9 februarie – Ziua Internațională a Pizza

Pizza este un termen latin, apărut în secolul IX, care înseamnă „pâine plată“. Termenul  poate proveni fie din cuvântul grec ”pikte” (însemnând „cocă frământată”), care în latină a devenit ”picta” și ulterior ”pitta”, așa cum a fost și este cunoscut și în limba română (pită = pâine), fie din termenii latinești ”pinsa” (= a bate aluatul, de exemplu) sau ”picea” (închiderea la culoare a preparatului în cuptor).

Dintre numeroasele definiții date pizzei și aprecieri făcute de cunoscătorii în domeniu, aproape toate arată că atât de răspândita pizza (pron. pița): 1. este un produs /fel de mâncare de origine italiană; 2. este un produs de formă rotundă (prin tradiție, dar și de alte forme), plat și subțire, ca o plăcintă (cum este considerat în unele țări, cu termenul englezesc pie –pron. pai); 3. este alcătuit din două straturi, unul din (aluat de) pâine și altul din ingrediente – neapărat roșii / suc de roșii și brânză (numit englezește topping – partea de sus, termen acceptat peste tot în lume); 4. este copt la cuptor; 5. se consumă caldă sau rece, asociată cu un vin sec – roșu, ca italienii, sau alb.

Deseori, pizza înseamnă doar o felie (o porție) dintr-o pizza întreagă.

Este probabil cel mai răspândit aliment fast-food (termen englezesc internaționalizat care indică alimentele preparate repede și alimentația rapidă) cel puțin în Europa și America de Nord. Pizza este vândută în stare de conservare (refrigerată sau congelată pentru coacere acasă) ori în stare coaptă (proaspătă sau rece), fie în bucăți întregi, fie în porții. Este un aliment relativ uscat, deci nu pune probleme speciale de păstrare.

La gradul ei de răspândire în lume, pizza poate fi considerată unul din factorii succesului globalizării, care a asigurat oriunde accesul fără constrângeri alimentare al oamenilor de oriunde. Este cunoscut că lipsa alimentelor obișnuite constituie o piedică serioasă a stabilirii cuiva în spații culturale străine. Pizza a constituit și constituie alimentul agreat lejer de aproape orice consumator al planetei. De altfel, peste tot în lume s-au produs modificări în ceea ce privește realizarea pizzei, atât în ce privește forma, cât și ingredientele și tehnologia: peste tot se găsește pizza „italiană“, cunoscută ca pizza standard, dar și nenumărate alte versiuni locale sau aduse din alte părți ale lumii, de către grupuri de imigranți, pe care, de regulă, i-au urmărit întreprinzători din țările lor, buni cunoscători ai gusturilor acestora, și care au dezvoltat afaceri locale având asigurată cererea. Pentru consumatorii locali, dependenți de anumite componente alimentare, pizza s-a dovedit un aliment foarte versatil, admițând compoziții bazate pe cele mai variate ingrediente locale.

Istoria pizzei începe încă din vremea Greciei Antice, când păinii i se dădea o formă rotundă și era coaptă pe pietre fierbinți. În Orientul Mijlociu și Grecia, pâinea începe să aibă forma unei pizza.

Ziua Internationala Pizza este pe 9 februarie a fiecărui an.

Originile pizzei sunt incerte. Unele surse susțin că ar proveni din Italia, altele din Grecia.
În antichitate, pentru prima dată grecii au fost cu ideea de a coace pâine în forme rotunde și plate și de a adăuga diferite alte alimente deasupra. Preferata lor era o combinație de uleiuri de măsline și anumite condimente. Ca toppinguri alegeau cartofi și frunze, diferite feluri de carne și chiar fructe. Mozzarella adevărată era importată de greci din India, astfel că era destul de puțin accesibilă.

Totuși, prima pizza adevărată a fost făcută de brutarul Raffeale Esposito în Napoli, Italia.
După cum spune legenda, Esposito a vrut să produca un fel de pâine care să fie diferită de celelalte care se vindeau în Napoli. Mai întâi a încercat să adauge numai brânză, apoi sos, dedesubt și i-a dat forma unei plăcinte rotunde. Creația sa a fost plăcuta imediat, și Esposito a fost chemat să facă niște pizza pentru vizita Regelui Umberto și a Reginei Margherita în 1889.

A făcut o pizza în trei culori: cu brânză albă, sos roșu și condimente, ca să reflecte steagul italian și loialitatea sa față de țară. A fost o realizare grozavă, și a numit-o pizza margherita după numele reginei.

În 1830, s-au pus bazele unei pizzerii în Napoli, făcând posibil accesul la aceasta deosebită creație pentru restul Italiei. Pizza s-a răspândit și în alte orașe italiene. În plus, a început să se adauge usturoi în compoziție, roșii proaspete și cea mai bună brânză napoletana, faimoasă pentru textura și gustul ei. Aluatul era simplu, făcut din faină, sare, drojdie. Tot în perioada aceasta au început să coacă pizza în cuptor de cărămizi.

Pizza a ajuns în America, Anglia, Franța și Spania foarte repede; cu toate acestea, până după cel de-al doilea război mondial, nu era foarte cunoscută.
Istoria pizzei și secretele ei ascunse, după ce au ocupat teritoriul italian, mulți soldați americani și europeni care au gustat pizza, au adus-o în țările lor de origine.

În America, imigranții italieni vindeau pizza în magazinele lor și prima pizzerie a fost deschisă de Gennuardo Lombardi în 1905.
În fiecare an, pe 9 februarie se sărbătorește Ziua Internaționala a Pizzei.

De când se mănâncă pizza?

Anul 997 e.n. este cel în care s-a redactat, la Gaeta, pe coasta vestică în partea sudică a Italiei, un document în limba latină conținând cea mai veche menționare a cuvântului pizza (documentul conținea informația că un fermier trebuia să ducă episcopului orașului un număr de „pizze“ de Crăciun și de Paști). Lingviștii au tras concluzia că termenul este de origine greacă, ajuns în Italia pe filieră bizantină. În pofida unei păreri generale potrivit căreia pizza este de origine italiană, s-a dovedit că variante ale acestui produs alimentar au existat în antichitate și în Egipt, Babilon și Imperiul Persan. Este cunoscut că grecii din antichitate mâncau o pâine rotundă și plată pe care puneau diferite ingrediente și condimente, iar supoziția că și alte populații preparau alimente asemănătoare este pertinentă.

În secolele următoare, la Napoli (pe aceeași costă vestică, mai la nord) pizza, mâncare sățioasă și ieftină, a devenit o mâncare foarte populară în rândul populației sărace. După răspândirea cultivării roșiilor (din America) în Europa, practica punerii roșiilor peste pâinea plată s-a generalizat, și a fost găsită intersantă de către vizitatorii Italiei. 

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, străinii aflaseră de renumita pizza și o căutau la chioșcurile (apoi la localurile numite pizzerii) unde se putea cumpăra. 

Prima pizza cu renume a fost Marinara (Napoli este port italian). Tot acolo s-a afirmat și pizza Margherita, devenită celebră și cu mare căutare și astăzi. Legenda pizzei Margherita este element de folclor contemporan. Creația acestei pizze este atribuită lui Raffaele Esposito, lucrător la pizzeria “Pietro ...e basta cosi“ („Pietro... și e destul“), care se deschisese în anul 1880. În anul 1889, regele Umberto I al Italiei și regina Margherita au plecat într-un turneu prin țară, ocazie cu care au fost surprinși de pâinea plată cu ingrediente deasupra, care avea mare trecere în rândul locuitorilor. Regina a poftit să aibă o porție și a rugat gărzile să-i aducă acest fel de mâncare, neluînd în considerare îndoiala curtenilor față de gestul reginei de a mânca ceea ce mâncau oamenii de rând. Esposito a pregătit pentru regină trei feluri de pizza: unul cu slănină, brânză și busuioc; al doilea cu usturoi, ulei și roșii; și al treilea cu roșii, mozarella și busuioc (culorile reprezentau chiar steagul italian: roșu - tomatele, alb – brânza și verde - busuiocul). Ultimul sortiment a fost preferat de regină, iar brutarul Esposito a numit acest fel Pizza Margherita. Legenda mai susține că această pizza a fost cea dintîi care a avut ca ingredient brânza, informație infirmată de relatările unor vizitatori ai orașului Napoli care mâncaseră pizza cu brânză cu multe decenii mai devreme.

Din ce și cum se face pizza?

Principalul component al pizzei este blatul, preparat prin coacere din aluat de pâine. Ingredientele pentru aluat sunt cele cunoscute: fâină de grâu, drojdie, apă, sare (și ulei). Întâi se prepară aluatul, care se lasă la dospit, se mai frâmîntă și se întinde subțire într-o tavă, se lasă la crescut, apoi se adaugă ingredientele (întâi un strat subțire de suc de roșii - sau chiar felii subțiri de roșii ori felii uscate -, pe urmă celelalte ingrediente) și se dă la cuptor, încins viguros mai devreme. Pizza este gata când ingredientele (toppingul) capătă semne de coacere. Față de această schemă de bază sunt și alte variante, cu unele modificări referitoare la grosimea stratului, ordinea operațiilor ș.a. Grosimea stratului grupează blaturile în trei categorii: subțiri (circa 5 mm), medii (5-10 mm) și groase (peste 10 mm), ultimele numite și „umplute“. În SUA, două tipuri sunt dominante: New York (cu blat subțire și crustă) și Chicago (cu blat gros / adânc, „deep-dish“, pizza „umplută“).

Ingredientele pentru umplutură (toppingul) conțin câteva elemente „standard“, folosite la variantele tradiționale, respectiv: roșii (suc, pulpă zdrobită, felii de roții proaspete, felii uscate), ulei (de măsline, de rapiță, de floarea soarelui etc.), brânză (pentru pizza napolitană originală se folosea la început numai mozzarella din lapte de bivoliță, treptat au intrat alături tot mai multe sortimente de brânzeturi diverse, de regulă brânzeturi cu pastă fermă, grase) și condimente. Dacă în anii 1940 nu se folosea carnea la prepararea pizzei, astăzi carnea se folosește larg, în variate moduri, îndeosebi mezeluri (speciale pentru pizza); se folosește, de asemenea, carne de specii din cele mai diferite: pasăre, vită, porc, vânat, reptile ș.a. Peștele (mai ales hamsia) s-a folosit încă de mult ca ingredient, mai târziu s-a răspândit folosirea ciupercilor (crude sau conservate); mai recent, chiar și ouăle s-au adăugat pe lista ingredientelor pentru pizza, deși locul lor este notoriu în alte preparate înrudite. Fructele de mare fac deliciul amatorilor de ingrediente acvatice. O gamă largă de vegetale (ceapă, usturoi, verdețuri, vinete, dovlecei, dar și ananas etc.) se adaugă constant la lista ingredientelor pentru pizza. La acestea se adaugă o listă consistentă de sosuri fie de utilizare mai largă, fie specializate strict pentru pizza.         

De mulți ani, s-a dezvoltat comerțul cu pizza, fie numai cu blat alb (care urmează să fie încărcat cu ingrediente de către consumator în bucătărie lui, unde va coace produsul), fie cu blat și topping, consumatorul având nevoie doar de coacerea pizzei. Aceste produse se vând, de regulă, congelate, mai rar doar refrigerate.          

Coacerea pizzei se face în cuptoare de cărămidă (la pizzerii și restaurantele mari), electrice sau pe gaze (în unitățile mai mici sau casnic). Echipamentele respective pot fi completate cu accesorii adecvate (plăci sau „pietre de pizza“ ), menite să reproducă fie și numai parțial condițiile de coacere din cuptoarele tradiționale. Pizza coaptă la cuptor de cărămidă sau de piatră, la foc de lemne sau mangal (cărbune de lemn) este foarte bine apreciată și asociată alimentelor de înaltă calitate și foarte sănătoase. Cu toate acestea, unitățile specializate sunt interesate și de utilaje cu mare grad de tehnicitate, în care toate etapele producerii pizzei sunt desfășurate la parametri riguros stabili, foarte profitabile în condițiile unei producții mari.           

Între timp, organizațiile de specialitate din domeniu au consacrat reguli stricte privitoare la producerea pizzei. De pildă, Asociația Pizzei Napolitane Autentice are reguli severe pentru prepararea pizzei: coacerea în cuptor boltit, la foc de lemn, lucratul manual al aluatului (unde are rostul său și spectacolul subțierii aluatului pe degete, în aer), reglementarea dimensiunilor (diametrul blatului max. 35 cm, grosimea maximă a blatului la mijloc nu mai mare de 1/3 cm).

Cine face și cine consumă pizza?

Un meșter care prepară pizza se numește „pizzaiolo“, iar localul unde se consumă pizza se numește pizzerie, termeni italienești care indică respectul general pentru țara de origine a acestui produs. Serviciile pizzeriilor la domiciliu au ajuns la performanțe deosebite: o comandă se aduce acasă în timp record - circa un sfert de oră.

De departe, cea mai renumită firmă care desfășoară comerțul de pizzerie în toată lumea este Pizza Hut, companie americană deținută de Pepsi Co Inc. Începutul în domeniu aparține câtorva importante firme italiene, înființate în jurul anului 1800.

Aria consumatorilor de pizza s-a lărgit atât de mult (dacă luăm în considerare și faptul că pizza se prepară și acasă, la oraș ca și în mediul rural), încât e greu de crezut că cineva nu a mâncat niciodată pizza. Evident, numărul consumatorilr este mult mai mare în mediul urban, unde pizza constituie un fel de mâncare consumat frecvent.

Unele categorii sociale sunt mai mult legate de consumul de pizza decât altele: studenții, bunăoară, sunt mari consumatori de pizza, dovadă fiind numeroasele pizzerii care funcționează în ariile studențești – lână universități și cămine etc.

Este foarte evident că tinerii în general sunt mult mai legați de pizza decât părinții lor, pentru unii fiind hrana de toată ziua: „Pizza is the perfect meal, man. A slice for lunch, a whole pie for dinner, and cold pizza for breakfast--hallelujah!“ (Pizza este masa perfectă, omule. O felie pentru prânz, o întreagă plăcintă pentru cină, și pizza rece pentru micul dejun - aleluia!)

Pe glob, SUA se află pe primul loc, cu consumul de peste 13 kg/an/loc., iar în Europa, francezii își dispută locul 1 cu alte țări, cu un consum puțin mai redus: peste 10 kg/an/loc.

Aceste valori sunt susținute de consumul casnic de pizza (cea cumpărată de la supermarket), care este mai mare decât cel înregistrat la restaurante și alte unități de consum colectiv.

Este interesant de cunoscut și desfășurarea în timp, a consumului de pizza: mai peste tot se constată creșterea consumului în zilele de sărbătoare, câd se pleacă de acasă ori se renunță la gătit.

Sunt multe feluri de pizza?

Toate țările lumii cunosc pizza de mai mult sau de mai puțin timp. Țările din Nordul planetei au deja tradiție în folosirea rețetelor proprii de pizza sau în adaptarea unor preparate tradiționale la stilul pizza: preparate sumare, consistente, realizate repede și consumate „pe fugă“. În toate aceste țări se găsesc deopotrivă sorturi europene (pizza napolitană, pizza italiană etc.) și sorturi dezvoltate din tradiția locală. În țările din alte continente, pătrunderea pizzei a fost mai evidentă în țările dezvoltate: Australia, Japonia, Coreea de sud (dar și Coreea de Nord are un restaurant în capitala sa, din 2009).

Câteva trăsături ale pieței pizza în diferite țări se prezintă în continuare. 

În Italia, pe lângă tradiționalele lor sorturi, este interesantă și pizza bianca („albă“: blat cu topping de ulei de măsline, sare și, eventual, condimente – crenguțe de rozmarin ).

SUA și Canada au sortiment european, dar și sorturi specifice, unele bazate pe topping cu ingrediente speciale, multe aduse de imigranții veniți masiv din alte părți ale lumii. O situație similară se petrece în celelalte țări europene: Marea Britanie, Franța, Germania, Spania etc. 

Japonia are multe sorturi cu sosuri maioneză, iar ca ingrediente folosește larg porumbul, cartofii și avocado; în pizzele desert folosește mierea și ciocolata, iar ca băutură asociată apa minerală și ceaiul japonez. 

Coreenii folosesc ca topping cartofi și patate (cartofi dulci), creveți, crab. 

Țările scandinave au o piață foarte bogată de pizza: se cumpără foarte mult pizza congelată în Norvegia, se consumă salate la pizza în Suedia (este foarte apreciată salata de varză cu ardei gras, fermentată câteva zile). 

În Israel sunt rigori legate de regulile kosher (speciile de carne și viețuitoare interzise la consum, interdicția alăturării brânză-carne în toppinguri, interdicția pâinii dospite în perioda Paștelui evreiesc); în alt plan, este de remarcat multiculturalismul alimentar adus de cetățenii repatriați din diverse țări ale lumii. 

În Turcia și alte țări musulmane sunt reglementate consumul de carne (restricția consumării cărnii și grăsimii de porc). 

În Australia, pe lângă sortimentul internațional de pizza, s-a dezvoltat un segment de “pizza gourmet“, cu toppinguri neconvenționale (carne de cangur, emu, crocodil), preparată la foc de lemne. 

În Argentina este bine apreciată pizza la cuptor de piatră.

Este de remarcat interesul Italiei de a obține protecția Uniunii Europene asupra „adevăratei pizza napoletane“: Associazione Verace Pizza Napoletana a obținut protecția pizzei napolitane, care este o denumire generică pentru mai multe tipuri de pizza, între care sunt menționate expres Margherita și Marinara. Pe lângă rigorile deja menționate, mai trebuie reținut că produsul trebuie preparat numai la foc de lemne, ingredientele trebuie să fie din zonă, interdicția folosirii ananasului ș.a.m.d.

Calitatea pizzei

Dincolo de toate considerentele luate în calcul la aprecierea calității unei pizza, se remarcă adevărul că există infinite deosebiri de gusturi și opțiuni în rândul consumatorilor, fapt ce subliniază premisa că și în cazul pizzei, cea mai bună este pizza care ne place.

Și totuși, se pot aduce la un punct de vedere comun cîteva aspecte: calitatea materiilor prime pentru blat și pentru topping, prospețimea materiilor prime, prepararea pizzei, modul de păstrare / servire, contextul și ambianța consumului – toate acestea având directă legătură cu satisfacția consumatorului. Exotismul combinațiilor și originalitatea preparării și consumului pot avea importanța lor pentru unul sau altul dintre consumatori, dar aspectele care în mod cert implică direct și major asupra sănătății consumatorului trebuie considerate cu multă rigoare.

Faptul că a crescut ponderea pizzei cumpărate în stare congelată (pentru preparare și consum acasă) față de achiziția la restaurant are, între alte explicații, și conștientizarea tot mai largă a faptului că pizza congelată este mai sănătoasă (și mai ieftină) decât pizza de la restaurant. După cum tot mai mulți consumatori constată că cea mai sănătoasă pizza este cea preparată integral în casă.

În contrast cu publicitarea susținută făcută pizzei în mijloacele de comunicare în masă și pe alte căi, cercetări serioase, repetate periodic, rămân la concluzia că pizza - unul din cele mai populare alimente nu este sănătos: făina albă din blat, brânza, chetchup-ul, mezelurile, tomatele (obținute prin agricultură hidroponică etc.), margarina și alte componente sunt dăunătoare pentru buna funcționare a organismului, pizza rămânând o combinație de carbohidrați și de grăsimi procesate. Publicitatea excesivă nu face decât să sporească numărul suferinzilor: hipertensivi, diabetici, obezi.

Dacă mai considerăm unele aspecte frecvente în activitatea unui restaurant, avem motive să dăm dreptate celor aflați în tabăra criticilor pizzei. Blatul pizzei de restaurant sau al celei cumpărate de la supermarket este realizat din făină albă (care are un comportament mai bun la prelucrare, dar este mult mai săracă și foarte dăunătoare pentru sănătate). Blatul pizzei de restaurant rareori se prepară în local, cel mai adesea se cumpără din comerț, la restaurant realizându-se doar toppingul și coacerea. Ingredientele de toping ale piței cumpărate sau consumate la restaurant sunt alese după principiul economicității, care presupune concluzii îngrijorătoare pentru consumator.

Toate aceste observații ne conduc la căutarea unei alternative: este posibil să consumăm pizza mai sănătoasă? Răspunsul este categoric afirmativ, iar alternativa de urgență, sigură, este îndreptarea opțiunilor alimentare către alimente cât mai puțin procesate: legume și fructe crude, salate din legume și fructe, produse de panificație din făină integrală ș.a.

(Sursa: http://www.apc-romania.ro)

Top oraşe cu cea mai bună pizza din lume

Locul 6.Roma, Italia

În timp ce foarte multe orașe încearcă să ademenească oamenii, oferind o pizza întreagă, capitala Italiei, Roma, vinde pizza la felie. Desigur, cuvântul ”felie” ne duce cu gândul la o parte dintr-o pizza, însă romanii ne lasă să ne alegem noi mărimea feliei, care poate întrece o pizza intreagă, dar prețul variază în funcție de gramaj.

Acest tip are blatul subțire, este dreptunghiulară și este coaptă la un cuptor cu lemne. Conține prosciutto, sparanghel, dovlecei, vinete şi cartofi. Dacă doriți ceva clasic, puteți cumpăra o felie de pizza tradițională, care conține sos de rosii, mozzarella şi busuioc.

Locul 5. Chicago, SUA

Aluatul orcărei pizza, specifică statului Chicago din Statele Unite ale Americii, este gros și întins până pe marginile unei tăvi de oțel. Peste aluat se toarnă apoi mai multe straturi, începând cu brânză mozzarela, urmată de diferite topinguri la alegere: șuncă, ciuperci sau cârnaţi

Prima pizza Chicago Style a fost făcută în anul 1943.

Locul 4. Osaka și Hiroshima, Japan

Uneori i se spune ”prăjitura japoneză”, alteori ”omleta japoneză”, însă forma plată și ingredinetele o fac cunoscută ca fiind ”pizza japoneză”. Este vorba despre ”Okonomiyaki”, făcută dintr-un aluat ( compus din ouă, apă și varza), peste care se pune combinația dorită dintre brânză, legume, peşte şi carne.

Locul 3. São Paulo, Brazil

Mulți locuitori ai orașului Sao Paulo, auto-proclamat ”Capitala Mondială a Pizzei”, au făcut o tradiție din a mânca acest produs culinar. Obsesia datează din secolul 20, când obiceiurile imigranților italieni au început să se inflitreze în cultura braziliană. Astăzi, locuitorii orașului sărbătoresc , pe 10 iulie, ”Ziua Pizzei”.

Brazilieni abia folosesc suc de roșii, dar nu se zgârcesc când vine vorba de mozzarela. Două dintre cele mai populare feluri de pizza sunt Portuguesa ( șuncă, ceapă, ouă fierte tari și măsline negre) și Casteloes.

Locul 2. New York. SUA

Una dintre cele mai recunoscute plăcinte din Statele Unite, pizza în stil New York, este caracterizată de o crustă exterioră pufoasă care devine mai subțire și crocantă spre mijloc. Acest tip de pizza se prăjește pe o piatră, nu în tigaie, iar blatul este frământat manual. Locuitorii orașului susțin că marele secret, care stă în spatele gustului delicios, este apa, folosită în aluatul blatului.

Locul 1.  Napoli, Italia

Așa cum era de așteptat, orașul cu cea mai bună pizza din lume este Napoli. Rețeta care stă la bază este cea mai veche din lume, iar napolitani o protejează cu orice preț, având în vedere că există și o asociație care se luptă pentru menținerea atutenticității rețetei. Modul de preparare este cu totul și cu totul special: Mai întâi blatul se frământă în formă de clătită, care nu depășește 11 inci. Apoi este acoperit cu un strat gros de mozzarela, busuioc și roșii San Marzano și se coace, timp de 90 de secunde, la 482 de grade.

 

Istoria Pizzei
Istoria pizzei începe încă din vremea Greciei Antice, când pâinii i se dădea o formă rotundă și era coaptă pe pietre fierbinți. În Orientul Mijlociu și Grecia, pâinea începe să aibă forma unei pizza.  

Pissa este un termen latin, apărut în secolul IX, care înseamnă “pâine plată”. Începând cu secolul XIV a căpătat sensul de “pâine plată acoperită cu brânză” în limba italiană.

 
Pizza ar putea fi inventata de fenicieni, greci sau romani, sau oricare alta civilizatie care a invatat secretul combinarii fainii cu apa, si apoi a incalzirii aluatului obtinut. Intr-una din multiplele ei variante, pizza a fost un aliment de baza al dietei locuitorilor vechii Italii inca din epoca de piatra. Cea mai timpurie varianta de pizza era o paine cruda, coapta apoi pe pietrele focurilor, asezonata cu o varietate de ingrediente, si utilizata pe post de farfurie. Se spune ca ideea folosirii painii in loc de farfurie apartine grecilor care mancau paini rotunde (plankuntos) coapte, alaturi de diverse topping-uri. Era preferata claselor inferioare, hranitoare si ieftina.

Secolul al VI-lea i.H. – In epoca de glorie a imperiului persan, soldatii lui Darius cel Mare (521 – 486 i.Ch.), obisnuiti cu marsurile lungi, coceau un fel de paine plata pe scuturi, in soarele arzator, si o mancau apoi cu branza si curmale.

Secolul al III-lea i.H. – Marcus Porcius Cato (234-149 i.Ch.), cunoscut si drept Cato cel Batran, a scris prima istorie a Romei. In ea a notat: „foaie plata de aluat, dreasa cu ulei de masline, ierburi aromate si miere, coapta pe pietre”.

Secolul I d.H. – Cunostintele noastre despre bucataria romana provin mai ales din escavatiile de la Pompei si din cartea de bucate a lui Marcus Gavius Apicius, „De re coquinaria”. Apicius era un expert in arta culinara si, din scrierile sale, provin informatiile cele mai importante despre bucataria romana. Se spune ca Apicius iubea atat de mult mancarea, incat s-a otravit de teama ca va muri de foame cand starea sa financiara devenise dezastruoasa. Cartea lui Apicius contine retete in care se foloseau o mare varietate de ingrediente, puse pe o bucata de paine: carne de pui, seminte de pin, branza, usturoi, menta, piper si ulei (toate acestea se regasesc si astazi in pizza moderna).

79 – In cenusa ramasa dupa eruptia vulcanului Vezuviu, cel care a distrus orasul Pompeii (langa Neapole) pe 24 august 79, s-au gasit dovezi ca localnicii mancau o tarta coapte, rotunda si subtire. S-au gasit si pravalii, cu coloane de marmura si diferite obiecte de comert care seamana cu o pizzerie conventionala. Muzeul National din Neapole expune o statuie din Pompeii care, din cauza atitudinii, este numita „I pizzaiolo”.

1522 – Rosiile au fost aduse in Europa din Lumea Noua (Peru). La inceput, s-a crezut ca sunt otravitoare; apoi, cei mai saraci locuitori din Neapole le-au adaugat la aluat si au creat prima pizza, asa cum o cunoastem azi. Foloseau de obicei doar faina, ulei de masline, slanina, branza si ierburi aromate. Intreaga Italie recunoaste ca pizza napolitana este cea mai buna. In acele vremuri, taverna din Cerrigloi era un popas apreciat de soldatii spanioli ai veceregelui. Se spune ca veneau acolo in mari grupuri pentru a gusta specialitatea casei: pizza.

Secolul al VXII-lea – Pizza a ajuns foarte populara printre cei ce vizitau Neapole si aveau curajul sa se aventureze in zonele mai sarace ale orasului pentru a gusta delicatesa praparata de bucatari, numiti „pizzaioli”.

Secolul al XVIII-lea – Regina Maria Carolina d’Augsburg Lorena (1752 – 1814), sotia regelui Neapolelui, Ferdinando IV (1751 – 1821), avea un cuptor special, construit in palatul de vara de la Capodimonte, in care bucatarul sau putea prepara pizza pentru perechea regala si oaspetii sai.

1889 – Umberto I (18844 – 1900), regele Italiei, insotit de sotia sa, regina Margherita di Savoia (1851 – 1926), sositi in Neapole, l-au chenat la palat pe cel mai faimos pizzaiolo, Raffaele Esposito, pentru a gusta din specialitatile sale. Bucatarul a preparat trei feluri de pizza: una cu grasime de porc, branza si busuioc; alta cu usturoi, ulei si rosii; ultima cu mozzarella, busuioc si rosii (in culorile steagului italian). Reginei i-a placut ultimul fel de pizza atat de mult, incat i-a trimis o scrisoare de multumire: „te asigur ca cele trei feluri de pizza pe care le-ai preparat au fost delicioase”. Raffaele Esposito i-a dedicat reginei cea de-a treia sa creatie, numind-o „Pizza Margherita”. Aceasta pizza a stabilit standardul dupa care a evoluat pizza din zilele noastre si a facut din Neapole capitala mondiala a pizzei.

La sfarsitul secolului al XIX-lea, pizza era vanduta pe strazile din Neapole la micul dejun, pranz si cina. Era preparata in tavi mari si coapta in cuptoare de brutarie; avea un topping simplu de cuperci si ansoa. Devenind tot mai populara, baza de aluat a inceput sa fie facuta dupa preferintele clientului (groasa, subtire, crocanta, moale) ca si topping-ul, care s-a diversificat. Au aparut si primele pizzerii in aer liber, unde oamenii se puteau intalni, manca, bea si discuta.

Pizza a emigrat si in America odata cu emigrantii italieni din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Ea a fost introdusa in Chicago de un negustor ambulant care trecea pe Taylor Street cu un vas de metal, plin cu pizza, purtat pe cap, si vindea felia cu 2 centi. Era metoda prin care se vindea la Neapole, cu pizzele purtate intr-un vas tubular de metal, cu un fund fals plin cu carbuni din cuptor, ca sa tina pizzele calde. Numele „Pizzeria” era gravat pe cilindrul de metal. Pentru multi americani, primele pizza erau cunoscute ca „placinte cu rosii”. Chiar si astazi , aceasta denumire este populara in nord-estul SUA.

1905 – Gennaro Lombardi pretinde ca a deschis prima pizzerie din SUA, in New York la 53 Spring Street. Lombardo este cunoscut in America drept”patriarhul pizzei”.

1943 – Ike Sewell, la barul sau numit Pizzeria Uno, a creat pizza groasa in stil Chicago (o pizza cu o crusta ce creste 2-3 cm deasupra formei si inconjoara stratul de topping).

1945 – Stationarea trupelor americane, engleze, franceze si germane in Italia, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a dus la o crestere a popularitatii pizzei. Cand soldatii s-au intors acasa, au adus cu ei si obiceiul de a manca pizza.

1948 – A fost produs primul amestec comercial pentru pizza, „roman pizza mix”, in Worcester, Massachussets, de Frank A. Fiorello.

1950 – Abia acum incep americanii sa bage in seama cu adevarat pizza. Celebritati de origine italiana, ca Jerry Colonna, Frank Sinatra, Jimmy Durante si starul jucator de baseball, Joe diMAggio, au fost cu totii mari amatori de pizza. Se spune, de asemenea, ca versul „When the moon hits your eye like a big pizza pie, that amore” dintr-un cantec al lui Dean Martin a lasat America de atunci cantand si mancand pizza.

1957 – A inceput comercializarea pizzei congelate, primii pe piata fiind fratii Celentano. Pizza devine curand cel mai popular aliment congelat pe piata americana.

Pizza deja nu a mai fost ceva doar italienesc, ci a devenit internationala. De exemplu, asa- numita pizza siciliana, de forma patrata, atat de populara astazi si precursoarea binecunoscutei Party Pizza, este o inventie americana. Adevarata pizza siciliana nu contine nici ansoa, nici branza.

 Cea mai mare pizza din lume este pizza “Ottavia”,  pregatita evident in Roma, de Dovilio Nardi, Andrea Mannocchi, Marco Nardi, Matteo Nardi si Matteo Giannotte (toti italieni). Acestia au stabilit recordul mondial pe data de 12 decembrie 2012, pizza lor masurand  1,261.65 m².

Cea mai mare pizza din lume, a fost făcută cu peste 9 tone de făină fără gluten, 5 tone de suc de rosi, peste 4 tone de brânză mozzarella, 700 kg de margarina, 250 kg de sare, 100 kg de salata, 25 kg de otet. Cei cinci bucătari au petrecut peste 48 ore pentru a coace aluatul în peste 5000 de loturi.

La final au obtinut o pizza cu diametrul de aproape 40 m si o greutate de peste 25 tone.

Americanii si canadienii consuma in medie, pe an, cate 11 kg de pizza; combinatia favorita este pepperoni si branza. Pizza poate lua diverse forme, cum ar fi Pizza Calzone (jumatate din aluat este acoperit cu topping, iar cealalta jumatate se impatureste peste cea cu umplutura, formand un fel de buzunar), rulouri, pan pizza, groase, subtiri etc. Exista astazi Mexican Pizza (o pizza cu ardei iute sau umplutura de taco, branza Cheddar rasa, ceapa tocata, rosii), Ice Cream Pizza, Candy Pizza si altele.

Un om care se pricepe la prepararea pizzei se numeşte “pizzaiolo”, iar un restaurant care serveşte pizza se numeşte “pizzerie” (it. pizzeria).

 

 Zilnic, în Italia sunt consumate şapte milioane de pizza. În ţară există 35.000 de pizzerii şi un sfert de milion de locuri de muncă depind de afacerea de miliarde de dolari. Cei mai mari fani din lume ai acestei specialităţi sunt locuitorii Americii de Nord, care consumă 13 kg de pizza pe persoană în fiecare an. Italienii ocupă locul al doilea în clasamentul internaţional, cu un consum mediu anual de 7,8 kg. de pizza pe cap de locuitor. Austriecii consumă anual 3,3 kg de pizza pe persoană.