1 Februarie

Este a 32-a zi a anului.
Au mai rămas 333 de zile până la sfârșitul anului.  
Soarele răsare la 07 h 34 m și apune la 17 h 25 m. 

Citatul zilei

„Vrei să cunoști lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe.”  (Ion Luca Caragiale)

1 februarie  Anul Nou Viticol (semnificaţii)

Anul Nou Viticol prezintă în structura sa reminiscenţe ale ritului dionisiac, cu cele două ipostaze ale acestuia: iniţierea (culminând cu alegerea celui mai bun viticultor – Regele Viilor) şi sacrificiul (al porcului, al viţei de vie şi al vinului de anul trecut). Ambele aspecte presupun ieşirea din spaţiul cotidian (se petrece pe podgorie, în afara satului) şi ieşirea din timpul real (participanţii regresează simbolic într-o stare “sălbatică” prin legarea cu vrejuri de viţă).

În spaţiul românesc se pare că s-a păstrat o singură zi de celebrare (1 sau 2 februarie – Trifănitul, Zarezanul Viilor, Gurbanul), deşi în alte regiuni ale Peninsulei Balcanice, întocmai după tiparul sărbătorilor dionisiace se petrece timp de trei zile (1, 2 şi 3 februarie sau corespondentele pe stil vechi).

Apa apare în ceremonialul sărbătorii într-o dublă ipostază: ea este elementul purificator (sub forma aghiezmei), dar şi elementul sacrificat (metamorfozată în vin).

De fapt în acest context se substituie sacrificiul divinităţii protectoare a viţei de vie  cu cel al produsului final – vinul. Şi cum viticultura este o activitate predominant solară, jertfa – ofrandă putea fi legată numai de foc. Similare par a fi şi ofrandele legate de începerea activităţilor în agricultură şi apicultură.

Vinul de anul trecut este stropit peste focul în care ard coardele de viţă tăiate anul acesta.  Dublul sacrificiu al viei (vinul vechi şi viţa nouă) trebuie corelat cu dubla naştere a zeului Dionysos (din pântecul Semelei şi apoi din coapsa lui Zeus, ambele în prezenţa focului).

Vinul de anul acesta este finalitatea complexului de obiceiuri şi gesturi ritualice practicate în ziua de 1 februarie, precum: regresiunile simbolice, libaţiile în cinstea divinităţii viţei, sacrificiile, reierarhizarea castei viticultorilor, petrecerile bahice pe podgorie şi apoi în intimitatea căminului.

Vinul de anul acesta devine sacrificiu pentru vinul de anul viitor, dar şi băutură rituală pentru o serie de alte sărbători calendaristice (Paşte, Crăciun, Mucenici etc.) sau din viaţa omului (naştere, aniversări, plecarea în armată, căsătorie, moarte).

Ziua intendenţei militare

 Prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1.II.1861, s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare; pe baza acestuia s-a format corpul ofiţerilor de intendenţă militară, condus de intendentul general al Armatei (asimilat cu gradul de general de brigadă) şi subordonat Ministerului de Război.

În fiecare an, la 1 februarie, militarii armatei române sărbătoresc Ziua Intendenţei Militare. Intendenţa este specialitatea militară considerată a fi indispensabilă în ceea ce priveşte aprovizioanarea militarilor cu hrană, uniforme şi tot ceea ce înseamnă logistică, mai ales în perioade de război.

Întrega armată română, aniversează 155 de ani de la înfiinţarea intendenţei militare, la 1 februarie 1861, când prin Înaltul Ordin de zi nr. 29, al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au pus bazele intendenţei militare.

Asigurarea echipamentului şi a hranei reprezintă activitatea de bază a intendenţei. Doar cine nu a îmbrăcat vreun minut haina militară, nu ştie ce pondere are intendenţa într-o structura militară, de la bocanc la bonetă, de la lama de bărbierit de dimineaţă şi până la ceaiul de la masa de seară. Spre deosebire de alte arme, dintre care unele se fac simţite numai la război, iar altele sunt pur şi simplu invizibile, intendenţa este prezentă la vedere, adică 24 de ore din 24, fie că este zi obişnuită, duminică sau sărbători legale ori religioase.

Ofiţerul de intendenţă este primul care vine în unitate să organizeze condiţiile de cazare, hrănire, igienă şi instrucţie, el fiind şi ultimul care părăseşte zona şi care, la o adică, va stinge lumina. Până atunci însă, ţine pasul cu luptătorul, ba chiar şi îl propulsează, modernizându-se şi adaptându-se câmpului de luptă actual.

Astăzi, intendenţa poartă un alt nume şi anume logistica. Logistica este un concept frecvent utilizat în diverse medii şi domenii de activitate, căpătând dupa caz, multiple înţelesuri şi semnificaţii. De fapt, ce este logistica? Conceptul cuprinde ansamblul de cunoştinţe tehnice şi de activităţi practice şi organizatorice prin care trupele sunt asigurate cu tot ceea ce le este necesar pentru trai şi pregătire de luptă. Sunt şapte arme care fac parte din logistică şi toate la un loc contribuie la asigurarea trupelor. Nu este rău ca toţi aceşti oameni, de la diferite specialităţi, vor să facă parte din această armă. Important este ca fiecare categorie de personal să ridice valoarea logisticii. Pentru fiecare, în domeniul său de activitate, criteriul de bază trebuie să fie profesionalismul. Un bun logistician trebuie să fie un foarte bun profesionist în domeniul lui. Astfel, toate aceste arme vor conferi greutate logisticii în armată.

În condiţiile războiului modern este necesar ca reforma sistemului logistic a armatei române să continue, ea trebuind să evolueze în aceeaşi direcţie, respectiv al compatibilităţii şi interoperabilităţii cu sistemul logistic al forţelor ţărilor aliate, în ceea ce priveşte asigurarea susţinerii logistice pentru îndeplinirea misiunilor de luptă.

 Sfântul Trifon

La întâi ale lui Făurar, în ajunul Întâmpinării Domnului, Biserica Ortodoxă îl celebrează pe Sf. Trifon, sau Trif, cu varianta Trif Nebunul - aşa cum este cunoscut în cadrul comunităţii tradiţionale româneşti.

Sărbătoarea Sfântului Trifon nu este specifică zonei Olteniei cum s-ar putea crede, ci se practică în realitate în toată ţara.

Personaj mitologic, aparent fără nici o legătură cu personajul religios, Trif este în accepţie păgână protectorul plantelor fertile, împotriva dăunătorilor (gândaci, insecte), iar în accepţie creştină, protectorul viţei de vie.

Această zi este considerată prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol. Sfântul Trifon este cel care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi şi gândaci. Era zi nelucrătoare, pentru ca holdele să nu fie atacate de insecte. Viile, livezile şi grădinile sunt stropite cu aghiazmă pentru a fi ferite de mană, piatră şi ger.

Sf. Trifon este patronul lupilor, având legătură cu Sf. Petru şi lupii acestuia. El este şi apărător de rele şi de durere, spunându-se că cine nu îl respectă se îmbolnăveşte de „ducă-se pe pustii”.

Istorisirile populare spun că numele de Trif Nebunul provine de la faptul că a speriat-o pe Maica Domnului, când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos.

Tradiţii:

Trifon se ţine pentru că el, făcând minuni, îi poate scăpa de multe nenorociri ce ar fi să cadă asupra omului. Apoi îi scapă de boale, de moarte, căci sfântul se roagă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lungeşte viaţa acestor oameni, care ajung până la adânci bătrâneţe.

Despre Sf. Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru (de iarnă), care, păscând vite, n a băgat de seamă că câinii lui au sărit la fecioară s o muşte. Atunci fecioara Maria, drept mulţumită, a făcut pe Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu l vor serba, iar lui Petru i a zis: „Petru, câinii tăi să se facă lupi de azi înainte şi să ţi mănânce întâi vitele tale“.

Trif e patronul lupilor. Cine lucrează în ziua aceasta, cine nu o serbează acela trebuie numaidecât să aibă daună din partea lupilor, în decursul anului, din vitele sale.

Sf. Trifon ţine lăcustele legate în lanţ de fier. Odată au venit lăcustele. Toţi oamenii din sat au făcut treabă – unii ducându se să alunge lăcustele, iar alţii în altă parte. Numai o babă n a făcut nimic, ci a stat acasă şi s a rugat sfântului să i ferească holdele. Când s a observat, la toţi făcuseră lăcustele stricăciuni mari, dar de holdele sale nu se atinseseră.

Trif Nebunul este stăpânul şi patronul omizilor, gândacilor şi al tuturor gujuliilor celor stricăcioase. În acest scop pe alocuri se obişnuieşte să se comande preotului sfinţirea apei, cu care sunt stropiţi mai apoi pomii şi semănăturile, crezând că apa aceasta stopează înmulţirea exagerată a insectelor dăunătoare.

În ziua de Trif se întâmpină iarna cu vara.

Obiceiuri: Gurbanu viilor.

În dimineaţa zilei de 1 februarie bărbaţii mergeau la vie. Înainte de a pleca din sat, strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!“ Ajunşi în câmp, fiecare proprietar tăia din vie câteva corzi, cu care se încingea pe piept, îşi făcea cunună, pe care o punea pe cap şi se încingea în jurul brâului. Dezgropau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau, săreau peste foc, se stropeau cu vin. Seara bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse, şi continuau petrecerea în familie. Este posibil ca în vechime (aşa cum arată numele turcesc al obiceiului, Gurban), să se fi jertfit o oaie sau un berbec.

Femeile nu lucrează şi dau câte un căuş sau găvan de mălai la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii şi alte gânganii să nu strice sămănăturile.

Se dă de pomană mămăligă, ceapă şi sare.

Apărător de rele şi durere: Deoarece Trif a înnebunit, de aceea unii serbează ziua lui pentru nebuneală, temându se să nu înnebunească şi ei ca dânsul.

Sf. Trifon se serbează fiindcă îi apără contra ciumei şi a gângăniilor ce vin asupra holdelor.

Femeile lipesc în această zi prin case, zicând că lipesc gura omizilor.

Sf. Trifon e sărbătoarea paserilor. E bună pentru boale de găini şi alte paseri.

O seamă de români serbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi şi pentru alte fiare sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mănânce vitele şi mai cu seamă oile, fiindcă Sf. Trif, după cum spun unele legende, e patronul lupilor.

În ziua de Sf. Trifan podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfeştanie viilor, ca să fie roditoare şi păzite de grindină şi mană.

Podgorenii se duc la vie, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin (pe coarda tăiată), pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul. În alte părţi se mătură coşul în ajunul lui Sf. Trifan, se ia această funingine, cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf. Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu agheasmă de la Bobotează, ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult.

Despre vreme: Dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, se va pune, iar dacă este omăt, apoi se va sparge.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1789: A fost ales primul președinte al SUA, George Washington

George Washington (n. 22 februarie 1732 - d. 14 decembrie 1799) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu.

Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

• 1814: Lordul Byron publică “Corsarul”. 10.000 de exempare se vînd numai în prima zi.

 

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.

Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță, cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău și periculos a-l cunoaște”. Byron a fost un lider regional al organizației revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național. El a murit din cauza febrei în Missolonghi.

• 1852: S-a născut Ion Luca Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă; considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români; membru al Academiei Române post-mortem.
  
  Multă vreme s-a crezut că Ion Luca Caragiale s-ar fi născut „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie”, date bazate pe amintirile lui Caragiale. Însă certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează:
  Act de botez
  „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___ fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s’a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.”
  D: Maria Caragiali nașa
  Preot Sterie Grecu
  În conformitate cu singurul document oficial care menționează nașterea, data nașterii lui Ion Luca Caragiale este 1 februarie 1852, în satul Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, fiul avocatului Luca Caragiali, secretar al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Karaboa, descendentă a unei familii de negustori greci din Braşov. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
  
    

„Caragiale a fost un paradox. În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surâdea. Era plin de drăgălăşenie. Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Un deliciu să-l asculţi! Parcă vezi aievea toate.

Simţi că omul ăsta ştie să râdă şi să plângă din toată inima; că ştie să te mângâie şi să te mustre, că poate fi «bun şi rău», sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos…

Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Nenea Iancu simţea o deosebită plăcere de a te combate.

Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864, a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.

În 1870, Caragiale a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu, când tânărul poet, debutant la revista „Familia”, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului „Națiunea română”.

I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.

De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei.

Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde au apărut toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.

În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, căsătorie din care au rezultat mai întâi două fete.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană. Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească.

Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor. (Titu Maiorescu)

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

• 1868: S-a născut Ștefan Luchian - pictor român, denumit poetul plastic al florilor.
  
  
  
  Vocația viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. El a rezistat cu încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1885, Ștefan Luchian s-a înscris la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură.
  
  
  Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității.
  
  
  În toamna anului 1889, a plecat la München, unde a studiat două semestre la Akademie der Bildenden Künste, Academia de Arte Frumoase München, și-a executat copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revenit în țară în 1890, a participat la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic, însă în anul următor, acesta a plecat la Paris, unde a studiat la Academia Julian, cunoscând, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă.
  
  
  Revenit la București, a fost, în 1896, principalul inițiator al Expoziției artiștilor independenți. care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. În 1900, a participat cu două pasteluri la Expoziția Universală de la Paris.
  
  
  Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu.
  
  
  A redat splendorile scânteietoare ale peisajului româness într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată.
  
  
  
  Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908, el și-a concentrat în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos.
  Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menționăm Anemonele - adevărate capodopere.
  
  
  
  Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel se sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața unui pictor.
  
  
  
  
  . 1884: A fost publicat primul volum al Oxford English Dictionary, cuprinzând cuvinte care încep cu litera A.
  
  
  

În Anglia, s-au făcut progrese majore în lingvistică, încă din epoca lui Walker, în ceea ce privește adunarea și organizarea unor exemple de utilizare a cuvintelor. În 1836?37, Charles Richardson (1775?1865) a publicat, în două volume, un dicționar mai bogat în exemple ilustrative, decât oricare dintre predecesoarele sale. În 1857, Societatea Filologică a început să adune exemple mai noi de folosire a cuvintelor. Această activitate a Societății Filologice a făcut posibilă publicarea dicționarului cunoscut sub denumirile de Noul Dicționar Englez despre Principiile Istorice (New English Dictionary on Historical Principles), the Oxford English Dictionary (OED) si Dictionarul lui Murray (Murray's Dictionary) (datorită lui Sir James A. H. Murray, 1837?1915, unul dintre editorii săi). Publicarea acestui dicționar a început în 1884 și a fost finalizată în 1928, la 70 de ani după începerea colectării materialului. Cele 12 volume și adenda acestui lexicon monumental și fără rival, au descris etimologia a 250000 de cuvinte din limba engleză, încorporând mai bine de 2 milioane de sensuri ale cuvintelor, în procesul de definire a aproape 415000 de cuvinte. O a doua ediție, formată din 20 de volume, publicată în 1989, încorporează ți adenda de 4 volume, conținând peste 616000 de cuvinte.

• 1893:  A apărut, la Iaşi, până la 26 oct. 1943, cu intermitenţe, ziarul naţional liberal Evenimentul.

 Fondatori au fost George A. Scorţescu şi Albert C. Honigman. În perioada 1919-1920, a fost redactor şef publicistul Rudolf Şuţu, iar la 20 ian. 1900, a fuzionat cu ziarul „Opinia” din Iaşi.

• 1896: Premiera mondială a operei "Boema" de Puccini, la Torino

Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini a fost un compozitor italian de muzică de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană vero = adevărat).

Pe scena teatrului Regio din Torino, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. 

MARIA CALLAS " Mi chiamano Mimi" La Bohème (Puccini) 

• 1898: Prima asigurare auto din istorie

Compania de asigurări Travelers Insurance Company din Hartford, Connecticut, și-a extins serviciile, asigurând și deținătorii de automobile, în acest fel devenind prima companie de asigurări care emitea o poliță de asigurare individuală.

Dr. Truman J. Martin din Buffalo, New York, a plătit o primă de asigurare de 11.25$, sumă care acoperea o asigurare între 5.000 și 10.000 de dolari.

În 1925, Massachusetts a devenit primul stat american care oferea asigurări pentru automobile. Astăzi asigurarea auto a devenit parte din viața americanilor și aproape în fiecare stat din S.U.A. este obligatorie asigurarea pentru șoferi.

• 1919:  A fost desemnata prima Miss America.

Prima Miss America a fost aleasa  la New York, iar organizatorii au descoperit  mai târziu că “Miss” este destul de “doamna”; Edith Hyde era de fapt o femeie căsătorită şi mamă a doi copii.

• 1920: S-a înființat Institutul de Istorie Națională din Cluj-Napoca

 Fondat din inițiativa și cu sprijinul material al regelui Ferdinand I, Institutul a funcționat în cadrul Universității din Cluj, fiind condus de Ioan Lupaș și Alexandru Lapedatu.

• 1920: Inaugurarea "Universității din Cluj", deschisă de Consiliul Dirigent al Ardealului în prezența Regelui Ferdinand I.

1 februarie 1920, regele Ferdinand I proclama solemn deschiderea universităţii, punând-o sub deviza care a fost gravată dea-supra intrării în clădirea centrală a UBB de pe strada Mihail Kogălniceanu. “închinat adevărului, pe căi de dreptate - singurele care duc la concordia dintre diferitele seminţii ale lumii - acest aşezământ de înaltă cultură va putea fi de folos neamului şi umanităţii, cinstindu-se şi cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa ştiinţifică”, spunea în 1920 Majestatea Sa.

Regele Ferdinand I a sosit la Cluj însoţit de Regina Maria, de primul ministru de atunci, precum şi de reprezentanţii cabinetului şi ai întregului corp diplomatic, într-o garnitură de tren special pusă în slujba acestui eveniment. 

• 1949: Prima utilizare a Telescopului Hale de 5,1 metri, cel mai mare la momentul respective.

 

 Telescopul Hale de 5,1 m (200 inch), un reflector cu f/3,3 de la Observatorul Palomar din California, a fost numit așa după astronomul george Ellery Hale, care prin finanțarea Fundației Rockefeller a orchestrat planificarea, designul și construcția observatorului dar nu a trăit cât să-l vadă în funcțiune. Telescopul Hale era gândit să spargă granițele acelui timp, având o apertură de două ori mai mare ca anteriorul telescop Big și fiind pionierul multor noi tehnologii, precum aluminiul depozitat sub formă de vapori și lentila cu expansiune termală joasă. Hale a fost telescopul optic cu cea mai mare apertură de la finalizarea sa în 1948 și până la construcția lui BTA-6 în 1976 și al doilea cel mai mare telescop până la construcția lui Keck, în 1993.

Până către 2010, telescoapele puteau surprinde direct exoplanete numai în circumstanțe excepționale. Respectiv, era mai ușor să obții imagini când planeta era specific mare (considerabil mai mare decât Jupiter), separată mult de steaua părinte și destul de fierbinte cât să emită intens radiație în infraroșu. Totuși, în 2010, o echipă de la Laboratorul NASA Jet Propulsion a demonstrat că un coronagraf vortex poate permite micilor telescoape să vadă direct imagini ale planetelor. Au reușit, respectiv, să scaneze HR8799 utilizând numai o porțiune de 1,5 m a telescopului Hale.

• 1958: A fost lansat cu succes primul satelit al Americii, în Cosmos.

 Plasat pe o orbită terestră de o rachetă „Jupiter-C”, „Explorer” a fost destinat să transmită semnale pe Pământ, prin cele 2 emiţătoare, de la o distanţă variind între 340 şi 2900 km.

Explorer 1 este primul satelit artificial lansat de SUA, fiind al treilea pe glob dupa sateliții sovietici Sputnik 1 si 2. Explorer 1 a fost primul satelit integrat intr-un program de explorare, fiind dotat cu sonde de explorare spatiala, care au furnizat date cu privire la ionosfera din regiunea polară.

Explorer 1 a fost pus pe orbită la un perigeu de 224 mile și un apogeu de 1.575 mile având o perioadă de 114,9 minute. Greutatea sa totală era de 14 kg, dintre care 8 kg cântăreau doar instrumentele de la bord.

Explorer1 a fost primul satelit american care a reușit să detecteze centura de radiații Van Allen. În doar 84 de zile, Jet Propulsion Laboratory și ABMA (Army Ballistic Missile Agency) au reușit să modifice vehiculul de lansare Jupiter-C și să construiască satelitul Explorer 1.

Explorer 1 a fost lansat la câteva luni dupa ce URSS obținuse un avans în Cursa Spațiala cu Sputnik1 și Sputnik2. Descoperirea centurii Van Allen a reprezentat un eveniment științific major, crescând reputația Statelor Unite ale Americii în explorarea spațiului. Explorer1 a reintrat în atmosfera Pământului pe 31 martie.

• 1990: Gabriel Liiceanu înființează la București editura Humanitas.
  
  Humanitas este o editură din România, înființată la 1 februarie 1990, care are sediul în București, Piața Presei Libere nr. 1. A fost înființată curând după revoluția din 1989, printr-un ordin al lui Andrei Pleșu, ministrul culturii din acea vreme; direcția noii instituții, pe scheletul vechii Edituri Politice, a fost încredințată lui Gabriel Liiceanu, scriitor și cercetător în filozofie. Humanitas se definea pe atunci ca „editură de științe umaniste”, de unde și numele ei. În timp, profilul editorial inițial s-a lărgit. A fost privatizată în februarie 1991.
  
  
  
  Editura Humanitas a devenit larg cunoscută la începutul anilor 1990 prin publicarea unor nume sau titluri interzise sub regimul comunist. Au apărut atunci mare parte din cărțile lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, texte antebelice sau inedite de Constantin Noica și de Lucian Blaga, volume de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca, seria de Amintiri ale lui Constantin Argetoianu, Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai etc. Primele colecții ale editurii − puternic marcate de misiunea recuperării unui trecut prețios și de credința că societatea poate fi schimbată prin lecturile potrivite − au fost „Totalitarism și literatura Estului“, „Memorii/Jurnale“, „Societatea civilă“. În acest sens Editura Humanitas are azi în paleta sa editorială următoarele domenii: științe umaniste (filozofie, istorie, științe sociale/politice, psihologie/antropologie), religie și spiritualitate; ficțiune și literatură memorialistică; știință popularizată; carte practică; manuale și auxiliare școlare; carte pentru copii; audiobookuri.Majoritatea cărților din aceste domenii sunt publicate în serii și colecții, din care cele mai importante sunt seriile marilor autori români interbelici sau contemporani.
  
  
  . 2003: Naveta americană “Columbia” se dezintegrează la revenirea  în atmosferă, la altitudinea de 63 km, deasupra Texasului . 
  
  
  
  Naveta, lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa 7 astronauţi (6 americani şi unul israelian).
  Accidentul s-a petrecut cu putin timp înainte de terminarea celei de-a 28-a misiunt a navetei, STS-107.
  
  
  
  Pierderea navetei Columbia a fost rezultatul avariilor suferite în timpul lansării, când o parte din izolație, de mărimea unei serviete mici, s-a desprins din rezervorul principal exterior al navetei sub acțiunea forțelor aerodinamice.
  Resturile au lovit muchia frontală a aripii stângi, avariind sistemul de protecție termică (TPS), care o protejează de căldura generată de frecarea cu atmosfera la reintrarea în aceasta.
  
  
  
  Deși Columbia a rămas pe orbită, unii ingineri au suspectat că există probleme, dar managerii NASA au restrâns investigatia, pe motiv că nu se pot face prea multe, chiar dacă ar exista probleme.
  
  
  
  
  . 2013: The Shard, cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană, este deschisa  pentru public.

Este un zgârie-nori situat în Londra, Anglia, care masoara 309,6 m în înăltime. Constructia a fost terminată în data de 30 martie 2012.

A luat naştere pe un şerveţel într-un restaurant din Berlin în anul 2000. Câteva linii înaintea aperitivului, câteva după felul principal şi înainte ca arhitectul Renzo Piano să-şi savureze desertul liniile ieşiseră deja din pagină. Spaţiul era prea mic pentru imaginaţia sa.

La 309,6 metri, The Shard este cea mai înaltă clădire din Vestul Europei, devansată pe continent doar de Turnul Mercury City din Moscova, care are un avantaj de 29 de metri. La nivel global, însă, e un pitic care stă în umbra fraţilor săi americani şi asiatici.

Are 95 de etaje şi birouri, un hotel de lux, magazine şi apartamente. Şi, pentru un preţ cam piperat, turiştii pot admira Londra de la mare înălţime.

Numele sună bine în engleză, The Shard, dar nu-i aşa măgulitoare traducerea în română: Ciobul. Aşa este numită clădirea care are peste 300 de metri înălţime şi a fost deschisă pentru public chiar de primarul londonez, Boris Johnson.

"Nu numai că e o clădire extraordinară, dar este singurul punct din care se văd toate meandrele pe care le face Tamisa în Capitală. E ca şi cum ai fi în avion, numai că te poţi plimba", spune primarul Londrei.

Biletul pentru a urca până la platforma de observaţie costă 25 de lire, echivalentul a aproape 30 de euro.

Cu peste 309 metri înălţime de la bază până în vârful antenei de pe acoperiş, The Shard din Londra e cea mai înaltă clădire din Europa. Pentru puţin timp, pentru că în curând, la Moscova, se va inaugura un zgârie nori care o depăşeşte.

"E o clădire de atmosferă care se va juca cu oraşul. Va fi un simbol al luminii. După o scurtă ploaie va fi albastră, în amurg va deveni mai caldă şi mai roşie" susţine Renzo Piano. Până una alta, clădirea se joacă cu nervii multor londonezi.

"Cel mai bun lucru atunci când eşti în The Shard e că nu mai vezi The Shard" e de părere o jurnalistă care a vizitat turnul.

Umor britanic. Adevărul e, însă, că nu prea poţi avea o experienţă "Shardless" în centrul Londrei. Uneori, când e senin, vezi turnul chiar şi din zonele periferice.

Îl vezi când îţi plimbi căţelul şi îl vezi când faci joggingul de dimineaţă. E acolo în permanenţă.

Înfipt între Turnul Londrei, Tower Bridge şi Catedrala St.Paul, The Shard a atras şi atenţia celor de la UNESCO, care au avut ceva de comentat în legătură cu faptul că turnul omoară priveliştea istorică a zonei.

Să aveți o zi frumoasă!