10 Februarie

Este a 41-a zi a anului.
Au mai rămas 324 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 23 m și apune la 17 h 37 m.

Citatul zilei

”În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate.” (Anton Holban în O moarte care nu dovedeşte nimic)

Calendar creştin ortodox 

†Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie

Sfântul Haralambie este unul dintre cei mai vârstnici mucenici dintre cei cunoscuţi de Biserică, avea 113 ani atunci când era chinuit pentru credinţa în Hristos. A fost episcop al cetăţii Magnezia din Asia Mică şi şi-a închinat viaţa lui Hristos şi îndrumării credincioşilor. Pentru că prin fapta şi cuvântul său a adus mulţi păgâni la creştinism, şi-a atras mânia prigonitorilor.

În ciuda vârstei înaintate, Sfântul Haralambie a fost arestat, torturat şi în final condamnat la moarte prin decapitare. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la zeii păgâni, Haralambie a fost martirizat în anul 202. Canonizat, este prăznuit de toate bisericile creștine pe data de 10 februarie.

Moaștele Sfântului Haralambie (mai precis, un fragment mare din craniul său) se aflau în altarul bisericii Sf. Gheorghe din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă. Un alt fragment (chiar mai mare) al craniului Sfântului Haralambie este păstrat în Mănăstirea Sfântul Ștefan de la Meteora. Este demn de remarcat faptul că racla în care se află moaștele datează din secolul XVII.

În biserica Mănăstirii Miclăușeni, din Iași, se afla moaștele a treizeci de sfinți, printre care și ale Sfântului Haralambie. 

Părticele din moaștele sale se mai află și la Mănăstirea Rașca, la Catedrala episcopală din Galați, precum și la bisericile bucureștene „Sfântul Dumitru“ (Poșta), "Sfinții Arhangheli“ (Oțelari), "Sfântul Stelian“ și Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril - Stavropoleos. De asemenea o părticică din moaștele Sf.Haralambie se afla la biserica "Nașterea Maicii Domnului" - Mărgeanului din București.

Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut și ca fiind apărător împotriva ciumei și a foametei. În Acatistul inchinat lui se spune: „Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“.

Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situații grele, cum au fost „ciuma lui Caragea Vodă “ din 1813, dar și foametea din vremea lui Alexandru Moruzi, din 1795.

10 februarie – Sfânta Valentina

Sfanta Valentina, din ţinutul Cezareea, acuzata ca nu ii cinstea pe zeii pagani, a fost obligata sa mearga la un templu, pentru a aduce sacrificii zeitatilor, insa ea a aruncat o piatra catre un idol si si-a intors spatele de la el. A fost si ea batuta fara mila si condamnata sa moara prin decapitare impreuna cu Sfanta Enata.

Semnificatiile numelui Valentina

sanatos, puternic 

Despre numele Valentina

Numele de fata Valentina provine de la numele latin "Valentinus". Numele Valentinus s-a format prin derivare de la cuvantul latin “valens” care inseamna sanatos, puternic.

Valentina are semnificatia de "cel sanatos" sau "cel puternic" si este forma feminina a numelui de baiat romanesc Valentin.

Valentina este si nume de sfant (Sfanta Valentina) si se sarbatoreste de catre romani in zilele de 18 iulie si 10 februarie.

Numele Valentina este cel mai adesea purtat de fetitele italiene. Cu toate acestea este folosit si in Spania, Romania, Slovenia,  Rusia si Grecia.

VALENTIN, VALENTINA – nume augural de origine latină, explicat în mod tradiţional prin participiul verbul valere, „a fi puternic, a fi sănătos”. În ultima vreme specialiştii au propus soluţia etruscă pentru acest nume.

Valentinus şi Valentina sunt nume calendaristice creştine.

Numele a părtuns la noi în special datorită influenţei latino-catolice, prin intermediul maghiar sau german: Bálint, Bălínt probabil şi Bolintin (influenţa maghiară) şi Féltin (influenţa germană). Valentin şi Valentina sunt împrumuturi apusene moderne, cu hipocoristicele Vali, Tina.

Evenimente de-a lungul timpului... 

• 1258:  Mongolii au distrus Bagdadul.
  
  

Oastea mongolă a lui Hulagu Khan, fiul cel mare al lui Genghis Khan, a dat asaltul final asupra înfloritorului oraş al islamului – Bagdad, omorând pe oricine încerca să scape. Locuitorii din Bagdad au fost masacraţi, iar califul Al Musta’sim a fost ucis fiind călcat în picioare de caii mongolilor.

• 1388: S-a menţionat, pentru prima dată, orașul–cetate Suceava, drept capitală a statului feudal Moldova.

Deşi menţionarea oraşului ca Socăva, Sucéva, Scotorix este mai veche de a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea este atestată într-un document din 10 februarie 1388, emis de Petru I Muşat prin care îl anunţa pe regele polon Vladislav Iagello de împrumutul cu 3 000 de zloţi de argint, reprezintă data cea mai sigură pentru prima atestare documentară a Sucevei.

În primele sale veacuri de existenţă certă, Suceava a cunoscut o dezvoltare intensă, alegerea sa ca reşedinţă principală confirmând creşterea în importanţă a oraşului. Dintr-o aşezare care ocupa un teritoriu restrâns, delimitat şi întărit printr-un şanţ de apărare şi palisade, cu o cetate de piatră (Cetatea de Vest sau Cetatea Şcheia) prăbuşită la scurt timp după construire, Suceava a ajuns „scaun de judecată”, centru economic, politic, comercial, cultural şi religios. Din „slăvita cetate de scaun a Moldovei”, Petru, Roman, Ştefan Muşat, Alexandru cel Bun şi urmaşii săi, Bogdan al II-lea, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi Petru Rareş au condus destinele Moldovei. Din Suceava au fost date hrisoavele privind organizarea administrativă, juridică, fiscală, militară a ţării şi tot de aici au plecat primele oşti moldovene în sprijinul Ţării Româneşti atacate de otomani şi al Poloniei confruntate cu teutonii. Din Suceava începutului de an 1475 se răspândea către întreaga Europă vestea victoriei lui Ştefan cel Mare asupra armatelor sultanului. În Suceava s-a instaurat primul sediu mitropolitan al Moldovei şi şi-a avut reşedinţa sfatul domnesc, aici a funcţionat cancelaria domnească. La Curtea Domnească din Suceava s-au pus bazele istoriografiei româneşti în limba slavonă şi a fost întocmit Letopiseţul anonim al Moldovei.

Trecând prin oraşul moldav, călătorii străini scriau despre Suceava anilor 1500 ca despre „locul cel mai bun care se poate afla şi mai ferit de năvăliri” (Paolo Bonici ), o aşezare întărită „de minune şi aproape de necucerit” (Blaise de Vigenere). Chiar şi aşa, în lunga sa istorie, Suceava nu a fost scutită de nenorociri, de jafurile cuceritorilor, de incendii şi cutremure, strălucirea sa începând să se stingă odată cu decizia lui Alexandru Lăpuşneanu de a strămuta capitala Moldovei în târgul de pe Bahlui. Vreme de încă un secol s-a prelungit „duelul” pentru întâietate între Iaşi şi Suceava, cel dintâi devenind învingător abia din momentul strămutării mitropolitului ţării.

Cetatea de Scaun a fost ridicată la sud de actualul oraş Suceava, pe un bot de deal izolat artificial de platoul ce se întinde astăzi spre satul Lisaura, prin săparea unui şanţ în partea de est şi sud, în timp ce versantele de vest şi nord au fost de la început abrupte. Ca şi în cazul cetăţii Şcheia, şi aici, în timpul săpăturilor arheologice efectuate la mijlocul secolului trecut, sub directa îndrumare a prof. Ion Nestor, s-a putut recunoaşte stratul incendiar de defrişare în vederea ridicării construcţiei. În mijlocul porţiunii de deal amenajat sumar, s-a procedat la ridicarea unor curtine (n. r.: porţiuni de zid care unesc flancurile a două bastioane) de o grosime variabilă, până la 2 metri, prevăzute în colţuri şi în centrul fiecărei laturi cu câte un turn pătrat, încadrându-se, astfel, un spaţiu dreptunghiular. Cu excepţia incintei de pe latura de nord, care s-a prăbuşit cu toate construcţiile care existau, în urma unei alunecări de teren, curtinele iniţiale se mai păstrează şi pe toate laturile, formând peretele exterior al clădirilor din curtea interioară.

Cetatea de scaun de la Suceava are un plan rectangular, cu latura mică (la sud) de 36 de metri, şi latura mare (la est) de est de circa 40 de metri, cu ziduri groase de circa 1,50 metri până la 2 metri, întărite, din loc în loc, cu turnuri de apărare de formă pătrată. Intrarea se făcea pe latura de sud, printr-o poartă încununată de un arc semicircular. Pe laturile de est şi de sud-est se găsea un şanţ de apărare.

După planurile cetăţilor ridicate de voievodul Petru I Muşatinul (plan romboidal la Cetatea Şcheia, la vest de oraşul Suceava, şi plan rectangular la Cetatea de Scaun a Sucevei şi la Cetatea Neamţului), s-a constatat faptul că arhitecţii şi meşterii acestor fortificaţii erau străini.

Refăcută de Sf. Voievod Ştefan cel Mare

Întrucât, la mijlocul secolului al XV-lea, în Europa începuse să se răspândească o nouă tehnică de luptă, s-au impus măsuri pentru creşterea capacităţii de rezistenţă la asedii şi a Cetăţii de la Suceava. După cum aflăm de pe site-ul Complexului muzeal „Bucovina“, meritul de a întări această cetate îi revine marelui voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii noastre, Ştefan cel Mare (1457-1504), care a adaptat Cetatea de scaun de la Suceava noilor condiţii de luptă.

Astfel, vechiul şanţ de apărare a fost acoperit, iar fortul rectangular a fost înconjurat de un zid de incintă, construit în două faze.

În prima etapă, zidul de incintă a fost întărit cu turnuri de apărare de formă pătrată. Această etapă a fost anterioară asediului otoman din vara anului 1476, condus de Mahomed al II-lea, ca răspuns firesc şi aşteptat la înfrângerea dezastruoasă de la Vaslui, din iarna anului 1475. După asediu, primei pânze de ziduri i s-a adăugat o a doua, astfel că s-a ajuns ca zidul de incintă să aibă o grosime de aproximativ 3 metri, iar turnurile pătrate au fost transformate în bastioane semicirculare, pentru a permite amplasarea tunurilor şi pentru a avea o rezistenţă sporită în faţa loviturilor de ghiulele. Tot în această perioadă a fost săpat şi şanţul de apărare ce înconjura cetatea pe laturile de est, sud şi vest. S-a construit contraescarpa (panta dinspre inamic a şanţului-obstacol din lucrările de fortificaţie), iar intrarea s-a mutat pe latura de est. Au fost modificate şi interioarele, după necesitatea vieţii de curte, dar mai ales după gustul epocii.

Intrarea în cetate se făcea cu ajutorul unui pod cu o parte fixă şi o alta mobilă şi al unui sistem de trei porţi, apărate de soldaţi ce stăteau în camere de gardă, special amenajate.

Pe latura de est se aflau paraclisul şi apartamentele domneşti, iar pe cea de vest, la subsol, se găseau pivniţele. La etaj era amenajată o sală de mari dimensiuni, somptuos decorată cu sculpturi în stil gotic, unde se întrunea sfatul domnesc.

În restul încăperilor din cetate locuiau soldaţii, întrucât familia domnească nu venea aici decât în caz de pericol, ea având la dispoziţie un confort deosebit la Curtea Domnească, aflată în oraş.

Ce se mai păstrează astăzi

Laturile curţii au aproximativ 40 de metri lungime. Dintre turnuri au fost refăcute în întregime cel din colţul de sud-est şi cel din mijlocul laturii de sud. Din această primă aripă de locuire se păstrează beciul sub formă de hală lungă, împărţită în două nave prin stâlpi masivi, dreptunghiulari, legaţi, pe de o parte, între ei prin arcuri semicirculare formate din bolţari, iar pe de altă parte, prin arcuri corespunzătoare, transversale, cu pereţii laterali. Deasupra acestui beci cu bolţi masive pe dublouri se ridicase o clădire cu parter şi etaj, menită să servească drept locuinţă voievodului, familiei sale şi câtorva demnitari. Pe latura de est era amplasat paraclisul, unde şi astăzi mai pot fi văzute fragmente din pictura murală originală. În această incintă se intră mai întâi printr-o poartă încoronată cu un arc semicircular, deschisă în curtina de sud, în vecinătatea imediată a clădirii domneşti, dublat din prima fază încă de o altă poartă, deschisă în curtina de est, aproape de colţul de miazănoapte.

• 1840: Anul în care s-a făcut prima Fotografie de Nuntă.

Regina Victoria a Marii Britanii s-a căsătorit cu prințul Albert de Saxa Coburg – Gotha.

Primele fotografii la nuntă dateaza din anul 1840 de la Nunta Regala  a Reginei Victoria cu Prințul Albert.

Pentru multiplicarea fotografiilor de nunți se folosea procedeul gravurii de către pictori.

Fotografia avea pe atunci un uz comercial foarte scăzut, dar ideea de a memora ziua nunții în fotografii deja a apărut.

În principal din cauza limitărilor de echipamente, fotografia de nuntă a rămas fotografia de studio pentru mai mult de un secol!

Nu existau fotografii printate pe hârtie, nu existau serii fotografice și nici albume de fotografie după nuntă. Exista doar un portret dagherotip pe o folie mică de cupru.

Pe măsura ce anii au trecut, tehnologia a schimbat modul în care au fost produse și prezentate fotografiile de nunți.

La începutul secolului XX, producția de fotografii color a devenit posibilă, dar procesul a fost prea nesigur (până în 1950) pentru fotografia profesională. Culorile transformate deveneau prea șterse după o perioadă scurtă de timp, astfel încât fotografii au continuat să lucreze cu film alb-negru.

În timp ce tehnologia a dus la inventarea de noi materiale folosite pentru producerea peliculei fotografice, iar chimia a făcut să apară soluții mai bune să o proceseze, modul de a fotografia o nuntă a rămas neschimbat până la sfârșitul celui de al doilea razboi mondial.

Abia acum apare termenul de *Fotojurnalism de Nuntă* (Wedding Photojournalism).

Cine au fost primii fotojurnaliști de nunți?

Fotografii și fotoreporterii americani instruiți de armată au schimbat stilul static al fotografiei de studio cu un concept nou de a surprinde oamenii la nuntă așa cum sunt ei, fără intervențiile fotografului.

• 1902: S-a născut Anton Holban, scriitor, romancier și eseist român.

Descendent şi reprezentant, pe linie maternă, al unei familii cu tradiţie intelectuală, Anton Holban a fost nepotul criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu. 

Copilăria viitorului romancier a fost marcată de personalitatea bunicului său din partea mamei, Vasile T. Lovinescu.

Licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și Filosofie din București, doctorat nefinalizat în Franța, pe tema dandyismului lui Jules-Amédée Barbey d'Aurevilly. După participarea la cursurile de vară la Dijon, se reîntoarce în Franța pentru pregătirea doctoratului, cu opera lui d’Aurevilly. Revine în țară peste alți doi ani, fără a-și fi luat doctoratul și e numit profesor la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. Profesor de limbă franceză la acest liceu din Galați (1928-1932) și apoi, pînă la moarte, în București. Se stinge stupid în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită.

Cariera literară

Debut în revistă în „Mișcarea literară” a lui Liviu Rebreanu în 1928.

A fost membru în consiliul director al revistei „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu, la reapariția în serie nouă. Încă din această perioadă, Anton Holban e un adept al „citadinizării literaturii”.

În 1929 apare la Editura „Ancora” Romanul lui Mirel. Tot acum, e inclusă în repertoriul Teatrului Național piesa Oameni feluriți, scrisă la 19 ani. Doi ani mai târziu, publică romanul O moarte care nu dovedește nimic (Ed. Cugetarea). În 1932, apare volumul Parada dascălilor (Ed. Cugetarea). Începe să colaboreze la „România literară” și la revista „Azi”, condusă de Zaharia Stancu. În „România literară”, publică un studiu intitulat, Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu. În decembrie 1932, participă la simpozionul organizat de Asociația Criterion pentru comemorarea lui Proust. Anton Holban a vorbit mult pe tema „Suferințelor lui Swann”.

În decembrie 1934 îi apare la Brad romanul Ioana. În același an primește mențiune pentru piesa într-un act Rătăciri. A mai scris nuvele, incluse în volumul Halucinații. A publicat eseuri, precum: Marcel Proust - câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar, Experiență și literatură, Racine-Proust, În marginea lui Huxley. În manuscris a lăsat romanul Jocurile Daniei, publicat postum. I-a fost dedicat un roman, Poveste de iarnă, de Mihai Zamfir. Seria de Opere a fost începută în 1970, la Editura Minerva, de Elena Beram, fiind reluată de aceasta, împreună cu Nicolae Florescu, în 1997.

În 1937, Anton Holban se internează la Spitalul Filantropia, pentru o banală operaţie de apendicită. Urmărit întreaga viaţă de obsesia morţii şi, probabil, având presentimentul dispariţiei sale apropiate, scrie o scrisoare în care îşi exprimă ultimele dorinţe. În urma operaţiei nereuşite, Anton Holban se stinge din viaţă, absurd, la 35 de ani, la 15 ianuarie. Romanele lui Anton Holban sunt de factură analitică, psihologice, închid în ele ardoare, patimă şi frământare. Personajele sale se zvârcolesc în suferinţă. Autorul nu prezintă atât fapte, poveşti, întâmplări, cât analizează cu fineţe zbuciumul sufletesc, unduirea delicată a sentimentelor. Elementul epic fiind fragil, lipseşte adesea concreteţea şi plauzibilitatea. În realitate, trăirea paroxistică este o însuşire a tragediei autentice personajelor, un fel de a fi, în care palpită sensibilităţi tragice.

• 1919: S-a născut părintele Iustin Pârvu, fost stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, 

întemeiată de el în anul 1991, mănăstire unicat în România, fiind dedicată matirilor din temniţele comuniste; călugăr din 1936, a fost unul din marii duhovnici români, urmaş al părintelui Cleopa; după război, datorită convingerilor sale anticomuniste a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea; eliberat în 1964 (prin decretul de amnistiere a deţinuţilor politici din România), a slujit la Mănăstirea Secu până în 1975, când a fost arestat din nou şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa; Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt prigoanei; părintele Iustin a fost un adevărat „patriarh al monahismului jertfelnic românesc”, care şi-a închinat întreaga viaţă neamului, ţării şi Ortodoxiei româneşti, după cum sublinia presa rusă ortodoxă la 40 de zile la trecerea părintelui la cele veşnice (m. 2013).

• 1933: S-a născut Victor Rebengiuc, 
  
  

actor român, cu o contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești; membru al trupei Teatrului Bulandra București din 1957.

Performanțele sale artistice sunt legate și de importante roluri în teatrul de televiziune și în Teatrul Radiofonic Național.

În anul 2004, la cea de‑a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelență pentru întreaga carieră. În același an, acesta a fost declarat de criticii de film din România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, de Lucian Pintilie.

În 2008, când a împlinit 75 de ani, editura Humanitas a lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul și actorul”, semnată de criticul Mihaela Michailov și jurnalista Simona Chițan.

• 1938:  Regele Carol al II-lea a dizolvat guvernul O. Goga - A. C. Cuza şi a instituit dictatura regală.

La data de 10 februarie 1938, Regele Carol al II- lea demite guvernul condus de Octavian Goga și instaurează în România un regim de dictatura regală ce va dura până la abdicarea sa din septembrie 1940. 

După demiterea cabinetului Goga, peste numai o zi, la data de 11 februarie 1938, are loc instalarea noului guvern condus de patriarhul Miron Cristea, ocazie cu care Constituția din 1923 va fi abrogată și înlocuită cu una nouă. Prin această nouă Constituție, Monarhia îşi va asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, toate puterile fiind concentrate în mâna regelui, parlamentul având acum doar rolul de instituție legislativă auxiliară, deputaţii şi senatorii nemaiavând drept de iniţiative legislative decât pentru legile de "interes general", dar şi acestea puteau fi respinse prin veto-ul regelui.

 De asemenea, Constituţia de la 1938 va afecta și votul universal prin urcarea limitei de vârstă de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului din viaţa politică activă. Cum toate instituţiile statului erau subordonate regelui Carol al II-lea, acesta va da o nouă lovitură formaţiunilor politice pe 30 martie 1938, când este publicat decretul de dizolvare a grupărilor şi partidelor politice din România, ceea ce a făcut ca în decembrie acelaşi an să se constituie ,,Frontul Renașterii Naționale”, unica organizaţie politică în stat a cărui conducător era regele Carol al II-lea. Frontul Renașterii Naţionale fiind partid unic, se subînțelege că orice activitate politică a altor partide era considerată clandestină și deci scoasă în afara legii, fapt ce dădea o cruntă lovitură libertăţii politice din România. În perioada următoare, regele Carol își va consolida și mai mult regimul personal autoritar, odată cu instituirea cenzurii asupra publicaţiilor și cu punerea presei şi radioului în slujba propriilor interese. Tot în 1938, regele a inițiat o reformă administrativă de inspirație fascistă, prin care a împărțit teritoriul României în zece ținuturi conduse de rezidenți regali, reorganizând rapid "Straja Țării" organizație obligatorie a tineretului din Romania, instrumentată politic și propagandistic și în care comandantul suprem era desigur, regele, denumit foarte sugestiv "marele străjer al țării".

 Regimul instaurat de Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă politică deoarece în intervalul 10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940, s-au perindat la conducerea țarii nu mai puțin de 6 guverne, ceea ce a adâncit și mai mult criza politică din România, iar acest lucru ducând la pierderea de către România a Bucovinei de nord, a Basarabiei și a nord-vestului Transilvaniei.

• 1942: Primul Disc de Aur a fost decernat de Compania RCA VICTOR americanului Glenn Miller, pentru melodia Chatta Nooga Choo Choo.

Era decernat, de Compania RCA Victor, primul Disc de Aur, americanului Glenn Miller, pentru vânzările single-ului „Chattanooga Choo Choo” (1, 2 milioane de copii); evenimentul a deschis o pagină nouă în muzica de toate tipurile din lume, orice muzician visând să câştige cel puţin un astfel de premiu, care este aproape o garanţie a succesului. De argint, de aur, de platină sau de diamant, premiile din industria muzicală sunt oferite în funcţie de numărul de piese sau albume vândute. NOTĂ: Unele surse dau ca dată a acordării primului Disc de Aur 11 februarie 1941, dar ar fi imposibil, întrucât melodia „Chattanooga Choo Choo” a ieşit pe piaţă la 7 mai 1941

Chattanooga Choo Choo - Glenn Miller Orchestra 

• 1947: România a semnat Tratatul final al Conferinţei de Pace de la Paris.

Conform Tratatului, României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord şi i s-a impus plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război.

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace, semnate pe 10 februarie 1947, dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial.

În ziua de 10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, au fost semnate tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu. Tratatul de pace cu România conţinea multe prevederi dezavantajoase: deşi armata română participase alături de Naţiunile Unite de la 24 august 1944 la 12 mai 1945, şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi, dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite, România nu a primit statutul de ţară cobeligerantă. În septembrie 1944, cu prilejul discuţiilor asupra Convenţiei de armistiţiu, cobeligeranţa era considerată de reprezentanţii celor trei Mari Puteri ca firească, dar nu au înscris-o în textul documentului, iar motivul real s-a evidenţiat abia în momentul elaborării tratatului de pace.

De asemenea, cu toate că guvernele SUA şi Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război mondial), aceste state şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, în urma notelor ultimative din 26 – 27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca reprezentând „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să restabilească graniţa de stat între România şi Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. 

Ca urmare a trasării noilor graniţe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Potrivit articolului 21, toate forţele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, „Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra pe teritoriul român forţele armate care i-ar putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Sovietice cu zona de ocupaţie din Austria”. Era o formulă de circumstanţă (drumul cel mai scurt între Uniunea Sovietică şi Austria nu trecea prin România), prin care Marile Puteri au convenit ca Armata Roşie să rămână în această ţară. În septembrie 1944, retragerea trupelor sovietice după încetarea războiului fusese prezentată ca un fapt normal, de la sine înţeles.

În 1947, această chestiune era abordată din alt unghi de vedere, cu consecinţe contrare spiritului din 1944. O altă chestiune viza despăgubirile de război: tratatul obliga România să plătească 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, începând cu 12 septembrie 1944, în bunuri (produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri). România trebuia să restituie în bună stare bunurile ridicate de pe teritoriul statelor Naţiunilor Unite şi să suporte cheltuielile de lucru, materiale şi transport. Clauzele militare prevedeau că România era autorizată să dispună de o armată de uscat de 120.000 de oameni, la care se adăugau câte 5.000 pentru artileria antiaeriană şi pentru marină, 8.000 pentru aviaţia militară. Personalul care depăşea acest efectiv urma să fie licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului.

În Tratat erau şi prevederi care vizau politica internă a României: asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică; să nu admită discriminări între persoane pe criterii de religie, rasă, sex sau limbă; să abroge legislaţia discriminatorie; să dizolve toate organizaţiile de tip fascist, precum şi alte organizaţii care ar face propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia din celelalte Naţiuni Unite; să aresteze şi să prevedea în vederea judecării persoanele acuzate de crime de război şi contra păcii sau umanităţii ş.a. Tratatul conţinea şi elemente privind statutul internaţional al României, între care obligaţia de a recunoaşte ca deplin valabile tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, precum şi alte acorduri sau aranjamente încheiate de Naţiunile Unite cu Austria, Germania şi Japonia.

De asemenea, România se angaja să accepte toate aranjamentele care au fost sau urmează a fi încheiate pentru lichidarea Societăţii Naţiunilor. La rândul lor, Puterile Aliate şi Asociate promiteau să sprijine cererea României de a adera la Organizaţia Naţiunilor Unite. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era „monitorizată” şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii nu mai aveau calitatea oficială de a interveni în sprijinul forţelor democratice, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către guvernul român. Notele diplomatice americane şi engleze aveau să fie respinse de guvernul de la Bucureşti, sub motivul că se încerca intervenţia în treburile interne ale unui stat independent şi suveran. Încercarea SUA de a sprijini ţările europene printr-un masiv ajutor economic („Planul Marshall”, lansat în iulie 1947) a fost respinsă de statele aflate în zona de dominaţie sovietică, inclusiv de România. Relaţiile cu statele occidentale s-au diminuat considerabil pe fondul declanşării războiului rece între SUA şi aliaţii ei, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi celelalte state din lagărul socialist, pe de altă parte.

• 1997:  Supercalculatorul Deep Blue, fabricat de IBM, l-a înfrânt la şah pe campionul mondial Garry Kasparov.

În mai 1997, Gari Kasparov a jucat la New York o partidă de șah cu supercomputerul IBM Deep Blue. Evenimentul a fost urmărit de milioane de oameni în timp real pe site-ul IBM.

Din șase partide desfășurate pe parcursul a nouă zile, Kasparov nu a reușit să învingă computerul decât în prima partidă; în următoarele a obținut remiză, iar în timpul ultimei partide a renunțat, cedând nervos.

• 1999:  Apărea Pentium III

Pentium III era prezentat la Paris, cu numele de cod Katmai iar gama avea să fie completată anii următori cu Coppermine și Tualatin. Primele modele aveau viteze de 450 și 500 MHz. Prețul de vânzare doar pentru procesorul de 450 MHz era, în momentul lansării, de 500 de dolari. Cam greu de atins de el, mai ales în România, unde prețul se mai umfla destul de hotărât.

• 2006: Se deschide la Torino, în Italia, a XX-a ediție  Jocurilor  Olimpice de Iarnă.
  

Jocurile celei de-a XX-a Olimpiade de iarnă s-au desfășurat la Torino, Italia între 10 februarie și 26 februarie 2006. A fost pentru a doua oară când Italia a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, după ce a găzduit ediția a VII-a în 1956 la Cortina d'Ampezzo, și pentru a treia oară când a găzduit o ediție a Jocurilor Olimpice (în 1960 a găzduit la Roma Jocurile celei de-a XVII-a Olimpiade).

20.000 de voluntari s-au angajat în organizarea jocurilor (selectați din peste 40.000), care s-au ocupat de primirea atleților, spectatorilor și a jurnaliștilor, precum și pregătirea locurilor de desfășurare a competițiilor.

Neve și Gliz au fost mascotele Jocurilor Olimpice de iarnă de la Torino. Neve este un bulgăre de zăpadă (femeie), iar Gilz este un cub de gheață energic (mascul).

Să aveți o zi frumoasă! 

Mănăstirea Sfântul Ștefan Meteora, Grecia