4 Noiembrie

Este a 308-a zi a anului. 
Au mai rămas 57 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 57 m și apune la 17 h 01 m.

Citatul zilei

„Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti.” (Tudor Mușatescu, poet, prozator, dramaturg și umorist român, n. 22 februarie 1903 – d. 4 noiembrie 1970)

Rusia, Ziua Unității Naționale sau Ziua Unității Poporului, celebrată din vremea Imperiului Rus și pănă în 1917 

A redevenit sarbatoare nationala in Federatia Rusa in anul 2005.

In ziua de 4 noiembrie ( 22 octombrie SV) rusii comemoreaza revolta populara din noiembrie 1612 in urma careia au fost alungate din Moscova fortele de ocupatie polono-lituaniene,punandu-se capat interventiei straine in Rusia din timpul razboiului polono-rus (1605 -1618).

Din 1613, tarul Mihail I al Rusiei a instituit sarbatoarea numita „Ziua eliberarii Moscovei de invadatorii polonezi”.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1576:  În Războiul de optzeci de ani, după ce soldații spanioli timp îndelungat nu au fost plătiți de Regele Philipp al II-lea, încep prădarea orașului belgian Anvers.

Războiul de Optzeci de Ani, sau Revolta Olandeză ori Revoluția Olandeză, (1568  – 1648) a fost un război între cele Șaptesprezece Provincii ale Țărilor de Jos și Imperiul (Habsburgic) Spaniol, care a condus la crearea unui stat independent, Republica Provinciilor Unite.

La început Spania a reușit să reprime revolta. După capturarea orașului Brielle (Den Briel) în 1572 de către rebelii olandezi, considerată uneori ca dată a izbucnirii conflictului, revolta a renăscut. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar ulterior și oficial, în 1648. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Țărilor de Jos (sau Republica Olandeză) au devenit rapid o putere a lumii secolului XVII datorită vaselelor lor comerciale, cunoscând astfel o perioadă de mare avânt economic, științific și cultural.

Provinciile Țărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului și al nordului Franței) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca mare parte a elitei financiare, intelectuale și culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârșitul războiului, zone întinse ale Țărilor de Jos de sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franței.

În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de independență”, iar secesiunea față de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind Războiul de independență olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obținerea oficială a recunoașterii independenței Țărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Țărilor de Jos ca putere importantă și cu primii pași în construirea imperiului colonial olandez.

• 1715: Austriecii au pus piatra de temelie a Cetăţii Alba Iulia.

Fortăreaţa de la Alba Iulia trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare». În viziunea austriecilor, Cetatea trebuia să fie un stâlp în sistemul lor de apărare împotriva turcilor care le ameninţau graniţele. Lucrările propriu-zise au început în urmă cu 300 de ani. Ştiri pe aceeaşi temă Primăria Alba Iulia începe restaurarea Palatului Principilor din Cetat... Între 1703- 1711 a avut loc Răscoala antihabsburgică din Ungaria şi Transilvania, condusă de Francisc Rakoczi II (răscoala curuţilor împotriva lobonţilor). Românii din Ardeal, săturaţi de atâtea stăpâniri străine, au simpatizat cu mişcarea curuţilor. Cetatea Alba Iulia, fortificaţia principală a Transilvaniei După înfrângerea curuţilor, austriecii victorioşi s-au năpustit asupra oraşului Alba Iulia, care şi-a pierdut statutul de capitală a Principatului Transilvaniei, pe care îl avusese timp de 17 decenii. Instituţiile şi conducerea Principatului au fost mutate la Sibiu, unde se aflau colonişti aduşi din Germania, precum şi interesele majore ale austriecilor. Pe terenul eliberat urma să se ridice, între 1715-1738, Cetatea pe care o vedem şi în zilele noastre.

4 noiembrie 1715.

 A fost ziua în care la Alba Iulia şi-au dat întâlnire comandantul trupelor austriece din Transilvania, guvernatorul Transilvaniei, arhitectul care întocmise planul fortificaţiei, Giovanni Visconti Morando, peste 100 de preoţi români, dar şi alte notabilităţi ale vremii. Reuniunea avea un scop bine definit: punerea pietrei de temelie a Cetăţii, pe care o vedem şi astăzi. Lucrările au căzut în sarcina unei echipe conduse de arhitectul Visconti, cel mai important inginer militar genist al Imperiului Habsburgic din acea vreme. Tot el şi-a pus, trei ani mai târziu, iscălitura şi pe proiectul pentru noua fortificaţie. Cetatea a fost ridicată peste alte două fortificaţii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi Cetatea medievală Bălgrad (termen sub care a mai fost cunoscută Cetatea).

„Pentru a elibera terenul ce urma să fie ocupat de noua fortificaţie, în suprafaţă de peste 140 hectare, s-a hotărât dărâmarea tuturor edificiilor vechiului oraş şi mutarea locuitorilor pe un amplasament situat la est de Cetate, actualul «oraş de jos», plătindu-se proprietarilor unele despăgubiri pentru terenurile şi casele abandonate“, susţine istoricul Gheorghe Anghel. Justificat de construirea Cetăţii şi a glacisului acesteia „a trebuit", potrivit istoricului citat, ca orice urmă de Biserică veche ortodoxă a românilor din oraş să dispară. Astfel, au fost distruse clădirile vechi ale fostei Mitropolii ortodoxe, precum şi cea construită, în 1597, cu sprijinul lui Mihai Viteazul. Despre ultima, istoricul Nicolae Iorga nota în lucrarea sa „Sate şi preoţi din Ardeal" că: „Între clădirile care trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mânăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor sub unul dintre ai lor". Austriecii au cruţat doar Catedrala catolică din Cetate. Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, a fost reînfiinţată, în 1715, şi Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, care fusese desfiinţată timp de 150 de ani, iar bunurile sale aparţinuseră Principilor Transilvaniei.

Fortăreaţa proiectată de Visconti trebuia să fie «place d’arme», adică fortificaţia principală a Transilvaniei, construită după «cele mai noi metode de fortificare». Varianta aleasă a fost în formă de heptagon, adică o magistrală cu şapte bastioane (lucrare de fortificare în colţurile unei fortăreţe) mari ce poartă numele unor sfinţi, dar şi al împăratului autriac Carol al VI-lea şi al soţiei sale, Elisabeta. Zidurile Cetăţii au fost construite din piatră şi cărămidă, într-o tehnică perfectă, fară denivelări, uşor oblice pentru a provoca ricoşarea proiectilelor metalice. Costuri de un milion de guldeni de aur Materialele folosite au fost de provenienţă locală. Pe ambele maluri ale Ampoiului, în zona actualului cartier Lipoveni din Alba Iulia, au fost arse milioane de cărămizi, piatra brută a fost adusă din satul Şard, cea fasonată de la Ighiu, nisipul din râul Mureş, iar piatra pentru var de la Meteş. Munca brută a căzut în sarcina românilor. Istoricul Gheorghe Anghel scrie că la ridicarea fortificaţiei au participat peste 20.000 de iobagi (ţărani care depindeau cu tot ce aveau de stăpânul lor), aduşi din toată Transilvania. Românii erau obligaţi să muncească gratuit câte două săptămâni, prin rotaţie. Pentru transportul materialelor se estimează că se foloseau 3.000 de căruţe. Zidarii şi pietrarii au fost aduşi din Italia, iar sculptorii de la Viena. Cea mai mare parte a lucrărilor la Cetatea bastionară au fost realizate între 1717 şi 1727, sub coordonarea inginerului militar Iosif de Quadri. Este vorba de ridicarea celor şapte bastioane, dar şi a zidurilor de legătură (curtine). Tot în această perioadă au fost finalizate porţile fortificaţiei, I, II-a şi a III-a. Celelalte trei porţi, a IV-a, a V-a şi a VI-a, au fost ridicate până în 1738. Este perioada în care interesul austriecilor pentru Cetatea din Alba Iulia a scăzut considerabil, pe fondul înfrângerilor suferite în faţa turcilor. Lucrările la Cetatea bastionară au fost reluate timid abia în 1747, iar la scurt timp au fost întrerupte. Istoricul Gheorghe Anghel scrie că lucrările de ridicare a celei mai importante fortificaţii pe care o aveau austriecii în Transilvania au implicat costuri uriaşe. Cea mai vehiculată cifră este de un milion de guldeni de aur. 

Decăderea oraşului Alba Iulia 

Teritoriul destinat „oraşului nou“, actualul „oraş de jos“, deşi neted, nu era potrivit pentru construcţii, din cauza terenului mlăştinos. Este motivul principal, pentru care timp îndelungat, suprafeţe întinse de teren din interiorul noului oraş au rămas nefolosite. „La mutarea oraşului de sus, petrecută în 1713, cetăţenii şi populaţia aşa numitului «Oraş Nou» au păstrat numele străzilor din oraţul de sus şi, unde terenul a permis, au păstrat şi plasarea relativă a străzilor“, notează Ana-Maria Caloianu în „Istoria comunităţii evreieşti din Alba Iulia“. Şi aspectul noului oraş lăsa de dorit. „La început nici piaţa, nici străzile oraşului nu erau pietruite, peste tot erau numai bălţi, iar după ploaie abia se mai putea umbla. Trotuare pietruite erau numai pe lângă case şi s-au făcut abia pe la 1852“, mai scrie Ana-Maria Caloianu în lucrarea amintită. Cartiere de meşteşugari s-au înfiripat, abia la sfârşitul anilor 1800 şi începutul anilor 1900.

În Partoş şi Hăiuş locuiau cei care se îndeletniceau cu transportul sării pe râul Mureş, pe când în Lipoveni trăiau meşterii care au lucrat şi la ridicarea Cetăţii. De amenajarea parcului din centrul noului oraş se poate vorbi doar de la mijlocul anilor 1800. Mutarea oraşului pe terasa de luncă a Mureşului a făcut ca oraşul să fie lovit de inundaţii, în 1851, 1857, 1893. Ca un efect al transformărilor petrecute, populaţia oraşului a scăzut tot mai mult. Asta, şi pentru că pătura înstărită, nobilimea, s-a mutat la Cluj. S-a adăugat şi mutarea capitalei Transilvaniei, din Alba Iulia, la Sibiu. Potrivit istoricului citat, dărâmarea clădirilor şi a bisericilor româneşti, părăsirea oraşului de către oameni înstăriţi, catolicizarea forţată a românilor, mutarea instituţiilor importante de la Alba Iulia la Sibiu, au dus la decăderea oraşului cu implicaţii majore în viaţa localnicilor din punct de vedere economic, social-cultural. Situaţia social-economică a oraşului Alba Iulia fost dezastroasă până la Unirea Transilvaniei cu România. Destinul economic al oraşului a fost trasat timp de peste două secole de la Viena. După venirea în Transilvania, austriecii au decis să schimbe rolul şi importanţa oraşului, care, în ciuda trecutului său bogat în evenimente istorice, nu a avut industrie până la 1918. Datele recensământului din 1910, considerat de istorici ca cel mai complex din acea vreme, arată că venitul pe cap de locuitor în Alba era de 3,9 coroane. Comparativ, în Braşov era de 31,5 coroane, iar în Sibiu de 15,7 coroane.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/

• 1847: Britanicul James Young Simpson  descoperă proprietățile anestezice ale cloroformului.

Efectele anesteziante ale cloroformului au fost descoperite, în 1847, de către obstetricianul James Young Simpson (1811-1870), din Edinburgh. Simpson a început să folosească cloroformul pentru a ajuta femeile la naştere. În decembrie 1847, Simpson publica o broşură al cărei conţinut dovedeşte existenţa unor contestări religioase ale metodei. Totuşi obiecţiile au fost puţine şi, în 1848, Simpson însuşi nota că nu a mai întâlnit obiecţii de natură religioasă vizavi de folosirea cloroformului.

Obstreticianul scotian James Young Simpson il foloseste cu succes la nasteri, fiind atacat de cei care citau din Biblie pasajul despre pedepsirea Evei: "Vei naste in durere". Simpson a replicat ca, atunci cand Dumnezeu i-a scos lui Adam o coasta pentru a crea femeia, a inceput prin a-l adormi profund, ca sa-l scuteasca de durere. Argumentul se pare ca a convins-o pe regina Victoria, sef al Bisericii anglicane, din moment ce s-a lasat anesteziata cu cloroform la toate nasterile.

„Când medicii din secolul al XIX-lea au început să utilizeze cloroformul pentru atenuarea durerilor naşterii, Biserica Calvinistă din Scoţia a declarat practica o «invenţie a lui Satana», destinată să zădărnicească ceea ce a proiectat Dumnezeu” – pretindea, în 2006, un articol publicat în prestigiosul The New York Times.

• 1856: În Galați începe prima conferință a puterilor europene privind problemele de navigație pe Dunăre și care înființează Comisia Statelor Riverane Dunării.

Comisia Europeană a Dunării (1856 – 1938) a fost un organism internațional înființat după încheierea Războiului Crimeii și semnarea Tratatului de pace de la Paris pe 18/30 martie 1856 și care stabilea neutralizarea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei județe din sudul Basarabiei și libera circulație pe Dunăre, aflată sub supravegherea unei comisii internaționale.

Aceste decizii politice reflectau noile interese economice în zonă ale puterilor occidentale europene invingatoare in Razboiul Crimeei in urma careia Rusia a fost infranta.

Puterile reprezentate în acest organism internațional erau: Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.

Principatul Moldovei a avut, la început, doar un rol consultativ. După războiul de independență și încorporarea Dobrogei, Regatul României a devenit membru cu drepturi depline al Comisiei.

Pentru buna desfășurare a activității comisiei s-a hotărât, printr-un acord mutual, ca puterea executivă să fie deținută de reprezentantul englez, iar cea administrativă de reprezentantul francez

În toată perioada ei de existență, CED a beneficiat de numeroase scutiri de taxe și impozite și de dreptul de a aborda propriul drapel (cinci benzi orizontale, două de culoare roșie, două de culoare albă și una albastră, cu inițialele C. E. D. în alb).

În cele opt decenii de existență, CED a contribuit la amenajarea cursului inferior al Dunării, dar și la dezvoltarea socio-economică a regiunii. În ciuda tuturor conflictelor regionale sau europene, (răboaiele balcanice, Primul Război Mondial), Comisia a reușit să-și păstreze poziția neutră stabilită prin actul constitutiv.

Astfel, între anii 1862 – 1902, au fost executate 10 tăieturi pe brațul Sulina, care au permis scurtarea drumului dintre Tulcea și Marea Neagră cu 249 km, suprimând 29 de cotituri și mărind adâncimea minimă de la 3,66 la 5,48 m. A fost asigurată dragarea continuă a Dunării, s-a construit un nou far la Sulina, în 1839, care să înlocuiască vechiul far turcesc din 1802 și s-a administrat traficul naval.

Sulina s-a transformat, prin instalarea aici a Comisiei Europene a Dunării, dintr-un sat cu aproximativ 1.000 de locuitori, terorizați de răufăcătorii adăpostiți în smârcurile Deltei, într-un oraș în adevăratul înțeles al cuvântului, cu o populație stabilă, internațională, cu venituri importante și cu necesități economice pe măsură. CED a asigurat asanarea platformei orașului, construcția de străzi, cheuri portuare și diguri de protecție.

S-au pus în funcțiune serviciul telegrafic și de telefonie, uzina de apă și rețeaua de distribuție de apă potabilă, uzina electrică care a asigurat iluminatul portului și străzilor orașului, Sulina fiind astfel printre primele orașe din România care a beneficiat de noul sistem de iluminare publică.

A fost înființat un spital, care acorda asistență medicală gratuită tuturor locuitorilor orașului. CED a participat la construirea mai multor lăcașuri de cult.

• 1860:  Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Legea de organizare a Poliţiei Române

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Sutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIŢIE.

 In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală.

Prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002, data de 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române. Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri, aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române.

În anul 1822 domnitorul Grigore Dimitrie Ghica i-a înmânat Marelui Aga Mihăiţă Filipescu (şeful poliţiei din acele timpuri) drapelul pe care este cusută sigla Steagului Agiei.

Alături de sigla se afla o ghirlandă din aur în interiorul căreia era prezentată Maica Domnului, înaintea îngerului ce-i aduce vestea cea bună (Buna Vestire).

Prima uniformă de poliţie a fost reglementată de către domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea ,,uniforma mare” şi se purta la ceremonii şi zile solemne.

,,Uniforma va fi din postav albastru, scurtă ca fracul, cu gulerul drept, tăiat dinainte şi cu şnur împrejur”, se menţiona în Domnescul Ofis.

Pentru comisari, gulerul era de culoarea vopselei în care comandau: negru, roşu, verde, galben, albastru. Pantalonii erau croiţi tot din postav albastru. Brâul în culorile tricolorului (roşu, galben, albastru), se termina cu ciucuri. Comisarul era încins cu o sabie şi purta pe cap o pălărie în trei colţuri, după un model, am spune, franţuzesc.

 La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emitea “Cronica poliţienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliţii” şi „obişnuitei poliţii”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti.

 Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

 Între sectoarele de activitate s-au numărat serviciile de siguranţă şi circulaţie.

Prin Legea comunală din 1864 s-a creat poliţia comunală de pe lângă primării.

După detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, activitatea poliţienească a stat în continuare în atenţia legiuitorilor.

 În anul 1868, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea privind poliţa rurală, iar in anul 1876 s-a înfiintat „pentru prima dată un serviciu fotografic pentru identificarea delicvenţilor”.

Tot în anul 1876 s-a elaborat Legea pentru instituirea Poliţiei Judiciare în Bucureşti, iar în anul 1879 s-a creat funcţia de Inspector de Poliţie.

În anul 1887, în legea comunală „s-a prevăzut că poliţia administrativă poate exercita măsuri de poliţie comunală la cererea primarilor şi ajutoarelor lor”, urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului (8 iulie 1929.

• 1862: Inventatorul american Richard Gatling brevetează mitraliera.

În 1863, inginerul american Richard Jordan Gatling a inventat mitraliera Gatling. Aceasta a fost prima armă automată, şi era capabilă să tragă sute de gloanţe pe minut. Mitraliera Gatling a fost pentru prima datăă utilizată pe scară largă în Războiul Civil American, începând din 1864.

O mitralieră este o armă de foc de calibru mic, fixă sau portabilă, concepută pentru a executa foc în succesiune rapidă, de regulă cu o cadență de câteva sute de gloanțe pe minut. Succesiunea încărcării, a dării focului și a extragerii tuburilor goale de cartușe este automatizată. Alimentarea cu cartușe se face cu benzi, stocate eventual într-o magazie de muniții. Mitraliera de infanterie dispune, de obicei, și de un afet cu trei picioare (trepied), iar cea de aviație este montată pe un afet fix.

Armele de foc au apărut pe câmpul de luptă ca rezultat al unei căutări constante și persistente a unor modalități de a crește densitatea de foc împotriva inamicului. Una dintre aceste modalități de a crește rata de foc a fost crearea unor arme cu foc continuu.

Încă din secolul al XVI-lea, au existat încercări de a crea astfel de arme. În 1718, avocatul londonez James Puckle a patentat noua sa invenție, „Puckle Gun,” care era un pistol pus pe un trepied și echipat cu un tambur. Rata de tragere comparativ cu o armă convențională era de două ori mai mare, dar arma era și este foarte dificil de utilizat, deoarece necesită mai mulți oameni care s-o opereze. Necesita o lungă perioadă de reîncărcare și nu a fost luată în calcul pentru folosirea sa într-un război.

• 1869: A apărut primul număr al reputatei reviste științifice Nature , înființată de Alexander Macmillan, la îndemnul lui Thomas Henry Huxley.

In prezent revista este t una dintre cele mai citate 10 publicații de știință din lume.

Sub sigla “Nature”, în ultimele decenii au mai apărut alte zece jurnale ştiinţifice, iar subredacţii există la New York, Hong Kong, München sau Tokyo

• 1872: S-a născut  Barbu Ştirbey, om politic român, preşedinte al Consiliului de Miniştri; (d. 24.03.1946).

La 4 iunie 1927  a acceptat solicitarea regelui  Ferdinand de a forma un guvern de “uniune națională”, reușind să formeze un cabinet, în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică PNL si PNT .

Guvernul Știrbey s-a menținut numai două săptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de liberalul Ion. I.C. Bratianu.Atunci când  Carol al II- lea a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a ramas  10 ani.

La Paris, prințul Știrbey a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu.

Revenit din exil, după înlăturarea în 1940  a lui Carol al II-lea, Barbu Știrbey a fost trimis în misiune diplomatică la  Cairo si Moscova , în încercarea de a trata cu Aliații.

În anul 1945, partidele  istorice și Regele  Mihai doreau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui , în timp ce țara era în tranziția de la guvernul lui Rădescu, dar la 2 martie 1945, Petru Groza este impus de Moscova.

Prințul Știrbey a avut o moarte neașteptata si suspecta in 1946, fiind diagnosticat cu cancer hepatic, depistat imediat dupa ce a participat la un dineu la Ambasada Sovietica din Bucuresti .

“Prințul alb” al politicii românești a fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Stirbei, la Capela din parcul Palatului din Buftea.

• 1873: Americanul John B. Beers a patentat prima coroană dentară din aur, un inlocuitor ce acoperea intreaga suprafata a dintelui.

 Coroana dentara foloseste la invelirea completa a unui dinte deteriorat. Sustine dintele si ii da forma si structura functionala a unui dinte natural.

• 1873: Americanul Anthony Iske a patentat mașina de tăiat carne în felii.

• 1879: A fost patentată prima casă de marcat de către James J. Ritty din Dayton, Ohio.

Supranumita “casierul incoruptibil”, a devenit in foarte scurt timp celebra datorita zgomotului inconfundabil pe care il facea in momentul in care era folosita. In 1884, John H. Patterson a adaugat acestei inventii o rola de hartie care inregistra vanzarile facute. In 1906 aparea si primul model de casa de marcat cu motor electric.

• 1890: S-a dat în folosință City and South London Railway, prima linie de metrou din lume și prima linie a metroului londonez.

City and South London Railway (C&SLR) a fost prima linie de transport feroviar urban subterană de adâncime (metrou), și prima mare cale ferată care a folosit tracțiune electrică. Linia a fost inițial proiectată pentru trenuri trase cu cablul, dar din cauza falimentului constructorului de cablu, s-a ales un sistem cu tracțiune electrică – tehnologie experimentală la vremea aceea.

La deschiderea sa în 1890, linia avea șase stații și o lungime de 5,1 km într-o pereche de tuneluri între City of London și Stockwell, trecând pe sub Tamisa. Diametrul tunelurilor a restricționat dimensiunile trenurilor, și vagoanele mici cu scaune cu spătar înalt au fost botezate „celulele căptușite”. Calea ferată a fost extinsă de mai multe ori spre nord și spre sud, ajungând să deservească 22 de stații pe o distanță de 21,7 km din Camden Town în nordul Londrei până la Morden în Surrey.

• 1916: S-a născut  Ruth Handler, creatoarea americană a păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului „Mattel”, cea mai mare companie de jucării din lume, creată în 1945; (d.28.04.2002).

Ruth Handler, creatoarea păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului Mattel, cea mai mare companie de jucării din lume, s-a născut la data de 4 noiembrie 1916, în Denver, Colorado.

Povestea celebrei păpuși a început să fie scrisă de Ruth Handler în timp ce își urmărea fiica jucându-se cu păpușile de hârtie. La acea vreme, majoritatea jucăriilor erau reprezentate prin figuri de copii. Așa i-a venit ideea creării unei păpuși cu corp și chip de adult, tridimensională. De aici a început povestea Barbie.

Handler și-a prezentat ideea unui director de la Mattel Corp., compania pe care soțul ei, Elliot Handler, și Harold Matson o înființaseră cu ani în urmă. Conducerea companiei, formată doar din bărbați, a respins ideea. Însă, în vara anului 1956, în timp ce se afla în vacanţă în Elveția, Ruth a descoperit într-o vitrină o păpușă, care arăta cu totul altfel decât cele obișnuite până atunci: avea un trup de adolescentă, păr lung și blond, legat în coadă de cal. La întoarcerea din Europa, Ruth Handler a realizat păpușa Barbie, botezată după fiica sa, Barbara.

De la crearea și lansarea sa, din 1959, și până în prezent, păpușa Barbie a dat tonul în lumea jucăriilor pentru fetițe. Lui Barbie i s-au alăturat prieteni și membri ai familiei: Ken, numit după fiul familiei Handler, în 1961, Midge, în 1963, Skipper în 1965 și Christie, o păpușă afro-americană, prima din mai mulți prieteni de diferite etnii, în 1968. Din 1995, Barbie are și o soră, Baby Sister Kelly, iar din 1997 o prietenă în scaun cu rotile. „Fiecare fetiţă din lume avea nevoie de o păpuşă prin intermediul căreia să îşi proiecteze propria imagine în propriul vis despre propriul viitor", spunea într-un interviu din 1977 antreprenoarea americană.

Ruth Handler s-a stins din viaţă în aprilie 2002, dar nu înainte de a face milioane de fetiţe fericite.

• 1922: Exploratorul englez Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankamon, în Egipt.

Băiatul faraon s-a născut în anul 1341 î.Hr. în orașul Aketaton („Orizontul lui Aton”). La vârsta de 7 ani Tutankamon a luat-o de soție pe frumoasa Ankesenamon („Ea trăiește pentru Amon”), sora sa vitregă. Doi ani mai târziu, fratele său mai mare, Smenkhkare si Luca Alexe, moare, tronul revenindu-i lui. A abandonat cultul tatălui său, revenind la zeii tradiționali.În al doilea an de domnie, Tutankhamon părăsește Tel al-Amarna, efemera capitală întemeiată de Akhenaton, și se instalează la Memfis, aproape de actualul Cairo. Face din el centrul administrativ, și în același timp, își schimbă numele din Tutankhaton, „imagine vie a lui Aton”, în Tutankhamon, „imagine vie a lui Amon”, marele zeu al Egiptului, adorat în temple de la Karnak până la Teba, capitala religioasă. Demolarea monumentelor închinate lui Aton începe. Sanctuarele sunt demontate rând pe rând, blocurile lor de piatră fiind refolosite în noile construcții. Tutankhamon pune să se decoreze unii pereți ai templelor de la Karnak și Luxor, închinate lui Amon, și să se ridice numeroase statui ale zeului și ale lui însuși. Pe plan extern, au avut poate loc două expediții militare, una în Orientul Apropiat, cealaltă în Nubia.

Numele oficial Tut-ankh-Amon era Nebkheperure numele Tutankhamon fiind unul foarte personal și mai puțin important. Celebritatea postumă a lui Tutankhamon se datorează mormântului său din Valea Regilor de lângă Teba, descoperit în 1922 de britanicul Howard Carter, singurul mormânt al unui faraon care timp de 3.200 de ani a scăpat neprofanat și nejefuit.

Blestemul Atunci când Carter și Carnavon au coborât treptele, Carnavon s-a îngrijorat de o înțepătură de insectă, iar când a tăiat-o cu o lamă, înțepătura s-a infectat, provocându-i o pneumonie, astfel pe 5 aprilie 1923, a decedat. Înainte de asta, canarul lui a fost mâncat de un șarpe (simbolul faraonului), chiar în ziua când mormântul a fost deschis. Apoi, alți zeci de oameni au murit în 20 ani… Unii cred că a fost de vină blestemul. Foarte multe inscripții spun despre acest blestem de ex: „cel ce va atinge mormântul faraonului, va fi răzbunat de leu, crocodil și de către hipopotam” sau „Moartea îi va secera pe cei care vor tulbura liniștea faraonului”. Unii cred că moartea lui Carnavon ar avea legatură cu profanarea mormântului. Când l-au deschis, ca să scoată masca de aur, Carter ar fi trebuit să-i profaneze mumia. Mulți îl acuză pe Carter, deoarece ar fi distrus toate dovezile morții sale și ar fi produs acel blestem.

Arheologul, sustinut financiar de catre lordul Carnarvon, a muncit cinci ani pana sa faca descoperirea vietii sale, mormantul conducatorului egiptean din Valea Regilor fiind gasit intact.

Tutankhamon s-a aflat in fruntea Egiptului la sfarsitul secolului al XIV-lea i. Hr. si a murit la varsta de 18 ani. Mumia sa a fost depusa intr-un sarcofag din aur masiv, iar in camera mortuara se aflau mii de obiecte din metale pretioase. Pentru catalogarea obiectelor gasite in cavou, Carter a avut nevoie de aproximativ 10 ani. Descoperirea a ramas in istorie datorita bogatiilor aflate in camera mortuara, dar si a legendelor care au circulat pe seama lui Tutankhamon.

Datorita faptului ca multe dintre persoanele care au participat la expeditia arheologica au decedat la scurta vreme dupa deschiderea mormantului, s-a crezut in existenta unui blestem a lui Tutankhamon. Lordul Carnarvon, de exemplu, a decedat la scurt timp dupa marea descoperire in urma unei intepaturi de insecta. Moartea altor 20 de persoane care au avut intr-un fel sau altul legatura cu mumia a fost pusa tot pe seama acestui blestem.

Carter a trait insa inca 17 ani, decedand la varsta de 65 de ani. Tutankhamon, fiul faraonului Amenhotep al IV-lea, a ajuns conducatorul Egiptului pe cand avea 10 ani, iar in scurtul timp cat a domnit nu s-a remarcat cu nimic. In schimb, a ramas in istorie pentru artefactele de o inestimabila valoare langa care a fost inmormantat.

• 1923: S-a născut magnatul berii olandeze Freddy Heineken,preşedinte al Consiliului General al „Heineken Holding”; (d.03.01.2002).

Heineken. Un nume devenit legendă, care răsună a voioşie prin toate crâşmele şi restaurantele încă din 1864. Astăzi, puţini sunt cei nefamiliarizaţi cu produsele companiei. Dar şi mai puţini ştiu povestea fabuloasă din culise. Despre asta alege să vorbească regizorul suedez Daniel Alfredson în cea mai recentă peliculă a sa, „Răpirea lui Freddy Heineken”.

Alfred „Freddy” Heineken, nepotul lui Gerard Adriaan Heineken – fondatorul companiei ce îi poartă numele –, era unul dintre cei mai mari magnaţi olandezi din a doua jumătate a secolului XX. Traiul său liniştit şi luxos a fost întrerupt brusc, atunci când a fost răpit împreună cu şoferul său, Ab Doderer. A rămas în captivitate între 9 şi 30 noiembrie 1983 şi pe capul său a fost pusă o sumă de răscumpărare imensă: 35 de milioane de guldeni olandezi. Aproximativ 16 milioane de euro. Aceasta a fost cea mai mare răscumpărare plătită vreodată pentru o persoană. Răpirea a fost planificată timp de doi ani. Au existat şi tentative eşuate, ca în orice astfel de întreprindere serioasă. Dar criminalii au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul pe 9 noimebrie, la ora 18:56, în Amsterdam. Din acel moment au început jocurile pentru bani şi viaţă.

Evenimentul a fost sursă de inspiraţie pentru autori de cărţi şi filme, precum Peter R. de Vries, autorul volumului De ontvoering van Alfred Heineken (1987), şi regizorul Maarten Treurniet, care a semnat pelicula „De Heineken ontvoering” (2011). Scenariul filmului lui Alfredson a fost scris în colaborare cu William Brookfield şi Peter R. de Vries, având la bază cartea lui de Vries. Rolul lui Freddy Heineken este jucat de Anthony Hopkins. Pelicula se află deja în cinematografele din toată ţara.

• 1924: În  statul american Texas, a fost aleasă prima femeie guvernator, “Ma” Miriam.

• 1929: S-a născut Shakuntala Devi, femeia supranumită „calculatorul uman”, datorită capacităţii ei extraordinare de a realiza calcule matematice complexe în minte.

Shakuntala Devi (n. 4 noiembrie 1929 la Bangalore - d. 21 aprilie 2013) a fost o femeie din India, supranumită calculatorul uman, datorită capacităților sale mentale deosebite.

Și-a petrecut toată viața călătorind și demonstrându-și talentul de a reține numere și de a efectua mintal calcule complicate.

În 1982 a fost înscrisă în Cartea Recordurilor.

S-a născut într-o familie hindusă de tip brahmin de limbă kannada. Se căsătorește cu Santosh Anand Ratanparke din Maharastra și se stabilește în Hyderabad.

Încă de la vârstă fragedă manifestă abilități neobișnuite, fiind un adevărat copil minune. Astfel, la numai șase ani se prezintă la Universitatea din Mysore unde își prezintă capacitățile deosebite de memorare a numerelor. Tatăl ei, care lucra la circ, renunță la profesie și începe să meargă în turnee alături de fiica sa. Amândoi se mută la Londra în 1944.

Fără a avea vreo pregătire școlară deosebită, Shakuntala Devi reușește să efectueze calcule de mari dimensiuni. A fost testată de profesorul de psihologie Arthur Jensen de la Universitatea din California.

A lucrat și ca astrolog și a mai scris și cărți de gastronomie și romane de ficțiune.

De asemenea, in 1977, in urma căsătoriei cu un bărbat homosexual, a inceput un studiu pe această temă, pentru a înțelege cât mai bine despre cauzele respectivei orientări. Acest studiu a dus la publicarea unei carti sub numele de "The World of Homosexuals". Cartea a fost considerată un pionierat, având pentru prima oară interviuri a doi bărbați homosexuali tineri, un cuplu din Canada sperând la dreptul de a se căsători, si opiniile unui călugăr despre homosexualitate. De asemenea conține si anecdote despre literatura deja existentă în acel timp despre subiect. Ca incheiere, ea atrage atenția la decriminalizarea homosexualității în India, și "acceptare pe deplin, nu doar simpatie sau toleranță"

A încetat din viață în urma unor probleme respiratorii și complicații la inimă și rinichi. La 84 de ani de la naștere, pe 4 noiembrie 2013, este omagiată de Google printr-un Doodle, în care numele Google apare pe un display de calculator alături de chipul ei.

În 1980 a înmulţit corect două numere a câte 13 cifre (7.686.369.774.870 şi 2.465,099.745.779), în numai 28 de secunde (timp necesar, de altfel, pentru a pronunţa răspunsul calculului, un număr alcătuit din 26 de cifre), în cadrul Imperial College din Londra, performanţa asigurându-i un loc în ediţia din 1982 a Cărţii Recordurilor; a fost, de asemenea, astrolog şi autoare de cărţi (m. 2013)

• 1938: Primul aer condiționat pentru autoturisme

In aceasta zi, la al 40-lea Salon Auto National, deschis in Chicago, Illinois, a fost prezentat un echipament de ultima ora in confortul auto - aerul conditionat.
Un prototip Packard ingloba in dispozitiv foarte scump care permitea ocupantilor masinii sa calatoreasca in confort, intr-un climat controlat chiar si in zilele calduroase sau umede, la un pret de 274 de dolari. Dupa ce soferul alegea temperatura dorita, sistemul de aer conditionat Packard, racea sau incalzea aerul din autoturism la nivelul setat, apoi dezumidifica, filtra si recircula aerul pentru a crea un climat placut. Unitatea principala care controla aerul conditionat era localizata in spatele banchetei al autoturismului Packard, de unde doua circuite de tubulatura incalzea sau racea habitaclul. Capacitatea unitatii de aer conditionat era echivalenta cu 1.5 tone de gheata in 24 de ore, atunci cand masina era condusa la viteza de autostrada.
Aceasta inovatie a primit aprecieri pe scara larga la salonul auto, dar fiind un accesoriu foarte scump nu a fost la indemana oricui pentru urmatoarele decade.
Cu toate acestea, atunci cand aerul conditionat auto a devenit accesibil, imediat a ajuns un lux fara de care proprietarii de automobile nu ar putea trai.

• 1946: Începe să funcţioneze oficial UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; 

La această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956)

UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, conform denumirii originale din engleză, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization) a fost fondată la 16 noiembrie 1945. Își are sediul în Paris, Franța, dar are și 73 de suboficii active în diverse țări ale lumii.

Constituția adoptată în Conferința de la Londra din noiembrie 1945 și aplicată începând cu 4 noiembrie 1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Regatul Unit, Noua Zeelandă, Arabia Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franța, Republica Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Cehoslovacia, Brazilia, Liban și Grecia).

UNESCO are 195 de state membre și 9 state asociate. România este membră UNESCO din 27 iulie 1956.

Scopul organizației este de a contribui la pacea și securitatea lumii prin colaborarea între națiuni în educație, știință, cultură, și comunicații pentru a se reuși stabilirea unui respect față de justiție universal, pentru corectitudinea justiției și pentru drepturile și fundamentele omului liber, indiferent de rasă, limbă sau religie, după Carta Națiunilor Unite.

Una dintre misiunile UNESCO este cea de a menține o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror conservare și salvare sunt importante pentru comunitatea mondială.

 

• 1948: Lui T.S. Eliot i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură.

Thomas Stearns Eliot (n. 26 septembrie 1888 – d. 4 ianuarie 1965) a fost un poet anglo-american, dramaturg și teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T.S.Eliot a revoluționat întreaga poezie modernă engleză.

Motivația Juriului Nobel

"...pentru contribuția sa remarcabilă, de pionierat, la poezia zilelor noastre".

S-a născut în St.Louis, Missouri și a fost mezinul răsfățat al unei familii cu 7 copii. Mama sa, profesoară și poetă aspirantă, este cea care îi face cunoștința cu poezia. În 1910, Eliot își încheie studiile de filozofie la Harvard, deși frecventează cursurile numai selectiv. Petrece un an la Paris unde scrie Cântecul lui Alfred Prufrock, poemul care îi aduce consacrarea. Aici va frecventa cursurile universității din Sorbona, iar în Anglia va studia și la Oxford. În 1914, pleacă în Anglia cu o bursă de studii. O întâlnește aici pe Vivienne Haigh-Wood (1888 - 1947), o guvernantă, dansatoare și morfinomană. În ciuda protestelor familiei, Eliot se căsătorește cu ea.

După moartea tatălui său, în 1919, suferă o cădere nervoasă. În timpul recuperării, scrie poemul Țara pustie, devenit simbolul generației postbelice, generație deziluzionată și debusolată, și totodată piatră de temelie a poeziei moderne. În 1933 divorțează de Vivienne, care va fi apoi internată într-un spital de boli mentale.

În 1930 scrie Miercurea păresimilor (Ash Wednesday) și ultimul ciclu, Patru cvartete (Four quartets) apare în 1940. Volumul său Old Possum's Book of Practical Cats, pe care l-a scris pentru nepoții săi, s-a transformat în libretul musicalului Cats și a rămas pentru câteva decenii consecutiv un mare hit pe Broadway.

În 1957 se căsătorește în secret cu Valery Fletcher (n. 17 august 1926), fosta lui secretară, o femeie cu 38 de ani mai tânără. Moare la 4 ianuarie 1965 la Londra. Corpul îi este incinerat și, conform dorinței sale, cenușa este dusă în satul din care strămoșii lui emigraseră spre America.

• 1956: Invadarea Ungariei de către tancurile sovietice și instalarea guvernului contrarevoluționar condus de János Kádár; revoluția maghiară a fost declanșată la 23 octombrie iar luptele au durat pâna la 14 noiembrie.

Tancurile sovietice au invadat Ungaria, aflata in plina revolta populara anticomunista.Forţa aeriană sovietică a bombardat o parte din capitala ungară, Budapesta, iar trupele ruse au intrat în oraş, dupa o ofensivă masivă inceputa in zori.

• 1980: Bob Marley era botezat in Biserica Ortodoxa Etiopiana din Kingston, convertindu-se la miscarea religioasa Crestina Rastafariana, o miscare pornita din Jamaica la inceputul secolului XX. 

Bob Marley a primit numele Berhane Selassie.
 

• 1988:  În Statele Unite, mare parte dintre cele 50.000 de computere functionale deja la acea data era afectata de un virus trimis, se pare, de pe computerul unui student al Universitatii Cornell, prin ARPAnet.

Să aveți o zi frumoasă!