19 Decembrie

Este cea de-a 353-a zi a anului 2017.
Au mai rămas 12 zile până la sfârşitul anului.
Soarele răsare la 07 h 48 m şi apune la 16 h 38 m.

Citatul zilei

„Numai cei care ştiu cât de greu supravieţuim furtunilor vieţii ştiu de ce nu putem trăi fără ele.” (Emily Bronte, scriitoare engleză, n. 30 iulie 1818 - d. 19 decembrie 1848)  

Sfânta Cuvioasă Aglaia

Sfanta Aglaia (+290 ) a fost fiica unuia dintre conducatorii Romei in vremea crudului Imparat Diocletian. Avand o mare avere, Sfanta Aglaia a zidit o biserica ce adapostea sfinte moaste. Aici se petreceau numeroase minuni, ce-i indemnau pe oameni la credinta. Sfanta Aglaia este un exemplu de om bogat ce nu si-a pierdut credinta, ci si-a pus tot ce avea, suflet si avere, in slujba lui Dumnezeu si a oamenilor. Chiar daca initial dusese o viata plina de pacate, atunci cand a descoperit adevarata credinta, viata ei s-a schimbat intru totul, cinstind si slavind fara incetare numele Domnului. Biserica Ortodoxa o sarbatoreste pe Sfanta Cuvioasa Aglaia pe data de 19 decembrie.

Semnificatia numelui Aglaia

– din greaca: stralucitor, sclipitor, minunat, numele acesta ne aminteste ca viata omului trebuie sa fie stralucitoare si minunata si ca doar un suflet curat poate da stralucire vietii – “ Cand veti curata sufletele voastre, atunci vor straluci si se vor impartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate ce vor putea primi si ele stralucire”. – Sfantul Dionisie Areopagitul.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1241: Termenul "parlament" a fost utilizat pentru prima dată într-un document regal oficial prin care în Anglia se convoaca consiliul regelui (Henric al III-lea).

• 1741: Exploratorul danez Vitus Bering, aflat în serviciul Rusiei, a descoprit peninsula Alaska şi strâmtoarea ce-i poartă numele.

Stramtoarea Bering, una din cele mai importante din punct de vedere geografic si istoric, desparte Alaska de extremul nord-est al Rusiei. Pe aici, in vremuri preistorice (acum aproximativ zece mii de ani), oamenii primitivi au putut migra din Asia in America de Nord, asa cum o atesta numeroase descoperiri paleoantropologice. Numele provine de la marele explorator danez Vitus Jonassen Bering, care a efectuat doua expeditii stiintifice de pionierat in acea zona strabatuta de Cercul polar artic.

Vitus Bering nu a pasit in Alaska

 Nascut in 1681, in localitatea Jylland de la Marea Baltica, Bering se angajeaza la 18 ani in marina ruseasca, aflata mereu in cautarea unor specialisti straini. Dupa 20 de ani de cariera stralucita, tarul Petru cel Mare ii acorda (in 1724) titlul de sef expeditionar in extremul orient al Rusiei – pe atunci prea putin cunoscut. Danezul se inconjoara de reputati oameni de stiinta ai epocii, in vederea efectuarii unor studii plurivalente in regiunea Siberiei si peninsulei Kamceatka. Insusi Bering urmareste construirea navelor si organizarea strategiei calatoriilor care aveau sa infrunte un mediu extrem de ostil atat din punct de vedere al climei, cat si al reactiilor localnicilor – iakuti, eschimosi etc., care nu mai avusesera de-a face cu oamenii tarului. Si, in pofida greutatilor inimaginabile ale drumului pana in Marea Ohotk, Kamceatka si insulele din acea zona a Pacificului, sotia lui Bering, Anna-Christina Pulse, l-a insotit permanent si i-a nascut patru copii.

 Prima expeditie a durat intre 1724 si 1730. Cu acest prilej, marele explorator si oamenii de stiinta ce-l insoteau au facut importante documentari de natura biologica, etnologica si cartografica. Hartile realizate atunci si pe care erau trecute cu mare precizie toate reperele geografice din nord-estul Rusiei si legatura dintre Oceanul Pacific si Oceanul Inghetat de Nord (stramtoarea care urma sa se numeasca Bering) au fost folosite cu succes, treizeci de ani mai tarziu, de James Cook.

Invins de gerul artic

 A doua expeditie, organizata in intregime tot de Vitus Bering, a debutat in 1741. Nava „Sfantul Petru” pe care se afla exploratorul danez a depasit Insulele Aleutine si a ajuns pana in apropierea Alaskai, pe Insula Kayak. Datorita frigului si a perfidelor banchize care amenintau integritatea ambarcatiunilor, Bering a decis sa nu se avante pe noul teritoriu si sa astepte indreptarea vremii. Din pacate, au urmat patru luni de furtuni polare ingrozitoare si in noiembrie 1741 exploratorul si multi dintre oamenii sai au murit de epuizare, de frig sau de scorbut. Cel care a clarificat primul legaturile maritime ale Rusiei cu America de Nord nu a putut sa puna piciorul pe teritoriul Alaskai.

 Abia in 1991 a fost descoperit mormantul lui Vitus Bering si al altor opt camarazi, pe insula care-i poarta numele si aflata in preajma Peninsulei Kamceatka. Apoi, stiind ca vor muri de foame si de frig, ramasesera langa locul ingropaciunii, asteptand inevitabila moarte... Pe langa cartografierea exceptionala a acelei regiuni a globului, expeditiile lui Bering au evidentiat pentru prima oara inrudirile dintre locuitorii Siberiei si Alaskai, aflate pe doua continente care in vremuri preistorice nu erau despartite de ape. Strâmtoarea Bering este situată între Capul Dejnev, Rusia (punct situat la extremitatea estică, 169°43' E, a Asiei) și Capul Prince of Wales, Alaska (punct situat la extremitatea vestică, 168°05' V, a continentului american), aproximativ la latitudinea de 65° 40' N (la sud de Cercul Polar).

• 1852: S-a născut Albert Michelson, fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru fizică (1907).

Albert Abraham Michelson (n. 19 decembrie, 1852 – d. 9 mai, 1931) a fost un fizician evreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurării vitezei luminii și în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru instrumentele sale de precizie optică și investigațiile spectroscopice și metrologice efectuate cu ajutorul acestora.  A devenit primul american care a primit premiul Nobel într-un domeniu științific.

Pe durata carierei sale, Michelson a luat contact cu mai multe ramuri ale fizicii dar, datorita unui instinct special pe care se pare ca-l poseda, el a excelat in optica.

El a facut primele primele masuratori ale vitezei luminii cu o delicatete uimitoare si in 1981 a inventat interferometrul in scopul descoperirii efectului produs de miscarea Pamantului la viteza observata.

In colaborare cu profesorul E. W. Morley si utilizand interferometrul el a aratatca lumina se deplaseaza cu viteza constanta in toate sistemele de referinta interioare.

De asemenea, instrumentul a permis masurarea distantelor, cu o mai mare acuratete, cu ajutorul lungimilorde unda.

La solicitarea Comitetului International de Greutati si Masuri, Michelson a masurat metrul standard in conditiile lungimii de unda a luminii de cadmium.

El a inventat spectroscopul esalon si in timpul activitatii sale din timpul razboiului in Marina, el a facut cercetari pe dispozitive pentru uz naval - el a realizat un telemetru, inclus in echipamentul de baza al Marinei Militare a US. Cand a revenit la viata civila Michelson s-a interesat mai mult de astronomie si in 1920 cu ajutorul interferentei luminii si o versiune imbunatatita a instrumentului sau, el a masurat diametrul stelei Betelgeuse : aceasta a fost prima stabilire a dimensiunilor unei stele care a putut fi considerata corecta.

Cu numeroase lucrari, Michelson a contribuit la multe publicatii stiintifice si printre cele mai importante lucrari ale sale sunt clasicele :

Viteza luminii(1902),

Undele luminoase si utilizarea lor(1899-1903)

Studii de optica(1927).

Michelson a fost membru de onoare a numeroase societati in toata America si in 10 tari europene si a primit numeroase titluri stiintifice onorifice de la

10 universitati americane si straine. A fost Presedinte al Societatii Americane de Fizica(1900), Societatea Americana pentru progresul stiintei(1910-1911) si

Academia Nationala a Stiintelor(1923-1927).

A fost membru de onoare al Societatii Astronomice Regale, Societatea Regala din Londra si Societatea Optica; asociat al Academiei Franceze si, printe multe alte premii, el a primit Medalia Matteucci(1904); Medalia Copley(1907); Medalia Elliot Cresson(1912); Medalia Draper(1923) si Medalia Duddell(1929).

Michelson s-a casatorit cu Edna Stanton din Lake Forest, Illinois in 1899. Ei au avut un fiu si trei fiice. A murit in 1931.

• 1863: Englezul Frederick Walton a obţinut patentul pentru linoleum.

La 19 decembrie 1863, la Londra, a fost patentat linoleumul, de către Frederick Walton.

Înainte, era folosită, pentru acoperirea podelelor, mușamaua. În 1843, Elijah Galloway a inventat kamptulicon, o învelitoare elastică pentru podele care avea un ingredient costisitor: cauciuc adus din India.

Linoleum-ul lui Walton era făcut din pânză pentru ambalaj cu un liant din ulei de in, rășină și pigmenți pentru culoare. Pânza pentru ambalaj era învelită în mai multe straturi după care era presată, la căldură, între doi cilindri. Linoleum-ul sau kamptulicon era mai călduros și mai confortabil pentru picioare decât mușamaua obișnuită.

Linoleum este un cuvânt compus format de la denumirile în latină ale pânzei de in și ulei. Walton a înființat o fabrică în Anglia, în 1864. Linoleum-ul a fost produs pentru prima dată în Statele Unite în 1873.

Devenit în decursul timpului unul dintre cele mai folosite materiale de acoperire pentru pardoseli, linoleumul a fost inventat întâmplător (ca atâtea şi atâtea alte descoperiri epocale) de către englezul Frederick Walton, în anul 1860.

Sperând că ar putea obţine un substitut pentru cauciucul indian, Walton a observat întâmplător pelicula formată de uleiul solidificat de seminţe de in (linoxină) pe o cutie de vopsea. Uleiul brut de in oxidează foarte lent; Walton a accelerat procesul prin încălzirea materialului cu acetat de plumb şi sulfat de zinc. Acest lucru a făcut ca uleiul să devină o masă răşinoasă, în care apoi s-au introdus câteva bucăţi de pânză obişnuită de bumbac până la obţinerea unui material aplicabil în strat gros.

În continuare, masa astfel rezultată a fost fragmentată şi fiartă împreună cu benzen sau alţi solvenţi similari, pentru a forma un lac. Walton planificase iniţial să-şi vândă lacul fabricanţilor de materiale impermeabile, brevetându-şi totodată procedeul în 1860. Cu toate acestea, metoda sa a întâmpinat probleme: pânza de bumbac se dezagrega repede, astfel încât i-au mai trebuit câteva luni pentru a produce o cantitate suficientă de linoxină, iar lacurile sale au suscitat puţin interes pe piaţă. În plus, prima sa fabrică a ars, el însuşi suferind ulterior de erupţii persistente şi dureroase. În curând, Walton a descoperit o cale mai uşoară de a transfera uleiul pe fâşiile de bumbac, anume prin suspendarea acestora şi stropirea uleiului de sus, încercând totodată să amestece linoxina cu rumeguş şi praf de plută pentru a o face mai puţin lipicioasă.

În 1863 el a aplicat pentru încă un brevet motivând „pânza sau alte ţesături puternice adecvate sunt acoperite pe suprafaţa superioară cu o compoziţie de ulei oxidat, praf de plută, cauciuc sau răşină … aceste suprafeţe fiind apoi imprimate, gravate sau ornamentate altfel. Partea inferioară a acestui tip de material e acoperită cu un strat de uleiuri oxidate, respectiv cu uleiuri oxidate şi cauciuc sau răşină, de preferinţă fără un adaos de plută.” La început, Walton şi-a numit invenţia „Kampticon”, o denumire în mod deliberat apropiată de „Kamptulicon”, numele unei pardoseli existente, dar a schimbat-o curând în „Linoleum”, termen derivat din cuvintele latinesti linum (“in”) şi oleum (“ulei”).

În 1864 a înfiinţat Linoleum Manufacturing Company Ltd., cu o fabrică la Staines, în apropiere de Londra. Noul produs nu s-a dovedit imediat popular, în principal din cauza concurenţei intense reprezentate de muşama şi deja amintitul produs Kamptulicon, compania activând în pierdere în primii cinci ani, până când Walton a început o campanie intensivă de publicitate, deschizând totodată şi două magazine în Londra pentru vânzarea în exclusivitate a Linoleumului. După ce Walton şi-a scos brevetul, şi alţi inventatori au început propriile experimente, iar în 1871 William Parnacott a patentat metoda de producere a linoxinei prin suflare de aer cald într-un rezervor de ulei de in pentru câteva ore, răcind apoi materialul în tăvi. Spre deosebire de procesul lui Walton, care necesita câteva săptămâni, metoda de Parnacott reclama doar o zi sau două, dar calitatea linoxinei nu era la fel de bună. În ciuda acestui fapt, multi producători au optat pentru procesul mai puţin costisitor al lui Parnacott. Walton s-a găsit curând în faţa concurenţei altor producători, inclusiv o societate care a cumpărat drepturile pentru procedura dezvoltată de Parnacott şi a lansat propriul material de acoperire a pardoselii pe care le-a numit Corticine, de la latinescul cortex (“scoarţă”). Corticine era realizat în principal din praf de plută şi linoxină, fără un suport de pânză, şi a devenit foarte popular deoarece era mai ieftin decât linoleumul.

În 1877, oraşul scoţian Kirkcaldy, în comitatul Fife, a devenit cel mai mare producător de linoleum din lume, având nu mai puţin de şase manufacturi, cea mai notabilă fiind Michael Nairn & Co, care producea material de acoperire pentru pardoseli încă din 1847. Walton a fondat American Linoleum Manufacturing Company în 1872, în Staten Island, în colaborare cu Joseph Wild, oraşul în care fusese înfiinţată compania fiind ulterior denumit Linoleumville (şi redenumit apoi Travis în 1930). A fost prima fabrică de linoleum din SUA, urmată apoi curând de American Nairn Linoleum Company, fondată de Sir Michael Nairn în 1887 în Kearny, New Jersey. Nemulţumit că Michael Nairn & Co utiliza numele de Linoleum, Walton a deschis un proces pe motivul utilizării ilegale a denumirii. Cu toate acestea, termenul nu fusese înregistrat ca denumire comercială, iar Curtea a opinat că, oricum ar fi fost, ajunsese deja atât de folosit pe scară largă, că devenise generic, la numai 14 ani de la inventare. Astfel, linoleumul este considerat a fi primul nume de produs devenit termen generic. Între momentul inventării sale în 1860 şi anii 1950, când a fost înlocuit de alte materiale dure de acoperire a pardoselilor, linoleumul a fost considerat a fi un produs excelent şi ieftin pentru pavarea zonelor de trafic intens.

 La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a fost larg folosit la holuri şi pasaje. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor îl asociază cu modul în care a fost utilizat de-a lungul secolului XX, anume pentru acoperirea pardoselilor din bucătărie. Rezistenţa sa la apă a permis o întreţinere uşoară şi mai ales respectarea condiţiilor sanitare şi de igienă. Printre alte produse concepute de Walton se numară şi aşa numitul Linoleum muralis, material realizat în 1877 şi care a devenit mai bine cunoscut ca Lincrusta. Fiind în esenţă un linoleum de acoperire al pereţilor extrem de durabil, Lincrusta putea fi fabricat astfel încât să imite tencuiala, lemnul sculptat sau chiar pielea. A fost un mare succes şi a inspirat o imitaţie mult mai ieftină, Anaglypta, produs conceput iniţial de unul dintre managerii magazinelor lui Walton. Walton a încercat, de asemenea, sa integreze desene şi modele în linoleum încă din faza de fabricaţie, punând în vânzare variante de linoleum cu aspect de granit, marmură ori cu model în dungi. Următorul produs realizat de Walton în 1882 a fost linoleumul încrustat, care aducea noutatea unor culori ce pătrundeau prin toată textura materialului, în condiţiile în care pe piaţă existau doar variante de linoleum produs în culori solide, eventual cu modele imprimate pe suprafaţă. Linoleumul încrustat era realizat printr-o metodă specială, prin care granule de diferite culori erau plasate în tăvi de metal cu forme predefinite, iar ulterior foile erau trecute prin role încălzite pentru a fuziona cu ţesătura suport.

În 1898 Walton a conceput un proces pentru realizarea unui model de linoleum încrustat cu o serie de benzi drepte, ceea ce a permis obţinerea unor forme geometrice ascuţite şi clare. Aceste benzi de linoleum erau tăiate şi apoi imbinate între ele ca un mozaic înainte de a fi laminate la cald. Linoleumul încrustat în relief a fost introdus însă abia în 1926. Merită amintit că unul dintre utilizatorii importanţi de linoleum a fost multă vreme Marina SUA, care dorea un material (nu lemn) pentru acoperirea punţii navelor de război. Cele mai multe nave de război ale Marinei Militare americane şi-au eliminat pardoselile din linoleum de pe punte abia în urma atacului de la Pearl Harbour, deoarece au fost considerate prea inflamabile (cu toate acestea, utilizarea linoleumului s-a păstrat pe submarinele Marinei SUA, iar vasele de război ale Marinei Regale britanice utilizau produsul similar “Corticine”.)

• 1863: Intră în vigoare legea secularizării averilor mănăstirești și fondarea statului laic.

Odată realizată unirea completă, atenția lui Cuza se întoarce spre problemele interne, dintre care două erau de o însemnătate deosebită: problema averilor mănăstirești și problema împropietăririi țăranilor.

Mulți dintre domni și dregători închinaseră lăcașurile ridicate sau înzestrate de ei, Patriarhiilor de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria ori marilor mănăstiri de la Athos, din restul Peninsulei Balcanice sau din Orientul creștin. Scopul închinării fusese să asigure dăinuirea ctitoriilor din țară, să le garanteze împotriva vicisitudinilor politice interne sau unei rele gospodăriri și în același timp, punându-le sub o autoritate spirituală superioară să le mărească prestigiul. Forurile cărora le fuseseră închinate mănăstirile urmau să privegheze la aceste metoașe (pluralul de la metoh, adică mănăstire închinată), să le asigure continuitatea, să îngrijească de bunăstarea lor, să împlinească obligațiile prevăzute de ctitori adică întreținere spitale, școli, aziluri, milostenii la săraci, însezstrare fete sărmane. Pentru toate aceste îndatoriri, Patriarhiile și mănăstirile din Răsăritul creștin urmau să primească o parte din venitul metoașelor, anume prisosul ce rezulta din acoperirea întreținerii mănăstirilor închinate și împlinirea obligațiilor prevăzute de ctitor.

Primul lăcaș românesc închinat a fost o mănăstire din Perii Maramureșului, pe care ctitorii ei, Balc și Dragoș o pun în 1391 sub ascultarea patriarhiei de la Constantinopol. Cu vremea se produce o modificare considerabilă a raporturilor inițiale. Mănăstirile închinate ajung să fie considerate de către Patriarhii și ”larvele” sau marile mănăstiri din Balcani și Orientul creștin ca simple izvoare de venit. Acesta trebuia să fie cât mai mare și de aceea se neglijează întreținerea lăcașurilor care se dărăpănează ajungând uneori în stare de ruină. Se micșorează la maximum numărul călugărilor în contrast izbitor cu mănăstirile neînchinate. Se îndeplinesc în mică măsură sau deloc obligațiile trasate de ctitor. De mai multe ori în secolul XIX se încercaseră măsuri de îndreptare, dar călugării greci erau sprijiniți de guvernele țariste. Prin Regulamentul Organic se prevăzse că mănăstirile închinate vor contribui cu un sfert din veniturile lor la cheltuielile statului. Măsura nu se aplica deoarece călugării greci obținuseră două păsuiri de câte zece ani pe motiv că nu pot plăti. Atât în proclamația de la Islaz cât și în dorințele partidei naționale din Moldova se prevedea secularizarea averilor mănăstirești. Convenția de la Paris hotărâse prin protocolul XIII să se ajungă la înțelegere între părți, iar în caz negativ să se recurgă la arbitraj.

La începutul domniei lui Cuza, mănăstirile închinate din Moldova datorau statului 1.466.520 de lei iar în Valahia 19.490.124 de lei. La 10 august 1863 această datorie totală urcase la 28.899.020 de lei. Alexandru Ioan Cuza și guvernul său doreau să se ajungă la o înțelegere în problema mănăstirlor închinate. De aceea oferiseră la data amintită, ca răscumpărare a averilor acestor mănăstiri 80.000.000 de lei, din care urma să se scadă datoria către statul român. Pe deasupra, statul mai dădea încă 10.000.000 pentru înființarea unei școli laice și a unui spital la Constantinopol, unde urma să fie primit oricine, indiferent de confesiune. Ierarhii greci refuzaseră oferta și cereau aplicarea protocolului XIII. Poarta, care apăra interesele acestor ierarhi, văzând că părțile în litigiu nu se înțeleg, intenționa să ceară Puterilor garante convocarea unei conferințe în această privință. Pentru a se evita o asemenea conferință, deci un for superior care să hotărască într-o chestiune atât de însemnată pentru noi, Cuza acționează.

Primul ministru Mihail Kogălniceanu și Dimitrie Bolintineanu, minstrul cultelor și instrucțiunii publice, prezintă Camerei Deputaților pe 13 septembrie 1863 un proiect de lege prin care erau secularizate ”toate averile mănăstirești din România”, nu numai acelea ale mănăstirilor închinate. Această generalizare fusese impusă de considerentul că o secularizare doar a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în fața forurilor internaționale drept o măsură xenofobă, favorizând mănăstirile neînchinate, cu o conducere românească și lovind în mănăstirile închinate, cu o conducere grecească. Secularizând bunurile tuturor mănăstirilor se anula din capul locului o asemenea argumentare care cu siguranță ar fi impresionat Puterile garante. Prin legea din 13 decembrie 1863 (intrată în vigoare pe 19 decembrie) care după câteva cuvântări entuziaste este votată cu 93 de voturi pentru și doar 3 contra se înfăptuiiește una din cele mai importante reforme din istoria românilor. Prin acest act a intrat în patrimoniul statului 25,26% din terenul arabil. Legea acorda mănăstirilor închinate o despăgubire de 82.000.000 de lei în care intra însă și datoria la stat de 31.000.000. Acesată despăgubire a fost sporită succesiv la 102.000.000 de lei, ajungând la 150.000.000. Ierarhii greci refuzând și această ofertă, foarte generoasă, credeau că prin medierea Marilor Puteri vor obține mai mult. Rezultatul final a fost că, după câțiva ani, când Cuza nu mai era domn, Camera declară problema închisă iar grecii pierd totul.

• 1901: S-a născut Rudolf Hell, considerat inventatorul faxului; 

În anul 1929, a conceput un dispozitiv, denumit „Hellschreiberg”, care transmitea textele pe cale electronică, permiţând expedieri rapide în toată lumea. In anul 1929, a conceput un dispozitiv, denumit „Hellschreiberg”, care transmitea textele pe cale electronica, permitand expedieri rapide in toata lumea.

Faxul este transmiterea telefonică a unor materiale imprimate scanate (text și/sau imagini) către un alt telefon conectat la o imprimantă sau un alt dispozitiv de ieșire.

Documentul original este scanat cu un aparat numit fax (sau telecopiator) care procesează conținutul (text și/sau imagini) ca o imagine grafică fixă, convertind-o în format bitmap, apoi transmițând-o prin sistemul de telefonie sub forma de tonuri cu frecvență audio. Faxul receptor interpretează tonurile și reface imaginea imprimând o copie a documentului.

Inventatorul scoțian Alexander Bain a lucrat la tipuri de dispozitive chimice de faxuri mecanice și în anul 1846 a reușit să reproducă semne grafice în experimente de laborator. A primit patentul pe 27 mai 1843 pentru ''Telegraful Electric care Imprimă''. Frederick Bakewell a adus mai multe îmbunătățiri design-ului lui Bain și a prezentat o mașinărie telefax. Pantelegraful a fost inventat de fizicianul italian Giovanni Caselli. Acesta a introdus primul serviciu comercial de telefax între Paris și Lyon în anul 1865, cu 11 ani înainte de inventarea telefonului.

În anul 1881, inventatorul englez Shelford Bidwell a construit fototelegraful scanner. Acesta a fost prima mașinărie telefax care putea scana orice original bidimensional. În jurul anului 1900, fizicianul german Arthur Korn a inventat ''Bildtelegraph'', foarte răspândit în special în Europa continentală, începând cu o transmitere de la Paris la Londra, în 1929, a unei fotografii cu o persoană urmărită. Rivalii acestuia au fost pentru început ''Belinographe'' al lui Edouard Belin, iar din anii '30, ''Hellschreiber'' inventat în anul 1929 de germanul Rudolf Hell, un pionier în scanarea și transmiterea mecanică a imaginii.

Inventia teleautografului în anul 1888 de către Elisha Grey a marcat continua dezvoltare în tehnologia faxului, oferind utilizatorilor posibilitatea să trimită semnături peste distanțe lungi, astfel permițând verificarea identificării sau a proprietății pe distanțe lungi.

Ca designer pentru ''Radio Corporation of America'', în anul 1924, Richard H. Ranger a inventat fotoradiograma wireless (fără fir), sau facsimilul radio transoceanic, precursorul faxurilor din zilele noastre. O fotografie a președintelui Calvin Coolidge trimisă de la New York la Londra pe 29 noiembrie 1924 a devenit prima fotografie reprodusă de facsimilul radio transoceanic. Folosirea comercială a produsului lui Ranger a început doi ani mai târziu. Faxul radio este încă folosit și astăzi pentru transmiterea graficelor meteo și informațiilor către navele aflate în larg. De asemenea, în 1924, Herbert E. Ives de la ''AT&T Corporation'' a transmis și a reconstruit primul facsimil color, folosind separarea culorilor.

 În jurul anului 1952, ''Finch Facsimile'', o mașinărie ultramodernă, a fost descrisă în detaliu într-o carte, dar se pare că nu a fost niciodată construită la scară largă. În anii '60, Armata SUA a transmis prima fotografie prin facsimil satelit de la ''Deal Test Site'' la Puerto Rico.

Un punct de reper ar fi anul 1964, când Xerox Corporation a introdus și patentat ceea ce mulți consideră a fi prima versiune comercializată a faxului modern sub numele LDX sau Long Distance Xerography. Acest model a fost înlocuit doi ani mai târziu cu o unitate care a stabilit cu adevărat standardele faxurilor pentru ani ce au urmat. Până la acel moment mașinăriile fax erau foarte costisitoare și erau foarte greu de operat. În anul 1966, Xerox a lansat Magnafax Telecopier, un fax mai mic de 23 de kilograme. Această unitate era cu mult mai ușor de operat și putea fi conectată la orice linie de telefon standard. Această mașinărie era capabilă să transmită un document stil scrisoare în aproximativ șase minute. Primul fax digital cu timpi de transmitere sub un minut a fost dezvoltat de Dacom.

Până la sfârșitul anilor '70 multe companii din întreaga lume (în special din Japonia) au intrat pe piața faxurilor. În scurt timp, un nou val de faxuri mai compacte, mai rapide și mai eficiente a apărut pe piață. Xerox a continuat să producă și să perfecționeze faxuri ani buni după prima unitate revoluționară, dar mai târziu au combinat faxul cu echipament ''Copier'' (Copiatoare) pentru a crea mașinile hibrid multifuncționale pe care le folosim astăzi care copiază, scanează și trasnmit faxuri.

Deși companiile mai păstrează unele capabilități de transmitere fax, această tehnologie se confruntă cu o compețitie aflată în creștere, alternative bazate pe internet. Totuși, faxurile păstrează încă câteva avantaje, mai exact în transmisia materialelor sensibile care, dacă sunt trimise pe internet necriptate, pot fi vulnerabile interceptării. În unele țări, deoarece semnătura electronică de pe contracte nu este încă recunoscută de lege, în timp ce contractele trimise prin fax sunt, unitățile fax continuă să se bucure de suport în afaceri. În Japonia faxurile sunt încă folosite foarte des din motive culturale.

• 1915: S-a născut Edith Piaf, cântăreața franceză (d. 1963)

Édith Piaf (n. 19 decembrie 1915, Paris, Franța - d. 10 octombrie 1963, Grasse, Franța) a fost o actriță, cântăreață și textieră franceză de mare succes, care a consacrat, atât în Franța cât și în întreaga lume, genul "chanson réaliste" (cunoscut cel mai adesea doar ca chanson).

În cultura franceză și europeană a secolului 20, șansonetista franceză, cunoscută și sub numele de alint de Privighetoarea, ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției post-belice a democrațiilor europene.

Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Și-a luat pseudonimul "Piaf" (în argoul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine socială modestă, fiică a cântăreței ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană și a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel câțiva bani.

Édith Piafa fost o actriță, cântăreață și textieră franceză de mare succes, care a consacrat, atât în Franța cât și în întreaga lume, genul "chanson réaliste" (cunoscut cel mai adesea doar ca chanson).

În cultura franceză și europeană a secolului 20, șansonetista franceză, cunoscută și sub numele de alint de Privighetoarea, ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției post-belice a democrațiilor europene.

Edith Piaf se naşte le 19 decembrie 1915 în Belleville, o suburbie a Parisiului, şi este fiica a doi părinţi artişti, mama sa fiind cântăreaţă într-o cafenea iar tatăl său actor-acrobat. Nefiind foarte interesaţi de copilul lor, aceştia au lăsat-o în grija bunicii, care a crescut-o într-un bordel numit "Bernay dans l’Eure". Până la vârsta de 14 ani Edith Piaf a fost bolnavă de conjunctivită şi surzenie, însă nu după mult timp a fost vindecată într-un mod miraculos, în urma unui pelerinaj la "Saint Therese de Lisieux".

Prima apariţie în public a celebrei cântăreşe a fost în cabaretul "Le Gerny's" de pe "Champs-Elysees", însă primul său succes a avut loc în anul 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris. De aici începe lungul şir de prietenii cu oameni celebrii precum actorul Maurice Chevalier, poetul Jacques Borgeat, Marlene Dietrich, Yves Montand. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifferent". În timpul ocupaţiei germane, Edith Piaf reuşeşte să încânte publicul cu melodii celebre precum "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hotel", "Les histoires de coeur".

Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire". Dotată cu o voce capabilă de nuanțe infinite și plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune și neliniște care-i va caracteriza pe artiștii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". Despărțită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește pentru compozitorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile "L'accordéoniste" și "Le disque usé". În timpul ocupației germane are contacte cu mișcarea de Rezistență și entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur". Totuși, după eliberare, i se reproșează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitația autorităților germane.

Cântăreaţa franceză trece printr-o perioadă de depresie în urma morţii iubitului ei Marcel Cerdan, un boxer celebru al Franţei. Acesta moare în urma prabuşirii avionului cu care venea spre iubita lui. Edith Piaf revine însă cu melodia "Non, je ne regrette rien" şi atinge celebritatea mondială.

La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbușește epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucerește din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".

Autori de talent se succed pentru a-i scrie și compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgostește din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătorește la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eșec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârșită. După o cură de convalescență în apropiere de Grasse, marea cântăreață încetează din viață în ziua de 10 octombrie 1963. Peste o zi, dupa aflatea vestii, moare si scriitorul Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulțime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rues". Posteritatea i-a iertat viața sa nu tocmai exemplară, pentru a reține doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită "la môme Piaf", a intrat în legendă încă din cursul vieții.

Supranumită "Regina cântecului francez", Edith Piaf moare la 11 octombrie in 1963, la vârsta de 47 de ani la Grasse şi este înmormântată în cimitirul "Pere Lachaise" din Paris.

 Edith Piaf - Non, Je ne regrette rien 

• 1916: Sfârșitul bătăliei de la Verdun.

La data de 19 decembrie 1916, în Primul Război Mondial, se sfârșește bătălia de la Verdun, dintre trupele franceze și cele germane. Aceasta a fost cea mai lungă bătălie a Marelui Război, precum și una dintre cele mai sângeroase, bilanțul ei numărând aproape peste 800.000 de victime de ambele părți. Mulţi istorici consideră că bătălia de la Verdun, prin durata şi ororile sale, a reprezentat cea mai  lungă bătălie din istorie, un adevărat măcel care a marcat de atunci mai multe generaţii. Începută în februarie 1916, bătălia de la Verdun avea să continue luni de zile în condiții inimaginabile, în tranșee fiind un adevărat infern deoarece apa şi noroiul paralizau orice mişcare, iar bombardamentele neîntrerupte ale artileriei devastau totul în jur. Se estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de pe linia frontului și-au pierdut viața mii și mii de oameni, cei mai mulți din cauza artileriei care a folosit în această luptă peste 40 de milioane de proiectile de toate calibrele, dar și din cauza gloanțelor, minelor explozive sau a gazelor de luptă. Amploarea luptelor, durata și numărul uriaș al victimelor a făcut ca această bătălie să mai fie numită și „Abatorul” deoarece în această luptă numărul de morți, răniți și dispăruți a fost de-a dreptul impresionant. Pentru francezi, bătălia de la Verdun a fost unul dintre momentele culminante al Primului Război Mondial, deoarece soldații francezi, chiar dacă s-au aflat într-o stare jalnică, au luptat cu curaj și au reușit să încetinească și chiar să blocheze înaintarea germană.

• 1979: A fost inaugurat primul tronson , în lungime de 9,4 kilometri, al metroului din Bucureşti, „Semănătoarea” – „Timpuri Noi”. 

Metroul bucureștean este un sistem de metrou care deservește capitala României, București. Rețeaua este administrată de compania Metrorex și este printre cele mai folosite sisteme de transport în comun din România. A fost dat în folosință pe 19 decembrie 1979 cu deschiderea Magistralei 1 și începutul circulației între stațiile Semănătoarea și Timpuri Noi. Sistemul este complet electrificat și constă din patru magistrale. Se află aproape în întregime la subsol, unica stație situată la suprafață fiind Berceni.

În anul 1908, un tânăr student, Dimitrie Leonida, își alegea ca temă a diplomei sale de licență proiectul construcției unui metrou în București.[33] Primele tentative de a construi un metrou în București datează din anii 1909 – 1910, în contextul negocierilor cu firma Siemens & Halske⁠(en) referitoare la concesionarea construirii liniilor de tramvai din oraș. Inginerii Dimitrie Leonida și Elie Radu, membri ai Consiliului Tehnic al Bucureștiului, propuneau construirea metroului, deoarece sumele cerute de firma germană pentru liniile de tramvai erau foarte mari și ar fi putut acoperi costurile metroului.

În anul 1975 s-au declanșat efectiv lucrările de construcție a metroului.

Prima linie, M1, a fost dată în folosință pe 19 noiembrie 1979, între Semănătoarea și Timpuri Noi, dar a fost inaugurată doar o lună mai târziu, pe 19 decembrie 1979. Lungimea liniei era de 8,63 km și avea 6 stații.

• 1989: La Timisoara, aflata in plina revolutie, a sosit o delegatie la nivel inalt condusa de primul ministru Constantin Dascalescu si de ministrul Justitiei, Emil Bobu, cu scopul de a linisti spiritele in localitate.

Reprezentantii conducerii comuniste de la Bucuresti, prim-secretarul judetean Radu Balan si generalul Stefan Gusa, nu au reusit sa ii convinga pe timisoreni sa renunte la protest.

De la primele ore ale dimineţii, muncitorii de la Întreprinderea ELBA au intrat în grevă şi li s-au alăturat protestatarilor aflaţi de patru zile în stradă.

La scurt timp, toate celelalte întreprinderi timişorene intrau în grevă generală. S-a tras din nou în mulţime. Forţele de ordine au blocat porţile şi au încercuit principale întreprinderi din oraş. Timişoara era împânzită de trupe de securitate, care au deschis focul asupra celor care s-au apropiat de porţile întreprinderilor.

S-au înregistrat morţi şi răniţi şi s-au făcut numeroase arestări. În Piaţa Operei s-au strâns peste 10 mii de oameni.

Au venit şi cei care îşi căutau la morgă şi în spitale copiii ori părinţii care nu mai apăruseră de două zile.

Între timp, la ordinul Elenei Ceauşescu, 40 de cadavre au fost transportate la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti. Operatiunea „Trandafirul” a fost finalizată în noaptea de 19 spre 20 decembrie când cele 40 de trupuri au fost incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal, în zona Popeşti-Leordeni.

 Pe parcursul zilei au avut loc cateva ciocniri intre muncitori si fortele militare in diferite parti ale orasului, ciocniri in cursul carora s-au folosit armele de foc.

In aceeasi zi, la Timisoara protestatarii au înfiinţat Frontul Democratic Român, prima structură revoluţionară înainte de căderea lui Ceauşescu.

Să aveți o zi frumoasă!