2 Noiembrie

Este a 306-a zi a anului. 
Au mai rămas 59 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 54 m și apune la 17 h 04 m.

Citatul zilei

„Cei ce reușesc în viaţă sunt cei care caută ocaziile pe care le vor şi dacă nu le găsesc, le creează.” ( George Bernard Shaw, scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literature, n. 26 iulie 1856 – d. 2 noiembrie 1950)

Ziua internațională de încheiere a impunității pentru crime împotriva jurnaliștilor

Ziua internațională de încheiere a impunității pentru crime împotriva jurnaliștilor (International Day to End Impunity for Crimes against Journalists - IDEI) este marcată la 2 noiembrie.

În 2013, în cadrul celei de-a 68-a sesiuni, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția A / RES / 68/163, prin care a proclamat 2 noiembrie ca "Ziua internațională de încheiere a impunității pentru crime împotriva jurnaliștilor".

Documentul încuraja statele membre ONU să pună în aplicare măsuri concrete de combatere a impunității. Data a fost aleasă pentru a comemora asasinarea a doi jurnaliști francezi în Mali, care a avut loc la 2 noiembrie în 2013.

În ultimul deceniu, mai mult de 700 de jurnaliști au fost uciși, acești nefăcând altceva decât să pună la dispoziția publicului știri și informații. Și este îngrijorător faptul că doar unul din zece cazuri comise împotriva lucrătorilor mass-media în ultimii zece ani a condus la o condamnare, potrivit ONU.

În mesajul adresat cu prilejul marcării în 2017 a acestei zile, directorul general al UNESCO, Irina Bokova, subliniază că din 2006 până în 2016, nu mai puțin de 930 jurnaliști au fost uciși. Doar în 2016, un număr de 102 jurnaliști și-au pierdut viața, în timpul în care efectuau activități de serviciu. Dar ce face și mai greu de suportat agresiunile împotriva jurnaliștilor, menționează directorul general UNESCO, este faptul că în cele mai multe cazuri, făptuitorul sau făptuitorii nu sunt niciodată aduși în fața justiției.
Potrivit ONU, situația privind numărul jurnaliștilor care și-au pierdut viața în ultimul deceniu, în demersul de a aduce știri și informații publicului, este îngrijorătoare.
Aceste cifre nu includ însă mulți jurnaliști care suferă zilnic de atacuri non-fatale, cum ar fi tortura, disparițiile forțate, detenția arbitrară, intimidarea și hărțuirea atât în situații de conflict, cât și în situații non-conflictuale. În plus, există riscuri specifice cu care se confruntă jurnaliștii femei, inclusiv atacurile sexuale.

Impunitatea încurajează autorii crimelor și, în același timp, induce o stare de nepăsare în cadrul societății. Impunitatea generează impunitate și alimentează un cerc vicios, arată sursa citată.

Rezoluția ONU privind Ziua internațională de încheiere a impunității pentru crime împotriva jurnaliștilor condamnă toate atacurile și violența împotriva jurnaliștilor și a lucrătorilor mass-media.

Aceasta îndeamnă, totodată, statele membre să depună toate eforturile pentru a preveni violența împotriva jurnaliștilor și a lucrătorilor mass-media și pentru a se asigura că autorii crimelor împotriva jurnaliștilor sunt aduși în fața justiției, iar victimele au acces la căile de atac adecvate.

În plus, actul solicită statelor să promoveze un mediu sigur și favorabil pentru jurnaliștii pentru a-și desfășura munca în mod independent și fără interferențe nejustificate.

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, credincioşii contemplă în lumina credinţei bucuriile şi splendorile lăcaşului fericit al sufletelor ajunse la sfinţenie, „Biserica triumfătoare”, dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească, aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece se simt încă nevrednici, din cauza urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului; ele formează acea parte a Bisericii ce se numeşte „Biserica pătimitoare”. Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conştiinţa că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare. După sărbătorirea tuturor sfinţilor, în multe părţi se făcea pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi, urmând un îndemn spontan al dragostei creştineşti. Sfântul Odilon, abate al mănăstirii benedictine din Cluny, în anul 998, a poruncit ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor călugărilor răposaţi. Sub influenţa celor peste o mie de mănăstiri benedictine, răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creştinătate apuseană a adoptat acest obicei şi, în anul 1311, Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi.

De fapt, Biserica acordă un loc important în liturghia zilnică tuturor „celor care au murit cu semnul credinţei”, stabilind un memento mortuorum la fiecare slujbă şi terminând rugăciunea zilnică oficială, breviarul, cu rugăciunea: „şi sufletele celor răposaţi, prin mila lui Dumnezeu, să se odihnească în pace”. Ca un dar excepţional, în ziua de 2 noiembrie, fiecare preot poate celebra trei sfinte Liturghii; acest privilegiu a fost acordat mai întâi în anul 1748 pentru Biserica din Spania şi, în anul 1915, papa Benedict al XV-lea l-a extins în întreaga Biserică Romano-Catolică.

Preocuparea şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei stări intermediare între Biserica triumfătoare şi Biserica luptătoare: Biserica suferinţei curăţătoare; de asemenea, şi pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părţile sănătoase spre cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării lor „în sângele Mielului” (Apoc. VII, 18). Sfântul Apostol Paul aseamănă lucrarea de mântuire a sufletului cu zidirea unei clădiri: „Fiecare să ia seama cum zideşte. Altă temelie nimeni nu poate pune, în afară de aceea aşezată, adică Isus Cristos. Iar dacă pe această temelie cineva zideşte aur, argint, pietre preţioase, lemn, fân, paie, înfăptuirea fiecăruia va fi dată pe faţă... Focul va dovedi cum este înfăptuirea fiecăruia... Dacă înfăptuirea cuiva va arde, va fi pierdere, el, ce e drept, va fi mântuit, dar ca prin foc” (I Corint III, 11-15). Este „focul curăţător” ce redă sufletelor celor răposaţi puritatea şi strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.

Acestor suflete, Biserica le oferă comemorarea solemnă de la 2 noiembrie, pentru a mărturisi dragostea cu care îi îmbrăţişează pe toţi fiii săi şi a menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din „focul” suferinţei curăţătoare şi aducătoare de bucurie nesfârşită.

Ziua Morților (Dia de los Muertos) în Mexic

Dia de los Muertos (in engleza Day of the Dead) este o sarbatoare mexicana, dar are loc si in America, Canada in special in cadrul comunitatilor mexicane, unde oamenii se intalnesc pentru rugaciuni in memoria celor decedati. Festivitatile acestei zile se desfasoara in prezent ori si sub forma unor festivaluri, in special in randul tinerilor. Sarbatoarea se tine pe 2 noiembrie, in stransa legatura cu sarbatoarea catolica All Saints’ Day (1 noiembrie) si All Souls’ Day (2 noiembrie). Traditiile constau in construirea unor altare, decorarea lor cu dulciuri (sugar skulls), flori (in special galbenele), mancare si bautura din cele preferate de cei apropiati trecuti in nefiinta, si pentru care se fac toate aceste pregatiri. Mormintele se viziteaza cu toate darurile aduse lor. Pentru ca Day of the Dead (sau Dia de los Muertos) se sarbatoreste la scurt timp dupa Halloween (31 octombrie, sarbatoare ce isi are originile in Festivalul Celtic Samhain si in Sarbatoarea All Saints’ Day), aceste sarbatori se considera a fi similare, chiar daca Halloween si Day of the Dead au putine lucruri in comun. Ziua Mortilor se sarbatoreste prin buna dispozitie si mancare buna.

Origini

Sarbatoarea mexicana Dia de los Muertos isi are originile in culturile indigene. Existau ritualuri ce sarbatoreau moartea stramosilor si acestea dateaza de acum 2500-3000 de ani. In perioada prehispanica, craniile erau pastrate ca pe niste trofee, fiind expuse ritualurilor ce simbolizau moartea si renasterea. Aceste obiceiuri s-au pastrat pana azi sub forma Zilei Mortilor. Pe vremuri, sarbatoarea avea loc in a noua luna dupa calendarul Aztec, de la inceputul lui august si tinea toata luna. Festivitatile erau dedicate zeitei “Lady of the Dead”, azi purtand numele de Catrina.

In majoritatea regiunilor din Mexic, 1 noiembrie este ziua copiilor morti (Dia de los Inocentes sau Dia de los Angelitos), iar 2 noiembrie este ziua adultilor morti (Dia de los Muertos sau Dia de los Difuntos).

Traditii si obiceiuri in Mexic

Oamenii merg la cimitire pentru a fi impreuna cu sufletele celor morti, pentru a le inchina altare cu mancarea si bautura lor preferata, pentru a le duce fotografii si pentru a se ruga. Aceste actiuni sunt pentru incurajarea vizitelor sufletelor celor morti, pentru ca acestea sa le asculte rugaciunile. Sarbatorirea mortilor poate avea tente umoristice si amintiri haioase. Planurile pentru aceasta zi se fac pe tot parcursul anului, inclusiv strangerea obiectelor celui decedat.

In perioada 31 octombrie – 2 noiembrie, familiile celor decedati curata si decoreaza mormintele, iar cei care vin sa le viziteze aduc ofrande, in special flori galbenele (marigolds, Flor de Muerto sau “Flower of the Dead”). Aceste flori sunt pentru chemarea sufletelor. Pentru copii morti se aduc jucarii (los angelitor sau the little angels), iar pentru adulti sticle cu bautura precum tequila, mezcal sau pulque. Familiile ofera de asemenea vizitatorilor brelocuri si dulciuri.

De obicei se fac pachetele cu mancare cu prajituri, dovleac, pan de muerto (bread of the dead sau painea mortilor), sugar skulls si bauturi ca atole. Ofrandele sunt lasate in case ca semn de bun venit pentru cei decedati. Unii oameni cred ca spiritele vin si mananca esenta spirituala a ofrandelor, nu mancarea in sine. Printre ofrande se mai numara paturi si asternuturi pentru somnul celor decedati.

In unele zone din Mexic, in orase ca Mixquic, Patzcuaro si Janitzio, oamenii petrec toata noaptea la morminte, in alte locuri, oamenii stau in cimitire chiar la picnik. Unele familii construiesc acasa altare sau mici morminte. In mod obisnuit se foloseste crucea crestina, statui sau picturi cu Fecioara Maria, fotografii cu cei decedati alaturi de multe candele si ofrande. In mod traditional, familiile petrec mult timp in jurul altarului, rugandu-se si spunand anecdote despre decedatii familiei. Multi din cei care sarbatoresc Dia de los Muertos se imbraca in stilul mortilor sarbatoriti, unii poarta scoici pe haine, zicandu-se ca sunetul produs trezeste mortii. Scolile publice construiesc altare cu ofrande, adesea uitand de simbolurile religioase. Si guvernul are un mic altar, astfel ca toti mexicanii sa vada cat de importanta este aceasta sarbatoare pentru tara lor.

Artistii creaza poeme scurte, numite calaveras (“skulls”), unde descriu adesea situatii comice, moduri de viata interesante si altfel decat cele obisnuite, precum si anecdote haioase. Acest obicei a inceput in secolul XVIII, cand un ziar a publicat un poem ce povestea un vis intr-un cimitir din viitor, cand toti cei din prezent erau morti, iar poemul era creat ca o insiruire de cuvinte scrise pe pietre funerare. In fiecare an, ziarele dedica calavere, practic desene in stilul faimoaselor calavere ale ilustratorului mexican Jose Guadalupe Posada. Chiar si scena Don Juan Tenorio de Jose Zorrilla este un obicei specific acestei zile. Un simbol foarte utilizat este craniul (in termeni populari poarta numele de calavera), folosit ca masca de fata sau ca dulciuri din zahar sau ciocolata.

Sugar skulls sunt daruite atat mortilor cat si viilor. Alte pregatiri culinare mai sunt pan de muerto (painea mortilor), o paine rotunda si dulce creata in diferite forme si glazurata in alb, pentru a da impresia de oase. Jose Guadalupe Posada a creat un desen celebru numit La Calavera de la Catrina (“calavera of the female dandy”), practic o parodie pentru femeile mexicane care apartineau clasei superioare. Imaginea creata de Posada cu acea femeie schelet costumata, a fost asociata imediat cu Ziua Mortilor, iar figura Catrina este adesea folosita in sarbatorile Dia de los Muertos din prezent. Traditiile si obiceiurile mexicane specifice Zilei Mortilor nu sunt universale si difera de la o regiune la alta, de la oras la oras. De asemenea exista si dansuri, unde dansatorii sunt imbracati in costume colorate, adesea purtand masti in forma de craniu, sau alte masti ce tin de sarbatoarea Dia de los Muertos. Dansurile se desfasoara in piata sau gradina orasului. Pe 2 noiembrie la mijlocul noptii, oamenii aprind lumanari, se urca in barci cu aripi numite mariposas (termenul spaniol pentru fluturi), sau lanseaza lumanari pe apa, uneori sub forma unor mici altare.

Un alt obicei este deschiderea usilor pentru a primi lumanari, in semn de respect pentru cei decedati curand. In schimb, vizitatorii primesc tamale (fel de mancare) si atole (bautura). Multi oameni din imprejurimi ajung mai devreme pentru mancare gratis si astfel pot ajuta la construirea altarului.

In alte parti ale Mexicului, in special in orase, in ultima vreme copii se costumeaza si merg din casa in casa, ciocanind la usile oamenilor pentru dulciuri in forma de calavere (scheleti) si uneori chiar intreaba trecatorii daca au asa ceva la ei. Acest obicei este similar cu cel al Halloweenului sau poate chiar imprumutat si adaptat Zilei Mortilor. Multi cred ca simbolurile ce apartin Zilei Mortilor, sunt aducatoare de noroc, unii se tatueaza sau poarta la ei papusi (dolls of the dead) in acest sens.

Un alt simbol specific Dia de los Muertos este Santa Muerte (Saint Death sau Sfanta Moarte), o figura sacra venerata in Mexic, o imbinare intre cultura mesoamericana si religia catolica. Cultura mexicana a pastrat din era precolumiana o multitudine de simboluri ale mortii, ce se regasesc in special in sarbatoarea Dia de los Muertos. Elementele catolice inglobate in traditiile asociate conceptului Santa Muerte sunt scheletii.

Santa Muerte se infatiseaza cu o figura scheletica, imbracata intr-o roba lunga, purtand cu ea unul sau mai multe obiecte, de obicei o coasa si un glob pamantesc. Roba este de cele mai multe ori alba. Daca pana recent cultul Santa Muerte se desfasura clandestin, privat, acasa, in ultimii 10 ani acest ritual a devenit mai public, in special in Mexico City. Santa Muerte este condamnata de Biserica Catolica din Mexic, insa, cu toate acestea, ea este sarbatorita de clasele de jos si comunitatile rau famate. Numarul crediciosilor in Santa Muerte a crescut in ultimii 10 ani la aproximativ 20 de milioane de adepti, trecand granita spre Statele Unite.

Traditii si obiceiuri in Statele Unite

In comunitatile mexicane din Statele Unite, Day of the Dead se sarbatoreste aproximativ la fel ca in Mexic. In astfel de comunitati din Texas si Arizona, sarbatoarea ia tente mult mai traditionale, cu elemente din festivitatile pagane ale recoltei, unde oamenii poarta masti si scriu biletele cu rugaciuni pentru cei morti, le introduc intr-o urna si le ard.

In alte comunitati, interactiunea intre traditiile mexicane si cele americane se manifesta prin respectarea traditiilor mexicane, dandu-le o tenta artistica, iar uneori se face referire la unele declaratii politice. De exemplu in Los Angeles, California, Centrul Cultural Self Help Graphics & Art Mexican-American prezinta in fiecare an Day of the Dead cu elemente imprumutate atat din traditii cat si din politica, cum ar fi altare in onoarea victimelor din Iraq, evidetiind numarul ridicat de raniti si morti in randul soldatilor latini. O alta manifestare Day of the Dead in America este sarbatorirea la cimitirul Historical Hollywood Forever Cemetery, la Hollywood, pe bulevardul Santa Monica. Este un amestec de traditii mexicane si deprinderi hollywoodiene, se construiesc altare chiar langa altarele Jayne Mansfield si Johnny Ramone. Dansatorii au costume vii colorate si danseaza pe melodii cu teme traditionale adaptate culturii americane. (pentru mai multe informatii vezi aici)

Traditii cu esenta mexicana se gasesc si in San Francisco, Oakland (California), Missoula (Montana) si Boston.

Traditii si obiceiuri in Europa

In multe tari din Europa, religia mostenita este romano-catolica. Ziua Sfintilor si Ziua Sufletelor sunt sarbatori cu traditie, lumea nu lucreaza si merg la cimitire cu lumanari si flori, ofera cadouri copiilor in special dulciuri si jucarii. In Spania se pastreaza traditia interpretarii personajului Don Juan Tenorio. In Portugalia, Spania, Italia, Belgia, Olanda, Franta si Irlanda, oamenii duc flori si spun rugaciuni la mormintele celor decedati din familie. In Polonia, Slovacia, Ungaria, Lituania, Croatia, Slovenia, Romania, Austria, Germania, Suedia, Norvegia si Finlanda, traditia consta in aprinderea candelelor si vizitarea mormintelor. In Tyrol (Austria), sunt lasate prajituri pe masa pentru sufletele celor morti, iar camera se pastreaza calda pentru a le asigura confort.

In Brittany (Franta), oamenii se strang seara la cimitire, ingenunchiaza in fara mormintelor si stropesc pietrele funerare cu apa sfintita. Inainte de culcare, cina este lasata pe masa pentru sufletele celor morti.

In Praga, ambasada Mexicului a particiat la organizarea Zilei Mortilor in stil mexican. Localnicii au luat parte la sarbatoare cu masti, candele aprinse si sugar skulls.

Traditii si obiceiuri in Romania

 “Acum 1200 de ani, in incercarea de a elimina sarbatorile pagane si a-i crestina pe bretoni, irlandezi, englezi si alte popoare de origine celta, papa Grigore al IV-lea a decretat ziua de 1 noiembrie ca sarbatoare religioasa, inchinata martirilor credintei – Ziua Tuturor Sfintilor.

In 1006, Papa Ioan al XVIII-lea a decretat Ziua de 2 noiembrie Ziua Mortilor. Traditia pagana, insa, era atat de inradacinata in constiinta oamenilor, incat a fost nevoie de un compromis: o sarbatoare crestina, grefata pe vechiul cult al stramosilor. In Marea Britanie, sarbatoarea s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar in seara dinaintea ei, All Hallows Evening. In timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’E'en si de aici Halloween.

Daca la ortodocsi Ziua Mortilor nu exista in calendare, la romano-catolici 1 noiembrie este considerata Ziua Iluminarii, sau Ziua Tuturor Sfintilor. In Romania, Ziua Iluminarii se sarbatoreste doar pe alocuri in Transilvania, Banat, Maramures. Probabil pentru ca in Ardeal existau multe familii mixte si probabil de aici a trecut obiceiul la ortodocsi.

Se stie ca in Maramures cultul mortilor e foarte important. An de an, in prima zi de Brumar, localnicii aprind lumanari in cimitire si dau de pomana saracilor, conform credintei solide pe care o au cum ca in noaptea Luminatiei, sufletele celor plecati se intorc in mijlocul celor dragi.

1 noiembrie e ziua cand o mare parte a romanilor,indiferent de religie sau natie, merg la cimitir sa puna flori si lumanari pe mormintele celor disparuti. Valoarea unui om consta nu doar in importanta pe care o da vietii, ci si a respectului fata de memoria celor care nu mai sunt.

In timp, acest obicei al cinstirii celor trecuti in nefiinta a fost adoptat si de ortodocsi, de luterani, calvini si unitarieni, fiind acum o sarbatoare care aduna in jurul mormintelor mii de credinciosi. In traditia Bisericii Romano si Greco-Catolice, o parte din sufletele celor morti care nu au fost nici sfinti si nici damnati ajung in Purgatoriu, unde se curata de pacate pentru a putea intra in Rai. Desi Biserica Ortodoxa nu recunoaste existenta Purgatoriului, cei mai multi dintre enoriasii sai din Transilvania, care provin din randul fostilor credinciosi greco-catolici, au pastrat sarbatoarea.” (sursa textului aici)

Chiar daca este o festivitate catolica, “Ziua Mortilor” este sarbatorita si de preotii ortodocsi care, la cererea familiilor, vin la cimitir pentru a oficia slujbe de pomenire pentru sufletul mortilor.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1699: S-a născut pictorul francez Jean-Baptiste-Siméon Chardin. 

Jean (Baptiste) Siméon Chardin (n. 2 noiembrie 1699, Paris – d. 6 decembrie 1779, Paris), a fost un pictor francez, considerat ca unul din cei mai mari artiști ai secolului al XVIII-lea. Este în special cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viață și al portretelor, domenii în care talentul artistului s-a desfășurat în toată splendoarea lui. Stilul lui Chardin este atât de personal, încât nu poate fi asociat unei anumite perioade strict delimitate. Artistul activează în Franța în epoca rococo-ului, în același timp cu Watteau, Boucher și Fragonard, opera lui însă se caracterizează prin simplitate și realism subtil, care va iniția un curent burghez în pictura franceză.

A fost cel mai mare pictor de naturi moarte din secolul al XVIII-lea, foarte cunoscut pentru gravurile realizate dupa picturile sale. A fost recunoscut in 1728, cand a devenit membru al Academiei Regale de Pictura din Paris. Cunoscut ca pictor de naturi moarte si scene domestice remarcabile pentru realismul lor intim, atmosfera calma si luminozitate. Linistea meditativa a lucrarilor sale contrasteaza cu stralucirea superficiala a lucrarilor multora dintre contemporanii sai. Multi dintre pictorii secolului al XX-lea au fost inspirati de lucrarile sale. Printre picturile sale se numara: “Vas de arama”, 1734, “Femeie curatand gulii”, 1739, “Cutia muzicala”, 1752, “Cosul cu zmeura”, 1760, “Borcanul cu masline”, 1760, “Briosa”, 1763.

• 1721: Petru I  este proclamat împărat (ţar) „a toate Rusiile”.

Nascut in 1672,la vârsta de 10 ani fusese ales ţar, însă nu singur, ci împreună cu fratele său Ivan, care avea  16 ani, dar care era  bolnav, cu mintea rătăcită.

Această situaţie neobişnuită a fost forţată de ambiţiile surorii vitrege a lui Petru, Sofia – soră bună cu Ivan. Sofia a fost numită regentă şi rămâne cu Ivan la Moscova, iar Petru a fost trimis la o reşedinţă din apropierea capitalei.

La vârsta de 17 ani s-a căsătorit, a plecat la Moscova, iar în anul 1695 a început război cu turcii.

A creat prima flotă a Rusiei, cu care a învins navele turceşti staţionate în dreptul Azovului, pe care apoi l-a cucerit.

Împreună cu 250 de oameni a plecat într-o călătorie prin Europa, într-o aşa-numită “Mare Ambasadă”, pentru a vedea noile realizări ale Occidentului dezvoltat şi a se întoarce în ţara sa îmbogăţit de cunoaştere.

Petru I a făcut importante reforme în diferite domenii, de la schimbarea veşmintelor slujitorilor la interzicerea bărbilor pentru cei care nu erau clerici.

A dus un război cu suedezii, pe care i-a învins.

La 2 noiembrie 1721  Senatul i-a oferit tarului titlul de imparat, Rusia devenind oficial imperiu,iar  Petru t “Împărat și Autocrat al întregii Rusii”.

Formula finală este ușor diferită de predecesorii lui Petru și anume “al tuturor Rusiilor”, descriere care reflectă pretențiile țarilor de a domni peste toate teritoriile fostei Rusii Kievene.

Titlul complet al lui Petru a fost începând cu 1721: “Petru I, cu ajutorul lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al întregii Rusii, Moscovei, Kievului, Vladimirului și Novgorodului; Țarul Kazanului, Țarul Astrakhanului, Țarul Siberiei, Suveranul Smolensk; Prinț al Estoniei, Livoniei, Kareliei, Tverului, Ugrei, Permului, Vlatkăi, Bulgariei și al altor principate; Suveran și Mare Duce de Nijny Novgorod, Cernigov, Riazan, Rostov, Yaroslavl, Beluzero, Udoria, Obdoria, Kondia, și Stăpân al Ținuturilor de Nord; Suveran al Iveriei și al Țărilor kartalian și georgian; și Suveran ereditar și Suzeran al Kabardiniei și al Prinților circassieni și ai munților.”

Cancelarul Golovkin a rostit o cuvântare mişcătoare la adresa lui Petru:

 “Senatul găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate  Rusiile ! “. Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi.

Succesorii lui Petru au modificat titlurile incluzându-l și pe cel de Mare Duce al Finlandei (1809) și Țar al Poloniei (1815).

A murit la data de 28 ianuarie 1725.

Petru suferea de dureri de coloană, abcese și o infecție a căilor urinare. În ianuarie 1725 a suferit o operație de extragere a pietrelor urinare. În noaptea de 20 spre  21 ianuarie 1725,  se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenția urinei. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. Sosise clipa să numească urmașul la tron, dar totuși, țarul tace.

La 28 ianuarie , la ora șase dimineața, la 53 de ani și după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare își dă sufletul. Clanul din jurul  Ecaterinei citeste o proclamație prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile.

A avut cinci copii, însă moştenirea sa cea mai importantă pe care a lăsat-o a fost o Rusie pornită spre modernizare şi întărită economic şi militar.

• 1755: S-a născut Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, (cunoscută în istorie sub numele de Maria Antoaneta)

 nascuta arhiducesa de Austria, apoi regina a Frantei si a Navarei (Regatul Navarei, initial Regatul Pamplona, a fost un stat feudal din vestul Europei, de o parte si de cealalta a Pirineilor, in partea de Vest, pe coasta Oceanului Atlantic; in anul 1620, este incorporat in cadrul Regatului Frantei).

La varsta de 15 ani se casatoreste cu Delfinul Frantei, viitorul Ludovic al XVI-lea, pe data de 16 mai 1770, la Palatul Versailles. Delfina era criticata constant de mama sa pentru inabilitatea de a „inspira pasiune” sotului ei, care rareori dormea cu ea si care era mai interesat de hobby-urile lui. Pentru a compensa lipsa de afectiune a soțului si criticile nesfarsite ale mamei, Maria Antoaneta a inceput sa cheltuiasca mult pe jocurile de noroc, imbracaminte si cosmetice. Si-a facut din ce in ce mai multi inamici chiar si la curtea de la Versailles din cauza dorintelor sale exclusiviste.

Regina a fost o cititoare pasionata de romane istorice; a fost fascinata de filosofia lui Rousseau precum si de cultura incasilor din Peru. A vrut sa invete limba engleza, dar n-a vorbit niciodata fluent.

Maria Antoaneta este cunoscuta mai degraba pentru excesele sale legendare (considerate exagerari de unii istorici moderni, la fel ca si celebra fraza: “N-au paine? Sa manance cozonac!”), dar si pentru moartea sa. A fost executata la ghilotina, in toiul Revolutiei Franceze, pentru un asa-zis incest cu fiul ei, precum si pentru inalta tradare (a incercat sa salveze regalitatea prin negocieri secrete cu factiuni monarhiste si cu fratele ei, imparatul Leopold al II- lea, neobtinand sprijin, insa zvonurile despre acest lucru i-au infuriat pe revolutionarii francezi, ducand la rasturnarea monarhiei, la 21 septembrie 1792). A petrecut un an in inchisoare, suferind de tuberculoza si posibil de cancer la uter, ceea ce ii cauza hemoragii frecvente. La ora 12:15 pm, cu doua saptamani jumatate inainte de a implini 38 de ani, a fost executata in Piata Revolutiei (in prezent, Place de la Concorde). Ultimele sale cuvinte au fost: „Iertati-ma domnule, n-am vrut”, adresate calaului Sanson al carui picior il calcase din greseala. Corpul ei a fost aruncat intr-un mormant nemarcat in cimitirul Madeleine. Atat corpul sau, cat si al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 in timpul Restauratiei, cand contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Inmormantarea ramasitelor regale a avut loc trei zile mai tarziu, la 21 ianuarie 1815, la biserica St Denis.

• 1784: Izbucneşte marea răscoală ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan

În ziua de 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal din Brad,  Crisan a venit cu vestea că Horea a adus noi porunci de la împărat, pe care le va comunica în duminica viitoare (31 octombrie 1784), la biserica din Mesteacan, îndemnând pe iobagi ca în acea zi să vină cât mai mulți, sau cel puțin 4-5 din fiecare sat.

Duminică se întruniră circa 500- 600 de țărani iobagi, iar Crișan le arătă o cruce aurită, susținând că a fost primită de Horea de la împărat ca semn că este împuternicit să îndrume pe iobagi să-și hotărască singuri soarta de a rămâne în continuare iobagi sau de a se înscrie grăniceri în regimentele împărătești. Iobagii, la îndemnul lui Crișan, se hotărâră să plece la Alba Iulia  pentru a se pune în slujba împăratului.

Oamenii au pornit  spre Alba Iulia peste munte, ocolind orașul Brad, ca să nu fie opriți de trupele  nobililor maghiari, și au înnoptat  în satul Curechiu.

În timpul nopții  au fost atacați de trupele de husari, pe care însă le-au  învingsși le-au  dezarmat.

Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi  Baia de Cris au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.

Confruntarile armate izbucnite in noapte de 31 octombrie  spre 1 noiembrie 1784, s-au întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj si a pus în discuție statutul de tolerați în Transilvania al românilor, ceea ce i-a conferit și un caracter național .

Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.

Revolta  s-a încheiat la sfârșitul lui decembrie 1784, când au fost capturați Horea și Cloșca de către autorități.

 Ţăranii iobagi răsculaţi  au atacat curtile nobiliare de la Criscior ucigand 17 persoane. De aici o parte din răsculaţi s-a  îndreaptat spre Mihăileni, iar alta spre Brad. In curand flacara revoltei a cuprins cea mai mare parte a Transilvaniei.

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. . Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea și Cloșca au fost prinși în pădurea Scorușetului din Muntii Gilaului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier și Crișan.

Crișan s-a spânzurat în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost supuși celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum, prin frângerea cu roată. În ziua de 28 februarie, orele 9:00, a început procesiunea execuției.

Horea și Cloșca au fost transportați în două care separate, având alături până în momentul execuției pe preotul Rațiu din Maierii Bălgradului. Pe Dealul Furcilor (astăzi Dealul lui Horea), în jurul podiumului amenajat, au fost aduși cu forța între 2500-3000 de iobagi români, câte trei tineri și trei bătrâni, din peste 400 de sate din cele patru comitate apropiate, unde s-au desfășurat principalele evenimente ale răscoalei.

Execuția prin tragere pe roata  s-a desfășurat după un ritual dinainte stabilit. Mai întâi a fost executat Cloșca care a primit 20 de lovituri, în timp ce Horea asista în picioare. A urmat Horea, căruia i-au dat 4 lovituri prin care i-au zdrobit picioarele, apoi călăul, un țigan pe nume Grancea Rakoczi din Alba Iulia, i-a zdrobit pieptul și după alte 8-9 lovituri și-a dat sufletul.

Conform sentinței, organele interne au fost îngropate pe Dealul Furcilor, iar corpurile le-au fost tăiate în 4 părți și puse în țeapă în cele mai importante localități din comitatele Alba și Hunedoara pentru intimidarea poporului. Corpul lui Crișan a fost pangarit în acelasi fel.

• 1864: Prin decret se decide inaugurarea Şcolii de bele-arte din Bucureşti, România. 

Şcoala propriu zis va fi inaugurată la 26 decembrie 1864.

Şcoala de Belle Arte din Bucureşt a fost înfiintata din initiativa artistilor Gheorghe Tattarascu si Teodor Aman si a functionat în cladirea Monetariei Statului pâna în 1912, când acea cladire a fost demolata.

• 1885: S-a născut astronomul american Harlow Shapley, cel care a descoperit mărimea și forma spiralată a Căii Lactee.

Studiile sale asupra distributiei roiurilor de stele in galaxie l-au dus la concluzia ca Soarele, despre care anterior se credea ca se afla in apropiere de centrul galaxiei, se afla de fapt la 50.000 de ani-lumina de centrul galactic (astazi, distanta este estimata la 28.000), realizand astfel prima estimare realista a marimii galaxiei noastre.

• 1919: In zilele de 2-4 noiembrie 1919 au loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României.

La 2-4 noiembrie 1919 au loc alegeri parlamentare pentru Adunarea Deputaţilor şi în 7-9 noiembrie pentru Senat, pe baza votului universal la care, pentru prima oară, cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României, un parlament de tip democratic.

În iulie 1917, Constituţia României a fost modificată, introducîndu-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii (bărbaţi) de la 21 de ani în sus.

Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constituţionale, aducînd precizări importante. Pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 25 de ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român; a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice; a avea vîrsta de 40 ani împliniţi; a avea domiciliul real în România. Cetăţenii primeau certificat de alegător; cei care nu-şi exercitau „fără temei legitim” dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 20 şi 50 de lei. Modificările au însemnat, printre altele, renunţarea la censul de avere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice. Dacă pînă la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la cîteva milioane (4,6 milioane în 1937). Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat care avea, în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. Pentru a evidenţia noua realitate electorală, menţionăm că în 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetăţeni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetăţeni, iar din 1920 – de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi, comparativ cu perioada antebelică.

Circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. S-a schimbat modul de desfăşurare a campaniei electorale: dacă pînă în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate (la cluburi, la cîrciumi, în pieţe publice etc.), să se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, ţărani, intelectuali, negustori, ş.a.). Liderii politici – şefii de partide, miniştrii, etc. – făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice. În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împînzite cu afişe, conţinînd programele si lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Nu lipseau îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste, ar fi fraudat statul în defavoarea cetatenilor (alegatorilor).

Campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică. Cetăţenii au avut dese prilejuri de a participa la viaţa electorală şi la alegerile parlamentare; în intervalul 1919 – 1937 în România s-au desfăşurat zece alegeri pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat (în 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933, 1937).

Este o realitate că evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922, cînd nu au obţinut niciun loc în parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major în anii în care s-a bucurat de o largă susţinere populară. După 1927, acest partid a intrat într-un con de umbră, obţinînd rezultate modeste în alegeri. Pentru a se salva din punct de vedere politic, Octavian Goga s-a desprins în 1932 din Partidul Poporului şi a constituit o nouă organizaţie politică – Partidul Naţional-Agrar.

• 1947: Excentricul miliardar american Howard Hughes a ridicat de la sol giganticul aparat “Spruce Goose”, cel mai mare avion construit vreodata.

Aparatul putea sa transporte peste 700 de militari ori o incarcatura de aproximativ 60 de tone, nu a mai zburat niciodata de atunci fiind depozitat intr-un imens hangar.

Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Hughes a obtinut un contract din partea guvernului american care presupunea construirea unui hidroavion de mari dimensiuni care sa poata transporta cantitati mari de marfa.

Proiectul a primit diferite nume, H-4 Hercules, Barca Zburatoare a lui Hughes, insa a devenit cunoscut  sub numele de  “Spruce Goose”.

De la un capat la altul al aripilor, avionul masura cat un teren de fotbal. Inginerii au reusit sa finalizeze aparatul abia dupa ce Razboiul s-a incheiat, iar pe 2 noiembrie 1947 a fost testat. “Spruce Goose” nu a zburat decat cateva minute dupa care a fost garat intr-un hangar amenajat special.

 De la acel prim si ultim zbor, uriasul avion nu a mai fost prezentat public niciodata.

Pana la sfarsitul vietii, Hughes a cheltuit milioane de dolari ca sa isi intretina creatia in conditii bune. Dupa moartea milionarului, avionul a fost expus in Long Beach Harbor, California, iar mai apoi in muzeul aeronautic din Oregon.

• 1956: Armata sovietică reprimă sângeros protestul anticomunist al  budapestanilor început în octombrie.

Imre Nagy a fost desemnat prim-ministru de partidul comunist maghiar pe 23 octombrie 1956. Foarte repede a devenit evidentcă el era împotriva intervenției trupelor Armatei Roșii, mai ales că  primise asigurări (care s-au dovedit, în final, mincinoase) de la sovietici ca acestia  nu  vor utiliza violența pentru stopa revoluția maghiară.

Intervenția sovietică a avut loc pe data 23 octombrie 1956 , în aceeași zi când la Budapesta avea loc un mare miting studențesc – desfășurat la Universitatea Tehnică.

Timp de 5 zile s-au duc lupte dure între studenții unguri și forțele AVH (poliția secretă comunista maghiară), ajutate de trupele sovietice (sub pretextul de a apăra țara de invazia NATO ).

În această etapă, trupele sovietice au luptat numai în Budapesta, neintervenind în restul țării.

La 30 octombrie 1956, sovieticii mimează intenția de negociere, iar la 3 noiembrie își schimbă radical poziția, procedând la ocuparea prin forță miltară a Budapestei.

Insurecția maghiarilor s-a soldat cu mii de morți, 13.000 de răniți, cu deportarea a 16.000 de persoane și exilarea a peste 100.000.

În dimineața de 4 noiembrie Imre Nagy a ținut un discurs dramatic la radio, anunțând invazia trupelor sovietice, mai târziu cerând azil la ambasada Iugoslaviei .

A fost înlaturat  și va fi pus în fruntea guvernului comunistul János Kádár, obedient fata de URSS.

Pe 21 este răpit în drum spre casa lui – nefiind respectată înțelegerea cu iugoslavii – și este deportat în Romania, la Snagov, împreună cu mai mulți lideri comunisti reformiști.

Nu a fost dispus să demisioneze și nici să recunoască guvernul lui  janos Kadar, în ciuda presiunilor politice puternice și a somațiilor repetate.

A fost dus in Ungaria în aprilie 1957. Între 9 iunie și 15 iunie 1958 a fost judecat într-un proces cu ușile închise, fiind în cele din urmă condamnat la moarte. Sentința a fost executată chiar în ziua următoare (de menționat că sentința a fost aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Partidului Comunist Maghiar).

Între anii 1961-1989 cadavrul lui a fost ascuns în parcela 301 din Cimitirul Nou  din Budapesta.

Imre Nagy a fost reabilitat în 1989, și a fost reînmormântat solemn în același an la data de 16 iunie.

• 1995: Adunarea Generală a ONU a adoptat, cu o largă majoritate de voturi, Rezoluţia privind asigurarea respectării egalităţii limbilor oficiale la Naţiunile Unite şi combaterea supremaţiei limbii engleze;

 Rezoluţia, care prevede respectarea multilingvismului la ONU, precizează că engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa sunt atât limbi oficiale, cât şi limbi de lucru ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate ale ONU, iar franceza şi engleza sunt limbi de lucru ale Secretariatului Organizaţiei.

Să aveți o zi frumoasă!