună Plină, Ultimul Pătrar.

Fazele Lunii: la 08 aprilie - Luna la Ultimul Pătrar 10 h 18 m; la 16 aprilie - Lună Nouă (Luna începe să crească) 04 h 57 m, la 23 aprilie - Luna la Primul Pătrar 00 h 46 m; la 30 aprilie - Lună Plină (Luna începe să descrească) 03 h 58 m, potrivit Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu".

La 21 aprilie se face trecerea în semnul zodiacal european - Taur.

În tradiţia noastră populară, luna aprilie reprezintă o perioadă care înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite.
Dacă vremea este frumoasă şi călduroasă în luna aprilie, atunci luna mai va avea vreme rece, cu îngheţuri, iar vara va fi furtunoasă. O vreme înşelătoare, cu timp friguros şi secetos pentru semănături, potrivit prezicerilor din tradiţia populară anunţă sărăcie şi recolte slabe.

Aprilie începe (astrologic) cu soarele în semnul Berbecului și sfârșește în semnul Taurului. Din punct de vedere astronomic, luna aprilie începe cu soarele în constelația Peștilor și se sfârșește cu soarele în constelația Berbecului.

Numele lunii aprilie (latină: Aprilis) vine de la cuvântul latinesc aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor. Înainte de anul 700 î.Hr., luna aprilie era a doua lună a anului în calendarul roman și avea 29 de zile. După ce Iuliu Cezar a introdus calendarul iulian în 45 î.Hr., luna aprilie avea 30 de zile și devenea a patra lună a anului.

Grecii numeau luna aprilie Mounichion. În România, luna aprilie, popular, se numește Prier. În aprilie continuă semănăturile de primăvară, se închid țarinele pentru pășunatul devălmaș, se formează turmele, se tund oile înainte de a fi urcate la munte, se construiesc sau se repară țarcurile și oboarele pentru vite etc.

Aprilie începe cu aceeași zi a săptămânii ca și Iulie în toți anii și ca Ianuarie în anii bisecți.

Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor

La 1 aprilie este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.

„Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. La Fântâna Albă (în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi), în Duminica Paştilor (1 aprilie 1941), trupele sovietice au executat fără milă un număr de aproximativ 3.000 de civili români, locuitori din satele de pe Valea Siretului care încercau să se retragă din Bucovina de nord anexată de ruşi (Monitorul Oficial 329/12.V.2011). NOTĂ: La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică. Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti (deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947).
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă, articolul 3 al acestuia arătând că ''în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii''.


La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS cere României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ''pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic''.

În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.
La 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul de la Fântâna Albă (în apropiere de graniţa cu România), în care şi-au pierdut viaţa, după cum spun martorii locali, aproximativ 3.000 de români bucovineni. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa, şi astfel se vor putea refugia în România.

Cele aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre graniţa cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Când s-au apropiat de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Varniţa, grănicerii sovietici au deschis focul şi au tras în plin în ei. Bătrâni, copii, femei au fost seceraţi cu rafale de mitraliere, apoi aruncaţi în gropi comune, unii fiind îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.

Tragicul episod este consemnat în volumul ''Istoria României în date'' (coordonare: Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în care se arată că la 1 aprilie 1941 câteva mii de români bucovineni, care voiau să se stabilească în România, ''fiind stimulaţi dacă nu chiar instigaţi de autorităţile sovietice'', ajungând la Fântâna Albă (punct de hotar cu România), sunt seceraţi pe loc de mitraliere. Ulterior, aproximativ 40.000 de români bucovineni, dintr-o populaţie de 200.000 de oameni, au fost deportaţi sau ucişi, potrivit sursei citate.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puţinii supravieţuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa "Dincolo de cuvintele rostite", publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un "masacru", un "genocid" şi un "măcel".

La 1 aprilie 2011, la 70 de ani de la tragicul eveniment, a avut loc ceremonia de sfinţire a unei troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă, în incinta Mănăstirii Putna. La 27 martie 2014, la Institutul Cultural Român a fost proiectat documentarul "Masacrul de la Fântâna Albă - 1 aprilie 1941", semnat de Lucia Hossu Longin.

La 31 martie 2017, la Universitatea din Cernăuţi a avut loc o dezbatere pe marginea masacrului de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, evenimentul fiind organizat de Centrul de Studii Româneşti, Asociaţia Convergenţe Europene din Bucureşti, Institutul pentru Democratizare şi Dezvoltare din Cernăuţi, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi. Profesori universitari, cercetători, urmaşi ai victimelor dar şi oameni politici au vorbit despre contextul istoric în care a avut loc tragedia de la Fântâna Albă.

Consulul general al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, a amintit cu acest prilej faptul că, în ultima perioadă, subiectul masacrului de la Fântâna Albă capătă vizibilitate, fiind tot mai mulţi cercetătorii care aleg să scrie articole ştiinţifice pe această temă. În timpul dezbaterilor s-a subliniat în repetate rânduri că încercarea românilor de a trece graniţa la 1 aprilie 1941 a fost provocată de serviciile speciale sovietice, precum şi faptul că numărul victimelor nu se cunoaşte nici până acum. ''Nu putem vorbi de o cifră exactă, dar au fost foarte multe victime, îngropate în mai multe gropi comune. Unii oameni au fost îngropaţi de vii şi s-a turnat peste ei var nestins, pentru a le provoca dureri şi mai mari'', a spus cercetătorul Serghei Hakman. Şi preşedintele Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, Petru Grior, a subliniat că nu se ştie câte gropi comune au fost la Fântâna Albă întrucât nu există mărturii exacte, iar numărul victimelor nu se va cunoaşte niciodată dacă nu se vor face cercetări şi nu vor fi deshumaţi cei ucişi.

La 1 aprilie 2017 victimele masacrului de la Fântâna Albă au fost comemorate din nou, la Memorialul din pădurea Varniţa, în cadrul unui eveniment organizat de comunitatea românească din Bucovina de Nord. În cadrul ceremonialului de comemorare, stareţul mănăstirii Putna, părintele Melchisedec, a oficiat o slujbă de pomenire împreună cu un numeros sobor de preoţi.

În anul 1941 au mai avut loc şi alte operaţiuni de arestare şi deportare. Astfel, la 10 iunie 1941, 13.000 de români basarabeni sunt ridicaţi de autorităţile sovietice de la căminele lor şi deportaţi în Siberia (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operaţiune de arestare şi deportare, fiind vizate mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.

Cartea ''Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia'', de Aniţa Nandriş-Cudla (publicată la Editura Humanitas în 1991 şi reeditată în 2006), redă amintirile unei ţărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, este smulsă din casa sa de ofiţeri NKVD şi deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefaţa ediţiei a doua a cărţii, semnată de Gheorghe Nandriş, se arată: ''Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună - Mahala - într-o singură noapte - 6 spre 7 februarie 1941 - au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa) peste 300 de tineri ţărani. Într-o singură noapte - 12 spre 13 iunie 1941 - din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine dintre acestea s-au mai întors (...).'' Dintre cei 602 deportaţi, 210 erau copii sub 15 ani, iar dintre aceştia 76 erau copii sub 5 ani.

Începând din martie 1944, când Armata Roşie a ocupat din nou nordul Bucovinei şi Basarabia, a fost instituit din nou regimul de teroare şi represiune la adresa populaţiei de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, precum seceta din vara anului 1946, dar a fost determinată în principal de golirea gospodăriilor şi hambarelor de produsele alimentare şi grâne ale populaţiei de către autorităţile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populaţie s-a desfăşurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecaţi şi deportaţi.
Un nou val de deportări din Basarabia a avut loc în 1949.  

 Ziua NATO în România 

Ziua NATO în România este marcată, din anul 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative, potrivit www.mae.ro. În 2018, Ziua NATO în România este sărbătorită duminică, 1 aprilie.

La alegerea acestei zile s-a ţinut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianţa Nord-Atlantică (29 martie 2004) şi de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004).

Ziua Alianţei Nord-Atlantice este sărbătorită printr-o serie de manifestări organizate în toate localităţile unde există unităţi militare, în ţările în care România are acreditaţi ataşaţi ai apărării şi în bazele militare din teatrele de operaţii unde sunt dislocaţi militari români. Statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei, comandamentele, marile unităţi şi unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării organizează, cu acest prilej, ceremonii militare, Ziua Porţilor Deschise, activităţi cultural-artistice şi sportive, simpozioane şi expoziţii.

Summitul NATO de la Praga, desfăşurat pe 21 şi 22 noiembrie 2002, a marcat un important pas în evoluţia celei mai puternice organizaţii de apărare colectivă din istorie. Participarea României la operaţiuni de menţinerea păcii şi de stabilizare în regiuni de conflict din Balcani şi Afganistan şi angajamentul ferm de a se alătura luptei împotriva terorismului au constituit argumente puternice pentru invitarea României să adere la NATO.

La Summitul de la Washington din aprilie 1999, NATO şi-a reafirmat angajamentul de a invita state din Centrul şi Estul Europei în viitorul apropiat. De asemenea, Alianţa a prezentat "Membership Action Plan", care punea bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.

Eforturile conjugate ale factorilor de decizie din România de îndeplinire a obiectivelor Planului Naţional de Aderare la NATO şi eforturile active ale diplomaţiei române au condus la adoptarea deciziei de la Praga a liderilor statelor membre NATO. Oficialii Alianţei au remarcat eforturile României în planul asigurării stabilităţii şi securităţii Balcanilor, în misiuni ale Alianţei.

După atentatele teroriste din Statele Unite, Parlamentul României a decis, cu o majoritate covârşitoare, participarea ţării noastre, ca aliat de facto al NATO în lupta împotriva terorismului internaţional cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. De asemenea, România oferea NATO acces la spaţiul său aerian, maritim şi terestru.

La 8 octombrie 2002, Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat cu o largă majoritate Rezoluţia 486 privind securitatea transatlantică şi extinderea NATO, prin care se recomanda explicit extinderea Alianţei, în cadrul Summitului de la Praga, din noiembrie, cu cele şapte state din Centrul şi Sud-Estul Europei.

Cel de-al 16-lea summit al NATO s-a deschis prin invitaţia de a adera la organizaţie, lansată de către Consiliul Nord-Atlantic pentru cele şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Statele candidate au semnat Protocoalele de Aderare, la Bruxelles, în cadrul unei ceremonii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, la 26 martie 2003.

Preşedintele Ion Iliescu a promulgat, la 1 martie, Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeaşi dată, secretarul general al NATO, Jakob Gijsbert de Hoop Scheffer, a trimis ministrului român al Afacerilor Externe, Mircea Geoană, o scrisoare prin care transmite Guvernului României, în numele Părţilor la Tratat, invitaţia de aderare a României la NATO.

La 3 martie, Legea 22/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I.

Ministerul Afacerilor Externe a pregătit instrumentul de aderare al României la Tratatul Atlanticului de Nord, document care a fost semnat de preşedintele Ion Iliescu, după care acesta a fost depus la depozitarul Tratatului, Guvernul Statelor Unite ale Americii. După acel moment, România a devenit membru cu drepturi depline al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Între 2 şi 4 aprilie 2008, Bucureştiul a găzduit pentru prima dată o reuniune la nivel înalt a NATO cu o participare impresionantă de delegaţii, dar şi cu o agendă cu subiecte sensibile, precum aderarea Albaniei, Macedoniei şi Croaţiei la organizaţie, scutul antirachetă, susţinerea misiunii ISAF şi problematica ce a vizat o posibilă acordare a Planului de Acţiune pentru Aderare pentru Ucraina şi Georgia.  

 Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca

Maria Egipteanca s-a născut în Egipt. La vârsta de 12 ani și-a părăsit părinții și a mers în Alexandria, unde timp de 17 ani a dus o viață desfrânată. La vârsta de 29 de ani, părăsește Alexandria și ajunge la Ierusalim.

Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor tineri din Egipt și Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a participa la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

Ajunsă în Ierusalim, dorește să intre în Biserica Sfântului Mormânt, însă, nu a putut înainta decât până la prag. Aici a simțit cum o putere nevăzută o oprește. Încercă de mai multe ori să intre, dar fără rezultat. Este momentul când înțelege că modul ei de existență o face nevrednică de a intra în acest locaș.

Se roagă Fecioarei Maria să facă posibilă intrarea sa în locaș, cu promisiunea că își va schimba intru totul modul de viață. Reușește să se închine Sfintei Cruci și ia decizia să-și traiască viața în pustia Iordanului.

Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de ani, în post și rugăciune. Cu un an înainte de moartea sa, taina vieții ei a fost descoperită parintelui Zosima, care a împărtășit-o, iar după un timp s-a întors ca să o îngroape, fiind ajutat la săparea mormântului de către un leu.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1778:A fost creat simbolul dolarului american ($), de către designerul Oliver Pollock (New Orleans). 

Numele de „dolar” este derivat din „taler”, moneda din argint de  „Joachimsthal”.

 Prin extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul nordamerican, a fost denumit de coloniștii americani tot „taler” („taler spaniol”), de unde provine numele dolarului.

Simbolul dolarului care a devenit cunoscut în toată lumea s-a format în rezultat la evoluția scrierilor abrevierilor pentru cuvântul “peso”. Inițial abrevierea se scria în felul următor ”ps”, însă eventual aceste două litere s-au transformat în semnul care a rămas și până în ziua de azi ”$”.

Istoria dolarului american a fost destul de complexă, de aceea istoricii nu pot răspunde până în ziua de azi la unele întrebări legate de crearea dolarului american. Până în ziua de azi sunt prezente sute de teorii conspirative față de dolarul american, însă nici una dintre ele nu a fost acceptată pe plan internațional.

Din 1973, dolarii nu mai au nicio valoare ataşată de ele, adică nu mai sunt exprimaţi de autorităţile guvernamentale în aur, argint sau alte mărfuri. Dolarul are parte de o lege pe teritoriul SUA, prin care o persoană care are datorii îşi poate plăti aceste datorii cu ajutorul dolarilor, iar creditorul trebuie să accepte acest lucru, în caz contrar legea nemairecunoscându-i datoriile.

Apropo, fiecare bancnotă costă guvernul 6,4 cenţi pentru a o tipări.

Din ce tip de hârtie sunt făcuţi dolarii?

Dolarii sunt făcuţi dintr-un amestec de in şi bumbac, ceea ce explică de ce sunt rezistenţi la spălare. Dacă veţi privi atenţi o bancnotă, veţi observa fibre de mătase de culoare roşie şi albastră, de-a lungul bancnotei. Acestea fac parte din măsurile luate împotriva falsificării.

Ce semnifică litera înscrisă în sigiliu pe faţa fiecărei bancnote de dolar?

Sigiliul negru, cu o literă mare în mijloc semnifică locul unde Banca Federală Americană a făcut comanda pentru a fi tipărită bancnota. A = Boston, B = New York City, C = Philadelphia, D = Cleveland, E = Richmond, Va., F = Atlanta, G = Chicago, H = St. Louis, I = Minneapolis, J = Kansas City, K = Dallas.

Lângă literă mai apare o cifră, care semnifică poziţia în alfabet a literei. De exemplu, dacă bancnota provine din Dallas, ea va avea inscripţionată litera K şi cifra 11, întrucât K este cea de a 11-a literă din alfabet.

Mulţi oameni afirmă că pe bancnota de 1 dolar poate fi văzută o bufniţă ascunsă sau chiar un păianjen, în apropierea cifrei “1”. Dar experţii spun că aşa ceva nu există, acolo nefiind decât un punct unde desenul de plasă al marginii variază. Aceasta nu-i va opri pe unii oameni de a asocia această bufniţă cu simboluri masonice, sau cu unele lucruri mai practice, ca de exemplu măsuri împotriva falsificării.

Deasupra piramidei apare expresia “Annuit Coeptis”, care este o expresie în limba latină, şi s-ar traduce “Dumnezeu ne-a ajutat în acţiunea noastră”. Mulţi părinţi-fondatori ai SUA, ca Benjamin Franklin sau George Washington, credeau că Dumnezeu se află în spatele succesului creării Statelor Unite.

Ce semnifică “Novus Ordo Seclorum”?

Sub piramidă se găsesc scrise cuvintele “Novus Ordo Seclorum”, care în latină semnifică “Noua Ordine Mondială”. Charles Thomson, un om de stat implicat în desenul Marelui Sigiliu al SUA, a propus această frază care să semnifice începutul “noii ere americane”, care a apărut în 1776 cu semnarea Declaraţiei de Independenţă.

MDCCLXXVI semnifică anul 1776 în latină, anul independenţei SUA.

Ce semnifică piramida incompletă şi simbolul ochiului Providenţei?

Thomson a explicat că piramida exprimă simbolul puterii şi dăinuirii. El nu a explicat de ce a lăsat piramida neterminată, dar mulţi cred că semnifică faptul că SUA, în anul 1776, era încă într-un stadiu de “ţară neterminată”. Piramida are 13 trepte, numărul coloniilor care au format în 1776 Statele Unite.

“Ochiul Providenţei” este o reprezentare vizuală a cuvintelor Annuit Coeptis, semnificând faptul că Dumnezeu are grijă de noua naţiune născută. Mulţi cred, însă, că acesta este un simbol francmasonic, dar acest ochi este un simbol al vechilor egipteni.

Lucruri interesante despre dolarul american:

- Dacă am aranja toate bancnotele dolarilor americani una lângă alta acestea ar înconjura Ecuatorul de 24 de ori.

- Pentru crearea unei bancnote Banca Federală cheltuie 4.1 cenți.

- Primele note de hârtie aveau valoarea de 1 cent, 5 cenți, 25 cenți și 50 de cenți.

- 1.000.000 de dolari americani în bancnote de 100$ cântăresc 9.25 kg.

- Zilnic Biroul de gravură și Imprimare printează bancnote în valoare de 541 milioane de dolari, 48% din toate bancnotele sunt de 1 dolar.

- Durata medie de viață al unei bancnote de 5$ este de 15 luni, bancnotele de 20$ circa 2 ani, bancnotele de 50$ și 100$ pot fi păstrate în circulație până la 8 ani.

- Bancnota de 2$ a fost emisă pentru ultima dată în 2003.

- Pe wheresgeorge.com oricine poate urmări o bancnotă folosind doar seria bancnotei. Aceasta poate fi urmărită dacă a fost suficient timp în circulație.

- Conform ultimelor date în noiembrie 2013 se aflau în circulație circa 1.22 trilioane de dolari americani.

• 1824: Domnitorul Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită. Pavarea străzilor Bucureștiului va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).

Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Ţara Românească după epoca fanariotă a iniţiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale oraşului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor şi Podul Şerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc.

• 1866: A fost înfiinţată Societatea Literară Română, actuala Academie de Ştiinţe a României. Societatea Literară Română a devenit în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice.

Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria românilor.

• 1873: S-a născut Serghei Rahmaninov, compozitor, pianist rus (d. 1943)

Figură romantică prin excelenţă (după unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov încheie acest tumultuos curent al Istoriei Muzicii, lăsând posterităţii o muzică învăluitoare şi pasionată, de multe ori cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Poate că nu întâmplător ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfârşitelor stepe şi păduri de mesteceni a dat ultimei părţi a secolului 19 creatori remarcabili. Intrat adânc, parcă într-o superbă inerţie, în secolul automatizării, maşinilor şi cinismului, Rachmaninov avea să încheie acest suflu gigantic, idealist şi idealizant al muzicii ruse şi universale în general. Dacă pentru contemporanii săi, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul secolului", pentru noi, astăzi, el este mai ales un foarte important compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondială.

„Omul care nu zâmbea niciodată" (poreclă pe undeva nedreaptă, datorată mai ales atitudinii din fotografiile sale) Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a  născut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din gubernia Novgorod. Era al patrulea copil al familiei, venit pe lume după două fete şi un alt băiat.

Considerat unul dintre cei mai mari compozitori şi pianişti din secolul al XX-lea.(S-a născut într-o familie de nobili care slujise ţarilor încă din secolul al XVI-lea. Pe linie paternă provine de la  Ștefan cel Mare. Fiica lui Ștefan cel Mare, Elena a fost dată în căsătorie cneazului rus al Moscovei, Ioan al III-lea Vasilievici cel Mare (1440-1505). Plecând în Rusia, Elena a fost însoțită de Vasili Rahmanin, un nepot al lui Ștefan, de la care a pornit neamul rusesc al Rahmaninovilor). După anul 1917, părăsind Rusia, pleacă în Danemarca, unde a susţinut numeroase concerte, remarcându-se şi ca strălucit interpret, apoi s-a stabilit în SUA, la New York. 

Deşi s-a născut într-o familie înstărită, în copilărie a suferit mari lipsuri: ca urmare a firii risipitoare a tatălui său, moşiile au fost vândute una după alta în contul datoriilor, iar familia s-a văzut nevoită să se mute la St.Petersburg, unde a închiriat un apartament modest, şi să solicite burse gratuite pentru educaţia copiilor. Situaţia s-a agravat după separarea definitivă a părinţilor. Din acea perioadă datează una dintre pozele lui Rahmaninov, în care biografii surprind privirea pierdută şi tristă a copilului.

El însuşi a fost un familist model: şi-a adorat soţia, cele două fiice şi nepoţii. Înconjurat de dragostea acestora, uita de înclinaţia sa firească pentru melancolie… Era un introvertit. Nu-şi afişa niciodată emoţiile în public, nu-i plăceau interviurile, evita reuniunile mondene. În ochii contemporanilor, părea o persoană greu abordabilă, orgolioasă şi distantă. „Nimic mai fals!” - susţineau apropiaţii, care explicau această impresie generală prin timiditatea de care era cuprins Rahmaninov în prezenţa necunoscuţilor. În fapt, era binevoitor faţă de toată lumea, iar acest fapt devenea evident în cerc restrâns, în familie sau alături de prieteni. Ieşeau atunci la lumină cele mai alese calităţi ale lui Rahmaninov-omul: amabil, iubitor, sensibil, mereu pregătit să ajute, dotat cu un admirabil simţ al umorului şi cu un râs molipsitor, inconfundabil. Vechiul său prieten, marele Fiodor Şaliapin, venea special în vizită pentru a-l face să râdă şi obţinea acest lucru reprezentând adevărate show-uri - vorbite, cântate sau mimate - spre deliciul tuturor celor prezenţi, dar mai ales al lui Rahmaninov însuşi, al cărui râs în cascade putea fi auzit ore întregi după încheierea acestora.

Anii de maturitate

La 44 de ani a fost nevoit să ia viaţa de la capăt : după ce obţinuse consacrarea în Rusia în calitate de compozitor, dirijor şi pianist-interpret al propriilor creaţii (simpla menţionare a numelui său pe afişe golea instantaneu casele de bilete), Rahmaninov şi-a părăsit ţara în urma evenimentelor dramatice din octombrie 1917. Pentru a-şi restabili situaţia financiară şi a-şi plăti datoriile, singura soluţie i s-a părut a fi atunci cariera de pianist-virtuoz, astfel încât a început o muncă îndârjită pentru reconstituirea tehnicii pianistice şi însuşirea unui repertoriu de concert corespunzător. Scopul său a devenit, de atunci, atingerea perfecţiunii în interpretare. Se spune că odată cu plecarea sa din Rusia, şi-a pierdut pentru totdeauna sursa inspiraţiei, că a fost nefericit din această cauză şi că activitatea pianistică îi răpea timpul preţios destinat compoziţiei. Pentru Rahmaninov însă bucuria unui concert reuşit echivala cu satisfacţia adusă de compoziţie, astfel încât, după propriile mărturii, nu avea de ce să sufere. „Iarna sunt pianist, iar vara – compozitor” – spunea el, deşi nu respecta mereu această regulă din cauza programului concertistic încărcat, de aici pornind şi numeroasele supoziţii legate de o aşa-zisă „nefericire”.

Îi plăceau lucrurile de calitate: se îmbrăca la cei mai buni croitori, conducea cele mai bune maşini şi, desigur, cânta pe cele mai bune piane: în urma contractului său cu firma Steinway, pianele de concert puse la dispoziţie de aceasta îl aşteptau oriunde avea turnee.

După Revoluţia bolşevică din 1917, Rachmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în Elveţia, apoi în SUA. Proprietăţile familiei, câte mai rămăseseră după aventurile tatălui denaturat, fuseseră distruse de bolşevici. America va deveni căminul său pentru tot restul vieţii. Aşadar, următorii 25 de ani aveau să fie petrecuţi într-un mediu de limbă engleză, o limbă care i-a rămas mereu inaccesibilă, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the American way of life" îi era cu totul străin şi, deşi muzicianul va depune o bogată activitate concertistică şi de înregistrări, el se va simţi permanent un exilat, un străin. Va duce o viaţă izolată, înconjurat doar de familie şi un grup restrâns de prieteni. Rusia şi ruşii îi lipseau profund, iar lipsa acestor coordonate din viaţa sa a avut un efect devastator asupra puterii sale creatoare. Într-adevăr, lucrările scrise pe continentul American sunt puţine şi irelevante, muzicianul dedicându-se aproape în întregime vieţii de concert. Două sunt totuşi excepţiile: Simfonia a 3-a (sumbră şi impregnată de spiritul şi melosul slav) şi Rapsodia pe o Temă de Paganini pentru pian şi orchestra, lucrare la fel de cunoscută azi ca şi concertele pentru pian nr 2 si 3. O secţiune a acestei lucrări a făcut furori în toată lumea, fiind folosită ca muzică pentru filmul Somewhere in Time, un mare succes de casă, pe care spectatorii romani şi-l mai aduc aminte sub numele de Undeva, cândva (în rolurile principale: Jane Seymour şi Christopher Reeve).

Spre sfârşitul vieţii, melancolia şi dorul după meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel încât, într-un ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda - contra unei sume enorme - un pui mesteacăn din Rusia care-i va fi adus în SUA şi plantat în curtea reşedinţei sale. Dorinţa lui Rachmaninov a fost de a fi înmormântat la rădăcina acestui copac „de acasă". Cu toate acestea, muzicianul a rămas activ până în ultimele sale clipe. În ciuda sănătăţii sale din ce în ce mai fragile, Rachmaninov porneşte în ultimul sau turneu prin America în iarna 1942-1943. Toate câştigurile acestui lung şi epuizant şir de concerte sunt donate fondurilor destinate celor afectaţi de război. După un concert la Knoxville, Tennessee, muzicianul cade la pat.

Trist, mai însingurat ca niciodată (fiind, paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov - „omul care nu zâmbeşte niciodată" - se va sfârşi în vila sa din Beverly Hills (California) la 28 Martie 1943.

RACHMANINOFF-RHAPSODY  

• 1875: S-a născut Edgar Wallace, scriitor, jurnalist britanic (d. 1932)

Edgar Wallace (d. 1932) - numele lui adevărat fiind „Richard Horatio Edgar”. A  fost fiul nelegitim a unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de pește din Londra.

Wallace  a crescut în sărăcie și nu a terminat școala. Cu toate acestea a  ajuns  să relateze știri  în presă din timpul  „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud. La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă.

În anul 1905 apare în editura lui proprie romanul thriller „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă pentru scriitor a fost un dezastru financiar.

Romanul său criminalistic cel mai renumit a fost  „Vrăjitorul”, fiind prezentat și ca piesă de teatru, iar romanul său „The Squeaker” (Trișorul) (1930), a fost ecranizat in regia sa. Cartile lui Wallace au fost  traduse în 44 de limbi în anii 1940.

• 1881: S-a născut Octavian Goga, poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938; membru al Academiei Române din anul 1920.

Pe 1 aprilie 1881 s-a născut la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne, Octavian Goga: cel mai important poet mesianic al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai dezastruoși politicieni din România anilor ‘30 (printr-o ironie a Istoriei, a dat tonul și începutului, și sfîrșitului României Mari interbelice). 

Student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, fondator, la Budapesta, al revistei militante Luceafărul (1902), membru influent al Partidului Național Român, Octavian Goga a fost arestat în două rînduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la Szeged e vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia); în contrapartidă, va fi susținut din România, fiind ales membru al Academiei în 1914”.

 

Perioada 1900-1910 marchează și vîrful activității sale poetice. Debutează editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează prin el ideile despre poezia patriotică) sau Lovinescu, care-l plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană.

Ecourile eminesciene - colorate de melodicitatea poeziei romantice maghiare: Octavian Goga a fost bun prieten cu Ady Endre, din care a și tradus - imprimă o notă elegiacă acestei monografii post-idilice a colectivității românești rurale, «fără țară», populate cu «icoane» de personaje martirizate. Categoriile negativității moderne: absența, suferința, jalea îi vor face pe unii critici, în frunte cu George Călinescu, să falseze considerîndu-i poezia „pură”. Ele se regăsesc și în al doilea volum (Ne cheamă pămîntul, 1909). Involuția poetică se simte în culegerile Din umbra zidurilor (1913), Cîntece fără țară (1916) ș.a., cu vagi ecouri simboliste și de sentimentalism heinean”, apreciază Paul Cernat

Voluntar în Marele Război

Activitatea literară a lui Goga s-a împletit strâns cu cea politică. „În Primul Război Mondial se înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor pro-Antanta, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantiste. După încheierea Păcii de la Buftea a jucat un rol important în Consiliul Național Român pe linia unirii Transilvaniei cu România.

S-a manifestat și ca publicist ardent la gazetele Țara noastră și Tribuna, adunîndu-și articolele pasionate în volumele O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crîmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915)”, menționează criticul Paul Cernat

Căsătorit cu „privighetoarea” lui Hitler

Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui tema unui roman: „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu/Mureșan, amor juvenil oficializat tîrziu, după divorțurile ambilor, a fost făcută responsabilă, în investigațiile nepotului-scriitor Mircea Goga (profesor la Sorbona), de influențarea unchiului (fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit „privighetoarea” și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple).

Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, a avut propriile sale suferințe. Autorul Dăscăliței a fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost Hortensia Cosma, fiica unuia dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. S-a despărțit de ea însă pentru a-și urma marea iubire a vieții: pe Veturia  Triteanu, o cântăreață de operă.
 A cunoscut-o pe vremea când era căsătorit. Povestea lor de iubire a reprezentat un subiect de savoare, spre deliciul presei de scandal.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredințate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, scria Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“.

Prima întâlnire a celor doi adolescenți, care le va rămâne întipărită pentru toată viața, a avut loc în 1896, la Sibiu, în prezența celor doi părinți. Veturia avea 13 ani, era elevă de pension, Octavian era un licean de 15.
Momentul este evocat mai târziu, în corespondența celor doi. Astfel, la 17 februarie 1920, Veturia îi scria lui Octavian: „Tu ești zilele astea la Sibiu - în sfârșit totuși mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi. Acolo... acolo... Îți mulțumesc că te-ai gândit să-mi aduci puțin pământ sfânt“.
 În  iunie 1909, Octavian Goga, împreună cu Victor Iftimiu, mege la Budapesta. „Nu știu ce treburi misterioase avea, dar îl simțeam grăbit să se ducă la o întâlnire. Era în el o neliniște sentimentală: aveam impresia că relua o idilă întreruptă. Mai târziu mi-am dat seama că îl urmărea , în 1909, marea lui dragoste cu care a și plecat în mormânt, marea lui obsesie, mai mult decât dragoste, tulburarea, revolta, blestemul“, scria Victor Iftimiu.
Primul bilețel
Prima corespondență dintre cei doi este un bilețel nedatat, scris în închisoarea de la Budapesta: „Duță dragă (...) mi-am adus aminte că și pe cel mai prost așternut se poate visa frumos...“
Iubirea lor capătă acceste dramatice în toamna anului 1919: „Duță, stau și mă gândesc așa liniștit la toată povestea noastră... Desigur că pe lângă înrudirea aceia misterioasă de suflet și de carne a contribuit și asemănarea asta ciudată a sorții noastre, ca să ne dăm mâna și să mergem alături... E firesc, e logic, e normal ca noi să ne găsim un cuib al nostru... Mâ gândesc cum ne modelează sufletul viața ... dragostea... Mă uit acum la mine ... simt că au fugit atâtea umbre, că te-am distanțat atât de mult de toate reproșurile - că ești pură, că palpită eternitatea deasupra noastră...Dragostea mea este un acord ce-am făcut cu eternitatea!“
Înainte de Crăciunul anului 1919, Octavian Goga scria în caietul - jurnal: „Programul meu de viață se rezumă astăzi în două cuvinte cu tot farmecul lor senin și nemăsurat: Casa noastră. Numai trei lucruri vreau în mobilierul casei noastre: Dragostea ta, sănătatea ta, cântecul tău și vom fi fericiți“
 „Moș Crăciun nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta!“
La 34 decembrie, o altă declarație de dragoste memorabilă: „Moș Crăciun de două mii de ani nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta“.
Legătura lor de dragoste nu putea să fie legalizată din cauza întârzierii rezolvării divorțurilor.
După 22 iunie 1920, când în sfârșit s-a pronunțat divorțul între Octavian Goga și Hortensia Cosma, poetul a notat în „Florile tăcerii“: „Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau Ție!“. A doua zi, Veturia răspundea: „O primesc“.
 „Sunt în port, unde te-am găsit pe tine!“
Peste câteva zile, marele poet îi spune: „Eu am fost în furtună pe mare, - deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund și eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine“.
La sfârșitul lunii octombrie s-a pronunțat și divorțul dintre Veturia și Lazăr Triteanu. Cu această ocazie, Veturia i-a scris: „Tavi meu - azi mi-am recâștigat prin sancționarea legii numele meu de-acum 17 ani (Veturia Mureșan), acel nume care trebuia de-atunci să stea alături de-al Tău. Întârzierea este zadarnică și goală, voi s-o rectific prin curățenia, dragostea și bunătatea ta“. Replica lui Octavian: „Două libertăți se unesc pe veci, Dăruindu-se una alteia“, iar ea îi spune că „Sunt cu viața și cu moartea legată de Tine!“
„Tavi!“
Criza gravă care a curmat viața poetului s-a declanșat la 7 mai 1938. Partea dreaptă a corpului i-a paralizat și a început să vorbească incoerent. Veturia rememorează ultimele clipe: „Când am intrat în dormitor erau în jurul patului șase medici“. Unul dintre ei i-a spus: „Șeful nu poate vorbi, dar înțelege tot. Atunci eu m-am dus lângă el și i-am spus; «Tavi, dragă, trage-mă tare de păr» El m-a tras...“

După trecerea lui în neființă, Veturia a scris: „Nu mai aștept decât liniștea cea mare, care să mă apropie pentru vecii vecilor alături de Tavi. Tavi! Aceste patru litere cari au fost pentru mine viața noastră!“
Octavian Goga s-a stins din viață la Ciucea, la 7 mai 1938, când avea 57 de ani, în condiții care ridică destul de multe semne de întrebare. Veturia i-a supraviețuit încă 41 de ani, până în 1979.

Racolată de sovietici (și ca fostă nașă de cununie a lui Petru Groza), a căzut în picioare după 1945, îngrijindu-se (pînă la moartea sa din 1979) de gestionarea casei memoriale - devenită, prin intervenția lui Maurer și C. Daicoviciu, muzeu & mausoleu - a soțului”, precizează Paul Cernat.

Până la declanşarea Primului Război Mondial, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.

Goga şi-a axat publicistica pe problemle românismului. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală.

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul Situaţie penibilă împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga, ca cetăţean austro-ungar, un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit, la Paris, Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

44 de zile în fruntea guvernului

Aventura lui Goga pe scena politicii curge spre eșec: „În anii ’20, își adună din nou articolele în volume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori (1930). Eșuarea la extrema dreaptă (un „naționalism integral” violent antidemocrat, pro-fascist și pro-nazist) are loc prin fuziunea noului său partid cu cel al liderului antisemit A.C. Cuza (formînd Partidul Național Creștin) și atinge paroxismul cînd, la alegerile din 1937, liberalii ratează pragul primei electorale, legionarii cîștigă 15%, iar gogo-cuziștii – 9,5%, Carol II însărcinîndu-l pe Goga să formeze noul cabinet. Incapabil de guvernare, demisionează după 44 de zile lăsînd cale liberă dictaturii regale și primului partid unic autohton, Frontul Renașterii Naționale”.

Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935, la Iaşi, a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului Năsturel Herescu pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

Pe 8 mai 1936, redactându-și testamentul, Octavian Goga rememora propia-i activitate, dându-și lucid seama de limitele ei, ca și ale epocii în care a trăit: ”Îmi pare rău că n-am putut sluji Țara cum aș fi vrut și cred că aș fi putut- cu credință și cu hotărâre. Am trăit în vremea proștilor- a stăpânit mediocrația sub un Rege tranzacționist în chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de țară în vâltoarea care vine, nu știu- dar cred în puterile sufletești ale neamului”. 

Moartea la castel

Octavian Goga sfârșește la doar 57 de ani. „Moare pe 7 mai 1938 din cauza unui accident vascular cerebral la castelul său de la Ciucea, construit de socrul lui Ady Endre. 

În amurgul zilei de vineri, 6 mai, starea lui sănătate se complică din cauza unei bronho-pneumonii. Bolnavul nu mai recunoaște pe nimeni. Temperatura se menține la 40 de grade. Până a închide ochii pentru totdeauna, degetele mânii făceau gestul reflex al răsfoirii unui volum. I s-a pus chiar o carte în mână și marele intelectual, însetatul de cultură Octavian Goga, o mângâia și o răsfoia. Sâmbătă, 7 mai 1938, la ora 14:06, Octavian Goga trecea la cele veșnice după 57 de ani de zbucium. 

Carol II i-a organizat funeralii naționale imediat după 10 mai. Tonul recuperării poetului în anii regimului comunist va fi dat de Mihai Beniuc, o dată cu recuperarea profetismului național-unionist. O mică revelație postdecembristă a constituit-o jurnalul său intim și politic, scris cu nerv portretistic

Pentru a i se face funeralii naționale, marele defunct este dus cu un tren special de la Ciucea la București pentru a fi depus la Ateneu. Trenul oprește din gări în gări unde lumea îl plânge nu pe omul politic, destul de slab, ci pe poetul strălucit. Joi după-amiază este dus la Bellu unde dormeau prietenii săi Caragiale, Coșbuc, Delavrancea, Vlahuță, Ilarie Chendi, Ștefan Octavian Iosif și Aurel Vlaicu. Peste 8 luni, pentru odihna de veci, a fost reînhumat în cripta Mausoleului de la Ciucea, în inima țării pentru care s-a jertfit.

“Un om bun este un om superior. Un om superior este un om liber fiindcă nu minte. Și nemințind e liber să se gândească la adevăr.” - Octavian Goga

• 1889: A fost pusă în vânzare, în oraşul american Chicago (Illinois), prima maşină de spălat vase, proiectată de Josephine Cockrane.

În anul 1886, Josephine Cochran spunea: “dacă nimeni nu are de gând să inventeze o mașină de spălat vase, o voi face eu!”. Și așa a făcut, iar șapte ani mai târziu, la Expoziția Mondială a și prezentat-o.

Josephine Cochrane era o femeie bogată, care nu era nevoită să spele ea însăși vasele, dar, după propriile relatări, a inventat mașina de spălat vase deoarece servitorii ei ciobeau mereu vasele de porțelan.

Ea a fost cea care a măsurat toate vasele pe care le avea, a creat pentru fiecare compartimente din sârmă în funcţie de mărimi, a pus aceste compartimente pe un disc pe fundul unui butoi şi cu ajutorul unui sistem de circulat o apă cu săpun a inventat prima maşină de spălat vase. Treptat cunoscuții doamnei Cochrane şi-au dorit şi ei una şi destul de repede bucătăriile restaurantelor din Illinois au cerut şi ele o maşină de spălat vase. Josephine Cochrane şi-a brevetat invenția în 1893 şi a denumit-o Cochrane Dishwasher. Şi-a înființat o firmă care a trecut la producția de serie a mașinilor de spălat vase şi la perfecționarea lor, iar acum mica companie a doamnei Cochrane este parte din concernul KitchenAid, parte a Whirlpool.

Deși era un dispozitiv revoluționar, până în 1950, doar hotelurile și restaurantele au folosit masiv invenția ei, consumatorii casnici asteptând mai bine de jumătate de secol până să consimtă utilitatea aparatului.

• 1891: William Wrigley înființează compania producătoare de gumă de mestecat care-i poartă numele (Wm. Wrigley Jr. Company).

William Wrigley Jr. s-a născut în Philadelphia în septembrie 1861, în timpul războiului civil. Tatăl său producea săpun, astfel că William a trebuit încă de mic să umble cu un coş pe străzile din Philadelphia, încercând să vândă ce producea Wrigley senior.

Când William Wrigley, un tânăr de 29 de ani, punea bazele afacerii sale în 1891, în Chicago, produsul principal avut în vedere nu a fost guma de mestecat, ci săpunul Wrigley’s Scouring Soap. Întreprinzătorul credea mult în stimularea clienţilor săi, în a oferi ceva gratis, după cum obişnuia să spună. De aceea a hotărât să adauge, la fiecare săpun cumpărat, un pachet gratuit de praf de copt. Curând a descoperit că produsul menit să atragă cumpărătorii era mai popular decât produsul originar, aşa că şi-a schimbat specificul afacerii de la producerea de săpun la producerea de praf de copt. Rămâmând credincios ideii că stimulul contează, oferea două pachete gratuite de gumă de mestecat la fiecare pachet de praf de copt şi, pentru a doua oară, Wrigley va stabili direcţia companiei în funcţie de cumpărători.

În 1982, când a realizat că guma de mestecat devenise mai populară, a orientat compania în direcţia producerii acesteia. În 1893 a introdus Wrigley’s Juicy şi Wrigley’ Spearmint, muncind pentru a-şi face loc pe piaţă, unde existau deja alte companii. În 1907, când lumea afacerilor a alunecat în recesiune, publicitatea era văzută, de multe companii, ca un mod prostesc de a pierde bani. Spre deosebire de ceilalţi, Wrigley a decis să rişte, mărind investiţia în publicitate în anul respectiv. În 1911, cu mai bine de 50 de ani înainte de apariţia oficială a publicităţii abstracte, Wrigley crease o reclamă de felul acesta: o tânără frumoasă deasupra sloganului "Fata cu ochii Wrigley". Tot Wrigley a contribuit la revoluţionarea relaţiilor cu angajaţii, fiind unul dintre primii patroni din SUA care au acceptat weekendul de două zile pentru muncitorii săi. Wrigley rămâne aproape un erou necunoscut, dar, cu toate astea, ideile sale de afaceri, creative şi axate pe nevoile consumatorilor, asigură şi veriga lipsă între era industrială şi noua vârstă a marketingului.

Fiul său, Phillip, a moştenit curajul în afaceri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, compania a oprit distribuţia de produse pe piaţa americană casnică pentru a aproviziona armata. Înainte ca guma să dispară şi de pe raftul magazinelor, Phillip a gândit o campanie publicitară de care tatăl său ar fi fost mândru - o simplă imagine a unui pachet gol de Wrigley’s Spearmint şi sloganul "Amintiţi-vă acest pachet", iar oamenii şi-au amintit. Când brandul a revenit pe piaţă în 1945, şi-a depăşit popularitatea. Când angajaţii fac grevă, produsele unei firmei scad în vânzări. Pentru a preveni acest pericol, Wrigley "a inventat" weekendul de două zile. Dorind să sublinieze că tehnologia nu poate substitui omul, Henry Heinz spunea: "Puterea inimii este mai mare decât caii-putere".

William Wrigley Jr. a murit pe 26 ianuarie 1932 în casa sa din Phoenix, Arizona. A fost înmormântat într-un turn creat special în cadrul grădinii botanice Wrigley Memorial, în apropiere de insula Catalina. Wrigley a lăsat averea sa de 34 de milioane de dolari celor doi copii, Dorothy Wrigley Offield şi Philip K. Wrigley.  Acesta din urmă a rămas la conducerea companiei pentru următorii 45 de ani, până la moartea sa în 1977. Nepotul omului de afaceri, William Wrigley Jr. II, a fost CEO al companiei până în anul 2008, atunci când Wrigley Company a fost vândută către Mars pentru suma de 23 de miliarde de dolari.

• 1908: A fost înfiinţat Observatorul Astronomic de pe Dealul Filaret din Bucureşti.

La 1 aprilie 1908, Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, a semnat decretul prin care a luat ființă Observatorul Astronomic şi Meteorologic (care se va fi numit astfel până în 1920, când cele două domenii – meteorologia şi astronomia – s-au separat). Primul director al instituţiei, Nicolae Coculescu,  a supervizat construirea clădirii Observatorului, ce poartă semnătura arhitectului belgian Alphonse Engels.  Cupola Observatorului, ce avea să adăpostească marele ecuatorial, a fost comandată lui de P. Gautier, ,,constructor de instrumente de precizie“ și membru al Biroului de Longitudini din Paris. În prezent, clădirea se află în patrimoniul Academiei Române.

Clădirea Observatorului Astronomic Bosianu poartă semnătura arhitectului belgian Alphonse Engels.  Uimitor, dar cele mai multe instrumente aflate în patrimoniul Observatorului sunt și astăzi funcționale, iar cei 25 de cercetători ai Academiei Române vorbesc despre matematici și astronomie cu o bucurie greu de regăsit la cei mai mulți dintre semenii noștri.

,,Casa Bosianu“, locuinţa renumitului jurist, care, printre altele, a ocupat şi funcţiile de premier al României, director al Ministerului Justiției şi decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Tradiția spune că în această casă, ridicată imediat după Războiul Crimeei (1853-1856) de către arhitectul Luigi Lipizer, s-ar fi pregătit, în secret, actul Unirii de la 1859. Imobilul a devenit reședința președintelui Consiliului de miniștri ai României pe durata guvernului Bosianu (26 ianuarie/ 7 februarie și 14/26 iunie 1865).

În secolul XIX însă, când a fost construită Casa Bosianu, terenul se afla în afara Bucureştiului, pe dealul Filaret. Juristul şi omul politic Constantin Bosianu îşi construieşte între 1853 – 1859 casa care îi poartă numele, o clădire elegantă cu un aer romantic neogotic. La moartea sa imobilul trece în proprietatea statului şi ajunge să găzduiască Serviciul Meteorologic al României. Deabia în 1908 se înfiinţează Observatorul Astronomic şi Meteorologic şi se construieşte clădirea principală, executându-se de către Gautier, constructor de instrumente de precizie la Paris, partea mecanică a "marelui ecuatorial" şi cupola cu diametrul de 11 m.

Instrumentele optice construite atunci sunt şi acum păstrate cu grijă într-o sală-muzeu, unele fiind printre cele mai valoroase din lume, cum este Cercul meridian, un instrument masiv şi complex care măsoară şi înregistrează poziţia stelelor.

Casa Bosianu, cu alura sa de mic palat romantic, e folosită în continuare. S-au păstrat uşile de lemn decorate discret cu vitralii cu tricolorul românesc, o bibliotecă mică şi cochetă şi mobilierul de pe vremea când clădirea a găzduit, pentru puţin timp, Guvernul ţării.

În clipa de faţă observatorul nu mai este folosit decât foarte rar. Poluarea luminoasă, localizarea în mijlocul oraşului şi alte piedici fac imposibilă observarea stelelor din bătrânul observator. Specialiştii noştri cumpără timp la observatoarele din alte ţări, cum este cel din Chile unde condiţiile sunt perfecte: multe zile senine, aer uscat, altitudine mare.

• 1912: Pe aerodromul Cotroceni din Bucureşti, lua fiinţă prima şcoală militară de pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, fiind cea de-a doua şcoală de aviaţie din lume, după cea din Marea Britanie. 

Cea de-a doua, „Şcoala de Piloţi Militari şi Civili”, a fost înfiinţată la 1 august 1912, pe aerodromul Băneasa, de Valentin Bibescu. Ambele şcoli militare au avut o activitate fructuoasă, reuşind să pregătească şi să breveteze circa 100 de piloţi militari, numai în perioada 1912 – 1918

• 1913: În Parlament a fost votată “Legea de Organizare a Aeronauticii Militare”, actul constitutiv al Forţelor Aeriene Române, sancţionată prin Înaltul Decret Regal nr. 3199 din 18/30 aprilie 1913 de regele Carol I al României.

 Prin această lege se înfiinţa structura tehnico-organizatorică şi de instruire a aviaţiei, sub forma „Serviciului de Aeronautică Militară”, în subordinea Inspectoratului General al Geniului ce devenea astfel „Inspectoratul General al Geniului şi al Aeronauticii”. Totodată s-a înfiinţat Corpul Aeronauţilor Permanenţi compus din piloţi de avioane, observatori de baloane şi mecanici, precizându-se diferitele categorii de personal militar şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească ofiţerii activi şi gradele inferioare care urmau să facă parte din Corpul Aeronauţilor Permanenţi. Prin stabilirea statutului personalului din aeronautică se recunoştea pentru prima dată calitatea de personal navigant, cu drepturile aferente. Prin textul legii se reglementa modul de acordare a brevetelor de piloţi şi observatori aerieni, condiţiile de admitere în şcolile de zbor, drepturile absolvenţilor, înfiinţarea şi acordarea primelor de zbor

Ca si structura organizatorica, Serviciul de Aeronautica Militara era compus din doua mari sectii – aviatia si aerostatia. Intre atributiile serviciului se numarau studierea, procurarea, construirea si intrebuintarea “aparatelor de navigatie ce s-ar putea utiliza in armata”, instruirea personalului navigant si tehnic, administrarea unitatilor din subordine.

In acelasi timp a fost infiintat Corpul Aeronautilor Permanenti, primii piloti militari ai Romaniei avand angajamente ferme, pe trei ani. In acest Corp au intrat pilotii de avioane, observatorii din aerostate si mecanicii. Se precizau, de asemenea, conditiile pe care cei care tindeau la statutul de aviator militar trebuiau sa le indeplineasca pentru a fi acceptati in cadrul acestei prime structuri oficiale.

Spre deosebire de celelalte structuri ale armatei, aviatorii nu au avut insemne particulare pentru uniforma pana in anul 1914, insa au purtat, incepand cu 1912, un avion Bleriot in miniatura pe gulerul tunicii. Putem spune ca a fost prima insigna a pilotilor militari romani. Neoficiala totusi.

Interesant este faptul ca tot intr-o zi de 1 aprilie, de aceasta data in anul 1918, aparea prima aviatie militara de sine statatoare din lume – Royal Air Force (RAF). Aceasta lua fiinta prin contopirea Royal Naval Air Service si Royal Flying Corps, nemaifiind in subordinea directa a armatei, ci devenind o structura de sine statatoare in cadrul fortelor armate britanice.

• 1918: Inaugurarea Teatrului Henry Miller din New York

Teatrul Henry Miller din New York (No. 124 West 43rd Street) a fost inaugurat pe 1 aprilie 1918, cu piesa "The Fountain of Youth" a dramaturgului american Louis Evan Shipman.

Clădirea a fost apreciată, foarte curând după inaugurare, ca fiind una dintre cele mai frumoase şi mai luxoase teatre care s-au deschis, până la acea vreme, pe Broadway.

Din 2010, după o reconstrucţie aproape în totalitate, Teatrul Henry Miller a fost redenumit Teatrul Stephen Sondheim, pentru a-l onora astfel pe compozitorul american ce a avut o contribuţie de o jumătate de secol la teatrul muzical.

Teatrul Henry Miller, proiectat în stil neo-clasic de către arhitecţii Paul R. Allen şi Ingalls & Hoffman, a fost construit de actorul şi producătorul Henry Miller. Realizarea proiectului a fost susţinută financiar de către filantroapa Elizabeth Milbank Anderson, proprietară a terenului din West 43rd Street, şi de trustul de construcţii Klaw & Erlanger.

Clădirea originală a teatrului avea 950 de locuri. Sala de spectacole, prevăzută cu două balcoane, se caracteriza prin utilizarea masivă a marmurei, prezenţa unui candelabru de cristal masiv şi a aurizării.

Faţada de cărămidă roşie în stil palladian conţinea numele teatrului inscripţionat deasupra a trei ferestre arcuite şi o pereche de urne uriaşe aşezate în nişe deasupra cărora erau medalioane cu reprezentări ale muzelor greceşti.

Teatrul a înregistrat primul său spectacol de succes cu piesa "The Vortex" a dramaturgului englez Noël Coward, în 1926, an în care a murit Miller. Teatrul a rămas în familia sa şi a fost condus de fiul său, Gilbert.

Perioada din 1930 până la sfârşitul anilor 1960 a fost cea de mare succes a Teatrului Henry Miller, cu spectacole şi actori de renume care au jucat pe scena acestuia: Helen Hayes, Leslie Howard, Lillian Gish, Douglas Fairbanks şi Ruth Chatterton.

În 1966, familia Miller a vândut teatrul către ''Nederlander Organization'', care l-a vândut lui Seymour Durst în 1968.

Teatrul Henry Miller a fost funcţional între 1918-1968, 2001-2004, 2009-2010. În schimb, în anumite perioade a avut şi alte utilizări. În 1978, a fost redeschis de Howard Stein ca discotecă numită "Xenon", după o renovare de 2 milioane de dolari. În această perioadă a concurat cu "Studio 54", iar cunoscutul muzician american Jellybean Benitez a fost DJ. "Xenon" a servit ca locaţie pentru filmul "Nighthawks" în 1981, care îl avea în rolul principal pe celebrul actor Sylvester Stalone. După ce discoteca "Xenon" a fost închisă în preajma anului 1984, teatrul a rămas o perioadă nefuncţional, fiind redeschis tot ca o discotecă la sfârşitul anilor 1980, sub numele "Shout".

În 1998 sediul a fost utilizat de Compania Theatre Roundabout, pentru o renaştere scenică a "Cabaretului", şi a fost redenumit "Kit Kat Klub".

Teatrul a fost închis la sfârşitul lunii ianuarie 2004 şi a fost reconstruit în întregime (cu excepţia faţadei sale), având o suprafaţă de 50.000 de metri pătraţi. Teatrul, proiectat în noua structură de firma New York din Cook + Fox Architects, are o capacitate de 1.055 de locuri. Este construit în spatele faţadei conservate şi restaurate a teatrului original din 1918.

Noul teatru a fost deschis în septembrie 2009, iar la 22 martie 2010, data la care compozitorul american Stephen Sondheim împlinea 80 de ani, a fost anunţată redenumirea teatrului, ca Teatrul Stephen Sondheim, aducându-se astfel un omagiu compozitorului care prin activitatea sa a stabilit standardul pentru teatrul muzical american modern.

Ceremonia oficială de inaugurare a Teatrului Stephen Sondheim au avut loc la 15 septembrie 2010. Primul spectacol pe scena noului teatru a fost "The Pee-wee Herman Show", semnat de Paul Reubens.

• 1919: S-a trecut la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).

România a fost una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Marii Uniri, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.

1/14: Trecerea, în România, la calendarul gregorian (calendarul de stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5/18.III.1919; ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. NOTĂ: La 24.II.1582 Grigore al XIII-lea (Ugo Buoncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, anunţă că a introdus, printr-o bulă papală, un nou calendar, care îi va purta numele şi care pune de acord anul ecleziastic cu anul astronomic; calendarul gregorian (de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi); pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar; conform noului sistem de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582; ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582; doar câteva ţări au adoptat imediat noul calendar pe 15 octombrie 1582; este vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia

• 1921: Înființarea Operei Române din București.

În 1921, Societatea „Opera” a primit fondurile necesare pentru a corespunde criteriilor de instituţionalizare a unui teatru muzical naţional, devenind Opera Română; spectacolul inaugural a fost un eveniment remarcabil, premiera operei “Lohengrin” de Richard Wagner, montat de regizorul Adalbert Markowski, având la pupitrul ansamblului pe George Enescu.

Opera Națională București este una din cele patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării.

Istoric

Denumirea de „Opera Română” fusese utilizată cu mult timp înaintea unei clădiri special destinate teatrului liric din capitala României. Compozitorul, dirijorul, cântărețul și profesorul român George Stephănescu a fost cel care a luptat mereu pentru fondarea acestei instituții artistice, pe care a întemeiat-o sub denumirea de Compania Opera Română.

Trupa lirică bucureșteană s-a lansat la 8 mai 1885, prezentând progresiv un repertoriu din ce în ce mai bogat și mai ales. La început, compania prezenta mai ales din opere italiene și franceze de mare popularitate, dar și opere comice din creația națională, în care au apărut pe scena bucureșteană primele mari voci românești.

Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din 1885, instituționalizarea și deci înființarea Operei Române ca instituție finanțată de la buget s-a realizat abia în 1921. Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin sub bagheta lui George Enescu.

Clădirea operei

Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele. Clădirea este clasată pe lista monumentelor istorice din București cu codul B-II-m-B-19004.

Sala de spectacole are forma de potcoavă. Scena are 24 m lățime, 20 m adâncime și 30 m înălțime. La ultimul etaj există Muzeul Operei. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea. Tot în fața clădirii, dar privind spre intrare, se află bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române.

Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit.

Ocazional se țin spectacole și în Foaierul Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri.

• 1941: Masacrul de la Fântâna-Albă : cca. 2500 de români, care voiau să treacă pașnic granița în România, au fost uciși de către soldații Armatei Roșii sovietice.

În urmă cu 77 de ani, pe 1 aprilie 1941,  3.000 de români au fost pur şi simplu masacraţi la Fântâna Albă, în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, de către soldaţii sovietici.

În iunie 1940, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transforma în vină. În primăvara anului 1941, câteva mii de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.

3.000 de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să ajungă în ţara natală pe 1 aprilie, chiar de Paşti. Cineva împrăştiase zvonul că românii pot trece graniţa fără probleme, că grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau steaguri albe, icoane şi cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniţă, soldaţii sovietici, ascunşi în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat, în scurt timp, mii de vieţi. Cei care au scăpat de gloanţe au fost urmăriţi de cavalerie şi spintecaţi cu sabia. Apoi, românii au fost aruncaţi în gropi comune.

Mărturia unui supravieţuitor

Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo de cuvintele rostite atrocităţile petrecute la Fântâna Albă.

"Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid.  Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.

Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul de astăzi al Ucrainei. Abia în anul 2000, autorităţile ucrainene au permis să se oficieze o slujbă în memoria românilor ucişi. În anul 2013, o delegaţie din România care mergea la locul masacrului a fost oprită la graniţa Ucrainei iar unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea.

Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo.

• 1947: Se înființează compania austriacă Porsche Konstruktionen GesmbH în Gmünd

Înființarea Porsche Konstruktionen GesmbH

Pentru a proteja, împotriva confiscării de către forţele de ocupaţie, munca de o viaţă a tatălui lor internat în Franţa, Ferry Porsche şi sora lui Louise (căsătorită din 1928 cu avocatul Dr. Anton Piëch) înfiinţează, în 1 aprilie 1947, compania austriacă Porsche Konstruktionen GesmbH în Gmünd, cu Louise Piëch şi Ferry Porsche ca directori generali. În această perioadă, compania acum austriacă primeşte comanda industriaşului italian Dusio de a construi o maşină de Formula 1 cu tracţiune integrală. Până la urmă, din motive financiare, "Cisitalia" nu participă niciodată la vreo cursă, dar din încasările în baza acestui contract, fraţii reuşesc să depună cauţiunea pentru tatăl lor internat, astfel încât acesta să se poată întoarce acasă.

Înființând compania, Ferry Porsche şi sora lui, Louise Piëch reuşesc să împiedice confiscarea muncii de o viaţă a tatălui lor.

Se naște o marcă

Apoi Ferry Porsche îşi îndeplineşte visul. După modelul Beetle, în Austria, în valea  Malta din Kärnten, prinde formă primul automobil sport care poartă numele Porsche. Ferry prezintă în 1948 un automobil cu numărul de serie 356, care mai târziu avea să pună bazele renumelui legendar al mărcii Porsche. Nr. 1 mai avea încă motorul amplasat central, dar următoarele coupe-uri realizate manual în Gmünd aveau motorul montat în spate. Peste zece cabriolete 356 sunt construite în atelierul din Salzburg, de pe Alpenstrasse.

Contract semnat cu Volkswagen

Dar cea mai importantă decizie este luată cu 1.000 km mai la nord, când aliaţii hotărăsc să demareze construcţia de automobile Volkswagen în fabrica Volkswagen reconstruită. Sunt solicitaţi tehnicienii Porsche, care asigură suportul la demararea activității. Totodată, Ferry Porsche preia negocierile contractuale cu Nordhoff, proaspăt numitul director general VW. Cele mai importante componente ale contractului conţin comisionul de licenţă pentru fiecare Broscuță construită, aprobarea construirii unui automobil sport după modelul Broscuţei (Porsche 356) şi distribuția prin intermediul reţelei VW, care ulterior avea să acopere întreg globul, înţelegeri cu privire la serviciile tehnice asigurate de biroul de proiectare Porsche şi de asemenea, contractul de importator general VW pentru Austria. Acest contract amplu  este semnat în Bad Reichenhall de către Ferdinand Porsche, Ferry Porsche, Louise Piëch şi Anton Piëch şi de directorul general VW, Nordhoff. Astfel, automobilul "patern", Broscuţa, devine baza pentru evoluţia extraordinară a companiilor Porsche din Salzburg şi Stuttgart.

În 7 septembrie 1948, pe numele  Ing. Ferdinand Porsche, este emis de către autorităţile din Spittal an der Drau (Austria), certificatul care permitea "Comerţul cu autovehicule şi componente ale acestora, limitat la produsele fabricii Wolfsburger Motorenwerke (ulterior fabrica Volkswagen)".

• 1976: Fondarea companiei Apple Computers, în Silicon Valley, de către Steve Jobs și Steve Wozniak, care va lansa în anii '80 computerul personal Macintosh.

Apple Inc. (NASDAQ: AAPL, până în ianuarie 2007 numită Apple Computer, Inc.), este o companie din Silicon Valley cu sediul în Cupertino, California, cu scop principal de activitate în tehnologia computerelor. Cunoscută mai ales pentru computerele model Macintosh, Apple are o reputație de inovație în industria de înaltă tehnologie.

În 1976 Steve Jobs și Steve Wozniak au pus bazele unei companii de produse electronice într-un garaj închiriat din orașul Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj a fost și punctul de plecare a ceea ce urma să devină curând zona de înalte tehnologii „Silicon Valley”.

Adevăratul strămoș al computerelor personale nu a fost PC-ul produs de compania IBM în 1981, așa cum se crede de obicei, ci un alt aparat numit Altair 8800, care fusese lansat pe piață cu mare succes în 1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din Albuquerque, New Mexico. Altair 8800 putea fi comandat și primit prin poștă; probleme mari nu avea, dar se livra sub forma unor componente care trebuiau asamblate de client. Ce se putea face cu această mașinărie? Nimic, trebuie s-o recunoaștem; asta până când doi hackeri adolescenți, pe nume Bill Gates și Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule rudimentare.

Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-și afle un țel în viață, acum că terminase liceul; fusese în India și se întorsese; fusese la o fermă în Oregon și se întorsese; acum își pierdea timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video și frecventa un club de pasionați ai computerelor, care își ținea reuniunile într-un parc, pe timpul nopții. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiți că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câștiga ceva bani. Imediat s-a gândit să facă și el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe scurt „Woz”) - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit de probleme existențiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea și să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung și-n lat. În acest fel, acumulase cunoștințe inginerești, care îi permiseseră să se angajeze la Hewlett-Packard.

Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs și-a vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărțit de calculatorul său programabil. Părinții lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo și-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a proiectanților, unitate de service și magazin, în același timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la prețul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1 aprilie 1976 a fost și o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul Apple.

Compania Apple a fost înființată la 1 aprilie, 1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, și Ronald Wayne, pentru a vinde calculator personal Apple I. Acestea au fost construite de mână de către Wozniak și prima dată arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a fost vândut ca o placă de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puțin decât ceea ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piață în iulie 1976 cu pretul de 666.66$.

Apple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977, fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs și Wozniak pentru 800$. Mike Markula furniza afaceri finanțare și de expertiză de 250.000$ în timpul încorporării Apple.

Apple II a fost introdus la 16 aprilie 1977, la West Coast Computer Faire. Se diferenția de rivalii TRS-80 și Commodore PET, pentru că venea cu o grafică colorată și o arhitectură deschisă. În timp ce modelele de dinainte foloseau benzi de casetă ca și dispozitive de stocare, Apple folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfață, numite Disk II.

Apple II a fost ales de către VisiCalc -program de calcul tabelar- pentru a fi platformă desktop pentru primul "killer ap". VisiCalc a creat o piață de afaceri pentru Apple II și a dat utilizatorilor un motiv în plus să cumpere Apple II - compatibilitatea cu biroul. În conformitate cu Brian Bagnall, Apple a exagerat cifrele de vânzări fiind pe locul trei după Commodore și Tandi până a venit VisiCalc.

Până la sfârșitul anului 1970, Apple a avut o linie de designeri de calculatoare personale și o linie de producție. Apple II a fost urmat de Apple III, în mai 1980 din postura de societate concurat cu IBM și Microsoft în mediul de afaceri.

Jobs și mai mulți angajați apple împreună cu Jef Raskin au vizitat Xerox PARC în decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto. Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitățile PARC într-un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock. Jobs a fost convins de faptul că toate viitoarele computere vor utiliza o interfață grafică, precum și dezvoltarea de o interfață grafică; a început pentru Apple Lisa.

Să aveți o zi frumoasă!