5 Aprilie

Este a 95-a zi a anului. 
Au mai rămas 270 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 50 m și apune la 19 h 48 m.

Citatul zilei

„A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat.” 

 ( Winston Churchill)

Ziua automobilistului în România

Ziua Automobilistului este sărbătorită la 5 aprilie, dată ce marchează înfiinţarea, la 5 aprilie 1904, a Automobil Clubului Român, de către un grup de automobilişti amatori, constituiţi în Adunarea Generală. Întrunirea a avut loc la Hotel Bulevard din Bucureşti. Automobil Clubul Român se înscrie în analele mondiale printre primele 10 cluburi centenare din Europa şi printre primele 14 cluburi centenare din lume.
Ziua automobilistului în România: sărbătoarea își are originile la începutul secolului XX, când la data de 5 aprilie 1904, la inițiativa pilotului George Valentin Bibescu, în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București (clădire existentă și în prezent), un grup de automobiliști, constituiți în Adunarea Generală, a hotărât și a semnat actul de înființare a primei asociații a automobiliștilor din țara noastră: Automobil Clubul Român.

La 5 aprilie 1904 a luat fiinta Automobil Clubul Roman, asociatia automobilistilor din Romania, care s-a inscris printre primele 10 cluburi auto din Europa si printre primele 14 din lume, constituind o expresie a civilizatiei tarii noastre la inceputul secolului XX. Aceasta zi memorabila a fost consacrata, de numeroase decenii, ca Zi a Automobilistului din Romania, care, in acest an, marcheaza 108 ani de existenta a Automobil Clubului Roman.

România se afla printre primele 10 țări din Europa și printre primele 14 pe plan mondial care și-au constituit un club auto. Câteva luni mai târziu, în septembrie 1904, a avut loc prima cursă de automobile din România organizată de ACR pe traseul București – Giurgiu – București (120 km), țara noastră fiind printre primele 6 țări din lume care au organizat concursuri auto, după Franța, SUA, Germania, Italia și Austria.

România este una din primele țări care au introdus, înainte de sfârșitul veacului al XIX-lea, automobilele în circulație. Primul automobil care a apărut pe străzile românești, în martie 1898, se numea trăsura-mobil și a fost adus în capitală de Dr. Thomas Tomescu. Acesta l-a achiziționat de la prima expoziție de automobile care s-a ținut la Londra, în 1896.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1722: Exploratorul olandez Jacob Roggenven a descoperit o insulă în Oceanul Pacific, pe care băștinașii o numeau Rapa Nui. 

Descoperitorul a botezat-o Paasch Eyland (Insula Paștelui).

Insula Paştelui - sau Rapa Nui, cum îi spuneai indigenii - este faimoasă pentru cele peste 800 de statui uriaşe, denumite moai, care se găsesc pe întinderea sa.

Primii exploratori europeni au ajuns pe insulă în anul 1722 în Duminica Paștelui, de unde și denumirea insulei. Expediția era condusă de capitanul Jacob Roggevven și veneau din Olanda. Au remarcat existența a trei rase diferite: dacă unii aveau pielea închisă la culoare, alții pielea roșiatica, erau și baștinași care aveau pielea galbenă și părul roscat.

În anul 1770 are loc o nouă expediție pe insulă. Exploratorii au remarcat aceeași populație prietenoasă și pământuri lucrate. Patru ani mai târziu, o altă expediție oferă o imagine a insulei total diferită. Pământul era nearat, oamenii erau agitați și demoralizati, și dacă până atunci nu erau înarmați, acum purtau sulițe și bastoane.

Imensele statui fuseseră răsturnate, iar adoratorii lor dispăruseră. În secolul XIX, insula Paștelui a devenit ținta negustorilor de sclavi, iar în 1862 populația a fost distrusă în urma unei razii peruviene.

Numele de „Insula Paștelui” a fost dat de către exploratorul olandez Jacob Roggeveen, primul vizitator european, care a descoperit insula în duminica Paștelui din 1722 în vreme ce căuta o altă insulă (Insula lui Davis) și a denumit-o Paasch-Eyland (Insula Paștelui în olandeză). Numele oficial al insulei, în limba spaniolă, este Isla de Pascua, ceea ce înseamnă chiar „Insula Paștelui”.

Numele în limba rapa nu-i al insulei, „Rapa Nui” sau „Marea Vâslă”, a fost monetizat în urma raidurilor efectuate de către căutătorii de sclavi din secolul XIX, datorită asemănării cu numele Rapa, care aparține unei insule din arhipelagul Bass din Polinezia Franceză (Rapa Iti sau Mica Rapa).

Insula Paștelui - misterioasele statui "moai"

Cele mai faimoase rămășițe ale acestei culturi sunt giganticele statui numite "moai" și masivele platforme de piatră numite "ahu". Sunt cel puțin 700 de astfel de statui împrăștiate pe insulă în diferite stadii de lucru. Toate aceste statui sunt sculptate din piatra vulcanului Rano Raraku.

Moai - statuile într-un număr mare în toată insula sunt împărțite în două categorii: statuile vulcanului - "ochii care privesc cerul" și statuile celelalte, cu un stil diferit, cu spatele întors spre mare, dominând Ahu-urile, singurele care au ochii deschiși.

Ochii le impregnau identitate căpătată odată cu așezarea lor pe cavourile în care se odihneau morții, abia aici sculptorii le deschidea ochii. Zeul Make-Make avea ochii nemăsurat de mari. Moai variază de la 3 la 12 metri înălțime, și de la 3 la 14 tone.
 

Statuile, în majoritate, au 14 tone greutate dar s-au întâlnit și unele de 80 de tone - numai una singură depășește 270 de tone. Se considera că cele mai vechi statui au fost sculptate în jurul anului 700, dar majoritatea provine din perioada 1000-1500.

Unele dintre statui sunt căzute cu fața la pământ - au deschis cavourile de piatră.

Tradiția locală spune că statuile s-au deplasat singure, dar în urma unor investigații s-a descoperit că centrul de greutate al lor este deplasat înspre centru, așa că puteau să le tracteze cu ajutorul unor frânghii.

În funcție de mărimea statuilor erau necesari 50-150 de oameni pentru a le transporta. Un băștinaș spune că "statuile înaintau în picioare, rotindu-se în semicerc la baza lor circulară."

Capetele statuilor sunt exagerat de mari în comparație cu restul trupului și au urechi alungite și bărbi ascuțite. Statuile nu au picioare și pe deasupra, fapt extrem de intrigant, în limba insularilor există un verb ce semnifică deplasarea fără ajutorul picioarelor. Credința pascuană spune că "cei pe care nu crește lichenul sunt încă vii".

Nu a fost descoperit scopul pentru care au fost construiți coloșii, dacă îi reprezintă pe zeii băștinașilor sau de ce privirea lor este îndreptată spre mare. Astfel, uriașii se adaugă altor mari enigme ale lumii și stau mărturie unor civilizații de mult apuse.

Statuile erau simboluri ale puterii și autorității, atât religioasă cât și politică. Se crede că toate obiectele sculptate de către polinezienii antici erau impregnate cu o esență magică, spirituală numită de către localnici "mana".

• 1874: A avut loc, la Viena, premiera operetei Liliacul, de Johann Strauss (fiul).

Liliacul (în germană Die Fledermaus ) este o operetă în trei acte de Johann Strauss-fiul.

Libretul: Karl Haffner și Richard Genée, după nuvela "Le Reveillon" de Henri Melhac și Ludovic Halévy.

Acțiunea se petrece în ultima zi a anului 1870 și în noaptea de revelion 1870-1871, în castelul austriac Weinberg.

Premiera a avut loc la Viena, la „Theater an der Wien“, pe data de 5 aprilie 1874.

Johann Strauss (n. 25 octombrie 1825 în St.Ulrich, azi parte a Vienei – d. 3 iunie 1899, Viena) a fost un compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl).

Își face ucenicia muzicală sub atenta supraveghere a tatălui său. Debutează ca dirijor la 19 ani, stârnind admirația celor din jur. Presa îi remarca talentul, iar admiratorii și prietenii lansează sloganul: "Noapte bună Lanner, bună seara, Strauss-tatăl, bună dimineața Strauss-fiul !".

Cutreieră lumea cu orchestra sa, având un succes răsunător. În anii 1846-1847 a efectuat turnee în Ungaria, Transilvania și Țara Românească. Paralel cu activitatea concertistică, desfășoară o prodigioasă activitate de creație, dând valsului, printr-un colorit orchestral foarte bogat, o valoare artistică deosebită. Dintre cele peste 140 de valsuri, create de el, unele și-au câștigat celebritatea: "Dunărea albastră", "Viață de artist", "Sânge vienez", "Vals imperial", "Povești din pădurea vieneză", "Vin, femei și cântec",„Vocile primăverii”

La îndemnul prietenilor și al compozitorului francez Jacques Offenbach, care vine la Viena în anul 1864, să-l cunoască personal, acesta abordează genul operetei. În anul 1871 are loc premiera primei operete "Indigo und die 40 Räuber", urmată, în 1873, de "Carnavalul de la Roma". Perioada de aur a operetei vieneze este inaugurată de "Liliacul". Valsul este motivul de bază în țesătura muzicală a operetelor sale. Reprezentant de frunte al operetei clasice vieneze, el se află și astăzi în conștiința publicului iubitor al acestui gen.

Lacrămioara Hrubaru-Roata Liliacul Aria Adelei act II.

• 1884: S-a născut Ion Constantin Inculeţ, om politic român, preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.

Ion Inculeţ a fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino. Din căsătorie a rezultat fiul Ion I. Inculeţ, Doctor Honoris Causa al Universităţii Western Ontario din Canada, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universităţii Western Ontario.

Ion C. Inculeţ s-a născut în satul Răzeni, judeţul Chişinău, în familia lui Constantin şi a Mariei Inculeţ. A absolvit şcoala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Şcoala teologică din Chişinău, subordonată Seminarului teologic. A absolvit-o cu note foarte bune, obţinând drepul de a se înscrie la Seminar. A studiat în acelaşi an cu viitorii deputaţi şi demnitari de stat Vasile Bârcă şi Pantelimon Erhan. A optat pentru o facultate de ştiinţe exacte şi s-a înscris într-adevăr la facultatea de fizică şi matematică a Universităţii Dorpat, însă după un an de studii, s-a transferat la Universitatea Imperială din Sankt Peterburg, la Facultatea de fizică şi matematică, pe care a absolvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii de studenţie, la Petersburg, din iniţiativa sa, a fost creată asociaţia studenţilor basarabeni din Petersburg, Bessarabskoe zemliachestvo. După absolvirea universităţii, a concurat cu succes la postul de privat-docent, a lucrat la mai multe şcoli private din Petersburg, predând fizica, matematica şi astronomia. A fost secretar de redacţie la revistele Vestnik Znania şi Nauchnoe obozrenie, editate de Wilhelm Bittner, în care a publicat mai multe articole de popularizare a ştiinţei, fără semnătură. În anul 1917, a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea eserilor.

La 2 aprilie 1917, s-a format Partidul Naţional Moldovenesc, cu un program care prefigura o largă autonomie a Basarabiei şi cerea constituirea Sfatului Ţării, cu rol de conducere executivă. În aprilie 1917, Ion Inculeţ a revenit în Basarabia, ca emisar al preşedintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenţi şi profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle revoluţiei din februarie. A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei  – Sfatul Ţării, alături de Pantelimon Halipa, Boris Epure şi Ion Buzdugan, militând activ pentru reîntregirea neamului românesc. Iniţial, concepţia politică a lui Inculeţ era una de transformări politice în cadrul Imperiul Rus democratic şi înnoit. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevici prin putch-ul din Octombrie, Inculeţ a evoluat spre alianţa cu România.

La 21 noiembrie 1917, Ion C. Inculeţ a fost ales Preşedinte al Sfatului Ţării. La 6 ianuarie 1918, a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chişinău, de către bolşevici. La 24 ianuarie, Sfatul Ţării a proclamat cu majoritate de voturi independenţa Basarabiei faţă de Imperiul Rus, iar la 27 martie 1918, a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condiţiile în care Frontotdel-ul şi alte fracţiuni minoritare îi cereau parlamentului insistent să păstreze legătura cu Imperiul Rus. Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice, a caracterizat activitatea lui Inculeţ: La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Ţării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei şi să decidă soarta ei. 

Preşedinte al acestui parlament a fost ales în mod unanuim Ion Inculeţ. El întrunea toate calităţile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, şi mai cu seamă extrem de răbdător.

Inculeţ, în toate împrejurările, a dovedit un calm desăvârşit şi sânge rece. Nicio hotărâre pripită, niciun pas nechibzuit. Adeseori spunea: Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm şi radical şi reforma agrară, adică să dăm pământ ţăranilor, voi fi cel mai fericit om.

Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, semnată de Ion Inculeţ în calitate de Preşedinte al Sfatului Ţării şi de Ion Buzdugan în calitate de secretar, a fost consfinţită ca stare de fapt prin decretul regal semnat la 9 aprilie 1918, de Regele Ferdinand.

Basarabia a început astfel procesul de reîntregire, iar Ion Inculeţ a rămas în memoria neamului ca unul din principalii ctitori ai României Mari. Ca semn de preţuire şi la recomandarea lui Petru Poni, a fost ales în anul 1918 membru al Academiei Române, Secţia Ştiinţifică.

În toamna anului 1919, a luat naştere Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeţ şi de Pan Halipa. Cei doi lideri, făcând parte şi din guvernele de la Bucureşti, au considerat problema regionalismului drept un fenomen periculos în derularea normală a integrării şi au propus fuziunea cu partide tradiţionale din România. Ion Inculeţ a optat să colaboreze cu liberalii. Ca urmare, în ianuarie 1922, a intrat în guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu, ca Ministru de Stat, iar în anul 1923, gruparea sa a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal. Ion Inculeţ a mai deţinut şi funcţiile de ministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor şi vice-preşedinte al Consiliului de miniştri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).

În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei şi Unirea din 1918, el spunea: Basarabia a fost smulsă din trupul Moldovei prin forţă, cu călcarea oricărui drept şi a oricărei dreptăţi, în anul 1812. Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române în toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă. Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia Ţaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistenţa acestui minunat popor moldovean dintre râurile Prut şi Nistru pentru conservarea limbii, pentru păstrarea fiinţei naţionale. Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conştiinţei naţionale. Şi odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirii cu toţi românii.

În această stare tensionată de spirit şi sub ameninţarea represaliilor legionare (care îl vizau direct ca Ministru de Interne), în seara zilei de 19 noiembrie 1940, Ion Inculeţ s-a stins din viaţă în rezultatul unui atac de cord. La înmormînatre a ţinut un discurs Vasile Bârcă, care a spus: Ceea ce caracterizează îndeosebi viaţa şi opera lui Ion Inculeţ este modestia şi blândeţea lui nesfârşită, temeinica sa pregătire, însoţită de tactul şi calmul ce-l caracterizează şi, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de ţară şi de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minţii şi sufletului său.

• 1904: București: a luat ființă Automobil Club Regal, în prezent Automobil Club Român ACR.

Automobil Clubul Român este cel mai mare club automobilistic din România. Clubul a luat ființă pe data de 5 aprilie 1904 în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București. Printre președinți s-au numărat George Valentin Bibescu (? – 22 martie 1924), Ion M. Mitilineu (22 martie 1924 – iulie 1946) și Constantin Niculescu (7 martie 1994 – prezent), iar ca președinți de onoare, Ferdinand I, Principesa Maria, Carol al II-lea și Regele Mihai (1940 – 1947).

• 1908: S-a născut Herbert von Karajan, dirijor austriac (d. 1989)

Herbert von Karajan, sau Heribert Ritter von Karajan, în Austria Ritter fiind rangul nobiliar de cavaler (n. 5 aprilie 1908, Salzburg - d. 16 iulie 1989, Salzburg) a fost un dirijor austriac de origine aromână.

Herbert von Karajan s-a născut la Salzburg, în Imperiul Austro-Ungar la 5 aprilie 1908, într-o familie înstărită, ca fiu al lui Ernst și al Martei von Karajan. Familia von Karajan provenea dintr-o familie aromână (Gheorghe Ion Caraion), după unele surse, sau greacă (Gheorghios Ianis Karaianis), după altele, din orașul Kozani, Rumelia, atunci provincie otomană (actualmente în Macedonia de vest, care aparține Greciei.În 1767 el și fratele său s-au mutat la Viena sau, poate, la Chemnitz, în Saxonia, unde au fost printre fondatorii industriei textile a Saxoniei. Ambii frați au fost înnobilați la 1 iunie 1792 de Frederic August, pe atunci principe elector al Saxonei, cu dreptul adăugării prepoziției „von” numele de familie: „von Karajan”. Unul din ascendenții lui Herbert von Karajan a fost germanistul vienez Theodor von Karajan.

Prin desființarea oficială a aristocrației în 1919 în Austria, familia von Karajan și-a pierdut de asemenea dreptul de a folosi particula nobiliară „von”. Dirijorul a pretins autorităților austriece să i se acorde dreptul de a refolosi particula „von”, altminteri va refuza să mai susțină concerte în Austria. Autoritățile i-au acceptat derogarea de la lege, ca „nume artistic”.

Mama, Martha Kosmač, era de origine slovenă, din satul Mojstrana, ducatul Carniola (Krain), Austro-Ungaria, actualmente Slovenia.

Karajan a început studiul pianului la 4 ani, a studiat la Conservatorul „Mozarteum” din Salzburg (1916-1926) și a continuat studiile la Academia de Muzică din Viena până în 1929. În anul 1928 a debutat ca dirijor șef al orchestrei din Ulm, Germania, unde a activat până în 1934. În 1929 a dirijat opera Salomea la Festspielhaus din Salzburg. În 1935 a fost numit la prestigioasa orchestră din Aachen, devenind cel mai tânăr dirijor al Germaniei.

În 1933 von Karajan a aderat ca membru al Partidului Nazist, ceea ce i-a facilitat cariera spectaculoasă. S-a susținut că dirijorul a făcut acest pas din arivism și nu din convigere politică, având în vedere că în 1942 s-a căsătorit, în pofida legilor rasiste în vigoare, cu Anita Gütermann, de origine evreiască. Cert este că el a completat formularul de adeziune la Partidul Nazist la 8 aprilie 1933 la Salzburg, cu cinci ani înainte de Anschluss. A primit carnetul de membru cu nr. 3 430 914, iar concertele și le începea mereu cu imnul partidului nazist, „Horst-Wessel-Lied”.

Herbert von Karajan la pupitrul orchestrei Odeonul din Atena, în Teatrul Antic Herodian, 1 iunie 1939.

În 1937 a fost numit dirijor la opera de stat din Viena, iar în 1938 a dirijat „Fidelio” la opera de stat din Berlin, unde a rămas timp de 35 de ani. La 20 aprilie 1939, entuziasmat de interpretarea tânărului dirijor, Hitler i-a acordat titlul creat ad-hoc „dirijor național” (în germană „Staatskapellmeister“).

A revenit ca director artistic al operei de stat din Viena (1957 - 1964) și al Festivalului de la Salzburg (1956 - 1960). Din 1948 a colaborat și cu teatrul La Scala din Milano. Renumele internațional și l-a dobândit cu înregistrarile făcute cu Filarmonica din Berlin.

Împreună cu regizorul francez Henri-Georges Clouzot, Karajan a produs filme ale concertelor și operelor dirijate. A vizitat Statele Unite împreună cu Orchestra Philharmonia din Londra, iar în toamna lui 1955 a dirijat Orchestra Philharmonia în 24 de concerte.

Ca dirijor la orchestrele filarmonice din Salzburg, Viena, Berlin, Londra, Karajan a devenit o valoare incontestabilă a patrimoniului cultural-artistic universal. A fost director al orchestrei filarmonice din Viena, director și dirijor al orchestrei filarmonice din Berlin. A înregistrat sute de discuri, colaborând și cu mulți din marii soliști ai lumii: Anne-Sophie Mutter (favorita sa), Evgheni Kissin, Lazar Berman, Elisabeth Schwarzkopf, Luciano Pavarotti, Vladimir Horowitz, Sviatoslav Richter, Nigel Kennedy ș.a. Alți mari muzicieni, ca Isaac Stern și Ițhac Perlman, i-au refuzat colaborarea din cauza trecutului său nazist.

• 1929: A fost aprobată legea privind contractele de muncă 

în România, prin care s-au reglementat relaţiile de muncă dintre patroni şi salariaţii din industrie şi comerţ, precum şi stabilirea duratei zilei de muncă, dreptul la concedii de odihnă, dreptul la preaviz în caz de concediere etc.

• 1932: S-a născut Fănuș Neagu, 

povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg roman; scenarist sau creator de dialoguri; a îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); membru corespondent al Academiei Române (1993) și membru titular în anul 2001.

În anul 1954, a debutat cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960, a avut loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960, a publicat „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967, a publicat „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn”, care, peste ani, s-a jucat la Teatrul Nottara din București.

În anul 1985, i s-a jucat piesele „Echipa de zgomote”, la Teatrul Majestic, și „Olelie”, la Teatrul Național din București, iar în anul 1993, i s-a jucat, la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara, piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”.

În anul 1994, a republicat „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galați.

• 1933: S-a născut Romulus Vulpescu, poet, prozator, traducător român (d. 2012)

Romulus Vulpescu (n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, București) a fost un poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician român.

Este fiul Elenei (născută Botez) și al lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier. A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu, cu care a avut o fiică, Ioana (d. 2012).

Romulus Vulpescu a fost și un renumit traducător.

Francois Villon, Rabelais sau Dante Alighieri sunt doar câțiva dintre marii scriitori străini tălmaciți în română de autor. S-a încumetat chiar să traducă într-o exemplară formă "Craii de Curte Veche" din română în franceză.

A fost ,și un mare publicist, a lucrat ca editor dar a cochetat și cu lumea teatrului, fiind pentru o scurtă perioadă director al Teatrului Mic din București. Romulus Vulpescu a încetat din viață la vârsta de 79 de ani pe 18 septembrie 2012.

Cele mai importante lucrări ale lui Romulus Vulpescu rămân "Proza – Exerciții de stil", "Procesul Caragiale-Caion", "Hancu - ba!".

• 1955: După 50 de ani de activitate, Sir Winston Leonard Spencer Churchill se retrage din viața politică pentru a se dedica scrisului. 

În țara sa era numit “Britanicul mileniului”. În lume era cunoscut ca un politician viclean, ager la minte și un inamic periculos.

Pentru operele sale, în special pentru Al doilea război mondial (în șase volume), i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură în 1953, când primește titlul de lord. Printr-o hotărâre a Congresului va deveni, în 1963, cetățean de onoare al SUA.

Prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.

Churchill s-a născut în familia aristocrată a Ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph Churchill, a fost un politician carismatic care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe. Mama sa, Jenny Jerome, a fost o americancă care avea o poziție socială importantă. Ca tânăr ofițer de armată, a participat la bătălii din India Britanică, Sudan și la Al Doilea Război al Burilor. A fost corespondent de război și a scris cărți despre acestea.

Fiind în prim planul politicii britanice pentru cincizeci de ani, a deținut mai multe funcții politice și ministeriale. Înainte de Primul Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de Președinte al Comisiei de Comerț, Ministru al Afacerilor interne și Prim Lord al Admirități în cabinetul liberal al lui Asquith. A continuat în poziția de Prim Lord al Admirități până la Campania Gallipoli. A luptat puțin pe Frontul de vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei. S-a întors în guvern ca Ministru al Munițiilor, secretar de stat pentreu război și secretar de stat al aviației. După război, Churchill a fost din nou numit ministru de finanțe între anii 1924–1929 în gurvernul conservator al lui Baldwin, luând în anul 1925 decizia ca lira sterilină să redevină convertibilă în aur, la fel cum era după război, care a pus o presiune deflaționistă pe economia Marii Britanii.

În anii ’30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și campania sa de reînarmare. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit din nou Prim Lord al Admirități. După demisia lui Neville Chamberlain la data de 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a accepta înfrângerea, predarea, sau un compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la asigurarea victoriei împotriva Germaniei Naziste.

După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit Lider al opoziției. În 1951, a devenit din nou prim-ministru, până în 1955. După moartea sa, Regina Elizabeta a II-a i-a acordat onoarea unei „înmormântări de stat”, fastuoase, la care s-au adunat cei mai mulți oameni politici din istorie. 

Numit Cel mai mare britanic din toate timpurile înr-un sondaj din 2002, Churchill este considerat una dintre cei mai influente persoane din istoria Marii Britanii.

• 1964: A intrat în funcțiune primul tren fără conductor, folosit la metroul din Londra.

• 1992: În Kenmore, New York, un bărbat a sărit de la o fereastră de la etajul al patrulea, a căzut pe o maşină şi a supravieţuit.

El a luat imediat liftul, a urcat iar la etajul patru, a sărit şi a căzut din nou peste aceeaşi maşină, supravieţuind doar cu o gleznă fracturată.

Să aveți o zi frumoasă!