18 Martie

Este a 77-a zi a anului. 
Au mai rămas 288 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 23 m și apune la 18 h 25 m.

Citatul zilei

”Atunci când citim, ne este dăruit un singuratic concert tăcut; în această exaltare simfonică sunt prezente toate facultăţile noastre mentale.” (Stephane Mallarme)

Ziua Scriitorului Rrom

Ziua când Ion Budai–Deleanu, la piramidele egiptene, a semnat şi a trimis "Epistolie închinătoare către Mitru Perea (Petru Maior), vestit cântăreţ" - din care rezultă că Ion Budai-Deleanu şi Petru Maior erau Rromi - a devenit Ziua Scriitorului Rrom în România. Cu acelaşi prilej, sunt serbaţi şi alţi prozatori Rromi din România: Păun Gheorghe Ialomiţeanu, Irina Gabor-Zrinyi, Anton Pann, Valerică Stănescu ş.a., cât şi prozatori din alte ţări: John Bunyan (Anglia), Celja Stojka (Austria), Sali Ibrahim (Bulgaria), Daniel Bartolomej (Cehia), Marilla Mehr (Elveţia), Vejo Baltzar (Finlanda), Mateo Maksimof (Spania, Franţa), Philomena Franz (Germania), Aleksandr Germano (Rusia), Slobodan Berberski, Ali Krasnici (Serbia), Dezider Banga, Elena Lackova (Slovacia), Jose Heredia Maya (Spania), Katarina Taikon (Suedia), Bari Karoly, Menyhert Lakatos (Ungaria) ş.a. De asemenea sunt cinstiţi şi poeţii Romi; în context, sunt aniversaţi poeţi Romi din diferite ţări (Uzin Kerim (Bulgaria), Santino Spinelli (Italia), Kujtim Paćaku (Kosova), Ljatif Demir (Macedonia), Bronislawa Wajs-Papusza (Polonia), Nikolaj Pankov (Rusia), Leksa Manuš (Rusia, Letonia), Rajko Djurić, Jovan Nikolić, Bairam Haliti (Serbia), Choli Daróczi József (Ungaria) ş.a. sau poeţi rromi din România: Luminiţa Mihai Cioabă, Marius Lakatos, Gelu Măgureanu, ş.a.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1833: S-a constituit la Iași, din inițiativa medicilor Iacob Stanislau Cihac și Mihai Zotta, Societatea de Medici și Naturaliști, prima societate științifică din România.

 

Societatea de Medici și Naturaliști este o societate științifică și medicală din Iași înființată în 1830, fiind astfel cea mai veche societate științifică din România. Începând din 1887 aceasta publică o revistă intitulată în prezent Revista Medico-Chirurgicală.

• 1842: S-a născut Stéphane Mallarmé, poet și critic francez, care a cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă.

Stéphane Mallarmé (1842-1898) a fost unul dintre cei mai importanţi poeţi şi critici francezi ai secolului al XIX-lea. Asociat poeziei simboliste, Mallarmé a generat multe dintre revoluţiile care aveau să contribuie la schimbarea la faţă a artelor, textele sale influenţându-i pe dadaişti, suprarealişti şi futurişti şi trecând de multe ori în afara literaturii. Dacă poemul său, După-amiaza unui faun, l-a inspirat pe Claude Debussy să compună Preludiu la dimineaţa unui faun, Maurice Ravel a reinterpretat muzical Trei poeme de Stéphane Mallarmé. De asemenea, ultimul film al bine cunoscutului artist Man Ray, Misterul castelului de zaruri, a pornit de la un vers al poetului francez, frecvent invocat în ultima parte din celebra carte În răspăr a lui J.K Huysmans.

Saloanele ţinute de Mallarmé în zilele de marţi (de unde şi numele les Mardistes, pe care l-au căpătat participanţii la aceste întâlniri), îi avea ca invitaţi frecvenţi pe unii dintre cei mai activi scriitori ai vremii, de la W.B. Yeats, până la Rainer Maria Rilke, Paul Valéry sau Paul Verlaine. Dacă începuturile operei sale stau sub semnul lui Baudelaire, formula ulterioară - fin de siècle - deschide avant la lettre calea fuziunilor artistice.

Printre volumele sale se numără După-amiaza unui faun (1876), Les Dieux antiques (1879), Un coup de dés jamais n'abolira le hasard (1897) şi Poésies, carte apărută postum, în 1899. De asemenea, în 1875 a tradus în franceză Corbul lui Edgar Allan Poe, într-o ediţie ilustrată de pictorul Edouard Manet.

Primele scrieri ale lui Mallarmé sunt inspirate din stilul lui Charles Baudelaire, mai târziu creându-și propriul stil. El anticipează fuziunile dintre poezie și celelalte arte care au început să înflorească secolul următor. Cea mai mare parte dintre lucrările sale a explorat relația dintre conținut și forma, între text și aranjamente de cuvinte și spatiile de pe pagină.

Capodoperele lui Mallarmé au fost clasate printre capodoperele poeziei în proză, pentru că a combinat un stil atât de magnific ca o incantație melancolică, o melodie îmbătătoare cu gânduri sugestive irezistibile, iar sufletul pulsează ca al unui artist sensibil ai căror nervi tremură cu o intensitate pe care le umple cu un extaz dureros.

• 1858: S-a născut Rudolf Christian Karl Diesel, inginer german,  inventatorul motorului cu combustie internă (motorul Diesel) (18 mart.1858 - 29 sept.1913).  
  
  
  

Motoarele diesel sunt folosite pe scară largă în toată lumea, pentru eficiența și puterea lor, fiind încă folosite și în zilele noastre, în special pentru mașini mari. În 1977, General Motors a fost primul producător auto american care a introdus motorul diesel.

A studiat la Școala Politehnică din Munchen, precum și în Anglia, după care vreme de doi ani a lucrat ca și mecanic la o frabrică elvețiană.

În 1880, s-a stabilit în Paris unde s-a angajat ca inginer frigotehnist, pentru ca cinci ani mai târziu să își deschidă un atelier propriu și să înceapă să dezvolte diverse motoare.

După o vreme a decis să se mute în Berlin, unde și-a desăvârșit munca la motorul cu ardere internă pentru care a obținut patentul în 1892.

În urmatorii 10 ani, Diesel a inventat și perfecționat o serie de motoare cu un consum redus de combustibil.

Acesta a lucrat în asociere cu firma Krupp, începând să comercializeze motoarele care au fost utilizate mai întâi la camioane și ambarcațiuni maritime, apoi la utilajele din rafinării, mine și fabrici.

A încetat din viață pe 29 septembrie 1913 în timpul unei călătorii spre Londra.

• 1861: Se proclamă Regatul Italiei.

La 18 martie 1861, Victor Emmanuel al III-lea proclamă regatul Italiei. Pentru a fi desăvârşită, Italiei îi mai lipsesc Veneţia, rămasă sub stăpânirea Austriei, împotriva căreia un nou război pare imposibil, şi Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la apogeul domniei sale.

Regatul Italiei a fost un stat format în 1861 prin unificarea Italiei, sub influența Regatului Sardiniei; a existat până în 1946, când italienii au optat pentru o constituție republicană. Regatul a fost primul stat italian care a inclus întreaga Peninsulă Italică, de la căderea Imperiului Roman.

Primul rege al Italiei, Victor Emmanuel al II-lea, provenea din vechea şi binecunoscuta Casă de Savoia. Dar nu arăta şi nici nu se purta ca un aristocrat.

• 1871: Insurecția populației pariziene; instaurarea „Comunei din Paris".

Comuna din Paris a fost un guvern care a condus Parisul începând cu 28 martie și până la 28 mai 1871. El a existat înaintea rupturii dintre anarhiști și marxiști, și ambele grupuri o consideră prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluției Industriale. Discuțiile privind politicile și urmările Comunei au contribuit la ruptura dintre cele două curente politice.

Comuna din Paris a acționat doar ca autoritate locală, exercitând puterea în Paris timp de două luni în primăvara lui 1871. Condițiile în care s-a format, decretele sale controversate și sfârșitul violent au făcut, însă, din ea unul dintre cele mai importante episoade politice ale vremii.

Germanii au intrat în Paris la scurt timp și au plecat curând fără vreun incident, dar Parisul a continuat să fie într-o stare de mare agitație politică. Proaspăt aleasa Adunare Națională tocmai se muta de la Bordeaux la Versailles (la câțiva kilometri sud-vest de Paris), după ce s-a hotărât că în capitală este prea multă agitație. Absența lor a creat un vid de putere în Paris precum și suspiciuni privind intențiile Adunării Naționale, dominată de o majoritate monarhistă.

Întrucât Comitetul Central al Gărzii Naționale a adoptat o atitudine din ce în ce mai radicală și a câștigat autoritate, guvernul a considerat că nu-i poate permite la nesfârșit să aibă patru sute de tunuri la dispoziție. Deci, ca prim pas, la 18 martie 1871, Thiers a ordonat trupelor regulate să confiște tunurile depozitate în Butte Montmartre și în alte locuri din oraș. Soldații, cu moralul scăzut, în schimb, au fraternizat cu Gărzile Naționale și cu localnicii. Generalul de la Montmartre, Claude Martin Lecomte, despre care s-a spus apoi că le-a ordonat să tragă în mulțimea de civili și membri ai Gărzilor Naționale, a fost tras de pe cal și împușcat împreună cu generalul Thomas, un veteran republican care fusese comandant al Gărzii Naționale, arestat și el în apropiere.

Alte unități militare s-au alăturat rebeliunii care s-a împrăștiat atât de repede încât șeful guvernului, Thiers, a ordonat evacuarea imediată a Parisului de toate forțele regulate, poliție, administrație și orice fel de specialiști. El a plecat în fruntea lor la Versailles. Thiers a susținut că s-a gândit la această strategie (retragerea din Paris pentru a înăbuși insurecția) cu ceva timp înainte în timp ce medita la exemplul revoluției din 1848. Nu există, însă, vreo dovadă că guvernul se aștepta la această criză în momentul în care ea s-a declanșat. Comitetul Central al Gărzii Naționale a devenit singurul guvern care își exercita puterea în Paris: a organizat alegeri pentru Comună, ce urmau să se țină la 26 martie.

Printre cei 92 de membri ai „Consiliului Comunal” se numărau mulți muncitori calificați și profesioniști (medici sau jurnaliști). Mulți dintre ei erau activiști politici, de la republicani reformiști, mai multe tipuri de socialiști, până la iacobini nostalgici ai revoluției din 1789.

Liderul veteran al grupului de revoluționari socialiști blanquiști, Louis Auguste Blanqui, era, în speranța susținătorilor săi, un potențial lider revoluționar, dar el a fost arestat la 17 martie și a fost închis pe toată durata existenței Comunei. Comuna a încercat fără succes să-l schimbe cu Mgr Darboy, arhiepiscopul Parisului, apoi cu cei 74 de ostatici pe care îi deținea, dar Thiers a refuzat. Comuna din Paris a fost proclamată la 28 martie deși unele districte locale încă păstrau organizarea de pe timpul asediului.

• 1887: Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moştenitor al Tronului, conferindu-i-se şi titlul de Alteţă Regală Principe de România.

Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind nepotul regelui Carol I, care neavând un copil căruia să-i lase moştenire tronul, succesiunea i-a revenit în final principelui Ferdinand, în contextul în care atât tatăl său, Leopold, cât şi fratele său mai mare au refuzat.

La 18 martie 1887, Principele Ferdinand a fost declarat în mod oficial moștenitor al Tronului, conferindu-i-se și titlul de ”Alteță Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării . Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.

Ferdinand I a fost primul rege al tuturor românilor, sub conducerea sa realizându-se Marea Unire, cel mai important eveniment din istoria poporului nostru ce în sfârşit îşi atinsese scopul. Acest mare om politic a fost numit şi „regele ţăranilor“, fiind omul reformei agrare şi a celei electorale. În cei 13 ani de domnie, România a ajuns de la o ţară mică la un stat de mărime mijlocie, cunoscând mari progrese pe toate planurile.

În timpul domniei sale, România a atins un nivel de dezvoltare spectaculos. Agricultura era o forță. Se dezvoltă comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia României fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și științei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice.

Să păstrăm în suflet chipul acestei mari personalităţi, să ne mândrim cu faptul că suntem români şi că avem în spate o istorie bogată pe care multe alte popoare şi-ar dori-o! A fi român înseamnă a lupta pentru îndeplinirea unei dorinţe, trecând cu fruntea sus prin toate momentele, atât prin cele frumoase, cât şi prin cele mai puţin frumoase şi construind încet, încet, bazele visului tău, aşa cum ne-a învăţat Regele Ferdinand I, arhitectul României Mari.

• 1895: S-a născut Ion Barbu, poet și matematician român român (d. 1961)

Ion Barbu (n. Dan Barbilian, 18 martie 1895, Câmpulung-Muscel, d. 11 august 1961, București) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

Cunoscut de români drept „cel mai mare poet dintre matematicieni și cel mai bun matematician dintre poeți”, Ion Barbu a avut o viață teribilă condimentată cu amantlâcuri, consum de droguri și crize de nervi monumentale. 

„Riga Crypto și Lapona Enigel” este considerată de critici una dintre capodoperele literaturii române și un adevărat blestem de către cei care au fost nevoiți să o memoreze sau să analizeze ascunzișurile ciudatei compoziții. Puțini știu însă cine a fost cu adevărat omul care a scurmat în colțurile minții sale pentru a scoate la lumină un asemenea poem.

Că Ion Barbu era numele ales de către matematicianul Dan Barbilian pentru a-și iscăli pornirile „umane” știe toată lumea, dar nu la fel de mulți sunt cei care cunosc amănuntele vieții tumultoase a matematicianului-poet.

Amantul

Despre Ion Barbu se știe că a fost un don juan. Slăbiciunea lui pentru femei este de notorietate, însă nimeni nu poate să aproximeze câte muze i-au trecut prin așternuturi. Cei care l-au cunoscut mai bine povesteau că poetul ar fi renunțat să-și contabilizeze cuceririle pe undeva pe la numărul 4000, multe dintre ele consumându-se în perioada în care Barbu era căsătorit. Culmea, escapadele amoroase nu i-au afectat căsnicia, Greta, soția poetului continuând să trăiască alături de el: „Sigur c-am fost şi geloasă, dar nu să-i fac scene. Uneori nu a fost uşor să lupt cu sentimentul ăsta. Cu timpul însă, rămâne doar ce-a fost frumos. Dar era într-adevăr un bărbat curtat oriunde îşi făcea apariţia. Normal că atrăgând atenţia, nu putea rămâne în umbră. Era vivace, ochii lui sclipitori, ah, tempi pasati. Nu era un molâu, ştiam că trebuie să rezist. Am fost mândră de el.” Evident, printre cele care au avut de-a face cu Barbu s-au numărat și femei celebre, una dintre amantele recunoscute ale acestuia fiind Nina Cassian, care nu s-a sfiit să vorbească despre relația dintre cei doi: „L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curând, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decât că m-a speriat punându-mă într-o lumină orbitoare”.

Consumatorul de droguri

Așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, un om genial are și o parte întunecată, iar în cazul lui Ion Barbu, consumul de droguri reprezenta într-adevăr o mare problemă. „Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experiențele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante : eter și cocaină!”, se destăinuia poetul spre finalul vieții. Apropiații merg și mai departe afirmând că  “Riga Crypto și lapona Enigel” este o fabulă despre dependența de cocaină a lui Barbu și despre o relație amoroasă ratată, pe care acesta a avut-o cu o pictoriță norvegiană. „Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar”, scrie Andrei Oişteanu în volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură.

Aprig și iute la mânie

De-a lungul vieții sale, Ion Barbu a fost protagonistul unor momente tensionate, în care poetul-matematician nu putea să-și stăpânească pornirile. Una dintre acestea s-a consumat în momentul în care criticul și scriitorul George Călinescu i-a dăruit un exemplar din „Istoria Literaturii Române”. Parcurgând cu atenție capitolul pe care Călinescu i-l închinase, Barbu a avut o ieșire feroce. Mai exact a înhățat uriașul volum și l-a aruncat cu putere spre autor, nemulțumit de descrierea pe care acesta i-o făcuse. Călinescu a scăpat nevătămat din acel conflict, însă relațiile dintre cei doi au devenit încordate.

Moartea

La numai 66 de ani, Ion Barbu se stinge în Capitală. Cancerul îi atinge ficatul, în ciuda eforturilor medicilor de la Spitalul „Vasile Roaită”, care au sperat să-i prelungească o viață cu adevărat... neobișnuită. În urma sa au rămas scrierile sale impresionante dar și povești care au fost transmise din generație în generație.

1906 – Inventatorul român Traian Vuia a realizat, la Paris, pe câmpul de la Montesson, primul zbor autopropulsat din lume (fără catapulte sau alte mijloace exterioare), cu un aparat mai greu decât aerul.

• La 18 martie 1906 inventatorul român Traian Vuia, realizează, pe un câmp din apropierea Parisului, primul zbor autopropulsat din lume, cu un aparat mai greu decât aerul.
  

Traian Vuia a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale, care s-a bucurat de recunoaşterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multă vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic i-a fost atribuită brazilianului (naturalizat francez) Alberto Santos-Dumont (1873-1932).

Dorinţa lui Vuia de a realiza aeroplanul-automobil l-a îndemnat să plece la Paris, la începutul lunii iulie 1902, având cu el planurile şi macheta acestui aparat de zbor.

Vuia a înaintat Academiei de Ştiinte din Paris un memoriu, în februarie 1903, intitulat Proiect de aeroplan-automobil, prin care demonstra posibilitatea realizării zborului cu o maşină mai grea decât aerul, însă proiectul a fost considerat o himeră. Totuşi, pe 17 august 1903, a obţinut brevetul de invenţie.

A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan (aeroplanul „Vuia 1”), pe care a început sa-l construiască în Franţa, în 1903, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor. Neputându-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat să inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul că era simplu şi puţin costisitor, însă, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstraţii (timpul său de funcţionare era de aproximativ trei minute).

În 1905, aeroplanul a fost gata. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pânza de in impregnată.

O altă noutate a acestui aeroplan era reprezentată de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau două elice contrarotative.

Aeroplanul nu avea însă nici profundor, nici ampenaj stabilizator. Cu toate acestea, la încercările de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, după ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înălţimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorându-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă.

Multe ziare din Franţa, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, la bord, fără ajutor extern (pantă, cale ferată, catapultă etc.).

Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul Vuia 1 bis. Mai târziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, menţinându-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit Vuia 2 şi a fost brevetat în Belgia.

Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cântărind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy şi s-au ridicat de la sol.

• 1940: Adolf Hitler și Benito Mussolini se întâlnesc la Brenner pentru o alianță împotriva Franței și a Marii Britanii.

 Nu le-a ajutat prea mult, pentru ca cinci ani mai târziu americanii lovesc Berlinul cu peste 1 200 de bombe. Și, de asemenea, ambii lideri mor în 1945.

• 1965: Cosmonautul Alexei Leonov a devenit prima persoană care a pășit în spațiu

Alexey Arkhipovich Leonov, născut pe 30 mai 1934 în Lstyyanka, Kemerovo Oblast, Uniunea Sovietică este un cosmonaut sovietic retras, care pe 18 martie 1965 a devenit primul om care a realizat o ieșire în spațiu.

Leonov a fost unul dintre cei 20 de piloți ai Forțelor Aeriene Sovietice selectați pentru a fi parte a primului grup de cosmonauți în 1960. Precum toți cosmonauții sovietici, Leonov a fost membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Primii săi pași în spațiu erau programați în cadrul misiunii Vostok 11, însă aceasta a fost anulată, iar evenimentul istoric s-a petrecut în cadrul zborului Voskhod 2. El s-a aflat în spațiu, în afara navei pentru 12 minute și 9 secunde pe 18 martie 1965, conectat la navă cu un cablu de 5,35 metri. La sfârșitul plimbării spațiale, costumul spațial al lui Leonov s-a umflat în vidul spațial până la punctul în care el nu a putut reintra în sas. El a deschis o valvă pentru a permite depresurizarea parțială a costumului și abia a reușit să reintre în capsulă. Leonov a petrecut cam 18 luni de antrenament intensiv pentru această misiune.

În ianuarie 2011, Leonov era ultimul supraviețuitor dintre cei cinci cosmonauți ai programului Voskhod. În 1968, Leonov a fost selectat pentru a fi comandantul zborului circumlunar Soyuz. Totuși, întrucât toate teste de zbor ale proiectului au eșuat, și misiunea Apollo 8 deja atinsese acest obiectiv în cadrul Cursei Spațiale, în SUA, zborul a fost anulat. El a fost de asemenea selectat pentru a fi prima persoană din Uniunea Sovietică care să aterizeze pe Lună la bordul navei LOK/N1. Acest proiect a fost de asemenea anulat.

Leonov ar fi trebuit să fie comandantul misiunii problematice Soyuz 11 din 1971, către Salyut 1 – prima stație spațială cu oameni la bord, dar echipajul său a fost înlocuit cu echipajul de rezervă, după ce cosmonautul Valery Kubasov a fost suspectat că ar fi contractat tuberculoza.

Leonov ar fi trebuit să fie, de asemenea, comandantul următoarei misiuni către Salyut 1, dar aceasta a fost scoasă din uz după moartea membrilor echipajului Soyuz 11, iar stația spațială a fost pierdută. Următoarele două Salyut (de fapt stația militară Almaz) au fost pierdute la lansare sau imediat după aceea, iar echipajul lui Leonov a rămas pe loc. La momentul când Salyut 4 a atins orbita, Leonov era deja angajat într-un proiect mult mai prestigios.

A doua ieșire în spațiu a lui Leonov a fost semnificativ mai importantă: el a comandat jumătatea sovietică a misiunii Apollo – Soyuz  (Soyuz 19) – prima misiune în spațiu realizată în colaborare de către Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii.

În 1976 și 1982, Leonov a fost comandantul echipei de cosmonauți (Cosmonaut Șef) și director al Centrului de Antrenament pentru Cosmonauți Yuri Gagarin, unde a supervizat antrenamentul cosmonauților. El a editat de asemenea un newsletter cosmonautic intitulat Neptun. S-a retras în 1991.

Leonov este un artist realizat ale cărui cărți cuprind albume cu lucrări artistice proprii și colaborări cu prietenul său Andrei Sokolov. Leonov a luat cu el în spațiu creioane colorate și hârtie și a desenat Terra și portretele astronauților misiunii Apollo, care au zburat împreună cu el în cadrul Proiectului Apollo – Soyuz.

În 2004, Leonov și fost astronaut american David Scott au început să lucreze la o biografie duală – istoria Cursei Spațiale dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Numită Cele două fețe ale Lunii: Povestea noastră asupra Cursei Spațiale din timpul Războiului Rece, a fost publicată în 2006. Neil Armstrong și Tom Hanks au scris amândoi introducerile acestei lucrări. Leonov a fost de asemenea contribuitor al cărții apărute în 2007 – În Acea Mare Tăcută, a lui Colin Burgess și Francis French, care descrie viața sa și cariera în explorarea spațială.

Să aveți o zi frumoasă!