8 Aprilie

Este a 98-a zi a anului. 
Au mai rămas 267 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 45 m și apune la 19 h 51 m.

Citatul zilei

Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și merg mai departe. (Emil Cioran)

Ziua Internaţională a Rromilor

Ziua Internaţionalǎ a Romilor este sǎrbǎtoritǎ pe 8 aprilie, întrucât pe 8 aprilie 1971, la Londra, a fost creatǎ Uniunea Internaţionalǎ a Romilor.

 La Congresul Mondial al Rromilor, desfăşurat la Londra, în anul 1971, s-a luat decizia ca ziua de 8 aprilie să devină Ziua Calendarul zilei - 8 aprilieInternaţională a Rromilor din întreaga lume. Tot atunci a fost adoptat, ca imn internaţional al rromilor, cântecul ”Gelem, gelem”, de cântăreaţa şi actriţa Olivera Vuco, în cunoscutul film iugoslav ”Am întâlnit şi ţigani fericiţi”, peliculă ce datează din 1967.

Cântecul “Gelem, gelem” (Am călătorit, am călătorit), compus de Jarko Jovanovic şi cântat de Olivera Vuco în filmul iugoslav “Am întâlnit şi ţigani fericiţi”, a fost adoptat ca imn internaţional al romilor, la primul Congres al Romilor din 1971 

 De asemenea, a fost adoptat şi steagul internaţional al rromilor, având jumătatea de jos verde, simbol al câmpurilor înverzite, şi jumătatea de sus albastră, simbol al cerului senin, iar la mijloc o roată, simbolizând, pe de o parte, soarta, roata succesiunii vieţilor, iar pe de alăt parte nomadismul, în relaţie cu spaţiul originar al Indiei.

Două decenii mai târziu, la Congresul Mondial al Rromilor din aprilie 1990, Comisia Lingvistică a Uniunii Internaţionale a Rromilor a oficializat alfabetul internaţional standardizat al limbii rromani, decizia fiind semnată de 17 specialişti în domeniu, din diferite ţări, în prezenţa unui observator al UNESCO.

În anul 2002, de 8 aprilie, s-a sărbătorit jubileul milenar, reprezentând 1000 de ani de atestare a rromilor în Europa. Cu acest prilej unic, în numeroase ţări de pe toate continentele s-a desfăşurat Ceremonia Râului. Lumânări aprinse şi flori au fost aruncate pe ape, în memoria strămoşilor rromi care şi-au început, acum un mileniu, drumul către Europa, apoi către cele două Americi şi mai departe.

În anul 2003, în semn de solidaritate cu etnia rromilor, însuşi Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, laureat al Premiului Nobel pentru pace, a ţinut să participe, pe 8 aprilie, la ceremonia aprinderii lumânărilor, la Catedrala Centrală din Dharamsala şi să înalţe rugăciuni pentru pacea şi unitatea rromilor de pretutindeni.

Romii şi cultura lor au supravieţuit mai mult de un mileniu. În Europa, se estimează că sunt 10-12 milioane, cei mai mulţi în România, Bulgaria, Rusia, Slovacia, Ungaria, Serbia, Spania şi Franţa, în Turcia aproximativ 2,75 milioane, în Statele Unite circa 1 milion, iar în Brazilia - 800 de mii.  Numărul lor ar putea fi de fapt mult mai mare, mulţi romi evită să-şi declare etnia, pentru că oriunde s-au dus, nu au fost bine veniţi.

Limba a jucat un rol-cheie în continuitatea culturii rome, iar dansurile, portul tradiţional şi muzica lor - cântecele de jale şi baladele lungi - au inspirat ritmurile flamenco, borero sau de jazz sau au ajuns să facă carieră în toată lumea. De exemplu, Taraful Haiducilor, din satul Clejani, a cărui poveste a început în urmă cu 300 de ani, la marile curţi boiereşti, este acum un nume de răsunet pe scena mondială.

Unii recunosc că sunt romi, dar nu vorbesc limba şi sunt integraţi în aceeaşi cultură ca şi majoritarii. Alţii, fie se definesc încă prin vechile meserii ale strămoşilor, au portul specific, păstrează limba şi trăiesc sub bulibaşă, fie păstrează doar limba şi unele coduri tradiţionale. Între ei, unii au ocupaţii inventate în anii tranziţiei sau aflate dincolo de lege, iar problemele sociale grave şi prejudecăţile legate de aceasta etnie au făcut ca romii să fie adeseori priviţi  ca cetăţeni de mâna a doua, în propria ţară sau în tările unde au imigrat, iar aceasta percepţie a dus la discriminare, excludere, izolare, respingere, violenţă, persecuţie.

Instituţiile internaţionale atrag atenţia că romii din Europa centrală şi de est trăiesc într-o sărăcie de 10 ori mai mare decât a populaţiilor majoritare din regiune, iar speranţa de viaţă în rândurile etniei e cu 10-15 ani mai mică decât a est-europenilor. Implicatiile acestei situatii sunt subiect de discuţie la cele mai înalte niveluri şi apeluri la depăşirea prejudecăţilor şi combaterea sărăciei romilor au fost lansat de  Banca Mondială, Comisia Europeană, Consiliul Europei şi chiar de miliardarul George Soros.

2015 este ultimul an din Deceniul de incluziune a romilor, o iniţiativă susţinută de Bulgaria, Croaţia, Cehia, Macedonia, România, Serbia, Muntenegru, Slovacia şi Ungaria, state cu minorități rome semnificative aflate în situaţii de excludere socială şi afectate de discriminare, iar proiectul multinaţional este destinat să îmbunătăţească în mod activ situaţia romilor, în privinţa educaţiei, ocupării forţei de muncă, a  sănătăţii şi a condiţiilor de locuit. În acelaşi timp, elitele rome se străduiesc să traseze harta identităţii şi a sistemelor de valori care definesc etnia.

Romii din România

La recensământul din octombrie  2011,  aproximativ 619.000 persoane şi-au asumat apartenenţa etnică de romi, dar, conform datelor detinute de Centrului  Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher (CNCR-RK),  numărul romilor ar fi de cel puţin 1.200.000 de persoane, iar alte estimari vorbesc chiar de o populaţie de romi de peste 2 milioane şi jumatate de persoane. Romii se tem în continuare să-şi recunoască oficial etnia, iar principala cauză ţine de modul, în esenţă discriminatoriu, de a ne raporta la ei şi la problemele lor sociale, care au dus şi la plecarea lor în masă spre alte ţări europene.

Exista mai multe grupări semnificative:  ţiganii de vatră, ursarii, şătrarii, cărămidarii, lingurarii, argintarii, cocalarii, căldărarii, rudarii, iar unii se autonumesc chiar „ţigani de mătase”.

Conform unor statistici din 2014 ale Băncii Mondiale, 84 % din populaţia romă se află la limita sărăciei, iar nouă din zece au o situaţie materială precară. Rata de ocupare a forţei de muncă este de 30 la sută, doar zece la sută dintre romi au avut constant un loc de muncă în ultimii doi ani şi deşi 50 % afirmă că lucrează pe cont propriu, în realitate, 90 la sută dintre aceştia lucrează la negru.

Mortalitatea infantilă este de aproape de patru ori mai ridicata decât media pe ţară, mai mult de jumatate dintre gospodariile lor nu au wc în înteriorul casei, iar mulţi nu au acte oficiale şi nu pot beneficia de ajutoarele şi de programele sociale.

La 16 ani, numai 29 la sută din băieţii romi şi 18 la sută din fete mai sunt la şcoală.

Un sfert dintre romi nu ştiu să scrie şi nici să citească.

Între 5 şi 10% din romi ţin obiceiul căsătoriei timpurii,  fetele se căsătoresc uneori chiar şi la 11-12 ani, ceea ce duce la numeroase complicatii la naştere.  Raportul Băncii Mondiale se bazează pe date din Studiul Regional privind Situatia Romilor (SRR) realizat în 2011 de ONU, prin Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială şi Comisia Europeană.

Dincolo de aderarea formală la principii generale, conteaza măsurile concrete, iar guvernele, ONG-urile şi asociaţiile pentru apararea drepturilor omului care au vorbit mereu limbi diferite şi uneori contradictorii, încearcă acum realizarea unui progres decisiv. În prezent, Uniunea Europeana şi Guvernul Romaniei finanţează în comun şase proiecte strategice naţionale care ţintesc în general excluderea socială şi abandonul şcolar, iar responsabilă pentru coordonarea activităţilor legate de Deceniul de incluziune a romilor este Agenţia Naţională pentru Romi (ANR), structura în cadrul administraţiei centrale.

În 14 ianuarie 2015,  a fost adoptată, Strategia de incluziune a cetăţenilor români aparţinând minorităţii rome pentru perioada 2015-2020, document, aprobat prin Hotărâre de Guvern, care  include recomandările europene privind incluziunea romilor şi este în concordanţă cu strategiile aprobate anterior în acest domeniu.

Cine sunt romii?

Despre locul lor de origine există mai multe teorii: unii specialişti spun că romii ar proveni din Egipt, în timp ce alţii avansează ipoteza venirii lor, în mai multe valuri, din provincia indiană Punjab în urmă cu cel puţin 1.000 de ani. Istoricii cred că majoritatea romilor au pornit spre Europa din cauza ciumei, a discriminării castei lor, deşi nu se cunoaşte exact ce loc ocupau în societate, sau după învazia turcilor şi răspândirea islamului în regiunea Indiei, începând cu secolul XI. Drept argument, limba rromani (romani sau rromanes), care face parte din familia de limbi indo-europene, fiind similară cu hindi. De altfel chiar romii şi-au declarat, de mult timp, legaturile de sânge cu indienii, invocând existenţa unor cuvinte din sanskrită, în limba şi portul lor specific.

Prima atestare documentară a comunităţilor de romi datează din anul 1068, în Imperiului Bizantin, de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei şi în nordul Africii. Migraţia masivă a romilor în Europa a început însă în secolul XIV, odată cu cucerirea de către turci a portului grecesc Gallipoli. În secolul XV, au pătruns Europa de Vest, mai ales în peninsula Iberică, iar din secolul XIX, în cele două Americi.

Pe la 1500, când numărul imigranţilor creştea continuu, localnicii nu mai voiau sau nu mai aveau cu ce să-i ajute pe pelerini, iar Biserica se împotrivea vrăjitoriei şi prezicătorilor, cu care erau asociaţi frecvent romii. Astfel, când Dieta Sfântului Imperiu Roman a dezbătut problema romilor,  în 1497, s-a spus că romii sunt spioni în slujba turcilor şi în ţările germane s-au organizat “vânători de ţigani”, pentru uciderea tuturor celor prinşi. Apoi,  legile germane au fost preluate de toată lumea, fiind vizaţi în special nomazii, şi mulţi romi au pornit spre est, pentru a scăpa de spânzurătoare sau expulzare (în Anglia),  însemnare cu fierul roşu şi capete rase (în Franţa) sau de tăierea urechilor (în Moravia şi Boemia). Unii istorici considera ca acesta a fost primul genocid al tiganilor.

În Evul Mediu, în Imperiul Bizantin, în Imperiul Otoman şi în ţările slave de la sudul Dunării, romii au fost secole întregi robi, au trecut prin procese de asimilare şi au adoptat viaţa sedentară, cultura scrisă, limbile şi religiile popoarelor lângă care au trăit.

Din cauza modului lor de viaţă, a culorii pielii, a limbii şi obiceiurilor, romii au fost ţinta urii care a culminat în secolul XX cu deportarea şi uciderea în masă prin politica de genocid a celui de-al Treilea Reich. În total, în jur de 2 milioane de romi au murit, în urma deportărilor forţate, a înfometării şi abuzurilor, iar alături de evrei, romii au fost prădaţi, lipsiţi de bunuri şi de aur şi trimişi în lagărele de concentrare de la Birkenau şi Auschwitz. Şi după război, romii au rămas o populaţie oprimată, în secial în fosta URSS, îar în între anii 1971-1991, în Cehoslovacia, se estimează că peste 90 de mii de femei rome au fost sterilizate forţat, pentru a limita creşterea populaţiei de această etnie.

Din cauza izolării, mulţi romi nu au avut slujbe stabile şi o casă, nu au beneficiat de servicii sociale sau de sănătate, iar copiii lor nu au mers la şcoală. Rezultatul, săracie, boli şi infracţionalitate, pentru care romii au rămas o etnie ostracizată.

Cum au ajuns romii în Principatele Române

Nicolae Iorga, ca şi alţi istorici, face referire la faptul că ţiganii au venit în Principatele Române odată cu invazia mongolă din 1241-1242. În timpul războaielor cu tătarii, prizonierii erau transformaţi în sclavi, iar la venirea romilor pe pământurile româneşti aceştia au fost trataţi în acelaşi mod ca inamicii tătari. Romii au fost făcuţi sclavi şi, fiind buni meşteşugari, aveau o mare valoare economică.

Cea mai timpurie atestare documentară datează din 1385, într-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, care dăruieşte Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani.

În Moldova, romii sunt amintiţi prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruieşte Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiţi ţiganii Mănăstirilor Vîşnevăţ (1429) şi Moldoviţa (1434).

Ţiganii ocupau treapta cea mai de jos a societăţii, dar prin meseriile practicate aveau un rol important în economie, fie că erau robi domneşti, mănăstireşti sau boiereşti. După anul 1600, documentele oficiale folosesc termenul "rob", dar în general cuvântul "ţigan" însemna sclav. Se puteau căsători doar cu consimţământul stăpânului, iar dacă cei doi  aveau stăpâni diferiţi, consimţământul ambilor stăpâni era necesar şi dacă robii se căsătoreau fără consimţământul stăpânilor, ei erau despărţiţi şi copiii lor împărţiţi între stăpâni. Abia în secolul XVIII căsătoria a fost declarată indisolubilă, iar stăpânii nu au mai avut dreptul să despartă familiile. Un român care se căsătorea cu o ţigancă devenea şi el sclav. Un rob "iertat", în unele cazuri excepţionale de stăpânul său, devenea "român" sau om liber. Odată eliberat, fostul sclav avea drepturi ca orice alt om liber. Singurul drept al unui sclav era cel la viaţă.

Codul penal din Muntenia, din 1818, stabilea că "Toţi ţiganii sunt născuţi robi" şi "ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului". Romii din Principate au fost catalogaţi, până spre mijlocul secolului XIX, ca "bunuri agricole însufleţite", puteau fi tranzacţionaţi sau lăsaţi moştenire, fără ca aceste lucruri să fie reglementate juridic.

În Transilvania, cu excepţia zonelor ajunse temporar sub stăpânirea voievozilor munteni sau moldoveni, statutul romilor a fost mai bun. Ei au devenit iobagi ai coroanei în anii 1400, statutul fiind menţinut şi după ce Transilvania a devit principat autonom sub stăpânire otomană, plăteau o sumă mai mică decât populaţia sedentară şi aveau dreptul de a umbla prin ţară şi de a poposi pe pământurile coroanei. Cetele de romi erau autonome, nu aveau obligaţii militare, iar coroana era tolerantă faţă de neapartenenţa lor la religia creştină. În secolul XV,  în Transilvania s-a creat chiar şi un voievodat al romilor, condus de un nobil voievod. Cu timpul, romii au renunţat la stilul nomad de viaţă pentru ca Imperiului Habsburgic a dus o politică de sedentarizare şi asimilare a romilor.

Cele trei mari "ţigănii"

Cea mai mare era “ţigănia domnească”. Erau robii care aparţineau domnitorului ţării şi soţiei acestuia, toţi romii din ţară care nu aveau un stăpân aparţineau domnului şi cei care veneau din alte ţări.

Aurarii sau rudarii erau cei mai numeroşi dintre robii domneşti şi plăteau domnului o anumită cantitate de aur scoasă din râuri. Ei sunt atestaţi pentru prima dată în anul 1620 în Ţara Românească. În Transilvania se numeau băieşi, pentru că scoteau aurul din pietrele munţilor, din locurile numite băi.

După epuizarea resurselor de nisip aurifer, aceasta ocupaţie a dispărut, iar romii aurari au început să prelucreze lemnul şi să confecţioneze vase şi linguri, primind astfel denumirea de lingurari. Ei depindeau în continuare de domn şi obişnuiau să se aşeze prin locurile împădurite, cu copaci buni, din care îşi lucrau obiectele casnice. O parte dintre ei, prin secolul XIX, au început să facă şi cărămizi, primind denumirea de cărămidari.

O altă categorie o reprezentau netoţii, care duceau un mod de viaţă sălbatic şi care trăiau din hoţii.

Lăeşii erau de meserie fierari şi erau chemaţi adesea de către domn şi boieri pentru a le face unelte şi arme.

Căldărarii prelucrau arama şi confecţioneau vase de bucătărie, cazane pentru ţuică etc.

Pieptănarii confecţionau piepteni din oase.

Zlătarii sau inelarii confecţionau bijuterii din aur şi argint.

Ursarii purtau prin sate şi mahalalele târgurilor urşi îmblânziţi. Erau nomazi şi locuiau în corturi, creştereau catâri şi confecţionau ciururilor şi obiecte mărunte din metal.

Spoitorii se ocupă cu cositoritul căldărilor făcute de căldărari.

Geambaşii vindeau, cumpărau sau furau cai.

Lăutarii cântau la curţile boierilor şi în crâşme.

Clopotarii confecţionau clopote pentru biserici şi tot ei le şi trăgeau.

Florăresele şi lustrangiii de ghete erau meseriaşi romi ce aveau să apără mai târziu.

Robii romi care aparţineau mănăstirilor, bisericilor, schiturilor formau ţigănia mănăstirească şi se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire şi cu lucrarea moşiilor.

Ţigănia boierească îi cuprindea pe robii aflaţi în proprietatea boierilor. Erau ţiganii de curte (slujnicele sau feciorii din casă, bucătăresele, spălătoresele, cusutoresele, pitarii, sacagiii, vizitiii, birjarii, cizmarii, lăutarii),  ţiganii de ogor, argaţii, îngrijitorii şi crescătorii de animale: văcari, porcari, bivolari, herghelegii, găinărese etc. Robii de la curte erau conduşi de către un vătaf rom, care era răspunzător faţă de stăpân.

600 de ani de robie

Secolul XIX aduce în viaţa politică a Principatelor Române o avalanşă de proiecte legislative pentru rezolvarea "problemei ţigăneşti", care au dus în cele din urmă la dezrobirea ţiganilor.

În 22 decembrie 1855, Adunarea Obştească a Moldovei şi domnitorul Grigore Al. Ghica au adoptat Legea pentru desfiinţarea robiei şi regularizarea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare către stat. Ţiganii erau eliberaţi din robie, căpătau drept de strămutare de pe o moşie pe alta, iar sespăgubirea proprietarilor se fixa la 8-4 galbeni de persoană, în funcţie de categorii - lingurari, respectiv lăieşii. "Invalizii şi sugarii" erau exceptaţi de la despăgubire.

La 20 februarie 1856, a fost adoptată Legiuirea pentru emanciparea romilor din Principatul Ţării Româneşti, prin care era desfiinţată robia. O populaţie de 250.000 de romi şi-a câştigat statutul de oameni liberi, iar proprietarilor de ţigani li s-a acordat o despăgubire de zece galbeni pentru fiecare ţigan.

După votarea celor două legi, mulţi boieri şi-au eliberat robii fără să pretindă despăgubiri de la stat, dezrobirea ţiganilor fiind prima mare re­for­mă socială a principatelor. După eliberare, un număr mare de romi au părăsit ţara, plecând înspre ţările vecine, iar de acolo în vestul Europei şi în cele din urmă în America.

Pământuri nu le-au fost însă niciodată atribuite romilor, iar autorităţile vremii nu au reuşit să realizeze, cum era prevăzut, sedentarizarea şi transformarea în agricultori a romilor. O parte a romilor a continuat să practice meşteşugurile tradiţionale, unii s-au integrat în comunitaţile săteşti, s-au instalat la periferia satelor sau oraşelor, iar alţii au rămas nomazi.

Deportarea

La recensământul făcut în România în 1930  peste un sfert de milion de de oameni, sau 1,5% din populaţia ţării, s-au declarat ţigani.  Lua atunci naştere conceptul “problema ţigănească”, care a constituit fundalul deportării celor 25 de mii de romi din România, oficial, nu cu o motivaţie rasista, ci una de natură socială.

În 1942, ordinul Maresalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnari, vor fi adunati prin grija organelor Jandarmeriei şi trimisi pâna la 1 noiembrie a.c. în Transnistria". La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, doar 6.000 de deportaţi s-au întors în România, unde au încercat să-şi refacă viaţa, deşi comunităţile lor fuseseră distruse.

În 1999 în urma unui lobby al organizaţiile rome,  Guvernul Germaniei a acceptat să acorde victimelor rome ale Holocaustului ajutoare umanitare. Din cele 2.864 de dosare din România, au fost acceptate doar 1.324. Fiecare beneficiar a primit 1.000 de mărci, adica 411 euro la acea vreme. In total, s-au acordat 544.164 euro.

Pe 16 februarie 1999, guvernul Germaniei a decis înfiinţarea Fundatiei Memorie, responsabilitate şi viitor, careia i-a fost dat să gestioneze 2,56 miliarde de euro, bani cu care sa fie despăgubiţi romii din întreaga lume şi celelalte categorii de victime ale Holocaustului (homosexuali, persoane cu handicap, membrii ai cultelor religioase) în afara de evrei, care au fost compensati separat. Pentru acesti bani s-au primit peste 330 de mii de cereri din 80 de ţări ale lumii, din care 113.316 au fost aprobate. În Romania, Organizatia Internationala pentru Migratie (OIM - cea care a gestionat programul) a primit în jur 5.500 de cereri de despagubire din partea romilor, care au fost aprobate. Guvernul german a hotarat să acorde câte 7.700 de euro victimelor directe, câte 4.130 de euro urmaşilor acestora, 2.556 de euro persoanelor obligate să muncească în industrie şi câte 1.022 de euro celor din agricultura. In total, victimele Holocaustului rom şi urmasii acestora au încasat circa  39 milioane de euro.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 563 î.Hr.: Budiștii celebrează nașterea lui Gautama Siddharta, cel care ulterior  a fondat religia budistă.
  

 Buddha, cum a devenit cunoscut părintele curentului filosofic și al religiei care îi poartă numele, însemna, în sanscrită, ”trezitul” sau ”iluminatul”, este celebrat în ziua de 8 aprilie, când se apreciază că s-ar fi născut în India, însă potrivit altor surse data nașterii acestuia ar fi în luna mai.

Buddha a rămas în conștiința colectivă, deoarece a fost singurul întemeietor al unei religii, care nu s-a declarat trimisul lui Dumnezeu și care a respins ideea unui zeu suprem.

Buddha, pe numele real Gautama Siddhartha, ar fi fost fiul unui rege mărunt din clanul Sakya, situat în India de nord-vest. Mama sa, regina Mahamaya, i-a dat naștere în parcul Lumbini, aflat actualmente în sudul Nepalului. Stâlpul ridicat acolo de un împărat indian, în sec. III i.Hr., pentru a marca evenimentul, există și în ziua de azi. La câteva zile de la naștere, mama lui a murit, nu înainte însă de a-i fi trimise semnale prevestitoare privind aducerea pe lume a unui copil miraculos, după cum apare scris și în ”Dicționarul religiilor” de Mircea Eliade și Ioan P. Culianu. Mai mult, potrivit unor surse, nașterea lui Buddha ar fi fost imaculată, virginală, asemeni celei a lui Iisus.

Siddharta a fost crescut în lux, iar la 16 ani s-a căsătorit cu două prințese, ducând o viață fără griji până la vârsta de 29 de ani. Atunci, se spune că ar fi ieșit de trei ori din palat și a văzut de fiecare dată tot atâtea rele: bătrânețea, boala și moartea pentru că în călătoriile sale a observat un bătrân, un bolnav și un cadavru. La a patra ieșire, Siddharta a văzut un cerșetor și, impresionat de felul de a fi al acestuia, a decis să fugă din palat și să se dedice ascezei. A călătorit spre sud, unde se află centrul cunoașterii și a studiat meditația și yoga, avându-i ca profesori pe Alara Kalama și Udraka Ramaputra.

A adoptat o asceză severă, care includea inclusiv un regim de mortificări ale cărnii, la care a renunțat când a constatat că acestea nu sunt eficiente.

Părăsit de cei cinci discipoli ai săi, care au văzut în renunțarea sa drept o dovadă de slăbiciune, Gautama s-a așezat sub un smochin, hotărât să nu se ridice până când nu va dobândi Trezirea. După ce l-a combătut pe Mara, un spirit demonic care l-a ispitit cu voluptăți și dorințe lumești, Siddharta a ajuns la iluminare. A avut o revelație și atunci, la vârsta de 35 de ani, și-a luat și numele de Buddha, relevându-le apoi ucenicilor săi ideile care i-au fost dezvăluite.

Apoi, Gautama Buddha a călătorit în parcul cu cerbi din apropiere de Benares, India, unde a ținut prima sa ceremonie și a conturat ideile de bază ale buddhismului. Potrivit buddhismului, există ”patru adevăruri nobile”.

Primul adevăr este acela că totul este suferință – nașterea este suferință, îmbătrânirea este suferință, boala este suferință, tot ceea ce este efemer este suferinșă.

Al doilea adevăr este că originea suferinței este dorința.

 Al treilea adevăr este că nimicirea dorinței antrenează nimicirea suferinței.

Al patrulea adevăr reveleaza nirvana – Calea cu opt ramuri sau Calea de mijloc – care duce la extincția suferinței: opinia, gândirea, cuvântul, acțiunea, mijloacele de existență, efortul, atenția, contemplarea (adică ”opt ramuri”), după cum se arată în ”Istoria religiilor”.

Buddha a murit la vârsta de 80 de ani, din cauza unei indigestii, spunându-le adepților săi să continue să lucreze la eliberarea lor spirituală, urmându-i învățăturile. Buddhismul s-a răspândit ulterior din India în Asia centrală și de est, China, Coreea, Japonia, iar în secolul XX, în vest. Întreaga esență a budismului este exprimată în legenda despre iluminarea lui Siddhartha: ființa astrală a viitorului Buddha, care dupa ce a trăit experiența a numeroase reîncarnări, înțelege că în următoarea sa coborâre profană, va trăi experiența Trezirii.

• 1652: Au fost întemeiate, de către olandezi, primele aşezări ale europenilor în Africa de Sud, aproape de provincia Cape, cunoscută şi sub numele de Capul Bunei Speranţe, aşa cum au numit-o navigatorii portughezi în 1488.
  

În 1652, la 154 de ani de la descoperirea Capului Bunei Speranțe de către Bartolomeu Diaz, Compania Indiilor Olandeze de Est a înființat un punct de reaprovizionare pe locul a ceea ce urma să devină Cape Town. Cape Town a devenit o colonie britanică în 1806. Colonizarea europeană a luat avânt în anii 1820, când burii (la origine olandezi, francezi și germani) și britanicii au colonizat nord-estul țării. La această dată, au apărut conflicte pentru teritoriu între coloniști și xhosa și zulu.

Înainte de colonizarea europeană, teritoriul Africii de Sud a fost populat de triburi de boșimani, de hotentoți, iar apoi de populația bantu.

Colonizarea a fost începută de olandezi; la data de 6 aprilie 1652 s-a întemeiat Colonia Capului, când olandezul Jan van Riebeeck, în numele Companiei Olandeze a Indiilor de Est (olandeză :Vereenigde Oostindische Compagnie, COV), a înființat un port de reaprovizionare pentru corăbiile companiei. Pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea a crescut constant numărul de coloniști și aceștia și-au extins controlul în zona Capului. Datorită extinderii ariei controlate de europeni, s-a ajuns la confruntări cu populațiile indigene, în special xhosa.

• 1802: S-a născut Gheorghe Magheru, general și om politic, conducător al armatei revoluționare române din Muntenia, la 1848.
  

A avut o viaţă aventuroasă, fiind un haiduc celebru în zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române.

Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al revoluţionarului român transilvănean Avram Iancu.

• 1820: A fost descoperită (de țăranul Yorgos Kentrotas pe insula Milo, din Marea Egee) celebra statuie grecească Venus din Milo.
  

În Insula Milos din Marea Egee, este descoperită o sculptură antică a Afroditei, cunoscută astăzi ca celebra statuie grecească Venus din Milo; conform unei inscripții de pe soclul inițial sculptura a dispărut misterios imediat după descoperire şi a fost sculptată de „Alexandros, fiul lui Menides, cetățean al Antiohiei din Maeander …”; povestea descoperirii sculpturii începe când un ofițer francez pe nume Oliver Voutier şi un fermier local, pe nume Yorgos Kentrotas, au observat pe locul unui vechi teatru de pe insula Milos o bucată de piatră, a cărei frumuseţe i-a atras imediat atenţia lui Voutier; acesta l-a plătit pe fermier să sape mai adânc pentru a extrage întregul obiect; în anul 1821, sculptura i-a fost prezentată regelui Ludovic al XVIII-lea care s-a oferit să o aşeze la Muzeul Luvru din Paris, unde a rămas până în zilele noastre; Venus din Milo este una dintre cele mai celebre sculpturi ale Greciei antice şi una dintre cele mai cunoscute monumente vechi din întreaga lume.

Sculptura Venus din Milo o reprezintă pe zeița greacă a iubirii și frumuseții, Afrodita. Data creării ei este situată între anii 130 și 100 înainte de Hristos, fiind opera sculptorului Alexandros de Antioch (inițial a fost atribuită, eronat, lui Praxiteles). Braţele statuii şi soclul s-au pierdut.

Venus din Milo, cunoscută și ca Venus de Milo, este o sculptură din Grecia Antică, ce o reprezintă pe zeița greacă a iubirii și frumuseții, Afrodita (Venus la romani). Data creării ei este situată între anii 130 – 100 î.Hr., fiind atribuită lui Alexandros de Antioch (inițial a fost atribuită, eronat, lui Praxiteles).

Statuia, care este din marmură și are o înălțime de 203 cm, este expusă la Muzeul Luvru din Paris. Brațele și soclul s-au pierdut. Statuia a fost găsită pe data de 8 aprilie 1820 de țăranul Yorgos Kentrotas pe insula Milo din Marea Egee. Nu este clar în ce rol o reprezintă pe Venus, dar se crede că ar reprezenta-o pe Venus Victrix („Venus, învingătoarea”), care ține un măr de aur în mână, pe care i l-a dat Paris din Troia.

• 1828, 8/20: S-a născut, în Italia, lângă Parma, medicul român de origine franceză Carol Davila; 
  

A venit în Ţara Românească în 1853 pentru a organiza serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice; împreună cu dr. Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical românesc; în 1855 a înfiinţat Şcoala de Mică Chirurgie, devenită, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, iar mai târziu, în 1869, Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (facultate ce astăzi îi poartă numele); a fondat numeroase societăţi şi reviste de specialitate, printre care Societatea medicală (1857), Societatea Naţională de Cruce Roşie (1876), Gazeta medicală (1865); a înfiinţat, în 1860, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina Botanică din Bucureşti (m. 1884). NOTĂ: Enciclopedia României online dă ca dată a naşterii 4 aprilie 1828.

O legendă, lansată de Sabina Cantacuzino, care circula în București în jurul lui Carol Davila, îl socotește ca fiind fiul natural al lui Franz Liszt și al contesei d'Agout.[1] Prima soție, Maria Marsille, fiica unui medic francez (Alphonse Constant Marsille) și a unei boieroaice din Țara Românească, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviță, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrifii.

Reforme, activitate

Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale.

În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale.

La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franța cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie, în loja bucureșteană "Înțelepții din Heliopolis", devenind astfel un "frate" multor personalități din cultura și politica României de atunci.

Sfârșitul

La 13 ianuarie 1874, soția sa moare după ce un confrate îi dă stricnină în loc de chinină. Rămas văduv, cu patru copii, Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa: Paris, Roma, Berlin și Viena și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea.

La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuși a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central.

Recunoaștere

La inițiativa dr Mioara Mincu și a Confederației Naționale a Femeilor din România, generalul a fost numit membru post mortem al Academiei Române 

Importanța meritelor generalului în punerea bazelor medicinei moderne din România, este recunoscută și prin faptul că unele dintre cele mai importante instituții de sănătate îi poartă numele, precum Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila", Spitalul Universitar de Urgențe Militar Central "Dr. Carol Davila", Școala Postliceală Sanitară "Carol Davila" ș.a.

• 1829: A apărut, la Bucureşti, primul periodic din Valahia, Curierul românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu.

Curierul românesc a apărut până la 19 aprilie 1848, seria I, şi 29 noiembrie – 131859, seria II.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Aceasta a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată. Primul număr a apărut pe 8/20 aprilie 1829 și, cu unele întreruperi, ziarul și-a continuat apariția până la data de 12 decembrie 1859. Inițial, gazeta trebuia să poarte numele de „Curierul Bucureștilor”.

Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor în lume; înștiințări „din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”, plecări și sosiri de demnitari la București; știri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”.

1904: Franța și Marea Britanie semnează Antanta Cordială.

Antanta Cordială reprezintă o serie de acorduri semnate, la 8 aprilie 1904, între Regatul Unit și Republica Franceză. Dincolo de problemele imediate ridicate de expansiunea colonială tratate de acest acord, semnarea Antantei Cordiale a marcat sfârșitul unui mileniu de conflicte intermitente între cele două țări și statele predecesoare ale lor, și începutul unei coexistențe pașnice care continuă și în prezent. Antanta Cordială, împreună cu alianța anglo-rusă și cu alianța ruso-franceză, a alcătuit sistemul de alianțe denumit Tripla Înțelegere între Regatul Unit, Franța și Rusia, alianță ce a constituit tabăra învingătoare în Primul Război Mondial.

Termenul francez Entente-Cordiale (tradus de regulă ca „acord cordial”) a fost folosit, în 1844, pentru interesele comune ale Regatului Unit și ale Franței. Astăzi, el este utilizat, în principal, pentru a doua Antantă cordială, și anume acordul scris, parțial secret, semnat la Londra, între cele două puteri, la 8 aprilie 1904.

Acordul a reprezentat o schimbare pentru ambele țări. Franța fusese izolată de celelalte puteri europene, în principal, ca rezultat al eforturilor cancelarului german Otto von Bismarck de a înstrăina Franța de potențialii ei aliați, întrucât el credea că Franța va căuta să se răzbune pentru înfrângerea ei în războiul franco-prusac din 1870–1871. Regatul Unit păstrase timp de un secol politica sa de „splendidă izolare” în raport cu Europa continentală, intervenind în problemele continentale doar când considera necesar pentru a proteja interesele britanice și pentru a menține un echilibru al puterii. Situația ambelor țări s-a schimbat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

Caricatură a Antantei Cordiale din perspectivă germană, cu John Bull plecând la braț cu Marianne, descrisă ca o femeie ușoară (îmbrăcată cu o rochie în tricolor) și întorcându-i spatele Kaiserului. Vârful tecii unei săbii de cavalerie iese de sub tunica Germaniei, sugerând posibila recurgere la forță.

Schimbarea a pornit de la pierderea încrederii în sine a britanicilor după umilința din al Doilea Război al Burilor și de la temerile crescânde că țara a devenit izolată în fața unei Germanii potențial agresive. Încă din martie 1881, omul politic francez Léon Gambetta și prințul de Wales de la acea vreme, Albert Edward, s-au întâlnit la Château de Breteuil pentru a discuta o alianță împotriva Germaniei. Cursa pentru Africa a împiedicat, însă, cele două țări să ajungă la o înțelegere. La inițiativa Secretarului Colonial Joseph Chamberlain, au avut loc trei runde de negocieri germano-britanice, între 1898 și 1901. După ce Albert Edward a devenit rege, el a refuzat să adere la Tripla Alianță și a reluat ideea unei alianțe franco-britanice.

Când Războiul Ruso-Japonez era pe cale să izbucnească, Franța și Regatul Unit s-au văzut pe punctul de a fi târâte în conflict de cele două tabere. Franța avea o alianță fermă cu Rusia, în timp ce Regatul Unit semnase recent un tratat de alianță cu Japonia. Pentru a evita războiul, ambele puteri au renunțat la vechea lor rivalitate și și-au rezolvat diferendele din Africa, din Americi, Asia și Pacific. În acest scop, ministrul francez de externe Théophile Delcassé și Lord Lansdowne, secretarul de stat pentru afaceri externe, au negociat un acord în problemele coloniale, iar Lord Lansdowne și Paul Cambon, ambasadorul Franței la Londra, au semnat această convenție la 8 aprilie 1904. Nu este foarte clar ce însemna această Antantă pentru Foreign Office-ul britanic. De exemplu, la începutul lui 1911, în urma relatărilor din presa franceză privind contrastul între forța Triplei Alianțe și starea muribundă a Antantei, Eyre Crowe a comentat: Faptul fundamental, desigur, este acela că Antanta nu este o alianță. În ce privește situațiile de mare urgență, se poate observa că ea nu are nicio substanță. Căci Antanta nu este nimic mai mult decât un cadru mental, o vedere comună a celor două țări asupra politicilor generale, dar care poate fi sau poate deveni atât de vagă încât să-și piardă tot conținutul.

Imperiile coloniale britanic şi francez au ajuns la un apogeu după Primul Război Mondial, o reflectare a forţei acestei alianţe.

Antanta era compusă din trei documente:

Primul și cel mai important document era Declarația privind Egiptul și Marocul. În schimbul promisiunii francezilor că nu vor „obstrucționa” acțiunile britanice în Egipt, britanicii au promis să permită Franței să „păstreze ordinea … și să ofere asistență” în Maroc. S-a garantat libera trecere a francezilor prin Canalul Suez, aducând, finally, în vigoare Convenția de la Constantinopol, și a interzis ridicarea de fortificații pe o parte din coasta Marocului. Tratatul conținea o anexă secretă ce trata „schimbarea circumstanțelor” în administrarea oricăreia dintre cele două țări.

Al doilea document trata Newfoundland și părți din Africa de Vest și Centrală. Francezii au renunțat la drepturile lor (ce rezultau din tratatul de la Utrecht) la coasta vestică a Newfoundlandului, deși au păstrat dreptul de a pescui în preajma coastei. Britancii, instead, le-au cedat francezilor orașul Yarbutenda (de lângă coasta dintre Senegal și Gambia) precum și Iles de Los (parte a Guineei de astăzi). O altă stipulare trata frontiera dintre posesiunile franceze și britanice de la est de râul Niger (din Nigerul și Nigeria de astăzi).

Declarația finală privea Siamul (Thailand), Madagascar și Noile Hebride (Vanuatu). În Siam, britanicii au recunoscut o sferă de influență franceză la est de bazinul râului Menam; instead, francezii au recunoscut influența britanică la vest de bazinul Menamului. Ambele părți au renunțat explicit la ideea de a anexa teritoriul siamez. Britanicii și-au retras obiecțiile la introducerea unei taxe vamale de către francezi în Madagascar. Cele două părți au căzut de acord să „pună capăt dificultăților rezultate din lipsa jurisdicției asupra indigenilor din Noile Hebride”.

Comemorare

 

Carte poştală franceză din 1904 cu Britannia și Marianne dansând împreună, simbolizând noua cooperare între cele două țări.

Aniversarea centenară a Antantei cordiale în 2004 a fost marcată de mai multe evenimente oficiale și neoficiale, inclusiv de o vizită de stat în Franța, in April, a reginei Elisabeta a II-a și a ducelui de Edinburgh, precum și o vizită a președintelui Chirac la Londra, in November. Soldații britanici (Pușcașii Marini Regali, regimentul de cavalerie Household Cavalry, Gărzile de Grenadier și King’s Troop, Royal Horse Artillery) au condus parada de la Paris de ziua națională a Franței pentru prima oară, cu avioanele Red Arrows zburând pe deasupra.

Atât în gara internațională Waterloo din Londra (și apoi în noul terminal din gara St. Pancras), cât și în Gara de Nord din Paris, cele două terminale ale serviciului Eurostar care circulă prin Tunelului Canalului Mânecii, drapelele celor două state apar legate de cuvintele Entente cordiale.

La summitul din 2008 cu primul ministru Gordon Brown, președintele francez Nicolas Sarkozy a cerut o antantă amicală mai puternică în discursul său în fața Camerei Comunelor. Brown, instead, a cerut o antantă formidabilă, punând accent pe cooperarea militară între Regatul Unit și Franța și indicând un interes spre integrarea militară a Uniunii Europene și întărirea politicii externe comune.

• 1911: La Răşinari, judeţul Sibiu, s-a născut Emil Cioran, filozof și scriitor român stabilit ulterior în Franţa. 
  

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi și Sfinţi (1937).

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, a început, la 17 ani, studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe, aceasta a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă incovenienţa existenţei.

În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933, a obţinut o bursă, care i-a permis să continue studiile de filozofie la Berlin, unde a intrat în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică, a simpatizat cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin, în 1933, s-a declarat, într-un articol, admirator al lui Hitler şi a justificat provocator Noaptea cuţitelor lungi.

Reîntors în ţară, a ocupat vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. În 1937, a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i s-a prelungit până în 1944. În 1940, a început să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, când s-a stabilit definitiv în Franţa.

Din acel moment, Cioran a publicat numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949, i-a apărut la editura Gallimard, editură care a publicat majoritatea cărţilor sale, prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol.

Emil Cioran a locuit la Paris, în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

Cioran s-a consacrat unor cugetări profund personale. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele, a constatat mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă.

Cu exceptia Premiului Rivarol, care i s-a conferit in 1950 pentru debutul francez, a refuzat toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). A incetat din viata la Paris, in data de 20 iunie 1995. (Sursa: Humanitas)

Citate

* Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți.

* Plictiseala o cunosc doar oamenii care n-au un conținut lăuntric mai adânc și care nu se pot menține vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulitățile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte.

* Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gîndind prea mult viața.

* Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei. Ea apartine naturii si n-are astfel istorie. Nici macar in patologie nu intra prostii, fiindca au de partea lor eternitatea. Icoana cea mai veridica a lumii s-ar putea alcatui din „licaririle” unui idiot – daca el ar putea invinge senzatia de putrezire a sangelui si si-ar da seama uneori de fluxul infinitizemal al inteligentei sale.

* Ce-i un artist ? un om care stie tot – fara sa isi dea seama. Un filozof ? un om care isi da seama, dar nu stie nimic.

* Greu e timpul uneori; ce grea trebuie sa fie vesnicia!

* Nu pot fi fericiti decât oamenii care nu gândesc, adica aceia care gândesc numai cât trebuie vieții.

* Fericirea e sa fii în afara celor patru pereti, sa umbli, sa cunosti, sa te amesteci cu lucrurile. Daca te opresti, te copleseste tot ceea ce e mai rau în tine. Omul nu a fost creat pentu a fi tintuit pe un scaun, dar poate nici nu merita ceva mai bun.
* Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute.

• 1911: Fizicianul olandez Heike Kamerlingh Onnes descoperă supraconductibilitatea.
  

Supraconductibilitatea este un fenomen în care rezistența electrică a unui material conductor devine zero, dacă temperatura sa este mai mică decât o anumită valoare specifică materialului, numită temperatură critică. Fenomenul a fost observat pentru prima dată de către Heike Kamerlingh Onnes în 1911. Studiind dependența de temperatură a mercurului, el a observat că sub o anumită temperatură, apropiată de temperatura heliului lichid (4,2 K), rezistivitatea scade brusc către zero. Ulterior s-a putut determina o temperatură critică pentru diferite elemente chimice simple și compuse. S-a observat de asemenea că, dacă se aplică unui supraconductor un câmp magnetic, fenomenul de supraconductibilitate dispare la o anumită intensitate a câmpului, numită intensitate (de câmp) critică. Aceasta depinde de asemenea de materialul supraconductorului și de temperatură. Dacă densitatea curentului prin supraconductor, depășește o anumită valoare critcă, supraconductibiltatea dispare. Alt fenomen observat a fost expulsarea câmpului magnetic dintr-un corp aflat în stare de supraconductibilitate. Acest fenomen este numit Efectul Meissner.

• 1924: Lee de Forest a obţinut, în SUA, patentul pentru pick-up.
  

Inventarea pick-up-ului a fost un eveniment care a schimbat istoria, cultura era alta si deja muzica nu mai era un lux. Oricine isi putea cumpara un vinil, pe care sa il asculte oricand. Mari legende ale muzicii au facut cariera prin discurile lor. A fost inceputul unei revolutii, inainte de benzi magnetice si casete. Iar de pick-up ne-am bucurat si noi, cand stateam seara de seara sa ascultam povestile intiparite pe discuri.

Desi ar parea ca numai colectionarii si pasionatii de muzica ar dori astfel de obiecte, anticarii spun ca in magazinele lor intra tot felul de curiosi atrasi de gramofoane si pick-up-uri, care nu uita nici sa isi cumpere cateva discuri. O vizita prin anticariatele din Centrul Vechi ne-a demonstrat ca oferta este inca bogata, chiar si dupa zeci de ani de la incetarea productiei.

• 1929: S-a născut Jacques Brel, cântăreț și actor belgian (d. 1978)
  

Jacques Brel, născut Jacques Romain Georges Brel (n. 8 aprilie 1929, Schaerbeek (Belgia) - d. 9 octombrie 1978, Bobigny (Franța)) a fost un cantautor, actor și realizator de film belgian de expresie predominant franceză. Datorită calităților literare ale versurilor sale a fost considerat de asemenea poet. Într-un sondaj din 2005 a fost desemnat de publicul francofon din țara natală drept cel mai mare belgian din toate timpurile.

Jacques Brel a fost unul dintre cei mai importanti si influenti artisti. Brel s-a nascut (8 aprilie 1929 - 9 octombrie 1978) in Schaerbeek (un cartier din Bruxelles), Belgia. Tinerii Jacques s-au alaturat miscarii "Franche CORDEE", o miscare mixta de tineri catolici care ajuta orfanii, bolnavi, saraci. Parte a activitatilor sale consta in organizarea de concerte-show-uri. Este remarcat aici faptul  Brel incepe sa cante in public, acompaniindu-se la chitara. Acolo, el intalneste pe Miche care avea sa-i devina sotia  in 1950. Un an mai tarziu, se naste fiica lor, Chantal. Iar apoi doi ani mai tarziu se naste fiica Franta.

Brel a lucrat la fabrica de carton detinuta de familie, dar nu se simte in largul sau. In timpul liber, el a inceput sa-si dezvolte compozitiile. In 1953 a inregistrat un album Brel 78  cu Philips, care continea doua piese (" La Foire "si" Il y a "). Desi inregistrarile nu sau vandut deloc, Jacques Canetti, un cautator de talente si director artistic cu Philips,a auzit cantecele si la incurajat Brel sa se mute la Paris.

În primavara anului 1954 Jacques Brel se stabileste definitiv la Paris. Brel nu a castiga destui bani, astfel incat sotia si copiii au ramas in Belgia. La Paris, a lucrat mult cantand in cabaretele orasului si prin sali de muzica. El canta la "Trois Baudets", un club detinut de Canetti lui, si la "Chez Patachou". Celebru cantaret francez Juliette Greco a inregistrat o versiune a piesei "Le diable (CA VA)" si in luna iulie, Brel concerteaza la faimosul teatru l'Olympia ca un act de sprijin.

Jacques Brel- Ne me quitte pas 

Să aveți o zi frumoasă!