28 Februarie

 Este a 59-a zi a anului.

Au mai rămas 306 zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 06 h 55 m și apune la 18 h 02 m.

Citatul zilei

“Un om cu adevărat împlinit este doar acela care a străbătut lumea călătorind şi care a îndrăznit să-şi schimbe neîncetat felul de a gândi şi de a trăi.” (Lamartine, n. 21 octombrie 1790 - d. 28 februarie 1869)

Ziua Protecţiei Civile Române

Marchează aprobarea „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene”.

În acest an se împlinesc 85 ani de când prin Înaltul Decret Regal nr. 468/1933 se aprobă „Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene”, având ca scop limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, acesta constituind actul de naştere al Protecţiei Civile.

La 28 februarie, sărbătorim  Ziua  Protecţiei Civile din România, dată la care Regele Carol al II-lea semna Înaltul Decret Regal din 1930, publicat la 23 martie 1933 în Monitorul Oficial al României ca Regulamentul Apărării Pasive contra Atacurilor Aeriene.

Momentul este considerat drept actul de naştere al Protecţiei Civile, instituţie care, iniţial, purta denumirea de “Apărare Pasivă”. În timp, conceptul de protecţie civilă a evoluat foarte mult, de la nevoia de a apăra populaţia de efectele bombardamentelor, la un mecanism care să facă faţă numeroaselor provocări generate de situaţiile de urgenţă.

Conceptul de protecţie civilă a avoluat de la “apărare pasivă” la “apărare locală antiaeriană” in 1952, apoi “apărare civilă” în 1978 si “protecţie civilă “în 1996. Schimbările produse in societatea românească în perioada 1996-2004 au dus şi la schimbări în domeniul protecţiei civile prin elaborarea Legii nr. 481/2004 care este in concordanţă cu principiile, scopurile şi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU precum şi cele stabilite de mecanismele Uniunii Europene în domeniu.

  Protecţia civilă este o componentă a sistemului securităţii naţionale li reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi informare publică, planificare, organizate şi realizate potrivit legii, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflicte armate şi înlăturarea operativă a urmărilor acestora şi asigurarea condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

  Dintre atribuţiile protecţiei civile se pot enumera : identificarea riscurilor existente în diferite zone; informarea şi pregătirea preventivăa populaţiei cu privire la pericolele la care este expusă şi regulile de comportare; organizarea intervenţieiîn situaţii de urgenţă; alarmarea populaţiei despre iminenţa pericolului; înlăturarea efectelor negative ale dezastrelor şi asanarea teritoriului de muniţiei rămasă neexplodată din timpul conflictelor armate.

Ziua Kalevalei

În Finlanda, ziua de apariție a Kalevalei, 28 februarie, este sărbătoare națională, zi a culturii finlandeze și se arborează drapelul Finlandei pe toate clădirile publice.

Ziua Kalevalei marchează apariţia primului volum al epopeii naţionale finlandeze, Kalevala, alcătuită din 50 de cânturi.

Kalevala este epopeea națională finlandeză, cea mai cunoscută culegere de poeme folclorice finlandeze, fiind tradusă în peste 40 de țări, între care și România. A fost alcătuită de medicul, folcloristul și filologul finlandez Elias Lönnrot. 

Străbătând Karelia, acesta a cules poemele transmise pe cale orală timp de mai multe secole, realizând apoi, în baza propriei sale viziuni poetice, Kalevala. Publicată pentru prima oară în 1835, cu aproape 23.000 de versete, Kalevala a devenit repede un simbol al naționalismului finlandez.

 Finlanda făcea la acea dată parte din Imperiul Rus, după ce făcuse înainte parte din Suedia (și controlul asupra acestei țări a fost schimbat între aceste state). Kalevala, reședința eroilor din poem, este un nume poetic pentru Finlanda, în traducere însemnând țara eroilor. Kalevala a fost prin urmare un factor important de afirmare a identității naționale finlandeze timpurii. Ea a avut un rol fundamental în închegarea și dezvoltarea sentimentului identității naționale, constituind o parte importantă a mișcării de trezire națională ce a culminat cu obținerea independenței față de Rusia în 1917.

Kalevala este studiată în grădinițe, școli și universități, și rămâne și azi o sursă de inspirație pentru artiști, de la pictori și arhitecți la poeți și bijutieri.

De asemenea, companii finlandeze au luat numele personajelor pozitive din Kalevala, precum Ilmarinen, Sampo, Lemminkäinen ori Pohjola.

În prezent, un profesor și-a propus să scrie o alternativă a Kalevalei reanalizând materialul original cules de Lönnroth și punând accentul pe aspectele șamanice în care credeau strămoșii, în special pe mitul ursului, stăpânul temut și venerat al nordului.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1533: S-a născut Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix, unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renaşterii;
  

cunoscut ca fiind cel care a popularizat eseul ca specie literară și pentru ușurința cu care trecea de la speculații intelectuale serioase la anecdote, unele cu caracter autobiografic.

Colecția sa voluminoasă de Essais (cuvânt ce însemna propriu-zis Încercări) conține unele din cele mai influente eseuri din istoria literaturii occidentale.

În timpul vieții, Montaigne a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale ca om de stat decât pentru cele de scriitor. Tendința afișată în eseurile sale de a divaga spre anecdote și meditații personale era văzută pe atunci ca un defect mai degrabă decât o inovație, iar moto-ul său Eu însumi sunt tema cărții mele a fost privit de scriitorii contemporani ca o formă de „răsfăț”.

Cu timpul, Montaigne a fost recunoscut ca cel care a exprimat, poate mai bine ca oricare alt autor din timpul său, gândurile și îndoielile care îi frământau pe oamenii din epoca sa.

Rămânând, într-o măsură remarcabilă, modern și în ziua de astăzi, încercarea lui Montaigne de a analiza lumea prin intermediul unicului filtru implicit al său, propria judecată, a făcut ca scrierile sale să fie mai accesibile decât cele ale oricărui alt scriitor renascentist.

Încă din primii ani de viață, educația lui Michel de Montaigne s-a bazat pe un plan pedagogic elaborat de tatăl său, care era consiliat de prietenii săi umanişti . La puțin timp după naștere, Michel a fost trimis într-o căsuță pentru a trăi primii trei ani de viață în cadrul unei familii de țărani, pentru ca băiatul să fie aproape de popor, să cunoască în mod direct condițiile de viață ale oamenilor din popor, care au nevoie de ajutorul nostru. După acești ani „spartani” alături de cei defavorizați, Michel a fost readus la castel.

Prima sa obligație a fost să învețe latina. De educația sa s-a ocupat un profesor privat german (un doctor numit Horstanus), care primise ordine, la fel ca toată lumea din castel, să i se adreseze copilului numai în latină – și chiar să discute între ei numai în latină în prezența lui Michel.

Studiul latinei a fost acompaniat de o stimulare constantă a intelectului și spiritului copilului. Științele i-au fost prezentate prin intermediul jocurilor, conversațiilor, a exercițiilor de meditație solitară, dar nu și a cărților.

În jurul anului 1539, Michel de Montaigne a fost trimis să studieze în cadrul prestigioasei școli private Collège de Guyenne, iar mai apoi a studiat Dreptul în Toulouse și și-a început cariera în sistemul legislativ.

A fost consilier al Court des Aides of Périgueux, iar în 1557, a fost numit consilier în Parlamentul din Bordeaux (o instanță înaltă).

La cererea tatălui său, Montaigne a început lucrul la traducerea operei Theologia naturalis a călugărului spaniol Raymond Sebond, pe care avea a publicat-o în 1569, la un an după moartea tatălui său.

• 1754:  S-a născut Gheorghe Șincai, cel care a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural.

Spirit iluminist, a adus o contributie fundamentala in actiunea de raspindire a culturii in mediul rural din Transilvania si a elaborat alaturi de Samuil Micu prima gramatica tiparita a limbii romane: “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Viena, 1780) (m.02.11.1816).

Informația și cultura i-au permis ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în Ungaria, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.

A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300).

În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.

În 1811, acesta a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

• 1863: S-a născut medicul Gheorghe Marinescu, fondator al şcolii româneşti de neurologie, academician ale cărui merite au fost recunoscute de 36 de academii şi societăţi ştiintifice din întreaga lume. 

A fost cel dintâi om de ştiinţă care a utilizat pelicula cinematografică (examinarea radiologică) în investigaţia ştiintifică.

În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroși, care vor constitui nucleul Școlii Românești de Neurologie.

Întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenților oxidanți în fenomenele vieții (1924), Bătrânețe și reîntinerire (1929), Reflexele condiționate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul mușchilor striați (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Sisești, Oskar Sager și Arthur Kreindler, prefațată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese și reuniuni științifice, la care de multe ori a fost raportor principal.

La 15 mai 1938 Marinescu încetează din viață în București.

Marinescu a fost printre primii medici din lume care a aplicat în domeniul neurologiei metode histochimice și electrofiziologice în cercetarea științifică. Rețin atenția contribuțiile sale originale asupra unor fenomene ca troficitatea reflexă, cromatoliza, neuronofagia, degenerescența retrogradă ca urmare a secțiunii axonilor. Prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloizilor la structura neuronului.

Marinescu a fost și un foarte prețuit profesor. În prelegerile sale aducea totdeauna idei noi și dezvolta ipoteze de perspectivă.

În 1925 la aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Charcot, dintre toți discipolii a fost ales Marinescu să evoce personalitatea marelui maestru.

Dintre studiile sale de neurologie clinică sunt de menționat descrierea reflexului palmo-mentonier în afecțiunile sistemului piramidal (împreună cu Anghel Radovici) și descrierea unui sindrom neurologic ereditar cunoscut în literatură sub numele de Sindromul Marinesco-Sjögren.

Din testamentul lui Marinescu: „... Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aș voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuși trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească”.

• 1932: S-a produs ultimul Ford model A

În această zi a ieșit de pe linia de fabricație ultimul Ford Model A, însemnând sfârșitul unei ere pentru Ford Motorl Company.

Succesorul modelului Ford Model T, și anume Model A, a fost o încercare de a schimba imaginea creată de Model T, care era o mașină simplă.

Model A era mult îmbunătățit, lăudânadu-se cu o linie elegantă a caroseriei, un motor de 40 CP, în patru cilindri, care era plin de viață pentru acea vreme și, desigur, mecanism de auto-pornire, având în vedere că Model T pornea la manivelă.

Model A era la fel de accesibil ca și predecesorul său, având un preț de bază de 460$, ceea ce a dus la vânzarea a cinci milioane de unități între 1927 și 1932.

• 1953: James Watson şi Francis Crick au descoperit structura chimică a ADN-ului; anunţul formal s-a realizat pe 25 aprilie, în numărul din aprilie al revistei Nature.

Într-o zi din luna februarie a anului 1953, doi oameni de ştiinţă care lucrau la Universitatea Cambridge - unul britanic, altul american - au intrat triumfători într-un local zis „Vulturul”, anunţând că descoperiseră „secretul vieţii”. Părea o veste prea măreaţă pentru a fi anunţată la bodegă, dar aşa era viaţa universitară la Cambridge în anii '50, iar cei aflaţi de faţă erau cu toţii oameni de ştiinţă care înţelegeau importanţa unei asemenea noutăţi. Vestea era într-adevăr extraordinară: Francis Crick şi James Watson descoperiseră structura moleculei de ADN - celebrul „dublu helix” -, înfăptuire considerată drept una dintre cele mai de seamă izbânzi ştiinţifice ale tuturor timpurilor.

Misteriosul ADN

ADN-ul (acidul deoxiribonucleic) este suportul material al informaţiei ereditare: din ADN sunt alcătuite genele. Molecula de ADN este o polinucleotidă, fiind alcătuită din unităţi de bază numite nucleotide, iar fiecare nucleotidă este alcătuită din trei elemente:

   -  o bază azotată, care poate fi adenină (A), citozină (C), timină (T) sau guanină (G).

    - o moleculă dintr-un glucid (zahar) numit deoxiriboză

    una sau mai multe grupări fosfat

Secvenţa liniară de nucleotide - ordinea în care sunt înşirate acestea - constituie structura primară a ADN-ului. Dar, ca orice moleculă complexă, ADN are mai multe niveluri ale structurii. Structura primară nu descrie complet alcătuirea moleculei, ci trebuie descifrate şi celelalte niveluri ale structurii, pentru a o putea caracteriza complet.

În celula vie, ADN există predominant sub formă bicatenară (două catene, sau lanţuri, de nucleotide), iar structura secundară este dată de modul în care cele două catene se conectează între ele, şi anume prin legături de hidrogen între perechile de baze azotate de pe o catenă şi de pe cealaltă. Bazele azotate nu se pot lega oricum, ci numai în anumite combinaţii: adenina se leagă întotdeana de timină (A-T), iar citozina - de guanină (C-G). Sunt două aspecte care au fost lămurite de Crick şi Watson în modelul lor: câte catene are ADN-ul şi cum se conectează acestea între ele.

Aspectul major la a cărui lămurire au contribuit cei patru savanţi menţionaţi a fost structura terţiară a ADN-ului, adică forma tridimensională specifică moleculei. Azi, ştim că ADN-ul se prezintă sub forma unui "dublu helix", cum l-a numit Watson, cele două catene răsucindu-se una în jurul alteia la anumite unghiuri şi cu distanţe precise între spirele structurii helicoidale. Pentru descoperirea acestei structuri terţiare au ajuns celebri Crick şi Watson.

În fine, ADN are şi o structură cuaternară, un grad mai înalt de organizare, care se referă la interacţiunile ADN cu alte molecule, care îi permit să îşi desfăşoare funcţiile specifice. În celulă, ADN este asociat cu molecule ale unor proteine numite histone, formând o structură mai compactă numită cromatină. Sub această formă se găseşte ADN în nucleul celulelor.

În ansamblu, molecula de ADN arată ca o scară răsucită în spirală, în care părţile laterale sunt formate din grupări deoxiriboză+fosfat, iar treptele - din perechi de baze azotate, A-T şi C-G.

Să aveți o zi frumoasă!