31 Octombrie

Este a 304-a zi a anului. 
Au mai rămas 61 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 52 m și apune la 17 h 06 m. 

Citatul zilei

„Există două feluri de oameni: unii muncesc, iar alţii culeg roadele muncii. Încearcă să aparţii celor dintâi, acolo e concurenţa mai mică.” (Indira Gandhi, prim-ministru indian, n. 19 noiembrie 1917 – asasinată 31 octombrie 1984 )

Ziua Internațională a Mării Negre

Această zi a fost declarată - Ziua Internațională a Mării Negre - la 31 octombrie 1996, când cele șase țări riverane - Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia și Ucraina - au semnat Planul Strategic de Acțiune (PSA) pentru Marea Neagră, un document ce conține cel mai complet set de strategii și măsuri pentru salvarea și reabilitarea zonei.

În anul 2015, cercetarea românească de la malul Mării Negre se află la ceas aniversar. La data de 1 martie 2015 s-au împlinit 45 de ani de la înființarea Institutului Român de Cercetări Marine (IRCM). Actualul Institut Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ (INCDM) din Constanța, continuator al IRCM, are o istorie bogată consacrată cercetărilor mediului Mării Negre.

Situația ecologică a Mării Negre s-a înrăutățit în ultimii 35 de ani din cauza reziduurilor transportate de râurile din 17 țări, pescuitului excesiv și a deversărilor necontrolate de produse petroliere. Cele mai multe stocuri de pește din Marea Neagră, deja afectate de consecințele poluării, au fost supra-exploatate sau sunt amenințate de supra-exploatare. În consecință, există un risc serios de pierdere a unor habitaturi valoroase și a unor peisaje, și, în cele din urmă, a biodiversității și productivității ecosistemului Mării Negre. 

La 21 aprilie 1992, a fost semnată la București Convenția de Protejare a Mării Negre Împotriva Poluării, dezvoltată cu asistență UNEP, fiind semnată, ulterior, de toate țările din regiune. Convenția de la București a intrat în vigoare la 15 septembrie 1992, reprezentând cadrul legal care concentrează prioritățile și principalele direcții ale activităților internaționale în problemele de mediu ale bazinului Mării Negre, incluzând conservarea biodiversității.

Totodată, o politică comună a țărilor din jurul Mării Negre, referitoare la protejarea și folosirea resurselor, a fost formulată în Declarația de la Odessa. Ministerele Mediului din Bulgaria, Georgia, Rusia, România, Turcia și Ucraina au semnat acest document la 7 aprilie 1993, în Ucraina. Declarația conține un orar rezonabil al acțiunilor care vizează unirea eforturilor tuturor sectoarelor societății pentru conservarea și protecția mediului Mării Negre. În fapt, declarația dezvoltă și detaliază ideile Convenției de la București, ținând cont și de deciziile Summit-ului pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro. 

În scopul studierii mediului marin, a rezolvării problemelor legate de Marea Neagră, a fost inaugurată Universitatea Mării Negre, la 16 mai 1993, la Costinești, iar la 12 noiembrie 1996, la Constanța, Centrul de Informare, Educare și Resurse pentru Marea Neagră — CIER. La Atena a fost deschis Centrul Internațional de Studii pentru Marea Neagră (CISM), la 29 septembrie 1998.

Un pas important a fost făcut de țările din zona Mării Negre în iunie 2002 (Sofia, Bulgaria), când s-a semnat Protocolul referitor la Conservarea Biodiversității și a Peisajului. 

Marea Neagră este o mare intercontinentală, orientată est-vest, între Europa și Asia, cu o suprafață de 461.000 kmp și o adâncime maximă de 2.211 m, care scaldă țărmul României pe o lungime de 245 km. Pe țărmurile ei se găsesc șase țări: Bulgaria și România în vest, Ucraina în nord, Federația Rusă în nord-est, Georgia în est și Turcia în sud.

Fiind o mare tipic interioară, Marea Neagră depinde în mare măsură de propriul bazin de acumulare a apei, prin care curge o mulțime de fluvii, printre care Dunărea, Niprul, Nistrul, Don, Ciorohi, Cizil-Irmak. Salinitatea apelor de suprafață ale Mării Negre este de 18%, ceea ce înseamnă de două ori mai puțin decât salinitatea oceanică normală de 35%. Principala cauză a desalinizării Mării Negre este marele volum de apă dulce, care ajunge în ea și volumul limitat de apă sărată din Marea Mediterană ce pătrunde prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Speciile de pești cele mai răspândite sunt: guvidele, chefalul, cambula, morunul, scrumbia, rândunica de mare, pălămida, hamsia, calcanul, precum și alți pești răpitori (specii de rechini, care ating 15-20 kg). 

Marea Neagră este o mare intercontinentală, orientată est-vest, între Europa și Asia, cu o suprafață de 461.000 kmp și o adâncime maximă de 2.211 m, care scaldă țărmul României pe o lungime de 245 km. Pe țărmurile ei se găsesc șase țări: Bulgaria și România în vest, Ucraina în nord, Federația Rusă în nord-est, Georgia în est și Turcia în sud.

Caracteristici :

- Principala caracteristica a Marii Negre este stratificarea pe verticala. Apa de la suprafata ( pana la 200 m) difera mult de cea din adancuri, din punct de vedere al salinitatii, al densitatii, compozitiei, gazelor continute si animale si plante intalnite.

- Marea Neagra are o cantitate mai redusa de saruri decat celelalte mari si oceane, deoarece in aceasta mare se varsa multe ape curgatoare: Dunarea, Nistrul, Niprul, Donul s.a.

- ZONA ABISALA este lipsita de viata ; sunt prezente numai unele bacterii sulfuroase sau cu rol in descompunerea materiei organice rezultata din organismele moarte.

- Cu studiul animalelor din Marea Neagra s-au ocupat multi biologi. Dintre acestia, renumiti sunt Grigore Antipa si Ion Borcea.

Fiind o mare tipic interioară, Marea Neagră depinde în mare măsură de propriul bazin de acumulare a apei, prin care curge o mulțime de fluvii, printre care Dunărea, Niprul, Nistrul, Don, Ciorohi, Cizil-Irmak. Salinitatea apelor de suprafață ale Mării Negre este de 18 ‰, ceea ce înseamnă de două ori mai puțin decât salinitatea oceanică normală de 35‰. Principala cauză a desalinizării Mării Negre este marele volum de apă dulce, care ajunge în ea și volumul limitat de apă sărată din Marea Mediterană ce pătrunde prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Speciile de pești cele mai răspândite sunt: guvidele, chefalul, cambula, morunul, scrumbia, rândunica de mare, pălămida, hamsia, calcanul, precum și alți pești răpitori (specii de rechini, care ating 15-20 kg).

Marea Neagră este o importantă cale navigabilă, legând regiunile riverane cu Marea Mediterană, și prin aceasta cu oceanul planetar. Spre sud-vest comunică cu Marea Marmara prin Strâmtoarea Bosfor și cu Marea Egee din Mediterana prin Dardanele, iar mai departe cu Oceanul Pacific prin Gibraltar. Înspre nord-est, Marea Neagră comunică cu Marea Azov prin Strâmtoarea Kerci.

Principalele porturi la Marea Neagră sunt: Constanța, Odessa, Novorossiisk, Batumi, Varna, Istanbul.

Sursa: http://www.agerpres.ro/ 

Ziua Arhivelor Naţionale

Arhivele Naţionale ale României, prestigioasă instituţie de cultură, au fost înfiinţate prin Regulamentele Organice din 1831/1832.

Instituția de stat a Arhivelor Nationale a luat ființă la 1 mai 1831 ca structură a Departamentului din Lăuntru (azi M.A.I.) la București – Arhiva Statului din Ţara Românească, iar la 1 ianuarie se constituie la Iaşi – Arhiva Statului din Moldova, ca structură a Logofeţiei Direptății (azi, Ministerul Justiţiei).

Până la începutul secolului al XVIII-lea, arhivele din Țările Române erau păstrate de către Cancelaria domnească, autoritățile ecleziastice și de către demnitarii de diferite ranguri în cadrul ierarhiei boierești. Cele mai vechi locuri de conservare a documentelor erau mănăstirile, care, fiind locuri considerate ca sigure, păstrau și documente laice. Spre exemplu, se știe că în 1775 Mitropolia Bucureștilor avea în păstrare o arhivă generală ce cuprindea documente private de tipul hotărniciilor.

După Unirea de la 1859, cele două instituţii devin una singură, în cadrul amplului proces de unificare administrativă a statului naţional român modern, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza(1862).

La 31 octombrie 1864 intra în vigoare primul Regulament modern de organizare a Arhivelor, Arhiva Statului din București devenind Direcție Generală şi având în subordine și arhivele ieșene. Director general era ilustrul cărturar, Cezar Boliac.

În ce privește teritoriul Transilvaniei, autoritățile ungare și-au păstrat arhivele până în momentul în care Regatul maghiar a fost desființat ca urmare a bătăliei de la Mohacs din 1526. După ce Transilvania a intrat în componența Imperiului habsburgic la 1688, metodele de conservare a documentelor s-au îmbunătățit.

Atunci când Arhivele de Stat Maghiare au luat ființă în 1875, multe dintre vechile arhive transilvănene au fost mutate la Budapesta. Astfel, la finele secolului al XIX-lea, documentele referitoare la Transilvania, ca și cele din Banat și Bucovina, erau deja concentrate la arhivele statale de la Budapesta (Országos Lévéltár) și Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv).

După primul război mondial, statul român și-a extins substanțial teritoriul și Arhive ale Statului au luat ființă în 3 dintre provinciile noi ale României: la Cluj în 1920 pentru Transilvania, la Cernăuți în 1924 pentru Bucovina și la Chișinău în 1925 pentru Basarabia.

În anul 1953 era înfiinţată Filiala Târgovişte a Arhivelor Statului, care în 1968, ca urmare a reformei administrativ-teritoriale, devine Filiala Dâmboviţa a Arhivelor Statului.  Anul 1996 este momentul în care Arhivele Statului devin Arhivele Naţionale, iar Filiala Dâmboviţa devine Direcţie Judeţeană, pentru ca în 2009, ca urmare a restructurărilor produse la nivelul ministerului, instituţia noastră să se transforme în Serviciu Judeţean.

De atunci şi până în zilele noastre, misiunea Arhivelor Naţionale rămâne neschimbată – aceea de a colecta, păstra, administra şi garanta transmiterea memoriei colective prin intermediul documentului istoric. În egală măsură, instituţia contribuie la documentarea privind drepturile şi libertăţile democratice, precum şi la buna gestionare a informaţiei în sectorul administraţiei publice. În depozitele Arhivelor Naţionale se păstrează 320 km liniari de documente aparţinând Fondului Arhivistic Naţional, aflate în administrarea Arhivelor Centrale şi a celor 42 de structuri teritoriale.

Ziua de 31 octombrie este sărbătorită în România ca zi naţională a Arhivelor. Ea oferă în fiecare an o ocazie excelentă de a rememora activitatea înaintaşilor (Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, B.P. Haşdeu, Dimitrie Onciul, Aurelian Sacerdoţeanu ş.a.) şi de a analiza în mod obiectiv prezentul şi perspectivele instituţionale.

Rostul institutiei Arhivelor a fost si este acela de a pastra, conserva si valorifica tezaurul arhivistic, memoria unui popor, caci "un act, oricare ar fi cuprinsul sau vechimea lui, are o dubla valoare: de a servi ca act de proprietate si de a deveni un act istoric sau literar pentru posteritate" (Bogdan Petriceicu Hasdeu -director general al Arhivelor Statului între 1876-1900).

Termenul "Arhivele Nationale" este adaptat notiunilor de "tezaur arhivistic national" sau "Fond Arhivistic National". Astfel, vechii termeni de "Arhivele Statului" si "filialele Arhivelor Statului" ramân pentru istorie si pentru memorie, intrând în ..arhive.

 Ziua Mondială a Economisirii

 Aceasta zi a fost marcata pentru prima data la 31 octombrie 1924, fiind instituita de participantii la primul Congres International de Economii, organizat de Asociatia Bancilor de Economii la Milano, Italia.

Am aflat despre aceasta zi datorita BCR, institutie financiara care spune ca Romania are nevoie de economisire in lei pe termen lung pentru a acorda credite in moneda nationala pe perioade mari de timp iar construirea unei curbe a randamentelor titlurilor de stat in lei este un pas in acest sens. Din totalul emisiunilor de obligatiuni in lei ale Ministerului de Finante aflate in sold in prezent, numai 7% au scadenta dupa 2025, se arata intr-un raport BCR realizat cu ocazia Zilei Mondiale a Economisirii.

Din pacate, datele Institutului National de Statistica arata ca romanii pun tot mai putini bani deoparte, astfel ca daca datele din 2009 indicau o economie de 268,7 de lei pe luna, in 2012 suma scazut la 230,6 de lei.

O economie bazata pe consum nu genereaza crestere economica sanatoasa. Logica economica ne convinge ca pentru a consuma constant si mai mult in viitor, trebuie sa ne limitam cheltuielile in prezent. Avansul prosperitatii trebuie sa fie produsul economisirii unei parti din castigurile actuale.

Ziua mondială a orașelor

În fiecare an, la 31 octombrie, se sărbătorește, în întreaga lume Ziua mondială a orașelor. Scopul acestei zile este de a promova interesul comunității internaționale în procesul urbanizării și de a da un impuls cooperării între state în găsirea de noi oportunități și în abordarea provocărilor ridicate de urbanizare, contribuind totodată la o dezvoltare urbană durabilă în întreaga lume, potrivit www.un.org.

Ziua mondială a orașelor a fost stabilită la 27 decembrie 2013, de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția A/RES/68/239, prin care acesta "a decis ca ziua de 31 octombrie să fie sărbătorită, începând din 2014, drept Ziua mondială a orașelor, invitând statele lumii, sistemul ONU, în special Programul Națiunilor Unite pentru Așezări Umane (ONU-Habitat), organizațiile internaționale relevante, societatea civilă și părțile interesate să observe și să crească gradul de conștientizare a zilei".

Prima propunere în vederea declarării unei zile mondiale a orașelor a fost exprimată cu prilejul declarației finale care a încheiat World Expo 2010, manifestare de amploare organizată în Shanghai, China, potrivit www.uclg.org. Tema generală sub care se desfășoară această zi este "Un oraș mai bun, o viață mai bună", în fiecare an fiind aleasă o sub-temă, fie pentru a arăta succesul urbanizării, fie în a aborda provocările specifice rezultate din urbanizare.

 

,,Construirea orașelor durabile și rezistente’’ este genericul Zilei Mondiale a Orașelor din anul 2018, iar standardele ISO reprezintă niște instrumente deloc neglijabile pentru a realiza aceste obiective. 

 

Standardul internațional ISO 37101 Dezvoltarea durabilă în comunități.  Sistem de management pentru dezvoltare durabilă. Cerințe cu ghid de utilizare face parte din seria de standarde dedicate orașelor, care le protejează și le face mai durabile și mai rezistente, contribuind astfel la realizarea scopului Zilei Mondiale a Orașelor din acest an și a obiectivului 11 al Organizației Națiunilor Unite ​​privind dezvoltarea durabilă (Orașe și comunități durabile) .

Viitorul orașelor este un subiect care ne afectează pe toți, deoarece începe de la transportul public, instalațiile publice, aprovizionarea cu apă și se finalizează cu sănătatea publică.

În materie de globalizare, ISO se alătură organizațiilor internaționale de standardizare în cadrul Forumului World Smart City din Santa Fe, Argentina, care va avea loc în data de 29 noiembrie 2018.

Forumul va reuni cele mai importante personalități internaționale din domeniu pentru a discuta provocările și soluțiile în dezvoltarea orașelor inteligente.

Prima ediție a Zilei mondiale a orașelor a fost lansată la 31 octombrie 2014, de către programul ONU-Habitat, condus de fostul ministru și primar al Barcelonei, Joan Clos, în China, la inițiativa autorităților din Shanghai, pentru a da continuitate mesajului Expoziției Universale găzduite în 2010, care s-a axat pe tema "Un oraș mai bun, o viață mai bună".

Conferința ONU privind Locuințele și Dezvoltarea Urbană Durabilă (Habitat III) a avut loc în Quito, Ecuador, în perioada 17-20 octombrie 2016 și a fost primul summit global al ONU privind urbanizarea de la adoptarea Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă. Habitat III a oferit o ocazie unică de a discuta despre provocările importante legate de modul în care orașele, capitalele și localitățile rurale pot fi planificate și gestionate pentru a-și îndeplini rolul de motoare ale dezvoltării durabile, dar și despre modul în care acestea pot modela punerea în aplicare a Obiectivelor Dezvoltării Durabile și a Acordului de la Paris privind schimbările climatice.

La Quito, liderii lumii au adoptat un nou cadru privind Dezvoltarea Urbană Durabilă, punând accent pe regândirea modului în care orașele sunt planificate, gestionate și locuite. Noua Agendă Urbană stabilește, totodată, ritmul de abordare al provocărilor urbanizării în următoarele două decenii și este văzută ca o prelungire a Agendei 2030 pentru Dezvoltare Durabilă, convenită de 193 de state membre ale ONU în septembrie 2015.

Jumătate din populația lumii — 3,5 miliarde de oameni — trăiește, astăzi, în orașe. Potrivit estimărilor ONU, până în 2030, aproape 60% din populația lumii va locui în zonele urbane. Totodată, în deceniile următoare, 95% din expansiunea urbană va avea loc în țările în curs de dezvoltare. Pe de altă parte, 828 milioane de persoane trăiesc astăzi în mahalale, iar numărul acestora continuă să crească. Orașele lumii ocupă doar 3% din suprafața Pământului, pe când consumul de energie este de 60-80%, iar emisiile de carbon ajung la 75%. Urbanizarea rapidă exercită presiuni asupra aprovizionării cu apă dulce, asupra canalizării, asupra mediului de viață și asupra sănătății publice. Însă, densitatea mare a orașelor poate aduce câștiguri de eficiență și inovare tehnologică, reducând în același timp consumul de resurse și de energie, potrivit www.un.org.

Ziua Reformei

Ziua Reformei este o sărbătoare religioasă a zilei de 31 Octombrie în amintirea Reformei, sărbătoare ținută în mod particular de Lutherani și de cîteva comunități de Biserici Reformate. Este o sărbătoare națională în Slovenia (de vreme ce Reforma a contribuit profund la dezvoltarea ei culturală, deși slovenii sînt în principal romano-catolici) și în următoarele state germane: Brandenburg, Mecklenburg-Pomerania Inferioară, Saxonia, Saxonia-Anhalt și Thuringia. Din 2008, este și sărbătoare națională în Chile.

În 31 Octombrie 1517, Martin Luther a afișat o propunere pe ușa bisericii în Wittenberg, Germania pentru a dezbate doctrina și practica indulgențelor. Această propunere este numită frecvent ca Cele 95 de Teze, pe care el le-a înfipt pe ușile bisericii castelului. Acest gest însă nu a fost un act de sfidare sau provocare cum se crede uneori. De vreme ce biserica din castel era expusă traficului principal din Wittenberg, ușa bisericii funcționa ca și afișier public și, în consecință, era locul pentru afișat anunțuri importante. De asemenea, Tezele erau scrise în Latină, limba folosită de biserică, și nu în limba națională. Chiar și așa, evenimentul a stîrnit controversă între Luther și cei de partea Papei în privința multor practici și doctrine. Cînd Luther și susținătorii lui au fost excomunicați în 1520, s-a format Lutheranismul. Aceasta avea să deschidă ulterior calea către formarea tradițiilor Reformate și Anabaptiste.

În cadrul Bisericii Lutherane, Ziua Reformei este considerată o sărbătoare mai neînsemnată, iar denumirea oficială este Festivalul Reformei. Pînă în secolul XX, cele mai multe biserici Lutherane sărbătoreau Ziua Reformei în 31 Octombrie, indiferent de ziua săptămînii în care se întîmpla să fie. Astăzi, cele mai multe biserici Lutherane au modificat data festivalului, astfel încît să fie în Duminica (numită Duminica Reformei) în sau înainte de 31 Octombrie și au mutat Ziua Tuturor Sfinților în Duminica din sau după 1 Noiembrie.

Culoarea liturgică a zilei este roșul, care reprezintă pe Duhul Sfînt și pe martirii Bisericii Creștine. Imnul lui Luther, Cetate tare-i Dumnezeu  este cîntat în mod tradițional în această zi. În mod obișnuit, Lutheranii stau în picioare în timpul imnului, în memoria folosirii imnului în războaiele religioase ale secolului al XVI-lea. De asemenea, este tradiție ca în unele școli Lutherane, copiii sa aibă scenete cu Ziua Reformei sau spectacole în care să joace scene din viața lui Martin Luther. Faptul că Ziua Reformei coincide cu Halloween ar putea să nu fie pură coincidență. Halloween, fiind ajunul Zilei Tuturor Sfinților, ar fi putut fi o zi excelentă pentru Luther ca să-și afișeze cele 95 de Teze împotriva indulgențelor, de vreme ce biserica din castel avea să fie deschisă în Ziua Tuturor Sfinților tocmai pentru ca oamenii să vadă o mare colecție de moaște. Vederea acestor moaște ar fi promis o micșorare a timpului petrecut în en purgatoriu similar cu cel al cumpărarii unei indulgențe. Luther a fost perspicace în alegerea zilei de 31 Octombrie pentru afișarea Tezelor sale.

Halloween

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows' Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental — catolic și protestant, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.

Specific pentru Halloween este dovleacul sculptat care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje și colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o amenințare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte țări Halloween este serbat prin parade și carnavaluri.

Originea numelui

Termenul Halloween reprezintă o variantă scoțiană a denumirii All-Hallows-Even („evening”), adică noaptea de dinainte de „All Hallows”. Până în secolul al XX-lea era scrisă și „Hallowe'en”, eliminând „v”-ul și scurtând cuvântul. Deși sintagma All Hallows apare în engleza veche (ealra hālgena mæssedæg, „sărbătoarea tuturor sfinților”), conform Oxford English Dictionary (ediția a doua) de la Oxford University Press, All-Hallows-Even a fost atestată abia la 1556.

Simboluri

Jack-o'-lanterns în Kobe, Japonia

Simbolurile și obiectele artizanale asociate Halloweenului s-au dezvoltat în timp. De exemplu, sculptarea de jack-o'-lantern provine din obiceiul de Ziua Tuturor Sfinților de modelare a unor felinare din napi pentru luminarea sufletelor din purgatoriu. Napul era folosit tradițional de Halloween în Irlanda și Scoția, dar imigranții veniți în America de Nord au folosit dovleacul indigen, care erau mai ușor accesibili și mai mari – fiind mai ușor de modelat decât napii. Tradiția americană de modelare a dovlecilor este atestată de la 1837 și a fost asociată inițial cu vremea recoltei, nefiind specifică Halloweenului decât spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Imaginile de Halloween provin din multiple surse, inclusiv din obiceiurile naționale, operele literare de ficțiune gotică și horror (cum ar fi romanele Frankenstein și Dracula), și din filmele horror clasice (ca Frankenstein și Mumia). Printre primele lucrări despre Halloween se numără cele ale poetului scoțian John Mayne din 1780, care menționa farsele jucate la Halloween; What fearfu' pranks ensue!, precum și supranaturalul asociat cu noaptea, Bogies (fantome), influențându-l pe Robert Burns, autorul poeziei Halloween din 1785. Elemente ale toamnei, cum ar fi dovlecii, cocenii de porumb și sperietorile de ciori sunt și ele omniprezente. Casele sunt și ele decorate cu aceste simboluri.

Printre alte imagini de Halloween se numără temele morții, răului și ocultului, sau monștrii legendari. Culorile tradiționale ale sărbătorii sunt negru și portocaliu.

Colindatul

„Trick-or-Treat for UNICEF”

UNICEF-ul are și el un cuvânt de spus în toată mișcarea Trick-or-Treat. În America de Nord, „Trick-or-Treat for UNICEF” a devenit o tradiție în perioada de Halloween. „Mișcarea” a început ca un eveniment local în anul 1950 într-o suburbie din orașul Philadelphia și s-a extins pe plan național până în 1952. În America este bine cunoscută „micuța cutie portocalie”. Pentru o perioadă de timp, cutiile se distribuiau în școli și astfel copiii care mergeau la „colindat” strângeau bani, împreună cu tradiționalele dulciuri, de la cei care voiau să doneze. UNICEF a dat drumul și la un trick-or-treat online, însoțit și de un bal mascat, tot virtual. Endorserul campaniei a fost Heidi Klum împreună cu familia ei.

Costume

Costumele de Halloween sunt tradițional modelate după figurile supranaturale, monștri, schelete, fantome, vrăjitoare și diavoli. De-a lungul timpului, printre costumele folosite apăreau și cele ale unor personaje fictive, celebrități la ordinea zilei și arhietipuri generice, cum ar fi prințesele sau luptătorii ninja.

Costumarea și colindatul cu ele era de actualitate în Scoția de Halloween la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tradiția a pătruns și în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea, atât în rândul adulților cât și în rândul copiilor. Primele costume de Halloween produse în masă au apărut în magazinele americane în anii 1930 când obiceiul de trick-or-treating devenea popular acolo.

În ziua de 31 octombrie sau în preajma ei, adesea în vinerea și sâmbăta dinainte de Halloween, se țin adesea petreceri cu costume.

Mâncăruri

Măr glazurat

Deoarece sărbătoarea cade în vremea recoltării merelor, merele glazurate sau caramelizate se numără printre mâncărurile tradiționale de Halloween. Acestea se obțin prin ungerea merelor întregi cu un sirop dulce lipicios, uneori se adaugă miez de nucă măcinată.

Într-o vreme, copiilor li se dădeau mere glazurate, dar practica a dispărut după ce au apărut zvonuri că unii oameni înfig ace sau lame de ras în merele date copiilor. Nu există dovezi ale unor astfel de incidente, deci se poate presupune că sunt cel mult rare și nu se soldează cu răniri grave. Totuși, mulți părinți au crezut că asemenea practici sunt frecvente din cauza mediatizării excesive. La maximul isteriei merelor, unele spitale au oferit radiografii ale sacilor de bomboane ale copiilor pentru a identifica vreo problemă. Practic toate acele puține evenimente de „otrăvire” a merelor erau de fapt cauzate chiar de părinții victimelor.

Un obicei ce persistă în Irlanda de astăzi este gătirea (sau mai adesea, achiziționarea) de barmbrack (în galiciană báirín breac), o prăjitură ușoară cu fructe, în care se introduc un inel, o monedă sau alte „farmece”. Se spune că cei care mănâncă un barmbrack cu inel își vor găsi dragostea în anul următor, tradiție similară cu cea a prăjiturii regelui la bobotează.

Mâncăruri asociate sărbătorii

•        Barmbrack (Irlanda)

•        Caramele (Marea Britanie)

•        Măr caramelizat/măr glazurat (Marea Britanie și Irlanda)

•        Porumb caramelizat

•        Colcannon (Irlanda)

•        Bomboane în formă de cranii, dovleci, lilieci, viermi, etc.

•        Dovleac, plăcintă de dovleac, pâine de dovleac

•        Semințe de dovleac prăjite

•        Porumb dulce prăjit

•        Prăjituri Soul

Halloweenul în lume

Fiind una dintre cele mai vechi sărbători din lume, Halloweenul este acum sărbătorit în foarte multe țări de pe glob, cele mai cunoscute fiind Irlanda, Statele Unite, Canada, Puerto Rico și Regatul Unit, iar ocazional în unele părți ale Australiei și Noua Zeelandă. În America de Nord și Canada își menține cel mai înalt nivel de popularitate. În fiecare an, 65% dintre americani își decorează casele și birourile pentru Halloween. Procentul este depășit doar de decorațiunile făcute cu ocazia Crăciunului. Halloweenul este sărbătoarea în care sunt vândute cele mai multe bomboane și este a doua sărbătoare după Crăciun ca volum al vânzărilor globale.

Sursa:https://ro.wikipedia.org/

Evenimente de-a lungul timpului…

• 475: Romulus Augustus este proclamat imparat al Romei

Flavius Romulus Augustus (n.cca. 463, – d. după 476),  a fost ultimul imparat  (475 -478) al  Imperiului Roman de Apus.

La 31 octombrie 475, patricianul Orestes  îl proclamă împărat pe fiul său, Romulus Augustulus, autoritatea împăratului limitându-se la sudul Galiei si la Italia propriu- zisa.

 Era poreclit  ”Augustulus”, deși el a condus în mod oficial sub numele de  Romulus Augustus, in latina sufixul -Ulus  fiind un diminutiv , si prin urmare Augustulus  înseamna, “Micul Augustus”.

La 28 august 476, Romulus Augustulus este îndepărtat de la tron de către  Odoacru, căpetenia  herulilor de neam germanic din uniunea de triburi a  a gotilor.

 Severin de Noricum consilier al lui Odoacru, a mediat detronarea fără violență a ultimului și tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie,  iar insignele imperiale au fost trimise de la Roma la  Constantinopol, fapt care mai târziu va genera dispute în privința moștenirii romane.

Imperiul Roman de Apus după ce pierde majoritatea provinciilor, este desființat atunci când Odoacru, care se autoproclama magister   militum (guvernator suprem), înființează un stat independent în Italia (476).

Odată cu instaurarea dominației germanice în Italia, are loc sfârșitul Imperiului Roman de Apus, sfarșitul  istoric al Antichitatii  și începutul Epocii Medievale.

• 1402: A fost înregistrată cea mai veche atestare documentară a berii în Moldova.

Oricât ar părea ieşit din şabloanele de imagine uzitate azi, primele atestări ale consumului de bere sunt din Moldova – nu din Ţara Românească – şi datează din vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Vechile hrisoave pomenesc de producerea berii, în 1402, în „povernele” şi „sladniţele” de pe lângă mănăstirile Moldovei.

În prima carte de bucate scrisă în limba română, pe la 1850, de către Mihai Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, berea este recomandată ca aperitiv la deschiderea mesei, în locul ţuicii care arde papilele gustative, anesteziind simţurile şi anulând plăcerea gusturilor ce urmează.

Dacă în Ardeal berea a făcut carieră şi are o istorie bine ţinută la zi de scrupulozitatea funcţionarilor austrieci, nimeni nu ştie când a fost produsă prima halbă de bere în Ţările Române. Şi, totuşi, ea are o istorie şi în aceste regiuni.

Cuvântul bere provine din latinescul bibere, care înseamna “a bea”.

Sa incercam sa dam o definitie a berii: berea este o bautura alcoolica obtinuta din drojdia care duce la fermentarea maltului din grane, la care se adauga apa si hamei. Cantitatea de alcool este in jururl valorii de 5%, uneori depasind aceasta valoare si ajungand pana la 8-9% din volum. Am auzit ca ar exista beri si cu o cantitate de alcool de 12 % din volum.

Cum a fost inventata berea, si de către cine?

Surprinzator pentru multi barbati, legenda spune ca berea a fost descoperita de o femeie care gatea cereale. In mitologia armenilor, berea se spune ca a fost adusa din ceruri de catre zeita pamantului, Armalu. Alte surse sustin ca berea s-a descoperit prin fermentatia painii lasata la inmuiat. Acum nu conteaza foarte mult cine si in ce imprejurari a facut descoperirea, important este ca a fost descoperita.

Berea isi are originile in vremuri indepartate. Se spune ca in Mesopotamia, acum circa 5-6000 de ani, se producea si se consuma bere. In acea perioada, si chinezii produceau o bautura din grane fermentate, denumita “kui”. Vechii egipteni s-au dovedit si ei fabricanti ai acestei licori pe care o apreciau foarte mult, ea facand parte, alaturi de paine, din masa zilnica a taranilor si sclavilor. Uimitor este faptul ca, unele dovezi ne arata ca egiptenii nu foloseau drojdie la fabricarea berii.

De la egipteni, berea ajunge in Grecia si apoi la Roma.

Ajungem in Evul Mediu, unde apare Gambrinus, un rege din Flandra care este considerat sfantul patron al berii. In aceasta perioada se dezvolta fabricarea berii in interiorul manastirilor, atat pentru consumul pelerinilor ce poposeau in aceste lacasuri cat si pentru locuitorii lor.

• 1517: Profesorul Martin Luther lipește pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze, care invitau la o dispută academică pe tema indulgențelor.

 Data este considerată drept început al Reformei, sărbătorită de protestanți ca Ziua Reformei.

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanșat Reforma Protestantă în Germania.

Tezele au fost aduse în circulație pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz și Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuție în întreaga Germania.

Reforma Protestantă, câteodată numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. 

Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au de obicei rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.

Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor. În învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura ci concepția lor despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte. În învățătura despre Biserică, ei preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxiea răsăriteană și romano-catolicism, însă, acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.

Ziua Reformei este o sărbătoare religioasă a zilei de 31 Octombrie în amintirea Reformei, sărbătoare ținută în mod particular de Lutherani și de cîteva comunități de Biserici Reformate. Este o sărbătoare națională în Slovenia (de vreme ce Reforma a contribuit profund la dezvoltarea ei culturală, deși slovenii sînt în principal romano-catolici) și în următoarele state germane: Brandenburg, Mecklenburg-Pomerania Inferioară, Saxonia, Saxonia-Anhalt și Thuringia.

• 1795: S-a născut John Keats, poet britanic (d. 1983)

John Keats (n. 31 octombrie 1795, Londra - d. 23 februarie 1821, Roma) a fost un poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley.

John Keats s-a născut la 31 octombrie 1795, în Halloween, la marginea Londrei, într-o familie modestă, fiu al unui grăjdar, care moare prematur în urma unui accident. În anii de școală s-a împrietenit cu Charles Cowden Clarke, el însuși viitor scriitor, care se trăgea dintr-o familie de oameni culți și care i-a insuflat dragostea pentru cărți și îndeosebi pentru poezie. Keats însuși amintește în scrisorile lui puternica impresie pe care i-a produs-o lectura lui Edmund Spenser și a lui Homer. Keats a intrat ucenic la un chirurg, apoi a devenit agent sanitar într-un spital din Londra. Întâlnirile cu scriitorul Leigh Hunt și cu pictorul Benjamin Haydon l-a determinat să abandoneze cariera medicală și să se consacre în întregime creației poetice.

Prima sa culegere de versuri (Poems, 1817) a fost trecută sub tăcere de critică. După publicarea poemului Endymion (1818), Keats devine obiectul unor atacuri într-o revistă conservatoare, care îl numea cu dispreț reprezentant al "școlii poetice cockney". În anul 1818 o întâlnește pe Fanny Brawne, de care se îndrăgostește și cu care întreține o legătură în afara principiilor morale stricte caracteristice epocii victoriene. În acest timp scrie unele din cele mai frumoase poezii ale sale: Ode to Psyche, Ode on a Grecian Urn, Ode to a Nightigale. În 1820 se desparte de Fanny Brawwne, când se constată că suferă de tuberculoză pulmonară. Prietenii l-au ajutat, determinându-l să plece în Italia, dar nici clima prielnică a sudului nu a putut opri mersul bolii. Keats a murit în 1821 la Roma, unde a fost și înmormântat, când nu împlinise încă 26 de ani.

Opera

Neapreciat de majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul vieții, Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, ca un remarcabil maestru al liricii, ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice. Byron și Shelley, care îi prețuiau talentul, au manifestat un mare interes pentru poezia lui. Shelley, care întreținea corespondență cu el, a evocat memoria poetului confrate în elegia Adonais. El l-a descris ca fiind poetul "cel mai tânăr, cel mai drag", crescut "ca floarea palidă de-o fată îndrăgită, ce-n loc de rouă cu lacrămi e hrănită".

Lirica și poemele lui Keats

La fel ca și alți poeți romantici, Keats a fost un cântăreț al frumuseții și desăvârșirii lumii, mai ales al frumuseții sensibile. El iubea culorile florilor, ale mării, ale cerului, miresmele plantelor. Se întâlnește și la Keats un cult al antichității, al idealurilor ei profund umane. În poemul Endymion (1818), Keats tratează mitul dragostei zeiței lunii, Selene, pentru păstorul Endymion, apărându-i sub forma unei bachante pătimașe. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au răsturnat stăpânirea lui Uranus, a rămas neterminat.

Keats a abordat și subiecte medievale. Ele au servit ca bază pentru poemul Isabella (1818), precum și pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes, 1819). Ca și în alte creații epice, talentul său se manifestă cu cea mai mare forță în strofele lirice ale poemelor. Idealul său estetic și-a găsit cea mai deplină întruchipare în poezia lirică. Modele remarcabile sunt poeziile "Odă unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Odă la o urnă grecească" (Ode on a Grecian Urn). În ele s-au manifestat trăsăturile caracteristice ale poetului: perceperea senzorială a naturii, forța imaginației, darul neobișnuit de a însufleți întreaga lume înconjurătoare.

Keats s-a ocupat și de formele poeziei și a lăsat un mare număr de sonete splendide, îmbogățind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. În mod deosebit a reușit să redea în cuvinte culorile naturii, înfățișarea exterioară a obiectelor. În poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusețe aparte, al cărei izvor îl constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele și obiectele lumii reale până la treapta frumosului adevărat.

Dragoste modernă

de John Keats

Ce-i dragostea? Păpuşă dichisită,

S-o mângâie şi s-o răsfeţe lenea;

Urzeală de încurcături divine,

Încât neghiobii tineri toţi se cred

Divini prin dragoste; si-aşa se scurge

O vară,-n căscături şi nebunie;

Curând ajunge-al domnişoarei piaptăn

O diademă toată numai perle,

Iar bietele ciubote Welington

A lui Romeo fină-ncălţăminte.

Atunci la 7 bis sta Cleopatra

Şi sta Antonius pe Brunswich Square.

Neghiobilor!... Înalte patimi dacă

Au încălzit odată lumea; dacă

Regine şi Soldaţi s-au zbuciumat

Să cucerească inimi - zău, nu văd

De ce asemeni zbuciumări s-ar naşte

Mai multe, mai de rând ca buruiana!

Neghiobilor!... Ci întregiţi-mi iară

Topită perla grea a Cleopatrei

Şi zice-voi că toţi puteţi iubi

În ciuda pălăriilor de castor.

• 1835: S-a născut Adolf von Baeyer, chimist german (d. 1917)

Johann Friedrich Wilhelm Adolf von Baeyer (n. 31 octombrie 1835; d. 20 august 1917) a fost un chimist german, profesor universitar la München, laureat al Premiului Nobel pentru chimie în anul 1905. A realizat sinteza indigoului, a descoperit condensarea anhidridei ftalice cu fenolii, a dezvoltat teoria tensiunii ciclurilor.

Johann Friedrich Wilhelm Adolf este fiul locotenentului-general Johann Jakob Baeyer, care a pus bazele sistemului european de măsurare geodezică. Adolf face primele experimente chimice la 9 ani, descoperă la numai 12 ani o nouă sare dublă de cupru, iar la 13 ani efectuează primele teste asupra indigoului. Mai târziu, studiază doi ani matematica și fizica, la Universitatea din Berlin, pentru a le abandona tot în favoarea primei sale pasiuni, chimia, pe care o aprofundează, începând cu 1856, la Heidelberg sub îndrumarea lui Robert Bunsen, apoi se îndreaptă spre laboratorul lui August Kekulé, chimist german cunoscut pentru studiile asupra componentelor chimice organice.

În anul în care devine profesor universitar, 1860, obține și postul de lector în chimie organică la Academia de Comerț din Berlin, unde are un laborator spațios. În 1871 este numit profesor la Universitatea din Strasbourg, fiind chemat, doi ani mai târziu, să ocupe postul de profesor de chimie lăsat de Justus von Liebig la Universitatea din München. Aici va pune bazele unui laborator de chimie unde își va desfășura în continuare cercetările.

• 1857: S-a născut Axel Munthe, medic și scriitor suedez (d. 1949)

Axel Martin Fredrik Munthe (n. 31 octombrie 1857, Oskarshamn, Suedia - d. 11 februarie 1949, Stockholm, Suedia) a fost medic, psihiatru și scriitor suedez. Este cunoscut mai ales ca autor al Cărții de la San Michele (1929), o povestire autobiografică romanțată a vieții și a activității sale.

Axel Munthe a fost o persoană cu un caracter internațional. Vorbea mai multe limbi (suedeza, engleza, franceza, italiana - graiurile napolitan și capriot, ambele fluent - și, destul de bine, germana), se născuse și crescuse în Suedia, studiase medicina și deschisese un cabinet medical în Franța, fusese căsătorit cu o aristocrată engleză și își petrecuse cea mai mare parte din viața de adult în Italia. Avea o înclinare naturală de filantrop, tratându-și adesea pacienții săraci fără să accepte onorariul de medic și riscându-și viața de mai multe ori pentru a da ajutor, în timpul războiului, dezastrelor naturale sau epidemiilor, deși ar fi putut să rămână la distanță și în siguranță. Era un neobosit apărător al drepturilor animalelor. 

A cumpărat un teren, lângă vila lui din insula Capri, pentru a crea o zonă de protecție a păsărilor, interzicând folosirea capcanelor sau metodelor chinuitoare de prindere. Ținea și îngrijea animale de casă: câini, o maimuță și o bufniță.

Munthe a suferit de o boală a ochilor care îl putea aduce la orbire. Cum nu mai putea suporta lumina puternică a soarelui din Italia sau din insula Capri a trebuit să se întoarcă pentru câțiva ani în Suedia, unde a scris Cartea de la San Michele, pe care a publicat-o în limba engleză cu titlul The Story of San Michele, în 1929. Cartea a fost bine primită, a fost tradusă în cel puțin patruzeci și cinci de limbi și este una dintre cele mai celebre cărți ale secolului al XX-lea.

O operație i-a restabilit vederea și a petrecut încă un număr de ani la San Michele, după care, în 1942, s-a întors în Suedia. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut ca musafir oficial al regelui Suediei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiul său Malcolm Pennington Mellor Munthe a servit, lucrând în spatele liniei de ocupație germană din Scandinavia ocupată, în cadrul organizației Special Operations Executive. Apoi a participat la cunoscuta invazie aliată de la Anzio. Malcolm a fost urmărit drastic în timpul războiului, trebuind să ducă practic o viață acoperită.

Concepții medicale

Axel Munthe a încercat, de câte ori a fost posibil, să evite prescrierea de medicamente pentru tratarea pacienților cu tulburări psihice. Recomanda cel mai adesea tratamentul prin hipnoză, muzică, sau alte metode medicale alternative adecvate. A avut o oarecare participare la cercetările lui Louis Pasteur pentru prepararea vaccinului împotriva turbării. El credea în necesitatea eutanasierii, ca de exemplu în cazul turbării, în cazurile de suferință intensă și lipsite de orice speranță pentru cel bolnav.

Opera

Letters From A Mourning City a fost publicată în Anglia în 1884 și cuprinde relatarea experiențelor trăite în timpul epidemiei de holeră de la Neapole. O parte din aceste relatări au fost publicate inițial în ziarul Stockholms Dagblad. Cartea a fost publicată, în anul 1885, în limba suedeză, în traducerea autorului.

Vagaries a fost tipărită la Londra în 1898. O a doua ediție a apărut în 1908, cu titlul Memories and Vagaries. În 1930, a apărut o nouă ediție, având adăugată o prefață și cu mici diferențe în alegerea și ordonarea povestirilor. Unele traduceri în alte limbi au primit titluri diferite, ca de exemplu O carte veche despre oameni și animale sau Oameni și animale.

Red Cross, Iron Cross, a fost publicată anonim în limba engleză, la Londra în 1916, ca fiind scrisă de „un un medic din Franța”, întregul câștig fiind donat Crucii Roșii franceze. Cartea cuprinde întâmplări trăite în timpul Primului Război Mondial. O a doua ediție, de data aceasta purtând numele autorului, a fost publicată în 1930.

În 1918 a publicat cartea For those who love music.

Cartea de la San Michele (The Story of San Michele), tradusă în limba română în 1945 și ilustrată de Fred Micoș, surclasează alte publicații ale lui Munthe și cuprinde material din lucrările publicate anterior. Lucrările lui publicate anterior pot fi cu greu găsite. În limba română, cartea a apărut la începutul anilor '30, în traducerea lui Felix Aderca, la Editura „Naționala Ciornei” din București și a cunoscut mai multe tiraje. O nouă traducere, de data aceasta a Teodorei Sadoveanu, a apărut în anul 1970, la Editura Dacia din Cluj. În România, lucrarea s-a bucurat de foarte bună apreciere din partea cititorilor.

Cartea de la San Michele este scrisă într-o manieră oarecum ciudată. În primul rând, este o relatare a experiențelor sale de viață colorată însă cu licențe dramatice. A scris mai ales despre oameni și despre ciudățeniile lor, descriind slăbiciunile bogaților și săracilor (și a câtorva animale), adesea într-o manieră tragică și, în același timp, comică.

• 1865:  A luat fiinţă Ateneul Român din Bucureşti, ca instituţie statuară. 

C. Esarcu, V.A Ureche si N. Kretulescu au infiintat in 1865 institutia Ateneul Roman cu scopul "inzestrarii poporului cu cunostinte folositoare". Pentru a strange banii necesari pentru constructia cladirii s-a apelat la colecta publica avand motto-ul "Dati un leu pentru Ateneu". 

 Initiatorii romani ai noii institutii au avut ca model de inspiratie asezaminte similare existente in mari orase europene: Torino, Madrid si Paris, amintite in cuprinsul statutului "Ateneului" din Iasi in 1860 iar cinci ani mai tarziu, lua fiinta la Bucuresti societatea culturala "Ateneul Roman". Anul 1865 s-a dovedit foarte productiv pentru ctitorirea si desfasurarea activitatilor noi institutii. La 28 ianuarie / 9 februarie 1865 un grup de initiativa format din cunoscuti carturari ai timpului ai carui animator era Constantin Esarcu organizeaza un ciclu de conferinte publice care insemnau de fapt inaugurarea promitatoare a noului asezamant de cultura. In toamna, la 31 octombrie / 12 noiembrie se constituie noua Societate si totodata are loc adoptarea statutelor sale. Institutia se adresa unor largi categorii socio-profesionale cu o pregatire scolara elementara, in special oameni recrutati din randurile orasenilor adulti: functionari, meseriasi, comercianti, liber profesionisti, militari s.a.

Un spirit patrunzator, o minte sclipitoare
Cel care avea sa devina spiritul competent si neobosit al miscarii ateneiste, dar si al edificarii impozantei creatii arhitectonice care a innobilat Bucurestiul si continua sa fie o emblema de prestigiu a Capitalei Romaniei a fost Constantin Esarcu, un entuziast in cautarile sale febrile pentru propasirea culturala a romanilor. Constantin Esarcu (1836-1898) era licentiat in domeniul stiintelor naturii si isi sustinuse cu succes doctoratul in medicina. A imbratisat cariera universitara profesand la catedrele Facultatii de Medicina si Facultatii de stiinte din Bucuresti. Constantin Esarcu a fost si un foarte cunoscut diplomat, un asiduu cautator de documente referitoare la romani existente in arhivele din Italia. Contributia sa la infiintarea Ateneului Roman a fost nu numai hotaratoare dar si importanta de-a lungul anilor. Dupa cum se mentiona in actul de fundatie al acestei institutii, Constantin Esarcu era numit "presedinte si atotizvoditorul lucrului acestuia". De la tribuna Ateneului Roman Constantin Esarcu s-a remarcat printr-o sustinuta activitate de conferentiar si a mai fost cel care a prezentat cuvantul de deschidere la un numar apreciabil de expuneri la inceputurile unor serii de conferinte, atat inainte cat si dupa inaugurarea actualei cladiri a Ateneului Roman, in anii 1871, 1872, 1883, 884, 1885, 1888, 1890. El insusi a oferit un foarte bun exemplu de om de cultura angajat a se dedica abordarii unor teme de interes general pentru un public larg si avid de cunoastere, unele din temele sale referindu-se la: "Educatiunea si politica" (1867), "Artele sub Pericles. Pericles, om de stat si artist" (1873), "Diplomatia venetiana in Orient. Raporturile ambasadorilor venetieni la Constantinopol studiate ca sorginte a istoriei noastre nationale" (1879), etc.

Edificiul a fost construit între anii 1886 şi 1888, pe bază de subscripţie publică, după planurile arhitectului A. Galleron.

• 1881: S-a născut Eugen Lovinescu, critic și istoric literar, prozator și dramaturg român (d. 1943)

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

• 1888: Britanicul John Boyd Dunlop (1840–1921) a inventat pneul utilizat la biciclete, triciclete şi automobile.

În anul 1888 medicul veterinar John Boyd Dunlop a construit o roată din cauciuc, piele şi aer. De şi această roată nu a fost perfectă şi reparaţia lor dura mult timp, a avut un succes impunător fiind utilizat pe velocicluri (înaitaşul bicicletelor).

Primele anvelope au fost construite din mai multe straturi de tesaturi acoperite cu piele si aveau rolul de a proteja un tub de cauciuc umflat cu aer. Aceasta tehnologie a fost inventata de catre inginerul Robert W. Thompson si medicul veterinar John B. Dunlop.Cu timpul imbracarea tesaturii s-a realizat din cauciuc, dar acest sistem prezenta atat avantaje, cat si dezavantaje. Principalele avantaje erau legate de silentiozitate si comfort, in timp ce dezavantajele constau in rezistenta (fiabilitatea) mai redusa, costurile mai ridicate decat in cazul anvelopelor din cauciuc solid si dificultatea inlocuirii acestora.

• 1892: Scriitorul britanic Arthur Conan Doyle,  publică volumul  de povestiri  ”Aventurile lui  Sherlock Holmes”

Sir Arthur Conan Doyle (n. 22 mai 1859 - d. 7 iulie 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes - primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri știintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).

Aventurile lui Sherlock Holmes (în engleză The Adventures of Sherlock Holmes) este o colecție de 12 povestiri polițiste scrise de Sir Arthur Conan Doyle și avându-l în rolul principal pe faimosul detectiv. Cartea originală a fost ilustrată de Sidney Paget.

• 1975:  Formatia britanica  Queen lanseaza in Anglia cel mai renumit single al sau, Bohemian Rhapsody.

La doar doi ani de la lansare a fost declarată „Cel mai bun single al ultimilor 25 de ani”.

 Queen - Bohemian Rhapsody (Official Video)

• 2003: Este descoperită Planeta pitică Eris.

Inițial denumită 2003 UB313,  este după masă al nouălea corp ceresc cunoscut din Sistemul Solar, care se rotește direct în jurul  Soarelui . Are cel puțin un satelit, numit Dysnomia. Deoarece diametrul său este mai mare decât cel al lui  Pluton , a fost considerat de mulți ca fiind Planeta X, espre care se credea că este cauza unor perturbări în rotația planetelor Uranus și Neptun.

A fost numită Eris,  după zeita greaca a discoriei  , primind oficial acest nume pe  13 septembrie 2006, după o lungă perioadă de dezbatere, timp în care a fost cunoscută după numele de 2003 UBB313, acordat automat (însemnand că este al 7827-lea aasteroid descoperit în a II-a jumătate a lunii octombrie a anului 2003 ).

Eris a fost poreclită inițial ” Xena”, după o eroină dintr-un serial TV din SUA, iar luna sa poreclită „Gabrielle” , după un alt personaj din același serial.

• 2011: A fost atins pragul de 7 miliarde de oameni pe Pământ, în Filipine.

 În urmă cu 2.000 de ani, la naşterea lui Iisus Hristos, erau în jur de 300 de milioane de oameni. Pragul de un miliard a fost atins în anul 1804; în ultimii 38 de ani, populaţia Terrei a atins succesiv patru praguri: 4 miliarde de locuitori în 1974, 5 miliarde în 1987, 6 miliarde în 1999 şi 7 miliarde în 2011.

Să aveți o zi frumoasă!