20 Decembrie

Este cea de-a 354-a zi a anului. 
Au mai rămas 11 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 48 m și apune la 16 h 38 m.

Citatul zilei

” Puterea nu corupe. Teama corupe... probabil teama de a pierde puterea.” (John Steinbeck în Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea, scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, n. 27 februarie 1902 - d. 20 decembrie 1968)

Ziua Internaţională a Solidarităţii Umane

La 20 decembrie, în fiecare an, sărbătorim Ziua Internaţională a Solidarităţii Umane.

Ziua Internationala a Solidaritatii Umane a fost proclamata de Adunarea Generala, la 22 decembrie 2005 , prin Rezolutia 60/209, pornind de la identificarea solidaritatii ca una dintre valorile fundamentale si universale, care trebuie sa stea la baza relatiilor dintre popoare, în secolul al XXI-lea.

Tema anului 2015: „Progresul comun și prosperitate bazată pe solidaritate globală”

“Ideea de solidaritate umană la nivel global poate schimba lumea”, declara Lech Walesa, fondatorul mişcării muncitoreşti Solidaritatea şi câştigătorul Premiului Nobel pentru Pace în 1983. Fostul preşedinte al Republicii Polone a inaugurat prima ceremonie de marcare a Zilei Internaţionale a Solidarităţii Umane, cea din 2006.

Potrivit Naţiunilor Unite, este o zi în care sărbătorim unitatea în diversitatea noastră, reamintim guvernelor obligaţia de a respecta angajamentele internaţionale. Sunt organizate acţiuni pentru sensibilizarea opiniei publice cu privire la importanţa solidarităţii şi dezbateri cu privire la modalităţile de promovare a solidarităţii pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, inclusiv eradicare sărăciei.

Conform dicţionarului, solidaritatea este un "sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor". Deoarece conceptul de solidaritate se referă la noţiunea de colaborare, drepturi şi responsabilităţi comune, precum şi la unitate pentru realizarea unui scop comun, ea poate fi aplicată în multe domenii cu valoarea de îi ajuta pe alţii. Solidaritatea este în centrul misiunii şi în proiectele multor organizaţii non-guvernamentale (ONG-uri) şi organizaţii comunitare. Ele ajută pentru a germina şi a construi solidaritatea dintre oameni la nivel mondial.

Ziua Sangria, zi sărbătorită de americani 😂

 Această sărbătoare amuzantă incurajează oamenii din întreaga lume să se bucure de ziua de astăzi  cu un pahar cu  băutura delicioasă - sangria.

Peninsula Iberică este locul de naștere al sangriei, ea consumându-se în Spania și Portugalia încă de la începutul secolului al XIX-lea, dar trebuie acceptată ca origine alternativă și varianta care indică Insulele Antile din perioada colonizării britanice. Ea s-a răspândit odată cu colonizarea spaniolă și în America de Sud.

Sangria (în spaniolă Sangría) este o băutură alcoolică răcoritoare pe bază de vin, ușor de preparat, de origine spaniolă și portugheză, foarte populară însă și în alte țării vorbitoare de spaniolă ca Uruguay și Argentina. Mai conține fructe, apă carbogazoasă, îndulcitor, coniac sau alte băuturi, precum vermut sau lichior. Sangria nu este un cocktail, ea preparându-se în boluri și nu în mixere, apoi trebuie refrigerată, deosebindu-se de cocktail și prin faptul că se prepară în intimitatea bucătăriei, nu în baruri cu public. Este considerată o băutură de masă pentru a fi consumată acasă la gustări sau cină și nu în restaurante cu etichetă.

Sangria, sânge în limba spaniolã, are o istorie veche ce începe pe la 200 Î.C. când romanii au invadat Peninsula Ibericã si au început sã cultive struguri. Deoarece apa în acele vremuri și chiar mai târziu în Evul Mediu, nu era consideratã foarte bunã pentru sãnãtate în special datoritã bacteriilor, localnicii foloseau bãuturi pe bazã de alcool sã-şi astâmpere setea. Mergând şi mai departe cu aceastã cãutare, regãsim informaţia conform cãreia unul dintre precursorii Sangriei este bãutura Hippocras fãcutã din vin, zahãr, ierburi aromate şi chiar scorţiºoarã. Aceastã bãuturã era destul de rãspânditã în imperiul Roman, fiind totuşi inventatã de cãtre greci, mai precis de cãtre Hippocrates din Cos în jurul 500 Î.C.

Astãzi, la aproape 2500 de ani, regãsim mai multe variante a acestei bãuturi. Tinto de Verano sau Vin de Varã este una dintre cele mai rãspândite variante şi constã dintr-un amestec de vin de masã, Fanta, pentru aciditate, şi fructe. O altã alternativã este Kalimotxo sau mai precis vin roşu de masã cu cola. Tot în Spania, în Kalimotxo se adaugã Ouzo pentru a se obţine bãutura numitã Pallas. Mergând mai departe cu cãutãrile, am descoperit faptul cã la 1863, medicul francez Angelo Mariani a combinat pentru prima datã vinul cu frunzele de coca şi a produs Vin Mariani, un produs care a primit Medalia de Aur de la Papa Leo al XIII-lea. Mai târziu, in 1885, John S. Pemberton inspirat de Vin Mariani, a inventat Coca Cola, obligat fiind sa renunţe la alcool datoritã prohibiţiei din Atlanta, Georgia.

Ingrediente

Baza pentru sangria este vinul, în special roșu, spre a duce la conotația din denumire „sangre” însemnând sânge, dar este des întâlnită și sangria pe bază de vin alb. Vinul este, de obicei, sec, ieftin, tânăr, ușor și cu aciditate crescută, în sortimente diverse: Cabernet Sauvignon, Merlot, Rioja, Zinfandel, Shiraz sau sortimente franțuzești ca Gamay ori Beaujolais, uneori italiene precum Dolcetto, Bardolino, Freisa, Lambrusco etc. În ceea ce privește fructele, posibilitățile sunt aproape nelimitate. Se folosesc,în special, citrice: felii de portocale, lămâi, lime, dar și mere, pere, pepeni, căpșuni, ananas, strruguri, mango etc. Ca îndulcitor se folosesc zahărul, mierea, diverse siropuri sau suc de portocale. Un alt ingredient este apa foarte acidulată sau Sprite, 7-up care țin loc și de îndulcitor. Uneori se adaugă coniac, vermut sau lichior.

Ziua Jocurilor 

Devenite tot mai populare, jocurile au început să aibă un rol destul de important în viața noastră. Mulți dintre noi preferăm să ne relaxăm după o zi grea de muncă sau de școală cu jocul sau jocurile preferate, fie că vorbim despre jocurile video sau despre cele de societate.

Ziua Jocurilor a avut prima ediție în Londra, în 20 decembrie 1975, iar moda s-a răspândit rapid printre gamerii din întreaga lume. Evident, pe atunci vorbeam de jocuri ceva mai diferite decât în ziua de azi, dar asta contează mai puțin.

În America, de pildă, Ziua Jocurilor s-a transformat într-un eveniment național, cu nenumărate convenții la care participă mii de gameri și de reprezentanți ai industriei de gaming din întreaga lume.

 Sf.Ignatie Teoforul

Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al doilea episcop/patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din Cei 70 de Apostoli). A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.
În această zi, în calendarul popular se împlineşte ignatul porcilor, una dintre tradiţiile specifice sărbătorilor de iarnă care aduce noroc. De aceea, în jurul acestei date se adună o mulţime de tradiţii, iar numele acestora este strâns legat de Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul.
În ţara noastră, la Mânăstirea Tismana există părticele din moaştele Sfântului Mucenic Ignatie şi credincioşii vin să se roage la moaştele Sfântului pentru sănătate şi spor în gospodăria lor.
itualul sacrificării porcului reprezintă o legătură evidentă dintre mitologia Greciei Antice şi credinţa populară românească. În ambele cazuri, se crede că sângele scurs la sacrificarea porcului poate să spele crimele sau numeroasele nelegiuiri făcute de oameni.
Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc. În vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare.
Prin tradiţie, porcul de Crăciun este sacrificat în ziua de 20 decembrie. Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească.
La Ignatul porcului participă rudele şi prietenii familiei care sacrifică porcul. Ritualul tăierii porcului se împlineşte în această zi în numeroase zone din ţară, iar gospodina se scoală de dimineaţă şi începe pregătirile pentru sacrificarea porcului în gospodăria sa.

                                Ignatul - obiceiuri şi superstiţii

La 20 decembrie este sărbătorit Ignatul, în această zi mulţi români, mai ales din mediul rural, sacrificând porcul pentru masa de Crăciun. Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ''Cartea de Crăciun'' (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Este însă vorba de un transfer al obiceiului, de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană: începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii.

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice, ce-ar încerca să anuleze virtuţile sacrificiului. Totodată, locul ales pentru tăierea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită sau cu apă neîncepută, pentru a îndepărta duhurile necurate.

În zilele noastre, tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei, deoarece participă de obicei toţi membrii ei, iar pentru copii este un prilej de veselie şi de joacă. De cu seară, oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie - pentru pârlit, vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la Biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului. În unele regiuni, chiar şi gospodăria este sfinţită înainte de sacrificare. La tăierea porcului, se spune că femeile nu au voie să participe nici măcar pentru a turna băutură în paharele bărbaţilor, deoarece fiindu-le milă, animalul nu poate muri. Rolul femeilor începe în momentul în care carnea de porc ajunge pe masa din bucătărie, pentru a fi preparată.

După sacrificare, porcul este spălat şi se rostesc cuvintele: ''Carnea ta să fie/ Carne aurie''. Apoi, animalul este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat.

Se obişnuieşte ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Tot atunci se ia băşica porcului şi se pun grăunţe în ea, după care se pune la uscat. Se spune că după câtă gălăgie face băşica, atâta veselie şi bucurie va fi în casă.

Ion Creangă povesteşte în ''Amintiri din copilărie'' despre acest moment: "La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca..."

Femeile, de obicei, se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, dar numai după ce bărbatul care sacrifică porcul face semnul crucii cu cuţitul pe fruntea animalului, zicând ''Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi'' şi termină de tranşat porcul. Se pune deoparte carne pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la pomana porcului; până şi picioarele se folosesc pentru piftie. Se spune că românul ştie să folosească fiecare bucată din porc, mai mult decât orice naţie din lume care mănâncă acest fel de carne. Începând de la urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la carnea macră şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată, totul este folosit de gospodina casei pentru bucatele din care toţi vor degusta la masa din ziua Naşterii Domnului. După tranşarea şi sortarea cărnii, gospodina casei pregăteşte o masă, numită tradiţional "pomana porcului", pentru toţi oamenii care au ajutat la tăierea porcului. Astfel, într-un ceaun mare, se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă. Odată cu friptura, gospodina face şi o mămăligă mare, cât să ajungă pentru toţi mesenii şi, în mijlocul mesei, pune şi un castron cu murături. De obicei, masa se aşează în curte, în faţa casei, se mănâncă în picioare şi, alături de mâncare, se bea ţuică fiartă.

Pomana porcului se împarte comunităţii, săracilor, dar mai mult apropiaţilor. O parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce preotului. Este, de fapt, ceea ce a mai rămas din obiceiul străvechi al oferirii ofrandelor pentru îmbunarea spiritelor rele şi adunarea celor bune care să ferească gospodăria de primejdii.

Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, dar uneori obiceiurile şi tradiţiile, ca acestea de Ignat, sunt atât de puternic înrădăcinate încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Din restul cărnii se prepară produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: cârnaţi, piftie, tobă, caltaboşi, carne friptă. Totodată, o parte se conservă pentru a fi consumată peste an. Nimeni nu se atinge însă de preparate decât după ce, în dimineaţa de Crăciun, o parte din ele sunt împărţite de femei, la vecini sau la biserică, pentru morţii familiei.

În tradiţia românească întâlnim o serie de obiceiuri şi superstiţii legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază şi îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toţi membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineaţa la păsări.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la Biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Despre ficatul porcului se spune că este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mâncare. Sângele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau când au guturai.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc. Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci - spălatul rufelor, cusutul, torsul lânii, măturatul casei - atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătorii.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sânge ''îngheţat'', este semn că stăpânul va avea noroc la bani. Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, iar dacă este subţire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelşugat.

În anumite zone ale ţării există obiceiul ca stăpânul casei să ia din sângele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi. Fetele din casă stăteau deoparte şi, când cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sânge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

În casă este adusă mai întâi căpăţâna porcului cu râtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grâu ca să aibă până la Crăciun. Din el se fac un fel de turte, numite ''cârpele Domnului Hristos'', cu miere şi nuci, care se mănâncă în ajunul Crăciunului.

 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1191: Prima atestare documentară a cetății Sibiului, într-un document emis de papa Celestin al III-lea.

Prima atestare documentară a Sibiului datează din anul 1191 într-un document ecleziastic de la Vatican, cetatea Sibiului apărând în acest înscris sub numele de Cibinium. Au urmat alte documente oficiale în care Sibiul apărea sub diverse denumiri, respectiv: Hermannstadt în anul 1223 și Villa Hermann.

În perioada romană arealul pe care astăzi se află cetatea Sibiului era cunoscut sub denumirea de Cibiniensis/Cibinium, de unde provine și numele râului ce traversează orașul: Cibin.

Tot în acea perioadă a existat și o așezare romană numită Cedonia (în zona cartierului Gușterița de astăzi). Un scurt periplu în istoria fascinantă a acestui oraș îți va da imaginea rolului și importanței sale în dezvoltarea regiunii din care face parte și chiar a țării.

Bazele Sibiului au fost puse la jumătatea secolului al XII-lea de coloniștii sași din arealul Rin-Mosela, pe locul unei vechi așezări slave.

În 1241, conform mărturiilor istorice, a fost cucerit și din păcate și distrus parțial de hoardele mongole. Secolul al XIV-lea reprezintă deschiderea Sibiului către o dezvoltare fără precedent sub auspiciile favorabile a interesului comercial de care se bucura, fiind cea mai importantă cetate germană din Transilvania.

Astfel, în anul 1366 Sibiul este declarat „oraș”. Este perioada în care apar și se dezvoltă la Sibiu mai mult decât oriunde în țară breslele, în anul 1376, spre exemplu, fiind cunoscute 19 astfel de organizații.

Prima carte tipărită în limba română a fost publicată tot în acest oraș în anul 1544 (Catehismul Luteran). Urmează o perioadă de maximă dezvoltare a Sibiului, perioadă ce a culminat cu transformarea acestuia în capitala Transilvaniei în anul 1692, ca urmare a creșterii influenței austriece.

 La pas prin Sibiu - foto

 

• 1803: Statele Unite au cumpărat provincia Louisiana de la francezi, cu suma de 15 milioane de dolari.

Achiziția Louisianei (în engleză Louisiana Purchase; în franceză Vente de la Louisiane, „Vânzarea Louisianei”) este numele sub care este cunoscut tratatul de achiziționare a unei suprafețe de pământ de aproximativ 2.100.000 km² (echivalentul a circa 828.000 de mile² sau 529.911.680 de acri) de către Statele Unite ale Americii de la Franța în anul 1803, la costul de aproximativ 3¢ per acru sau 7¢ per ha; totalizând 15 milioane de dolari americani (ai timpului respectiv) ori 78 de milioane de franci francezi ai timpului. Din cei 78 de milioane de franci francezi, 60 de milioane au reprezentat tranzacția propriu-zisă, iar suma de 18 milioane de franci a constituit plata anulării oricăror datorii de orice natură privată și publică. Considerând și dobânda plătită, Statele Unite au plătit în final 23.213.568 de dolari pentru achiziționarea a ceea ce urma să fie numit inițial teritoriul Louisiana.

Pământul cumpărat conținea suprafețele de astăzi ale statelor Arkansas, Missouri, Iowa, Oklahoma, Kansas, Nebraska, Minnesota la sud de Mississippi River, mult din Dakota de Nord, aproape întreaga Dakota de Sud, nord-estul statului New Mexico, nordul statului Texas, și respectiv porțiuni din statele Montana, Wyoming, Colorado la est Continental Divide, și respectiv largi porțiuni din statul Louisiana de ambele părți ale fluviului Mississippi, incluzând orașul New Orleans. La vremea tranzacției, zona cunoscută sub numele de Oklahoma Panhandle, respectiv porțiuni sud-vestice ale statelor de azi Kansas și Louisiana erau teritorii pretinse de Spania.

În plus, achiziționarea conținea alte suprafețe, care vor deveni ulterior părțile sudice ale provincilor canadiene Alberta și Saskatchewan. Pământul conținut în tratat acoperă astăzi aproximativ 23% din suprafața totală a Statelor Unite de azi, dar la vremea respectivă a reprezentat mai mult decât dublarea teritoriului Uniunii.

Achiziționarea enormului teritoriu al Coloniei Louisiana, fostă colonie a Noii Franțe, în forma sa și întinderea sa, conform Louisiana Purchase, a fost un moment important al președinției celui de-al treilea șef al executivului american, Thomas Jefferson. La momentul respectiv, acesta a avut de a face cu o opoziție puternică internă care amenința semnarea viitorului tratat ca un act neconstituțional. Fiind unul din fondatorii Statelor Unite, și principalul autor al Constituției Uniunii, Jefferson știa foarte bine că legea supremă a țarii nu prevedea achiziționarea de teritorii (fapt care l-a făcut foarte ezitant la începutul tratativelor cu Franța), dar, în același timp, nici nu o interzicea. Decizia de a efectua cumpărarea se baza nu numai pe unicitatea și oportunitatea ofertei, dar și pe principiul strategic că atât Franța cât și Spania ar fi putut oricând bloca accesul americanilor la fluviul Mississippi și la gurile acestuia, deci accesul în Golful Mexic.

Achiziționarea aproape neașteptată și la un preț ridicol de mic a enormului teritoriu al Louisianei a fost unul din factorii decisivi ai apariției conceptului de expansionism american între cele două oceane, Atlantic și Pacific (în original, "from sea to shining sea"). Conceptul în sine al expansiunii continue a teritoriului Statelor Unite până la atingerea coastei Oceanului Pacific a fost un concept politic apărut ulterior, cunoscut sub numele clarificator de Manifest Destiny.

• 1808:  S-a născut Andrei Șaguna, mitropolit, cel care prin întreaga sa activitate a întărit spiritualitatea ortodoxă a românilor din Ardeal (d. 1873).

Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române.

Andrei Șaguna s-a născut în decembrie 1808, la Mișcolț în nordul Ungariei, din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism. În 1817 Anastasie (numele de botez a lui Andrei) a început școala la Mișcolț. În 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta.

La 27 august 1850 s-a deschis la Sibiu o tipografie eparhială întemeiată pe banii lui Șaguna. Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare biblice. La 1 ianuarie 1853 întemeiază Telegraful Român, singurul ziar românesc cu apariție neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855 Șaguna reorganizează învățământul teologic din Sibiu sub forma unui institut de teologie și pedagogie și care, astăzi, îi poartă numele de Seminarul Andreian. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de școli primare confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi școli superioare românești, astăzi purtând numele mitropolitului: Colegiul Național „Andrei Șaguna”.

În 1861 mitropoliții Andrei Șaguna (ortodox) și Alexandru Sterca-Șuluțiu (greco-catolic), la Conferința națională de la Sibiu, au declarat națiunea română liberă și i-au afurisit pe cei care vor mai îndrăzni să strice legătura dintre frații de același sânge.

Andrei Șaguna dăruiește în 1870 suma de 2.000 de florini școlii din Brad. Din îndemnul său vor fi tipărite 25 de titluri de manuale școlare, Andrei Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a înființa Astra. Șaguna este ales primul președinte al Astrei.

„Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”.[5] Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Comunicările (rapoartele) primite de la protopopiate oglindesc pe deplin cele afirmate. Un colegiu din Oradea poartă numele lui Andrei Șaguna.

Prin Andrei Șaguna, Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei a fost prima din spațiul ortodox în care laicii aveau un rol majoritar în conducerea sinodală a Bisericii, și prima care-și manifesta autonomia față de Stat.

Ultimii trei ani din viață au fost marcați de boală și de retragere in viata monahală. Când se pregătea aniversarea a 25 de ani de la venirea în Transilvania ca episcop, a refuzat să participe (așa cum va respinge bustul cadou făcut de preoții brașoveni, împotrivindu-se astfel cultului personalității), retrăgându-se la Rășinari, unde va și muri pe 28 iunie 1873. Este înmormântat doar în haina călugărească, in cripta sa de la Rășinari, fără predică și fast, oficiant fiind doar duhovnicul său.

• 1842: Gheorghe Bibescu devine primul șef de stat al românilor ales prin vot. 

Acest exercițiu democratic a reprezentat un pas important pentru dezvoltarea statului de drept în spațiul românesc. Conform Regulamentului Organic (act cu valoare constituțională) domnitorul țării era ales de o Adunare Obștească Extraordinară. Dintre cei 190 de membri, unii erau de drept: mitropolit, episcopi, boieri mari sau mijlocii dar și aleși: 36 de deputați aleși, câte doi de județ plus 27 de reprezentanți ai corporațiilor orașelor. Toți aceștia trebuiau să aibă minim 30 de ani. Pentru a fi eligibil la domnie, candidatul trebuia să aibă minim 40 de ani, să fie boier și să fi fost destoinic în funcții publice, dar la acel moment să nu le exercite. Se încerca astfel limitarea influenței pe care un anumit candidat ar fi putut-o avea. Bibescu a fost contestat pentru vârstă neîmplinită, dar a adus o declarație a unor boieri care atestau că acesta s-a născut în 1802, deci avea exact vârsta minimă. Inițial au fost 50 de candidați, dar o parte dintre ei au fost eliminați ca neîndeplinind condițiile legale iar alții s-au retras din “propie inițiativă”. Un mare rol în acest lucru l-a avut Rusia, care a făcut presiuni ca persoane cu viziuni prea înaintate pentru “duhul epocii”, să fie eliminate, exemple putând fi Ion Câmpineanu și Iancu Văcărescu.
Cum s-a desfășurat procesul electoral
La ora 7 dimineața clopotele bisercilor anunță marele eveniment. La 7.30, alegătorii se stâng la Mitropolie, iar la 8 începe liturghia. Alegătorii sunt chemați pe rând pentru a depune jurământ. Mitropolitul Neofit ține o cuvântare: “Cunoașteți că este mai mult de un veac și jumătate de când o adunare obștească și mare ca aceasta nu s-a strâns în Țara Românească. Adunare mare, căci ea este chemată să săvârșească o lucrare prea slăvită, să-și aleagă, adică însăși din sânul ei pe viitorul domn oblăduitor al țerii. Și care lucrare deși au fost preacurmată într-un curs de ani așe îndelungat, din bunăvoința însă a amândurora Curți (rusă și turcă) prin tratat, înapoindu-se iarăș acest drept, potrivit cu orânduiala ce a avut țara, suntem datori pe de o parte a le fi recunoscători iar pe de alta prin înțeleapta noastră purtare și adevărata patrioticească alegere să ne silim a ne arăta vrednici acestei mari cinste”.
Alegătorii se îndreaptă spre casele Brâncovenești pentru a desfășura procesul electoral. Mitropolitul vorbește din nou: “Astăzi suntem chemați a hotărî asupra soartei patriei noastre. Hotărârea ce vom da va fi pentru dânsa o chestiunea de viață și de moarte. Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decât acelea în cari ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii. Puține minute ne-au mai rămas pentru a-i veni în ajutor, mâine va fi prea târziu. Desbrăcați-vă de orice patimi și interes în parte și alegeți bărbat drept, cu știință, cu bărbăție, cu frica lui Dumnezeu și iubirea de patrie.”
Candidații au fost împărțiți în patru urne. De la vot au lipsit unii boieri astfel încât au fost 179 de alegători. S-a votat cu bile albe și negre, așa cum se procedează și în prezent în Parlament. Fiecare alegător era chemat de Mitropolit și vota pentru fiercare candidat în parte. Procesul electoral a fost unul îndelungat, dar într-un final a ieșit câștigător Gheorghe Bibescu. El a strâns cele mai multe voturi în dauna fratelui său, Barbu Știrbei, cu care nu avea același nume de familie doarece acesta fusese înfiat de boierul Știrbei la o vârstă fragedă. Ambii erau pe placul Rusiei, dar alegătorii se temeau că Știrbei ar fi fost mult prea obedient astfel încât și-au îndreptat voturile spre Bibescu. Candidații au fost repartizați astfel încât Știrbei și Bibescu să nu aibă concurenți puternici în urne și astfel să ia multe voturi. Alții precum Iordache Filipescu sau Manoil Băleanu, creditați cu șanse mari la tron, au avut o urnă difcilă, echilibrată, pierzând astfel un număr important de sufragii.
Procesul electoral din 20 decembrie 1842 a fost un eveniment unic în istoria românilor. Până la începutul veacului al XVIII-lea domnitorii erau aleși de boieri și confirmați de Poartă. Uneori, erau numiți chiar de turci, trecându-se peste dorința boierilor. Cu domniile fanarioate, dreptul ca țara să își aleagă domnul fusese anulat iar străinii au pus mâna pe administrație. Alegerea lui Bibescu a însemnat o victorie importantă în desprinderea Principatului Valahiei de sub dominația otomană. Adunarea Obștească Extraordinară deși era dominată de boieri, care se aflau acolo printr-un drept moștenit, cuprindea și membri aleși, reprezentanți ai intereselor burgheziei, cea care va înfăptui revoluția de la 1848.

• 1852: S-a născut Ion Mincu, arhitect român, întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură.

Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852, Focșani - d. 6 decembrie 1912, București) a fost un arhitect, inginer, profesor și deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. Exemple în acest sens sunt Bufetul din Șoseaua Kiseleff (1882-1892), vila Robescu din Sinaia.

Stilul pe care il va crea si promova arhitectul Ion Mincu poarta denumirea de stil neoromanesc, imbinand in principal elemente din:

    arhitectura  rurala, de unde preia elemente ca foisorul si cerdacul

    arhitectura veche romaneasca, de unde preia elemente ca ornamentatia exterioara bogata si coloanele scurte

    arhitectura bisericeasca, de unde preia elemente ca planimetria curtii interioare si folosirea stucaturii.

De numele său se leagă proiecte arhitecturale deosebite, cum ar fi Casa Lahovary, Casa Vernescu, Şcoala centrală de fete, „Bufetul de la Şosea” din Bucureşti, Palatul Băncii Comerţului din Craiova, Palatul Administrativ din Galaţi.

Casa Vernescu este considerată o adevărată bijuterie din piatră. Oferită ca dar de nuntă pentru Lisaveta Balotescu Carpinişteanu, clădirea a fost considerată cea mai frumoasă reşedinţă din Bucureşti mulţi ani la rând.A valorificat într-un stil modernist elementele de construcţie din perioada feudală, precum şi decoraţiunile din arta populară.

O caracteristică a lucrărilor lui Ion Mincu, care se regăseşte şi la Casa Lahovary, îl constituie arcul lanciolat (are forma unui vârf de lance), despre care specialiştii o consideră „nu doar o imagine pitorească, reflectând unele înclinaţii romantice de inspiraţie mauro-veneţiană. Originea arcului lanciolat din majoritatea lucrărilor româneşti ale lui Mincu trebuie căutate în faptul că el constituia un element caracteristic ultimei perioade a sec. al XVIII-lea din Bucureşti, şi care se recunoaşte – printre altele - la biserica Sf. Elefterie, Batişte şi mai ales Stavropoleos". Ce este deosebit de expresiv la Casa Lahovary şi care constituie elementul dominant, este peronul de acces acoperit, pe care arhitectul îl tratează sub forma unui pridvor de casă boierească.

Ion Mincu a fost profesor la Scoala Superioara de Arhitectura, transformata azi in Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” . Nici viata politica nu i-a fost straina, fiind deputat in Parlamentul Romaniei. Deasemenea, acesta s-a implicat in afirmarea statutului profesional al arhitectilor din Romania, ca membru si apoi presedinte al Societatii Arhitectilor Romani, intre 1903 si 1912, cand se stinge din viata.

In memoriam - Ion Mincu (1852-1912)

• 1892: S-a înfiinţat, din iniţiativa profesorului Mina Minovici, Ion Mincu (Morga) din Bucureşti.

Institutul Medico-Legal era destinat spre a servi învăţământului medicinii legale, expertizelor cerute de instanţele judiciare şi nevoilor oraşului.

La 20 decembrie 1892 se inaugureaza o institutie care purta numele de "Morga orasului". La scurta vreme insa, in 1898, Minovici avea sa ia o decizie istorica: morga va lua numele de "Institutul medico-legal", devenind astfel primul institut de medicina legala din lume. Mina Minovici a fost cel care a militat pentru separarea sistemului medico-legal de cel de sanatate publica sau de psihiatrie. In discursul de la deschiderea oficiala a morgii, profesorul doctor Mina Minovici isi sustinea cauza, motivand ca "medicina legala este chemata a rezolva probleme de justitie sociala. Traiul in societate implica datorii si drepturi, cu paza carora justitia este insarcinata, si medicina legala da justitiei, pentru acest scop, servicii de o imensa importanta. Copilul se naste, legea il protejeaza, ii asigura identitatea; dar ce ar insemna aceasta protectie fara faptele materiale care sa stabileasca suprimarea, substituirea lui, avortul, infanticidul? Medicina legala este chemata sa se pronunte asupra acestor chestiuni (...) Crearea acestei institutiuni va fi un exemplu de incurajare pentru tinerimea care va voi sa munceasca pe terenul stiintific". Medicii trebuiau sa fie, conform aceleiasi teorii, specialisti in medicina legala. La acel moment (1898), institutul detinea cea mai performanta tehnologie de laborator din Europa. Certificatul medico-legal care se elibereaza astazi de catre institut este foarte asemanator celui pe care Mina Minovici l-a redactat si utilizat. Si invatamantul medico-legal este in ascensiune. In 1897, catedra de psihiatrie si medicina legala, pana atunci comune, se scindeaza. Se creeaza astfel o catedra separata de medicina legala, condusa de profesorul Mina Minovici.

"Doctorii de morti"

Sediul actual, desi la marginea orasului, se afla intr-o cladire impresionanta ca dimensiuni.

Nicolae Minovici, fratele lui Mina Minovici, i-a urmat acestuia la conducerea institutului. El a devenit cunoscut in istoria medicinei pentru crearea primului serviciu de salvare din Bucuresti. La conducerea institutiei de medicina legala au urmat alte personalitati marcante ale medicinei romanesti: Theodor Vasiliu (1938-1956), Mihail Kernbach (1940), Ion Moraru (1958-1973). Profesorul Moise Terbancea, care a fost si seful catedrei de medicina legala din cadrul UMF "Carol Davila", a reusit sa pastreze sistemul de medicina legala din Romania atunci cand regimul comunist dorea desfiintarea lui. "In 1986, prima cladire a institutului, care a avut o mare valoare arhitectonica si istorica, a fost demolata. Vreme de peste trei ani (1986-1989), sediul temporar al institutului a fost la spitalul Pantelimon (actualul asezamant "Christiana")", aflam de la actualul director al IML "Mina Minovici", prof. dr. Dan Dermengiu. Desi oamenii sistemului comunist nu intelegeau "de ce este nevoie de doctori de morti", medicina legala romaneasca nu numai ca a supravietuit, dar s-a inceput constructia actualului sediu al institutului, de pe Soseaua Vitan-Barzesti. Lucrarile s-au finalizat in 1989, iar sediul nou a fost dat in folosinta in acelasi an. Din pacate insa, profesorul Terbancea incetase din viata. Sediul actual are patru niveluri si adaposteste mai multe departamente si laboratoare: medicina legala clinica (cu laboratoarele de investigatii electrofiziologice si radiologie), prosectura medico-legala, psihiatrie, psihologie si criminologie medico-legala, identificare si serologie medico-legala, toxicologie medico-legala, tanatologie (histopatologie, tanatochimie, histochimie, microbiologie) si genetica medico-legala. Institutul are, de asemenea, o biblioteca, o capela si un muzeu.

MUZEUL.

Celebrul muzeu care se afla in incinta Institutului Medico-Legal este dedicat in totalitate medicilor legisti si studentilor la Medicina si Drept (care studiaza criminalistica). Majoritatea exponatelor dateaza inca de la infiintarea morgii si au fost colectate de catre profesorul Mina Minovici. Un numar mare de exponate se afla aici, reprezentand diferite organe, anomalii medicale si arme ale crimei.

PERSONALITATE.

Mina Minovici, deosebit de apreciat de Carol Davila, s-a specializat in medicina legala la Paris. El este autorul a numeroase lucrari stiintifice referitoare la moartea subita si pseudomoartea subita (1929), medicina legala aplicata la arta dentara in 1930, medicina legala si accidentele de circulatie, volum bazat pe studii efectuate in 1927 si in 1932. Activitatea sa stiintifica avea sa culmineze cu renumitul tratat complet de medicina legala in doua volume, "rodul meditatiilor, observatiilor si experimentarii personale in decursul unei vieti de om". Minovici a infiintat sali de expunere si conservare frigorifica a cadavrelor aduse pentru expertiza, precum si sali de autopsie. Contributia profesorului Mina Minovici in acest domeniu a fost una de pionierat recunoscuta pe plan international.

REPERE

SANCTIUNI.

 Cele mai vechi dovezi care atesta colaborarea medicilor cu justitia dateaza inca din antichitate. In Codul lui Hamurabi (rege al Babilonului intre anii 1728-1686 i.Hr.) apar primele elemente de raspundere medicala, precizand si sanctiunile pentru greseli in interventiile terapeutice.

AUTOPSIE.

 Corpul lui Iulius Caesar a fost expus in forum si examinat de catre Antistius. El a demonstrat, prin autopsie, ca numai una dintre cele 23 de plagi pe care le prezenta Caesar a fost letala, notand ca ea a atins toracele printre primele doua coaste.

NORME.

Carol cel Mare (742-814) stabileste in "Capitularies" o serie de norme legislative privind importanta informatiei aduse de medici intr-un proces. Astfel, deznodamantul unui proces putea fi influentat de marturiile medicilor asupra plagilor, sinuciderii, violului, bestialitatii, infanticidului sau impotentei.

ISTORIE.

 Primele elemente de medicina legala din Romania apar in Legiuirile lui Matei Basarab si Vasile Lupu. "Cartea romaneasca de Invatatura de la Pravilele Imparatesti", tiparita la Iasi in 1646, si "Indreptarea Legii", tiparita la Targoviste in 1652, faceau referire la expertiza in cazuri de otravire, ranire, nebunie, deflorare si sodomie. Sunt indicati si "medicii" care puteau face expertize, precum si modul in care acestea trebuiau executate.

• 1973 : A fost inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional „I.L.Caragiale”, din Bucureşti.

 La acel moment, TNB avea trei sali de spectacol -- Sala Mare, Sala Mica si Sala Atelier.Proiectul initial (1964-1973) a fost semnat de arhitectii Horia Maicu, Romeo Belea si Nicolae Cucu, in timp ce structura de rezistenta a fost gandita de inginerul Alexandru Cismigiu.Arhitectura cladirii (ramasa neterminata la exterior) era in stilul modernismului anilor ‘60, iar forma de palarie care o individualiza i-a fost, pana la urma, fatidica. Motivul pentru care in 1978 Nicolae Ceausescu a cerut remodelarea ei totala pare sa fi fost chiar faptul ca semana mai mult cu o palarie decat cu o casa.In prezent, in urma amplelor lucrari de reabilitare si restaurare, TNB a fost readus la forma sa initiala.

Să aveți o zi frumoasă!