19 Noiembrie

Este a 323-a zi a anului.
Au mai rămas 42 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 17 m și apune la 16 h 45 m.

Citatul zilei

” Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i ademenească nici strălucirile deşarte ale puterii, nici pofta de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină şi trecătoare, pe care o vântura de colo-colo huietul mulţimii.” (Alexandru Vlahuţă, scriitor român, n. 5 septembrie 1858, - d. 19 noiembrie 1919)

Ziua Internațională a Bărbatului (ZIB) 

În fiecare an, la 19 noiembrie, peste 60 de țări ale lumii sărbătoresc Ziua internațională a bărbaților, cu scopul de a promova sănătatea bărbaților și a băieților, îmbunătățirea relațiilor și egalitatea dintre sexe și prezentarea de modele masculine de urmat.  
Ziua internațională a bărbaților precede Ziua universală a copiilor, celebrată la 20 noiembrie, formând astfel o perioadă de 48 de ore de sărbătoare pentru bărbați și copii și pentru relația specială pe care aceștia o împărtășesc.
Inaugurată în 1999 în Trinidad și Tobago, ziua și evenimentele sale găsesc susținere de la multe persoane și grupuri în Australia, Caraibe, America de Nord, Asia, Europa, Africa și Organizația Națiunilor Unite.

Vorbind în numele UNESCO, Directorul pentru Femei și Cultură a Păcii, Breines Ingeborg a spus de ZIB, „Aceasta este o idee excelentă și ar oferi un echilibru de gen”.

Tema anului 2018, ''Men Leading by Example'', promovează modelele masculine pozitive, nu doar starurile de cinema sau sportivii, ci bărbaţii obişnuiţi, care duc o viaţă decentă şi care, prin puterea exemplului, pot influenţa în bine dezvoltarea societăţii, notează site-ul www.internationalmensday.com.

Pe lângă tema principală a ediţiei din acest an, alte obiective importante ale acestei zile sunt: de a celebra contribuţia bărbaţilor la societate, la comunitate, la familie, la căsătorie, la îngrijirea şi la educaţia copiilor; de a promova sănătatea şi bunăstarea bărbaţilor, atât din punct de vedere social, cât şi emoţional, fizic şi spiritual; de a evidenţia discriminările la care sunt de multe ori supuşi bărbaţii, fie ele legislative sau legate de serviciile sociale; de a îmbunătăţi relaţiile şi egalitatea dintre sexe şi, nu în ultimul rând, de a crea o lume mai bună şi mai sigură.

Una dintre trăsăturile fundamentale ale bărbaţilor este spiritul lor de sacrificiu, atât la serviciu, cât şi la nivelul familiei, al comunităţii şi, în cazul multora dintre ei, la nivel naţional. Prin urmare, Ziua internaţională a bărbaţilor reprezintă o ocazie foarte bună pentru a le arăta cât de mult sunt apreciaţi. Această zi este marcată prin activităţi cât se poate de variate, de la seminarii publice, conferinţe, la festivaluri, activităţi şcolare, programe speciale la radio şi la televiziune, slujbe religioase etc. Orice organizaţie este binevenită să găzduiască propriul eveniment în cinstea acestei zile.

Ziua internaţională a bărbaţilor precede Ziua universală a copiilor, celebrată la 20 noiembrie, formând astfel o perioadă de 48 de ore de sărbătoare pentru bărbaţi şi copii şi pentru relaţia specială pe care aceştia o împărtăşesc.

Potrivit site-ului menționat anterior, încă din anii '60 mai mulți bărbați au încercat să marcheze o astfel de zi în luna februarie, pentru a fi aproape de 8 martie, zi dedicată femeilor. Mai recent, au existat încercări de a institui această zi, la nivel național, în mai multe țări, precum Canada, Franța, SUA, Columbia, Rusia, Canada, China, în speranța ca și alte țări să le urmeze exemplul. În anul 1994, mai multe organizații din Statele Unite, din Europa și din Australia au marcat această zi tot în februarie, la inițiativa profesorului Thomas Oaster, de la Universitatea din Missouri, dar anul următor evenimentul nu a mai avut același succes, iar Oaster a renunțat să se mai ocupe de organizarea lui. Treptat, mai multe state au renunțat la marcarea acestei zile, cu excepția Asociației Malteze pentru Drepturile Bărbaților, care a continuat să o celebreze. În 1999, Trinidad și Tobago au marcat această zi la o altă dată, respectiv la 19 noiembrie, bucurându-se de succes în țările din zona Caraibilor. Prin urmare, în 2009, Comitetul Asociației Malteze pentru Drepturile Bărbaților a votat schimbarea datei, urmând ca ziua dedicată bărbaților să fie sărbătorită la 19 noiembrie, aliniindu-se, astfel, cu celelalte țări care începuseră să o celebreze la această dată.

Obiectivele sărbătoririi Zilei Internaționale a Bărbatului includ concentrarea asupra sănătății bărbaților și băieților, îmbunătățirea relațiilor dintre sexe, promovarea egalității între sexe și prezentarea de modele masculine de urmat. Este o ocazie pentru a evidenția discriminarea față de bărbați și băieți și pentru a sărbători realizările și contribuțiile lor, în special contribuțiile lor la comunitate, familie, căsătorie și grija de copii.

Ziua Internațională a Bărbatului este sărbătorită în peste 60 de țări, la 19 noiembrie, inclusiv Trinidad și Tobago, Jamaica, Australia, India, China, Statele Unite ale Americii, România, Singapore, Malta, Marea Britanie, Africa de Sud, Tanzania, Zimbabwe, Ungaria, Irlanda, Ghana, Canada, Danemarca, Norvegia, Austria, Bosnia și Herțegovina, Franța, Italia, Pakistan, Antigua și Barbuda, St Kitts și Nevis, Sfânta Lucia, Grenada si Insulele Cayman, iar susținerea globală este vastă.

Solicitări pentru o Zi internațională a bărbaților au fost prezente încă din anii 1960, când a fost raportat faptul că „mulți bărbați încearcă în privat pentru a transforma 23 Februarie în Ziua Internațională a bărbaților, echivalentul zilei de 8 Martie, care este Ziua Internațională a Femeilor”.

În 1968, jurnalistul american John P. Harris a scris un editorial în ziarul „Salina” prezentând lipsa unui echilibru în sistemul sovietic care promova o „Zi internațională a femeilor muncitoare” fără a promova o zi corespunzătoare și pentru muncitorii bărbați. Harris a specificat faptul că deși nu le invidia pe femeile sovietice pentru ziua de glorie din Martie, era clar că lipsa echitații pentru bărbați expunea un defect important din sistemul comunist. Harris a prezentat faptul că în timp ce bărbații trudeau de-a lungul șanțurilor lor făcând ceea ce guvernul și femeile le spuneau să facă, nu exista nicio zi în care bărbații să fie recompensați pentru serviciul pe care îl prestează, dându-i posibilitatea lui Harris de a concluziona că „aceasta mi se pare a fi o discriminare ilegala și o inegalitate de rang”.

Discuții similare asupra inegalității cu privire la sărbătorirea zilei femeilor fără o zi a bărbaților corespunzătoare au avut loc în publicațiile media din anii 1960 până în anii 1990, perioada în care au loc primele încercări de a inaugura o „Zi internațională a bărbaților”. În perioada de început a anilor 1990, organizații din Statele Unite, Australia și Malta au organizat mici evenimente în februarie la invitația profesorului Thomas Oaster, care conducea Centrul pentru Studii asupra bărbaților de la Universitatea Missouri-Kansas City.

Oaster a promovat cu succes evenimentul în 1993 și 1994, dar încercarea următoare din 1995 a avut parte de o audienţă scăzută, astfel că a întrerupt orice plan de a continua acest eveniment în anii următori. Australienii, de asemenea, au încetat să sărbătorească evenimentul (până la momentul în care l-au reinstituit în 2003), în timp ce Asociația malteză pentru drepturile bărbaților a continuat, ca singura țară care a sărbătorit în modul continuu, acest event în fiecare an în februarie. Fiind singura țară rămasă care sărbătorea la data originala din februarie, Asociația malteză pentru drepturile bărbaților a votat în 2009 pentru a schimba data sărbătorii lor la 19 Noiembrie, pentru a fi în sincronism cu celelalte ţări care începuseră să celebreze ZIB la acea dată.

Istoria ZIB este centrată în mod special pe celebrarea chestiunilor considerate unice pentru experiența bărbaților și a băieților, și accentul pus pe modelele pozitive de urmat „este necesar într-un context social care este de obicei fascinat de imaginile bărbaților comportându-se urât… În prezentarea modelelor pozitive de urmat, ZIB încearcă să arate că bărbații de toate vârstele răspund mult mai energic modelelor pozitive decât în față stereotipiilor negative”.

Ziua bărbatului în România

La 3 februarie 2016, Plenul Camerei Deputaților a adoptat un proiect de lege pentru declararea zilei de 8 martie — Ziua femeii și 19 noiembrie — Ziua bărbatului, țara noastră aliniindu-se și ea acestei sărbători internaționale. Potrivit raportului Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați din Camera Deputaților, ''propunerea legislativă are ca obiect de reglementare declararea zilei de 8 martie — Ziua femeii și 19 noiembrie — Ziua bărbatului, având drept scop eliminarea discriminării dintre femei și bărbați și creșterea gradului de conștientizare privind concilierea vieții de familie cu viața profesională. Sărbătorirea zilei femeii și a zilei bărbatului este un prilej pentru a îmbunătăți relațiile dintre sexe, de a evidenția realizările și contribuțiile lor la comunitate, familie, căsătorie și prezentarea unor modele de urmat''
Ziua nu este însă zi liberă. Prima dată când această zi se va sărbători este data de 19 noiembrie 2016.

Ziua Internațională de Prevenire a Abuzului asupra Copilului

Ziua Internațională de Prevenire a Abuzului asupra Copilului (World Day for Prevention of Child Abuse) se marchează, în fiecare an, la 19 noiembrie, pentru a face cunoscută această problemă la nivel mondial, abuzul asupra copiilor fiind din păcate și astăzi o temă tabu în foarte multe comunități.

Lansată în 2000, de către The Women's World Summit Foundation (WWSF), pentru a mobiliza și îndemna guvernele și societățile să ia măsuri pentru a preveni abuzul asupra copiilor, această zi a câștigat teren în fiecare an. În 2011 cu prilejul Zilei Internaționale de Prevenire a Abuzului asupra Copilului a fost lansată campania "19 zile de acțiuni pentru prevenirea abuzului și violenței împotriva copiilor și tineretului", care s-a desfășurat în perioada 1-19 noiembrie. În ani următori campania a fost reluată.

Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului afirmă în mod expres că părinții au cel mai important rol în creșterea și educarea copiilor lor — conform art. 5 din acest document. Prevenirea abuzului și violenței împotriva copiilor este responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Abuzul și violența se manifestă în multe medii și capătă forme diverse, de la violența verbală, la cea fizică.

The Women's World Summit Foundation este o fundație elvețiană și o rețea internațională, care își desfășoară activitatea prin lansarea la nivel mondial de inițiative, campanii, zile mondiale și premii pentru prevenirea, reabilitarea și aplicarea drepturilor femeilor și a copiilor, parte a Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului.

Ziua cercetătorului și proiectantului din România

Începând cu 1994, în fiecare an, la 19 noiembrie, România serbează "Ziua cercetătorului şi proiectantului din România". Aniversarea a fost decisă prin Hotărârea de Guvern nr.764, în semn de omagiu faţă de activitatea savantului american de origine română George Emil Palade (1912-2008), laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe anul 1974.

Citologul american de origine română George Emil Palade (19.XI.1912-8.X.2008) a elucidat ultrastructura celulelor; a descoperit (în 1953) ribozomii (particule subcelulare care-i poartă numele), sediu al sintezei de proteine; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1974, împreună cu belgianul Albert Claude şi cu americanul de origine belgiană Christian René de Duve; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1975.

A fost premiat de președintele SUA, Ronald Reagan, la 12 martie 1986, cu Medalia Națională de Știință (National Medal of Science) în științele biologice, iar în 1989 a fost ales membru de onoare al American-Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA) la Universitatea din California.

Această zi constituie pentru cercetătorii români un prilej de mediatizare a nobilei lor profesii, a realizarilor celor mai importante, de premiere a celor mai bune rezultate ale muncii lor şi de exprimare a opiniilor critice privind situaţia dificilă prin care trece activitatea de cercetare în ţara noastră.

Inventatorii, cercetătorii şi proiectanţii români au obţinut rezultate remarcabile în competiţiile internaţionale, recunoscute prin numeroase premii care le-au fost acordate. Acestea constituie o dovadă elocventa a potenţialului de care dispune cercetarea pentru dezvoltare şi inovare din România, care trebuie promovată mai agresiv pentru a fi valorificată.

Ziua Mondiala a Toaletei

Pentru cei care acum aud pentru prima data ca exista o zi a wc-urilor, aflati ca nu este o gluma si ziua de 19 noiembrie chiar este o zi de sarbatoare mondiala, este numita „Ziua Mondiala a WC-urilor” si are ca scop de a atrage atentia asupra faptului ca aproape 40 % din populatia lumii nu are acces la toalete si la un sistem de canalizare adecvat.

Initiativa acestei sarbatori ii apartine unei organizatii din Singapore (World Toilet Organization – WTO) si din 2001 de cand a fost lansata si pana in prezent s-a extins in 53 de tari. WTO, organizatie non-profit isi doreste sa obtina fonduri pentru a salubriza zonele in care nu au existat nicioadata toalete decente.

Nu ar trebui sa o luam in ras aceasta informatie, voi cei care nu va confruntati cu aceasta problema, dar este important sa fii informat si sa afli lucruri pe care nu le stiai…

- De exemplu, stii ca mai multi oameni din India au telefoane mobile decat toalete?

- Stiai ca lipsa apei si a canalizarilor a luat mai multe vietii decat razboaiele din secolul 20?

- Stiai ca 1.5 milioane de copii intre 1 si 5 ani mor anual din cauza mizeriei si lipsei de igiena?

- Stiai ca in tarile in curs de dezvoltare mai mult din 80% din apele uzate se devarsa direct in lacuri si rauri, apa pe care o folosesc apoi la bucatarie?

Deşi pare amuzant, începând cu 2001, această zi este marcată în întreaga lumea. Iniţiativa aparţine unei organizaţii din Singapore, care s-a extins până acum în 53 de ţări.

În ciuda progreselor științifice, astăzi sunt în lume 2,5 miliarde de oameni care nu au acces la toalete. Jack Sim, un antreprenor din Singapore, a luat problema foarte în serios. În 2001, el a creat Organizația Mondială a WC-urilor și a instituit data de 19 noiembrie ca Zi Mondială a WC-urilor, sub egida ONU. Miza este crearea unei efervescențe internaționale pentru a pune la punct echipamente simple, eficiente și ieftine, care să rezolve penuria de closete de pe Terra.

"Sunt sigur că vor exista multe glume atunci când mass-media şi publicul larg vor afla că ONU a desemnat o Zi Mondială a Toaletelor", a declarat diplomatul singaporez Mark Neo, înainte de votul Adunării Generale a ONU, care a adoptat în unanimitate această decizie.

"Glumele lor vor fi binevenite, mai ales dacă ele recunosc existenţa unui anumit tabu care împiedică orice discuţie deschisă şi serioasă despre problema instalaţiilor sanitare şi a toaletelor la nivel global", a declarat Mark Neo în faţa celor 193 de membri ai Adunării Generale a ONU.

Diplomatul asiatic a precizat că 2,5 miliarde de persoane din lume nu au acces la instalaţii sanitare corespunzătoare şi că 1,1 miliarde de persoane îşi fac nevoile în natură. Amenajarea de toalete ar putea salva vieţile a peste 200.000 de copii în fiecare an, afirmă el.

Jan Eliasson, vice-secretarul general al ONU, a felicitat iniţiativa diplomatului din Singapore: "Să ai acces la instalaţii sanitare corespunzătoare reprezintă o chestiune de demnitate".

Scăderea la jumătate a numărului de persoane care nu au acces la toalete cu apă curentă până în anul 2015 este unul dintre cele opt obiective de dezvoltare în domeniul sănătăţii şi sărăciei, fixate de ONU în 2000.

România se află pe pimul loc în Uniunea Europeană ca număr de closete în curte: 40,7% din români au WC-urile în afara casei, faţă de doar 25% din populaţie în Bulgaria. Pe locul al treilea se află Letonia, cu 15,8%. La polul opus se află Danemarca, Spania, Olanda şi Suedia, unde procentul este zero, se arată într-un raport UE de anul trecut.

In ciuda numelui hilar, "Asociatia Mondiala a Toaletelor" are un scop nobil - promovarea igienei si atragerea atentiei asupra faptului ca o treime din polulatia planetei nu are acces la un sistem decent de canalizare.

Monaco - Sărbatoarea națională a Principatului Monaco

Principatul Monaco, cunoscut cu numele de Munegu în dialectul local, este a doua cea mai mică ţară din lume, situată între Marea Mediterană şi Franţa, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur.

Consistând mai ales din vechiul oraş Monaco şi zonele construite ulterior, este şi cea mai dens populată ţară din lume.

Principatul Monaco este al doilea stat independent ca mărime din lume, după Vatican. Este localizat pe coasta mediteraneană, la 18 km est de Nisa, aproape de frontiera cu Italia. Principatul este înconjurat pe trei laturi de regiunea franceză Provence-Alpes-Côte d'Azur, iar relieful său constă într-o plajă lungă şi dealuri abrupte care se înalţă până la 63m peste nivelul mării. Monaco este cunoscut pentru peisajul natural şi clima însorită. Temperatura minimă medie este în ianuarie de 8°C, iar în iulie 26°C.

Monaco este o monarhie constitutionala incepand din 1911, cu puteri sporite conferite suveranului, apropiate de cele ale unei monarhii absolute. Actualul suveran este Prinţul Albert al II-lea de Monaco. Executivul este cuprins din Ministru de Stat (seful guvernului), care prezideaza peste un Consiliu de Guvernamant (Cabinetul). Ministrul de Stat este un cetatean francez ales de Print din mai multi candidati propusi de Guvernul francez. Sub constitutia din 1962, printul imparte puterea cu un parlament unicameral. Cei 24 de parlamentari sunt alesi prin vot universal pe o perioada de 5 ani. Lucrarile locale sunt vegheatae de un Consiliu Comunal care are 15 membrii alesi si este condus de primar.

Monaco este statul cu cea mai mare densitate a populaţiei din lume, are 36 de mii de locuitori şi o treime sunt milionari în dolari. Monegasci sunt doar 7 mii, restul sunt francezi, aproape o jumătate, italieni, tot aproximativ 7 mii, sau aparţin altor 125 de naţionalităţi şi s-au stabilit aici atraşi de frumuseţea locului sau de clima bună, dar şi datorită lipsei impozitelor.

Veniturile micului stat provin doar din turism, jocuri de noroc şi taxarea tranzacţiilor comerciale, pentru că rezidenţii sunt scutiţi de plata impozitelor pe venit sau a celor locale, cu excepţia francezilor care locuiesc aici de mai puţin de cinci ani.

Principatul a devenit destinaţie pentru bogaţii lumii odată cu deschiderea legendarului cazino, în 1863, devenit un reper pentru împătimiţii jocurilor de noroc, iar apoi, în 1956, căsatoria prinţului Rainier al III-lea cu frumoasa actriţa americană Grace Kelly a fost o adevărată lovitura de imagine şi de atunci, evenimentele din familia princiară, şi implicit Monaco, au intrat definitiv în atenţia mediei internaţionale.

Atrage pe cei care aleg să-şi petreaca revelionul în stil regal sau participă la marile gale ale premiilor din lumea circului, ale Crucii Roşii, asistă la cursa de Formula 1 Monaco Grand Prix sau la turneul de tenis Rolex Masters, la show-urile de iahturi sau participă la marile baluri.

În fiecare an, Monaco primeşte în total un milion şi jumătate de vizitatori, iar turismului a devenit principala sursă de venit a principatului.

Oraşul princiar

Monaco-Ville, situat pe un promontoriu sâncos, este partea cea mai veche. Aici se află Palais Princier, unul din cele mai elegante palate europene, construit într-un amestec de stiluri arhitecturale, cu faţade renascentiste şi fortificatii medievale care datează din 1215.

Legenda spune că,  în ianuarie 1297 genovezul François Grimaldi, deghizat în călugăr, a pus stăpânire pe castel şi de atunci,  fortăreaţa a devenit castelul familiei Grimaldi. Acum, în fiecare zi, la ora 11:55 fix,  în faţa reşedinței oficiale a prințului de Monaco are loc spectaculosul ritual de schimbare a gărzilor care dureaza doar două minute, dar e urmărit mereu de sute de turişti.

15 camere ale palatului sunt deschise publicului, iar turul de vizitare a palatului trece şi prin Sala Tronului unde, la 18 aprilie 1956, a avut loc nunta secolului, căsătoria prinţului Ranier cu frumoasa Grace Kelly, la care au asistat marile staruri  de la Hollywood şi mai mult de 30 de milioane de telespectatori, din întreaga Europă.

O plimbare pe străduţele înguste ale centrului istoric întretăiate de pasaje duce către clădirile vechi de secole, către Grădinile Saint-Martin, inspirate de poetul Guillaume Apollinaire, Chapelle de la Paix sau   Curtea de Justiţie în stil gotic italian din Place Saint-Nicolas.

Monaco Grand Prix   

Din Bulevardul Albert I,  din La Condamine, se dă din anul 1929 startul cursei de Formula 1 Monaco Grand Prix. Totul a pornit de la ambiţia industriaşului monegasc Anthony Noghès  care a dorit să atenţia lumii asupra micului principat, cunoscut lumii atunci doar pentru celebrul său cazinou. Cursa de inaugurare a fost câştigată de englezul William Grover-Williams care a concurat pe o maşina Bugatti vopsită în verde, culoare devenită apoi emblematică pentru competitorii britanici.

Monaco Grand Prix, organizat de  Clubul Automobilistic din Monaco, în lunile mai şi iunie, este acum una din cele mai importante şi prestigioase curse automobilistice din lume, alături de Cursa de 24 de ore de la Le Mans şi Cursa de 500 de mile de la Indiannopolis.

Cursa cuprinde 77 de ture, are în total are 263 de kilometri şi  parcurge străduţe înguste, cu multe schimbări de altitudine, curbe strânse, întoarceri în ac de păr şi tuneluri. Deşi viteza este redusă, cursa este considerată una din cele mai periculoase din lume, dar o reprezintă o mare provocare pentru toţi pliloţii de Formula 1.

Cu toate dificultatile de teren, începând cu anul 1955, circuitul Monaco a facut parte în fiecare an din campionatul de Formula 1.

Casino de Monte-Carlo

Monte Carlo, principală zonă rezidenţială şi resort turistic, este şi locul legendarului Grand Casino care a scăpat principatul de faliment. Se află într-o elegantă clădire din perioada Belle Époque, opera arhitecţilor francezi Gobineau de la Bretonnerie şi Charles Garnier. Într-o oră, cât durează o vizită, şi cu doar 10 euro, îi puteţi admira spendorile din interior şi celebrele grădini. Atriumul este de marmură şi aur, salile de joc sunt opulent decorate şi ornamentate cu vitralii şi sculpturi, iar candelabrele din cristal şi aur aduc un plus de strălucire. La ieşire, se poate face un popas pentru o cafea la tot atât de celebra Cafe de Paris.

Pe la mijlocul secolului XIX, Monaco se afla aproape în stare de faliment, nu avea drumuri, care să-l conecteze de Nisa, aflată la doar 20 de km distanţă, nici hoteluri sau vile, şi nu era o atracţie pentru bogaţii Europei, ca restul Rivierei Franceze. Cazinoul a fost ideea Prinţesei Caroline, soţia Prinţului Florestan I, care şi-a folosit poziţia de regentă de facto a principatului pentru a dicta şi condiţiile de funcţionare, pe baza convingerilor sale personale morale şi religioase.  Urma să fie un stabiliment de distracţie pentru străinii care veneau la băi, iar monegaşilor le era interzis că joace sau să lucreze aici. Interdicţia se păstrează şi astăzi.

Casino de Monte-Carlo şi Hôtel de Paris, deschise în 1863,  au atras protipendata Europei şi au adus prifituri atât de mari încât după doar câţiva ani de funcţionare Monaco a renunţat la impozite.

Din 1875, cazinoul a fost extins cu o sală pentru spectacolele de operă şi balet, proiectată de Charles Garnier, cel  care realizase şi Opera din Paris, sală inaugurată în 25 ianuarie 1879 cu un spectacol  în care apărea celebra Sarah Bernhardt îmbrăcată în mimfă. De atunci, sala a găzduit spectacole de excepţie şi de trei ori în istoria sa de 130 de ani a fost transformată pentru a găzdui dineuri de gală: la centenarul sălii, când gazdele galei au fost Grace Kelly şi Rainier III, la nunta Prinţului Albert al II-lea cu Charlene Wittstock şi a treia oară în 2013, pentru a găzdui un mare eveniment caritabil.

Celebrul Casino de Monte-Carlo a fost şi scena producţiilor cinematografice de mare succes Casino Royale, Never Say Never Again şi GoldenEye, din seria James Bond, Ocean's Twelve sau a filmelelor de animaţie Cars 2 sau Madagascar 3: Europe's Most Wanted

Cazinoul, şi acum operat de aceeşi companie controlată de Casa Grimali, Societe des Bains de Mer et du Cercle des Etrangers, care deţine şi principalele hoteluri, cluburi sportive, restaurante şi cluburi de noapte din Monaco, a fost până de curând principala sursă de venit a principatului.

Puerto Rico - Descoperirea insulei Puerto Rico

Ziua în care Cristofor Columb a debarcat pentru prima dată pe insula Puerto Rico, 19 noiembrie 1493, este sărbătorită cu mult fast de cei 3,6 milioane de portoricani care trăiesc în prezent pe insulă. Devenită între timp importantă sărbătoare națională, această zi a intrat în istorie după ce Columb a ancorat pe coasta nord-vestică a insulei, lângă Aguada, în cea de-a doua călătorie a sa în Lumea Nouă. Exploratorul italian, care a navigat în numele Coroanei Spaniole, a numit insula San Juan Bautista, în onoarea sfântului Ioan Botezătorul; ea a fost redenumită mai târziu, în anul 1509, sub titulatura pe care o cunoaștem astăzi, după numele unei insulițe din apropierea coastei, care avea un port natural mult mai prielnic pentru andocarea corăbiilor spaniole.

Insula Puerto Rico ( 9104 km² si 4.000.000 de locuitori )  a fost descoperita de Columb in anul 1493 ,dar in calitate de colonie a avut o importanta redusa pentru Spania .Populatia bastinasa ,formata din amerindienii taino ,s-a opus vreme indelungata dominatiei europene .Localnicii mandri s-au lasat convinsi cu mare greutate sa munceasca in minele de aur sau pe plantatii .Puerto Rico ,statul de pe cea mai mica insula din Antilele Mari

In secolul al XVI-lea ,spaniolii si-au dat seama de importanta strategica a insulei Puerto Rico si au tranformat San Juan intr-o citadela . In 1595 , a fost respins atacul flotei engleze aflata sub conducerea lui Francis Drake .Britanicii au pierdut 23 de nave in timpul bataliei care s-a incins .

O strada din San Juan ,capitala statului

In secolele care au urmat ,Puerto Rico s-a acoperit de mari plantatii de trestie de zahar ,de arbori de cafea si de tutun .La sfarsitul secolului al XIX-lea ,Spania si-a pierdut toate coloniile americane in afara de Cuba si de Puerto Rico .Dupa Razboiul Hispano-American ,Puerto Rico a devenit protectorat al Statelor Unite .Noii stapani nu au reusit sa stearga urmele dominatiei spaniole asupra insulei .Populatia locala a luptat pentru a-si mentine identitatea culturala si limba propie . In 1937 ,in timpul uneia dintre revolte ,si-au pierdut viata 21 de oameni .

Cu toate acestea ,populatia insulei se declara in marea majoritate impotriva autonomiei politice depline .In 1982 ,portoricanii au decis ca tara lor sa isi pastreze larga autonomie interna ,dar sa se supuna vointei Washigtonului in problemele de politica externa si de aparare ( statut mentinut si in urma referendumului din 1993 ) .Puerto Rico nu a profitat economic de pe urma legaturii cu Statele Unite .Locuitorii insulei continua sa emigreze catre America in cautare de locuri de munca ,iar 70% din populatie traieste in saracie.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1377: Prima atestare a castelului Bran, prin actul emis de Ludovic I d'Anjou, prin care braşovenii primeau privilegiul de a construi Cetatea Bran cu "munca şi cheltuiala lor proprie".

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 19 noiembrie 1377  in  Zvolen, confirmă colonistilor sasi din Scaunul Brasovului  (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran  (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare).

Cu această ocazie, regele promite brașovenilor că, dacă tara Romaneasca  va ajunge „în mâinile noastre”, atunci vama va fi mutată de la Rucar  (Ruffa Arbor) la Bran . Referința din textul documentului din 1377  cu privire la o „nouă cetate de piatră”, permite deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche.

Acest document îndeamnă sașii (Sachsen – populație de origine germană venită în Transilvania în secolul al XII-lea) din întreaga regiune a Brașovului să participe la construcția castelului Bran, inițial denumit Dietrichstein sau Törzburg în limba germană, Törcsvár în maghiară și Turciu în română.

Această cetate, probabil din lemn, a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225 . În secolul al XIII-lea teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.

În 1407 Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa . Branul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419.

În anul 1427 castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a coroanei Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere.

Inițial, Castelul Bran a fost o cetate militară de apărare, având la bază forma unui patrulater neregulat. În timp, cetatea a suferit numeroase modificări, printre care: adăugarea turnului de sud (în 1622, după planurile principelui Gabriel Bethlen), construirea unui turn dreptunghiular la est, iar între 1883 și 1886, acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă.

Cetatea a fost transformată în reședință regală în anul 1920, odată cu intrarea în proprietatea Reginei Maria, iar în perioada 1920 - 1929 s-au realizat cele mai importante lucrări de restaurare.

Castelul Bran- paznicul Carpaților

• 1493: Cristofor Columb descoperă Porto Rico.

19 noiembrie 1493. O flotilă de corăbii spaniole comandată de Cristofor Columb acosta într-un golf al unei insule caraibiene, pe care el a numit-o San Juan Bautista (Sfântul Ioan Botezătorul). După un scurt răstimp în care şi-a refăcut proviziile, Columb a întins pânzele şi şi-a continuat cea de a doua expediţie.

Plajele aurii, mărginite de palmieri şi vegetaţia tropicală luxuriantă nu l-au prea ispitit pe explorator. Columb îşi pusese în gând să descopere insule mai mari, bogate în comori.

Ponce de León, un spaniol despre care se spune că l-ar fi însoţit pe Columb în acea expediţie, a plănuit să se întoarcă pe insulă, numită de băştinaşi Boriquén. Întrucât îi ajunsese la urechi că localnicii purtau podoabe de aur, şi-a închipuit că dealurile insulei ascundeau mult aur. Cincisprezece ani mai târziu, se întorcea să vadă dacă avea sau nu dreptate. În 1521, spaniolii îşi întemeiau principala colonie pe coasta de nord a insulei. Ponce de León a numit noul oraş Puerto Rico*, sau „port bogat“, cu gândul la bogăţiile ce aşteptau a fi descoperite.

Optimismul lui Ponce de León s-a dovedit neîntemeiat. În Puerto Rico nu s-a găsit prea mult aur, iar problemele politice s-au înmulţit. În cele din urmă, spaniolul a părăsit insula, îndreptându-se spre regiunea cunoscută astăzi sub numele de Florida (SUA).

Deşi insula nu era bogată în zăcăminte naturale, spaniolilor nu le-a trebuit mult să-şi dea seama că principalul port din Puerto Rico era în sine o adevărată comoară. În secolul al XVI-lea, ei au transformat capitala insulei într-un port sigur unde găseau ocrotire galioanele ce duceau lingourile de aur din Americi spre Spania. Nu după mult timp, San Juan ajunsese „cel mai puternic avanpost al Spaniei în America“.

Ziduri masive de 13 m înălţime şi de 6 m grosime, precum şi două fortăreţe uriaşe stau mărturie eforturilor colosale depuse de localnici pentru a-şi ocroti oraşul. San Juan este şi astăzi una dintre cele mai căutate destinaţii turistice caraibiene. În timp ce se plimbă pe lângă zidurile oraşului şi trec pragul bătrânelor clădiri, turiştii îşi pot imagina cum era viaţa în vremurile coloniale.

Vechiul San Juan

Împrejmuit de ziduri, vechiul San Juan se deosebeşte mult de moderna metropolă ce freamătă de viaţă, construită în jurul lui. Oraşul vechi aduce cu o navă ce pluteşte pe apele oceanului. Promontoriul îngust, sau „prora“, înaintează sfidător în apele Atlanticului. În acest loc strategic se înalţă El Morro, fortul spaniol care străjuia intrarea în port. Urmând linia ţărmului, două fortificaţii se profilează în spatele lui. Cam la doi kilometri spre est se află San Cristóbal, un alt fort impresionant care apăra „pupa“ în eventualitatea unui atac terestru. Între aceste două forturi se află vechiul San Juan, înscris în 1983 de UNESCO în Lista patrimoniului mondial.

Oraşul vechi a fost restaurat cu multă atenţie. Localnicii îşi zugrăvesc casele în culori pastelate, plăcute la privit, îşi împodobesc balcoanele din fier forjat cu flori multicolore şi îşi decorează curţile cu plante tropicale. Pietrele gri-albăstrui cu care au fost pavate străzile înguste provin din minele de fier din Spania. Din zgură se făceau pietre de pavaj, folosite ca balast de navele spaniole care călătoreau spre Puerto Rico.

Pe meterezele fortului San Cristóbal, tunurile spaniole încă veghează asupra portului. În locul galioanelor spaniole încărcate cu aur, în port acostează vase de croazieră uriaşe, pline de turişti. Firea prietenoasă a localnicilor şi atmosfera relaxantă sporesc popularitatea oraşului. Întrucât pietonii au rămas „stăpâni“ pe străzile vechiului oraş, şoferii aşteaptă răbdători în timp ce turiştii fac poze pentru albumul de vacanţă.

• 1711: S-a născut Mihail Lomonosov, fizician, chimist, astronom și geograf rus (d. 1765)

Lomonosov s-a născut în Gubernia Arhanghelsk într-o familie de țărani. Din copilărie se ducea împreună cu tatăl său în largul mării să prindă pește. Băiatul a învățat de timpuriu să citească și dorea nespus de mult să învețe mai departe. La 12 ani Lomonosov fuge de acasa la Moscova pentru a invata. Se duce până acolo pe jos, însoțind niște care cu pește înghețat.

Ca să poată intra la academia Slavo-Greacă-Latină din Moscova, el a fost nevoit să se dea drept fecior de nobil, căci ușa academiei era închisă pentru un băiat țăran. Șase ani mai târziu, drept răsplată pentru succesele sale remarcabile, Mihail Lomonosov a fost trimis în Germania la Christian Wolff, ca să studieze mineritul și chimia.

Contribuții

După ani de muncă încordată pe făgașul științei Lomonosov devine unul din cei mai mari învățați.

E greu de închipuit cum un singur om a putut să facă atât de mult în domeniul științei, în literatură și în artă. Un istoric francez credea că în Rusia sunt doi Mihail Lomonosov – unul învățat și chimist, iar celălat scriitor. Dar poetul și chimistul erau de fapt unul singur, Mihail Lomonosov. În plus el mai era și fizician, pictor, geograf, istoric, promotor al culturii și om de stat.

Fizică

Experiențele în domeniul fizicii și chimiei pe care Lomonosov le făcea în laboratorul său se caracterizau printr-o mare precizie. Odată a cântărit un vas închis ermetic conținând bucățele mici de plumb și apoi l-a încălzit până la roșu, până ce bucățele de plumb s-au acoperit cu un sloi alb; cântărind din nou vasul a observat că acesta nu și-a schimbat greutatea. Astfel a descoperit una din legile de bază ale naturii. Numai această singură descoperire ar fi fost de ajuns pentru a-l considera pe Lomonosov un mare savant.

Lomonosov afirma că toate corpurile sunt compuse din particule minuscule, numite molecule și atomi.

Chimie

Lomonosov a fost printre primii care au consemnat solidificarea mercurului. A susținut originea organică a solului și a combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze naturale).

Astronomie

Lomonosov a proiectat și a construit un telescop pentru observarea stelelor și a planetelor. Cu ajutorul acestui telescop el a descoperit că planeta Venus este înconjurată de atmosferă ca și Pământul nostru. Astronomii au izbutit să repete această observare după mai mult de o sută de ani.

Toată viața sa Lomonosov și-a dedicat-o dezvoltării științei. El a afirmat că Universul este infinit. El a mai afirmat că tot ce există: pământul, planetele, se schimbă și se dezvoltă când spre bine, când spre rău.

Lomonosov a depus multe eforturi pentru a deschide prima Unversitate de Stat din Rusia, care astăzi se compară cu cele mai bune universități din lume și poartă numele lui.

• 1805: S-a născut Ferdinand de Lesseps, inginer francez, cel care a proiectat Canalul de Suez (d. 1867)

Ferdinand Marie, vicomte de Lesseps (n. 19 noiembrie 1805 - d. 7 decembrie 1894) a fost un diplomat și antreprenor francez. Sub conducerea sa a fost finalizat Canalul Suez (inaugurat în 1869). Ulterior, a condus și inițierea lucrărilor de construcție Canalului Panama (1881–1894), afacere fără succes, soldată cu un scandal mediatic.

• 1819: Muzeul Prado din Madrid este inaugurat.

Muzeul Prado este un muzeu și o galerie de artă amplasat în Madrid, Spania. Cuprinde una dintre cele mai interesante colecții de artă europeană, din secolul secolul al XIV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea.

Fondat ca muzeu de pictură și sculptură, "el Prado" conține de asemenea o importantă colecție de peste 5.000 de desene, 2.000 de afișe, 1.000 de monede și aproape 2.000 de obiecte decorative și lucrări de artă. Sculptura este reprezentată prin peste 700 de lucrări și printr-un număr mai mic de fragmente sculpturale. Superba galerie de tablouri (8.600 de picturi) este factorul care îi conferă muzeului renumele internațional. Indiscutabil, în Prado se află cele mai mari colecții de lucrări ale spaniolilor Diego Velázquez și Francisco Goya, precum și ale lui Hieronymus Bosch (favoritul Regelui Filip al II-lea al Spaniei). Muzeul expune o serie de colecții excelente semnate El Greco, Peter Paul Rubens, Rafael, Tițian, Bartolome Esteban Murillo. Lucrări ale lui Melozzo da Forlì, Botticelli, Caravaggio, Albrecht Dürer, Rembrandt, Veronese și mulți alții sunt de asemenea de văzut în Prado.

Cea mai cunoscută operă de artă expusă este Las Meninas de Velázquez. Velázquez nu doar a oferit muzeului propriile sale tablouri superbe, ci chiar a atras prin sensibilitatea sa artistică mare parte din colecția de maeștrii italieni a muzeului.

Faimoasa pictură Guernica (pictură) de Pablo Picasso a fost expusă la Prado, după revenirea acesteia în Spania, în urma restaurării democrației, dar aceasta a fost mutată la Museo Reina Sofia unde a fost găsit un spațiu expozițional mai mare pentru imensa pânză.

Una dintre intrările în Prado este dominată de statuia din bronz a lui Diego Velázquez.

Muzeul Prado este amplasat într-o clădire construită în timpul regatului lui Carol al III-lea, parte a unui plan de urbanizare care dorea să facă din Madrid un oraș monumental. Această pajiște (prado în spaniolă) a dat numele întregii zone (Salón del Prado, mai târziu Paseo del Prado), apoi chiar muzeului însuși, după naționalizare. Lucrările la construcția clădirii au fost suspendate după terminarea domniei lui Carol al III-lea și în timpul Războiului Spaniol de Independență, fiind reluate doar în timpul domniei nepotului său, Ferdinand al VII-lea. Structura a devenit sediul cavaleriei și a magazinului de pulvere pentru trupele napoleonice staționate la Madrid, pe durata Războiului de Independență. După detronarea reginei Elisabeta a II-a în 1868, muzeul a fost naționalizat și a primit numele de Museo del Prado. Clădirea găzduia colecția regală de artă, dovedindu-se însă neîncăpător. Prima extindere a muzeului a avut loc în 1918.

Cea mai recentă extindere a constat în incorporarea a două clădiri (învecinate, dar nu adiacente) în structura instituțională a muzeului. Casón del Buen Retiro găzduiește din 1971 majoritatea operelor de artă din secolul al XIX-lea. Palacio de Villahermosa găzduiește în prezent Muzeul Thyssen Bornemisza, a cărui colecții au fost inițial adunate din averi private (lucrări care nu făceau parte din colecția Statului), dar care încearcă să completeze golurile și slăbiciunile colecțiilor din Prado; Thyssen Bormisza face parte din sistemul Prado din 1985.

În timpul războiului civil spaniol, la recomandarea Ligii Națiunilor, personalul muzeului a trimis cincizeci și trei de picturi, o sută șaizeci și opt de desene și Comoara lui Dauphin la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Lucrările de artă au trebuit să fie returnate imediat după începerea celui de-al doilea război mondial, fiind încărcate în trenuri de noapte, care traversau teritoriul francez.

Trebuie menționate și cele două muzee naționale madrilene aflate în apropiere; Museo Arqueológico găzduiește opere de artă din Egiptul Antic, Mesopotamia, Grecia și Roma Antică, aflate în trecut în colecția muzeului Prado. Museo Reina Sofia găzduiește opere de artă din secolul al XX-lea.

Muzeul Prado din Madrid. Estimat la 46 miliarde de lire sterline, Muzeul Prado cuprinde una dintre cele mai interesante şi mai scumpe colecţii de artă din secolele XIV până în epoca modernă. Muzeul adoposteşte lucrările celor mai important pictori spanioli, dar şi europeni.

Sursa:https://www.museodelprado.es/en/the-collection/online-gallery/

• 1912: S-a născut George Emil Palade, biochimist româno-american (premiul Nobel pentru medicină 1974) (d. 2008)

George Emil Palade (n. 19 noiembrie 1912, Iași – d. 8 octombrie 2008, Del Mar, California), a fost un medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. În 1986 i-a fost conferită în Statele Unite National Medal of Science („Medalia Națională pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

S-a născut la Iași în 1912, într-o familie de profesori, tatăl fiind profesor de filozofie, iar mama profesoară de liceu. Familia sa locuia pe stradela Sărăriei.

În 1930 s-a înmatriculat ca student la Facultatea de Medicină a Universității din București. A absolvit-o în 1940, obținând titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice. În perioada 1942 - 1945, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.

În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriașului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, și un fiu, Philip Palade. A plecat cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de știință care i-a devenit mentor. Claude lucra la Rockefeller Institute for Medical Research și l-a invitat pe Palade să lucreze împreună cu el în departamentul de patologie celulară. George Palade a realizat importanța excepțională a microscopiei electronice și a biochimiei în studiile de citologie. Cum nu era biochimist, a inițiat o colaborare cu Philip Siekevitz. Împreună au combinat metodele de fracționare a celulei cu microscopie electronică, producând componenți celulari care erau omogeni morfologic. Analiza biochimică a fracțiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organite subcelulare ca un component major producător de energie.

Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicația mecanismului celular al producției de proteine. A pus în evidență particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicații științifice din domeniul biologiei celulare.

În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Știinte a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).

În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude și Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcțională a celulei ce au avut un rol esențial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”), cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale)

Prezentarea făcută de Palade la ceremonia conferirii oficiale a premiului Nobel a avut loc la 12 decembrie 1974, cu tema Intracellular Aspects of the Process of Protein Secretion , („Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”). Textul a fost publicat în 1992 de Fundația Premiului Nobel.

George Emil Palade a murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.

Fabuloasa poveste a primului Nobel românesc. Viaţa geniului Emil Palade

• 1917: S-a născut Indira Ghandi

Fiica a lui Jawarharlal Nehru, primul prim-ministru al Indiei independente (1947), Indira Ghandi s-a nascut la 19 noiembrie 1917, in casta Brahmin. Localitatea nasterii este Allahabad, in nordul Indiei, in statul Uttar Pradesh. Acel oras este sfant pentru hindusi, datorita „Stalpului lui Ashoka” ridicat aici in anul 240 i.Ch. Tatal sau, Nehru, era un proeminent membru al Congresului National Indian, lider al miscarii de independenta. Mama sa a fost Kamala.

 Indira Ghandi a creat o miscare de independenta pentru tineri. A studiat in Europa continentala si la Oxford, dar nu a reusit sa obtina o diploma de absolvire. In anul 1942 s-a casatorit cu iubitul sau Feroze Ghandi, care activa si el pentru independenta tarii sale. Ambii au fost arestati cateva luni. In 1944 li se naste fiul Rajiv care va deveni prim-ministru in 1984.

 A ajutat foarte mult refugiatii din India si apoi s-a alaturat tatalui sau, care intre timp devenise prim-ministru. Astfel, Indira se separa de Feroze si se stabileste la Delhi, pentru a fi secretara lui Jawaharlal Nehru. Au intervenit tensiuni familiale din cauza unui denunt facut de Feroze impotriva unui sustinator al lui Nehru, considerat corupt. In final, sotul ei a murit de inima in 1960.

 In 1966 devine prima femeie prim-ministru a Indiei si va detine aceasta functie pana in 1977. Pentru securitatea tarii sale, intr-o zona geopolitica tensionata, Indira Ghandi a optat pentru un program nuclear national care sa descurajeze amenintarile externe. In 1974 se desfasoara primul test nuclear subteran codificat „Zambetul lui Buddha”. Prin „Revolutia verde”, Indira a dezvoltat un vast program de agricultura, in primul rand pentru grau, orez si bumbac. „Revolutia alba” a constat in dezvoltarea industriei laptelui si eliminarea subnutritiei.

 Tulburarile politice au condus la infrangerea Indirei Ghandi in alegerile din 1977. Dar redevine prim-ministru in 1980. La 31 octombrie 1984, doua garzi de corp o asasineaza cu arme automate in gradina resedintei sale din Safdarjung, pe cand se ducea sa-i acorde un interviu lui Peter Ustinov.

 A fost incinerata la 3 noiembrie la Raj Ghat, unde a fost incinerat si Mahatma Ghandi (nicio legatura de rudenie). Au urmat tulburari declansate de militantii antisikh, etnia careia ii apartineau ucigasii premierului.

• 1923 : S-a născut Monica Lovinescu, critic literar si  eseist, o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist.

Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană.

 In 1948 a cerut azil politic în Franţa unde a colaborat la revistele publicate de diaspora românească şi la postul de radio “Europa liberă” (o parte din articole fiind reunite în volumul “Unde scurte” publicat la editura Humanitas); (m.20 aprilie 2008).

• 1942: La Stalingrad a  început contraofensiva Armatei Roşii sovietice împotriva fortelor Germaniei Naziste.

La 19 noiembrie 1942  Armata Roşie Sovietica s-a declansat  operatiunea“Uranus” , in urma careia  armatele germane de la Stalingrad au fost incercuite, fapt care a constituit un puct de cotitură în desfasurarea celui  De-al Doilea Război Mondial.

Totalul pierderilor în Armata Germană a constituit o pătrime din efectiv. Victoria ruşilor a însemnat totodata declinul puterii militare germane.

• 1946: In Romania, au avut loc primele alegeri parlamentare postbelice, care au fost falsificate insa de catre guvernul condus de Petru Groza, astfel ca victoria a revenit Blocului Partidelor Democratice.

Alegerile au fost castigate de comunisti, ei beneficiind din plin de ajutorul sovieticilor. Reprezentantii Armatei Rosii, precum si cei ai conducerilor administrative locale au impiedicat pe toate caile alegatorii opozitiei sa se prezinte la urne.

Ziarele taranistilor si liberalilor nu au putut fi distribuite, iar adunarile opozitiei au fost boicotate.

Lupta comunistilor a continuat si in ziua alegerilor, numerosi romani, in special din zonele rurale unde opozitia avea foarte multi sustinatori, fiind impiedicati sa isi exprime votul.

 Primele alegeri parlamentare postbelice, declarate “libere şi nestingherite”, au fost falsificate, cu acordul si la indicatiile  Moscovei, de guvernul Petru Groza, care a anunţat victoria Blocului Partidelor Democratice.

In aceste conditii, comunistii au anuntat ca  au obtinut 78% dintre voturi, ceea ce le-a adus 349 de locuri in Adunare fata de 32 ale national-taranistilor si 33 ale celorlalte partide.

Potrivit documentelor gasite ulterior, comunistii au recurs la toate metodele pentru a iesi cistigatori si pentru a putea sa isi consolideze pozitia in fruntea tarii.

Rezultatele reale indicau succesul în alegeri al Partidul Naţional Ţărănesc  cu 72-73% din voturile romanilor.

• 1979: Criticile aduse lui Nicolae Ceaușescu de către Constantin Pârvulescu, în timpul Plenarei Congresului al XII-lea al PCR.

1979, în timpul Plenarei Congresului al XII-lea al PCR s-a produs un inedit incident, respectiv Constantin Pârvulescu, membru fondator al PCR, a protestat în plen împotriva cultului personalităţii creat în jurul familiei Ceauşescu. În momentul când a luat cuvântul la tribuna Congresului, Pârvulescu s-a pronunțat împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului, acuzându-l că pune interesele personale înaintea intereselor țării. De asemenea, a acuzat conducerea de partid și de stat că neglijează problemele reale ale țării, fiind preocupată doar de glorificarea lui Ceaușescu, fără a menționa adevăratele probleme cu care se confrunta poporul român. Replica la discursul lui Pârvulescu a fost dată chiar de Nicolae Ceaușescu, acesta făcându-l trădător pe criticul său și cerând ca acesta să fie dat afară din sală. Constantin Pârvulescu a plătit scump îndrăzneala sa, deoarece a fost imediat exclus din partid, destituit din funcția de membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a fost evacuat chiar în aceeași noapte din casa pe care o avea și a fost pus sub supravegherea strictă a Securității, prin arest la domiciliu. De altfel, Constantin Pârvulescu este unul dintre cei şase fruntaşi ai partidului comunist, alături de Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Grigore Răceanu şi Corneliu Mănescu care au adresat un apel lui Nicolae Ceauşescu , în aşa numita „scrisoare a celor şase” publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă pe data de 11 martie 1989 și prin care semnatarii solicitau respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării” teritoriului ţării, încetarea exportului de alimente și restabilirea prestigiului internaţional al României. Meritul lui Pârvulescu, ca de altfel şi a celorlalţi semnatari ai acestei „scrisori”, este că a avut  inițiativa de a formula explicit problemele cu care se confrunta România, aflată atunci în plin delir dictatorial, că a avut curajul sa-i spună lui Ceaușescu  adevăratele problemele cu care se confrunta țara.

• 1998: Tabloul lui Vincent van Gogh, Portretul artistului fară barbă este vândut la licitație pentru suma record de 71,5 milioane de dolari.

Vincent Willem Van Gogh (scris în neerlandeză Vincent Willem van Gogh; n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franța) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

Van Gogh și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia. Acolo a vrut să devină pastor, la fel ca tatăl său, și, din 1879, a lucrat ca misionar într-o regiune minieră din Belgia. În acest timp a început să schițeze oameni din comunitatea locală și, în 1885, a pictat prima sa operă de succes, Mâncătorii de cartofi. Paleta lui de atunci conținea tonuri închise. În martie 1886 artistul s-a mutat la Paris și acolo i-a descoperit pe impresioniștii francezi. A ajuns la Arles unde a colaborat cu pictorul Paul Gauguin. Din cauza nebuniei Van Gogh l-a atacat pe Gauguin cu briciul. Gauguin a reușit să fugă, iar Van Gogh și-a tăiat în acces urechea. S-a internat la spitalul din Saint-Rémy-de-Provence. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise. La 27 iulie Van Gogh a ieșit din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit peste 2 zile.

Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Fiind puțin apreciat în timpul vieții, faima sa a crescut în anii de după moarte. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie. 

Să aveți o zi frumoasă!