19 Martie

Este a 78-a zi a anului.
Au mai rămas 287 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 21 m și apune la 18 h 27 m. 

Citatul zilei

“Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!” (Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi, n. 6 septembrie 1819,  — d. 19 martie 1865)

Ziua Paşaportului Românesc

Ziua pașaportului românesc este sărbătorită, în fiecare an, la 19 martie. Este data la care, în 1912, regele Carol I a promulgat, prin Înaltul Decret Regal nr. 1758, ''Legea asupra pașapoartelor'', prima lege modernă care se referea la pașapoarte și prin care erau legiferate primele principii procedurale pentru trecerea frontierei, obligatorii pentru toți cetățenii țării. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial din 21 martie 1912 și a fost semnată de ministrul de Interne, Al. Marghiloman, de ministrul de Finanțe, P.P. Carp, și de ministrul Justiției, M. G. Cantacuzino. Data de 19 martie a fost decretată Ziua pașaportului românesc, printr-un ordin semnat la 25 octombrie 2006, de ministrul Administrației și Internelor, Vasile Blaga.

Legea din 1912 prevedea că ''Pașapoartele se emit în numele regelui și se eliberează de ministerul de interne și de prefecții de județe și de poliție în condițiunile ce se vor determina prin regulamentul de aplicare al acestei legi''. Fiecare pagină a pașaportului avea ''un fond încadrat, compus cu motive naționale, în culoarea liliacului deschis, făcând să iasă în aparență stema țării și cuvântul 'ROMANIA', iar dedesubt cuvântul 'PASPORT'''. Aceste documente pentru trecerea frontierei certificau identitatea, cetățenia și calitatea posesorului lor, fie că era vorba de simpli cetățeni sau de autorități.

Documentul de călătorie românesc fusese menționat, pentru prima dată, în 1830, în Regulamentul Organic în Principatele Române, Țara Românească și Moldova, când s-a recunoscut libertatea românilor de a călători peste granițele Dunării și ale Imperiului Habsburgic. Ulterior, în 1920, au fost introduse pașapoartele diplomatice, iar în 1941 — pașapoartele colective și pașapoartele de serviciu.

Odată cu trecerea timpului, pașaportul românesc a suferit o serie de modificări. Astfel, la sfârșitul anului 2008, a fost pus în circulație pașaportul simplu electronic.

În prezent, activitatea în acest domeniu este reglementată de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, precum și de Hotărârea Guvernului nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare. Ultima modificare și completare adusă Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate a fost adusă prin legea 175/2013, publicată în Monitorul Oficial din 11 iunie 2013.

Astfel, prin Legea asupra paşapoartelor, statul român introducea primele principii procedurale generale în privinţa paşapoartelor şi a biletelor pentru trecerea frontierei, obligatorii pentru autorităţi şi cetăţeni.

Fie că s-au numit salvconducte, scrisori adeveritoare, cărţi de pribegie, răvaşe, sineturi, teşcherele, foi de circulaţie, foi de călătorie, pasuri, pasuşuri sau paşapoarte, aceste documente de trecere a frontierei emise de autorităţile statale certificau, în esenţă, identitatea, cetăţenia şi calitatea posesorului lor.

Începând cu anul 1928, au fost introduse paşapoartele de protejat român, iar în legislaţia din anul 1938 s-a modificat statutul călătoriilor acestora, protejaţii românii beneficiind numai de certificate de călătorie, doar în cazuri bine justificate.

Cronologic, istoria paşapoartelor continuă cu perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când, în scopul îndeplinirii unor misiuni în interesul sau în serviciul statului, în anul 1941, a fost introdusă categoria de paşapoarte de serviciu care se distingeau printr-o tehnică specială de prindere (lipire, broşare) a filelor de coperţi, care crea un efect de evantai, spune MAI. 

Dacă în acele vremuri, autorităţile se confruntau cu documente de călătorie "plăsmuite, drese ori prefăcute", transformările economice şi politice care s-au succedat cu rapiditate la nivel european au determinat şi o creştere a infracţionalităţii în acest domeniu.

"Prevenirea falsificării paşapoartelor a determinat sporirea eforturilor comune fiind astfel adoptate măsuri la nivel european pentru creşterea gradului de siguranţă al documentului de călătorie. Astfel, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptat Regulamentul (CE) 2252/2004 al Consiliului din 13 decembrie 2004 privind standardele de securitate şi datele biometrice în paşapoartele şi documentele de călătorie emise de satele memebre, act obligatoriu ce asigură implementarea unor măsuri unitare pe întreg teritoriul UE", arată MAI.

În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2252/2004 al Consiliului Uniunii Europene din 13 decembrie 2004 privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele biometrice integrate în paşapoarte şi în documente de călătorie emise de statele membre, România, ca stat membru, a introdus paşapoartele electronice.

În evoluţia formei şi conţinutului său, odată cu inserarea unor elemente de identificare biometrică (în prezent cetăţenii români pot intra în posesia unei a doua generaţii a paşaportului electronic pus în circulaţie la data de 31 decembrie 2008), se realizează o corelaţie fiabilă între deţinătorul legal al documentului şi documentul respectiv.

Începând cu data de 31 decembrie 2008, Direcţia Generală de Paşapoarte a emis primul paşaport electronic simplu românesc, iar până în prezent, aproximativ 550.000 de cetăţeni români au solicitat acest tip de paşaport.

Ziua Tatălui în Spania, Portugalia şi Belgia

În Spania s-a ales data de 19 martie pentru că în această zi se sărbătoreşte şi Sf. Iosif, considerat tatăl adoptiv al lui Iisus.

Semnificația Zilei Tatălui este legată direct de poziția unui tată în familie, precum și în societate. Ziua Tatălui are o semnificație importantă deoarece ajută la recunoașterea contribuției individuale a fiecăruia dintre cei doi părinți la viața de familie, în particular, și la construirea societății, în general. Fiecare copil are nevoie atât de tatăl, cât și de mama sa, pentru a crește într-un mod armonios.

În etapele primare, tatăl și mama rămân responsabili pentru luarea unor decizii importante legate de educație și de creștere a copilului. La momentul actual, în lume, majoritatea țărilor au societățile patriarhale și din aceasta cauza tații joacă un rol principal în luarea deciziilor mai sus menționate.

Un comportament parental și stil de viață sănătos, pot constitui modele pentru copii și pot astfel modela societatea într-un mod pozitiv. În acest fel, tații pot contribui la dezvoltarea unei societăți întregi.

Aniversarea Zilei Tatălui oferă copiilor posibilitatea de a-și exprima dragostea și respectul pentru părinții lor, un sentiment care are ca țel consolidarea relației tată-copil și, în consecință, în dezvoltarea emoțională a fiecărui copil.

  

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1693: Dimitrie Cantemir a fost numit domn al Moldovei. Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 1723) a fost de două ori domn al Moldovei (1693 şi 1710 – 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Dimitrie Cantemir a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714.

În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. 

• 1813: S-a născut David Livingstone, misionar și explorator scoțian (d. 1873)
  
  
  

A urmat cursuri teologice, dar și de medicină la Colegiul Anderson din Glasgow.

David LivingstoneA plecat spre Africa în 1841 dorind să evanghelizeze băștinașii și să stopeze comerțul cu scalvi.

 

A fost primul european care a traversat Africa de la vest la est, în cadrul expedițiilor organizate pe durata vieții sale.

Prima călătorie a făcut-o spre Kalahari și apoi pe râul Zambezi în 1851, descoperind cascada Victoria, denumită de băștinași « Căldarea fumegândă » sau « Fumul urlător ».

La reîntoarcerea în Anglia a fost întâmpinat ca un erou național.În 1857 și-a descris călătoriile într-o carte.

A doua expediție în Africa a întreprins-o între anii 1858-1864, când a cercetat zona de centru și est, căutând izvoarele Nilului.

În 1869 a descoperit lacul Tanganika, iar doi ani mai târziu a ajuns pe râul Congo.

Extrem de slăbit din cauza molimelor contactate, Livingstone a fost răpus de dizenterie în mai 1873, fiind înmormantat în pământul natal, la Westminster Abbey.

 

• 1851: Domnitorul Barbu Ştirbei a aprobat înfiinţarea “Pensionatului Domnesc de fete” (devenit ulterior Şcoala Centrală).

Piatra de temelie a edificiului a fost pusă abia la 20.11.1852.

În România, a funcționat un "Pensionat domnesc de fete", unde elevele de neam boieresc erau învățate și educate să devină "mume de familie". Fetele erau supravegheate de guvernante.

În 1832 s-a pus problema înființării unui pension de fete. Inițiativa - curajoasă în epocă - demonstrează că boierimea era receptivă față de necesitatea unei educații sistematice a fiicelor.

Fete scăpătate.

Până atunci, această grijă fusese lăsată în seama guvernantelor sau a pensionatelor particulare ce ofereau fetelor o pregătire minimală, în acord cu rolul social și casnic ce le era rezervat, cel de soții și de mame. Alexandru Scarlat Ghica destinase, prin testament, câte 1.500 de taleri anual înzestrării a nouă fete scăpătate, alese din diferite categorii sociale. Încredințat că o bună educație putea suplini sau eventual înlocui, cu mai mult folos, o zestre mediocră, domnitorul Gheorghe Bibescu a convertit voința testatorului într-o sumă fixă pe care epitropii urmau să o vireze bugetului statului, pentru pensionatul de fete.

Pe 19 martie 1851, domnitorul Barbu Știrbei a semnat actul prin care se înființa, la București, "Pensionatul domnesc de fete".

Școala era destinată fiicelor unor demnitari, primele bursiere, care au început cursurile în 1852 fiind fetele lui Scarlat Ghica, Marghiloman sau Lahovary.

 Prima clădire în care a funcționat școala a fost Manuc, situată în zona în care acum se găsește Calea Moșilor. Actualul imobil, situat în str. Icoanei, a fost construit după un proiect al arhitectului Ion Mincu, fiind finalizat până în 1890. 

În timpul ocupatiei germane din primul razboi mondial, clădirea a devenit spital, apoi sediul Poștei. În perioada comunistă, școala s-a numit, pe rând, Liceul de fete nr. 10., Școala Medie nr. 1, Școala medie nr. 10, Școala medie Mixtă Zoia Kosmodemianskaia. În 1957, clădirea a fost declarată monument de arhitectură. După 1990, și-a recăpătat numele de Școala Centrală.

Monument de arhitectură.

Școala are o formă rectangulară fiind așezată într-o gradină și cuprinzând la rândul ei o curte interioară. Pe pereții exteriori este gravată emblema Școlii Centrale de fete - SCF, și tot pe pereți sunt așezate la loc de cinste numele doamnelor și domnițelor intrate în istoria României (Domnița Bălașa, Carmen Sylva, Elena Cuza, Elena Rareș etc.). Concepția edificiului pornește de la viitoarea lui funcționalitate: un internat pentru copile, aflate în perioada adolescenței când dorința de cunoaștere și de afirmare se împletește cu dulcile vise ale copilăriei. Și arhitectul reușește pe deplin în dorința de a da o notă de optimism edificiului, dorință realizată prin luminozitate, prin concordanță perfectă dintre conținut și formă, prin armonizarea soluției funcțional-spațiale cu cea decorativă. Materialele utilizate fac parte la rândul lor din sfera populară: piatră, tencuială de var, lemnul, pământul ars smălțuit. Grădina interioara oferă spațiu suficient pentru aranjamente de flori și de copaci. În centrul ei se ridica un frasin rămuros în jurul căruia s-au plantat pruni ce infloresc in aprilie, si trandafiri.

Modernizare.

 Interiorul scolii este foarte bine proportionat. Clasele, foarte amplu dimensionate isi deschid ferestrele spre laturile linistite ale constructiei, cele mai multe surprinzand imaginea curtii cu castani, situata pe latura nordica. Dormitoarele gazduiesc elevele la etaj, deasupra salilor de clase. In ultimii ani, prin restrangerea numarului de eleve interne, marea majoritate a dormitoarelor a fost inlocuita cu cabinete pentru limba franceza, germana sau romana si cu sali de clasa. Sufrageria facuta pentru 200 de persoane ocupa o mare parte din subsol. Alaturi de ea, bucataria pare tainuita in umbra boltilor de sustinere si se prelungeste cu magazii si depozite pana la usa scunda, laterala, vecina corpului de cladire destinata ingrijirii medicale a elevilor.

"Cand am intrat in venerabila Scoala Centrala, in cladirea aceea atat de bine cunoscuta mie, cu culoarele ei zugravite in rosu pompeian, cu micile, decorativele ei curti interioare, gandite cu atata sobra frumusete si functionalitate, m-am simtit sugrumata de emotie". Zoe Dumitrescu - Busulenga

Pregatite sa devina neveste si mame

Numirea directoarei, selectarea personalului, gasirea unei cladiri adecvate pentru institutia nou creata si inzestrarea corespunzatoare a acesteia au amanat deschiderea cursurilor "Pensionatului domnesc de demoazele" pana in noiembrie 1852.

Bursa in galbeni.

Scoala era destinata fiicelor unor demnitari, care se distinsesera in serviciul public si carora statul, in semn de recunoastere si recompensa, le asigura gratuit buna educatie a copilelor. Acestea puteau beneficia de o bursa de 60 de galbeni anual, daca aveau varste cuprinse intre 7 si 11 ani. Printre primele 13 bursiere s-au numarat sase fiice de ofiteri, lor alaturandu-se si fete din mari familii boieresti. Se studiau: limbile romana(valaha), franceza si germana, stiintele (religie, geografie, istorie universala, aritmetica) si artele( caligrafie, desen, dans, muzica, lucrul de mana) toate necesare unei "mume de familie".

Educatie feminina.

Studiile elevelor nu se limitau la cele teoretice. Lor li se ofereau si cursuri practice de economie domestica, bucatarie, scop in care se organizase o bucatarie separata de cea a scolii, iar servitul mesei in internat era realizat tot de ele. Lucrul manual le obisnuia cu croitul si cusutul hainelor si lenjeriei necesare familiei. Ele corespundeau finalitatii morale pe care o urmarea educatia feminina in epoca. In anul 1861, s-a aprobat regulamentul de functionare a internatului, ale carui prevederi, foarte riguroase, erau obligatorii atat pentru eleve, cat si pentru familiile lor.

Sanctiuni.

Regulamenul descria atat uniforma obisnuita, cat si pe cea pentru parada, pentru "essamene si adunari de eticheta". Se dorea crearea unei atmosfere de ordine, disciplina, seriozitate si calm. Angajarea "cu anu" a unei guvernante nascute in Franta oferea posibilitatea studierii temeinice a limbii franceze. Activitatea directoarei insuma obligatii de natura didactica, disciplinara si administrativa. Ea supraveghea buna desfasurare a cursurilor, ce includea punctualitatea profesorilor la clasa, respectarea programei si adecvarea metodelor. Controla activitatea pedagoagelor, sanctiona elevele care nu-si faceau datoria, pe temeiul "raportului profesorilor". Ea trebuia sa supravegheze permanent, "zi si noapte", conduita si moralitatea intregului personal al scolii. Ca o "buna mama", trebuia sa "combata aplicarea catre lux" a elevelor, sa le observe relatia cu parintii sau tutorii in timpul vizitelor si, citindu-le corespondenta, sa le fereasca de prezenta acelor persoane care le-ar putea influenta negativ. Directoarea putea interveni atunci cand intr-o familie exista o situatie tensionata refuzand elevei "iesirea acasa chiar si un an". Tot ei ii revenea rolul de consilier educativ al familiei: "Directoarea e datoare a corespunde cu parintii elevelor, a le da pururea sfatuiri in privinta indreptarei acasa a caracterului fiicei lor, a-i face atenti asupra aplecarilor ce trebuie sa combata si sa privegheze in ea". Guvernanta era permanent prezenta in mijlocul elevelor, asista la orele de curs, la cele de meditatii, la rugaciunea elevelor, le supraveghea garderoba. Pedagoagele, una pentru fiecare dormitor, erau obligate a dormi impreuna cu elevele, a tine cheia dormitorului respectiv, dar si a da si primi de la spalat lenjeria elevelor. Unele prevederi erau constrangatoare chiar pentru directoare si guvernanta. Astfel, "insasi directoarea nu va putea, sub nici un cuvant, a fi afara din internat de la orele de culcare ale elevelor". Portarul, la randul lui, "sub pedeapsa de imediata destituire", "nu va permite intrarea sau iesirea nimanui, fie chiar si a Directoarei, dupa orele 10 seara".

Materialul cuprinde pasaje din cartea "Scoala Centrala din Bucuresti- 150 de ani de educatie si cultura", semnata de Norocica Maria Cojescu

"Invatamantul fetelor, care cere si alte materii si o alegere in ele potrivita cu sexul si chemarea lor, si totodata un alt sistem de predare, era si este brutal confundat cu al baietilor, ca si cum ar avea sa deie oratoare parlamentare, conducatoare de fabrici si comandante de osti". Nicolae Iorga

"Simplitate, eftinatate"

Guvernanta nu avea voie a lipsi noaptea din internat, cat despre pedagoage, ele "primesc vizite la internat numai de la parinti, in zilele de sarbatoare si numai in salonul directoarei". Actul educational era perceput ca un act de mare responsabilitate, subliniata prin consemnarea exclusiva a obligatiilor personalului si asociata unor valori precum ordinea, austeritatea, izolarea. Persistenta unor modele mentale anterioare, legate de rolul traditional al manastirilor in buna educare a tinerelor, transpare in rigorile aproape monahale impuse vietii in internat. Din noiembrie 1876 s-au instituit uniformele alese de directoare pentru a raspunde unei intreite existente: "simplitate, soliditate si eftinatate".

Directoare dupa gratii

In perioada interbelica, directoarea Elena Malaxa, sora cunoscutului industrias, a modernizat si consolidat cladirea. Profesoara de matematica, si director intre anii 1940-1948, ea a reinzestrat scoala cu mobilier de stejar. In vremea Elenei Malaxa, rochiile de atica in patrate rosii si albe cu sort negru, gulerasul alb brodat si funda neagra ale cursului inferior, ori cel gri cu alb si pelerina cu gluga cadrilata ale cursului superior au fost inlocuite cu fuste in cute, de culoare bleumarin, iar ciorapii albi au luat locul celor negri. Directoarea fost arestata si condamnata de regimul comunist.

Mobilier pus pe foc

Decretarea mobilizarii, in august 1916, a fost insotita de transformarea pensionului in spital. In 1918 cladirea a trecut in folosinta austriecilor, care au instalat aici sediul postei. Consecintele ocupatiei au fost dramatice. Intregul mobilier din lemn (banci, paturi, scaune, mese, dulapuri) servise drept combustibil in iernile anilor 1917-1918). Cu exceptia bibliotecii, materialul didactic (instrumente, colectii stiintifice) disparuse ratacit, risipit ori distrus. Dupa capitulare, cladirea a fost pusa la dispozitia unitatilor militare franceze, care au amenajat un spital de campanie.

• 1889: Ferdinand de Hohenzollern a fost proclamat principe al României cu titlul de Alteță Regală.

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa, la 20 iulie 1927. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. Urmează apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le absolvește în 1889.

Începând cu 1889, a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare Wilhelm la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acest moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, ajungând până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excludere sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Faptul că a ales să lupte de partea aspirațiilor poporului său împotriva propriei familii regale a făcut ca în Romania să mai fie numit și „Ferdinand cel Loial” sau „Ferdinand Întregitorul”. La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizarea a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat ca primul Rege al României Mari.

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare – care în opinia unor istorici occidentali contemporani a fost aplicată totuși târziu – și a votului universal. Au continuat însă să se manifeste mai ales în domeniul vieții politice și economice o parte din tarele trecutului, ceea ce a făcut ca în anii după război să nu poată fi rezolvată complet nici problema agrară, nici deficitul în materie de democrație. În anul 1925 izbucnește „criza dinastică”, provocată de renunțarea Principelui de Coroană, Carol, la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească ca moștenitor regal pe fiul acestuia, principele Mihai.

Ferdinand moare la Sinaia, la 20 iulie 1927 de un cancer galopant la colon, fiind înmormântat la necropola regală de la Curtea de Argeș. A fost urmat la tron de principele Mihai, care a devenit al doilea rege al României Mari sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență.

În virtutea pozițiilor sale în stat, a fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între 1914 și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții. În ciuda unor calități personale incontestabile, precum era simțul datoriei, ca și al unor unice reușite istorice ale românilor în perioada cât timp a fost regele țării, nu există o uniformitate de vederi a istoricilor, referitor la domnia lui Ferdinand. Unii istorici subliniază calitățile importante de leader și virtuțile morale pe care suveranul le-a manifestat :

„Ferdinand a condus țara cu respectarea strictă a Constituției și a pus datoria sa ca rege al României, înaintea simțămintele sale personale (cum a fost în cazul intrării în război împotriva țării sale natale sau excluderii propriului fiu din rândul Casei Regale a României). A fost dăruit cu un devotament neobosit față de datorie, o gândire socială profundă și capacitatea de a găsi echilibrul între adversități.

Cu sprijinul puternicei, energicei și voluntarei sale soții, a reușit să-și conducă țara cu bine prin Primul Război Mondial, să promoveze reforma agrară, să adopte o politică moderată față de minorități, cerută prin Tratatele de Pace de la Paris și să asigure astfel stabilitatea internă a României Mari. Viziunea politică a lui Ferdinand nu a putut fi transpusă integral în practică, din cauza limitărilor puterilor sale prin regimul constituțional existent. Sub aparența sa modestă, retrasă și lipsită de hotărâre se ascundea o conștiință superioară și o bogată viață interioară. ” — Gerhard Grimm, Biografii germane

Unii istorici occidentali tind să definească domnia lui Fedinand drept nesatisfăcătoare și marcată de lipsă de eficacitate, aducând printre altele dovada ratării atât a rezolvării definitive a problemei țărănești, cât și a problemei deficitului în materie de democrație al regimului.

• 1915: Pluto a fost fotografiat pentru prima dată, dar nu a fost recunoscută ca planetă.

Pluton, planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca mărime după Eris, a fost descoperită ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905 de astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh a descoperit planeta; până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluton, împreună cu satelitul său Charon, sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri. Prima sondă spațială care va vizita Pluton, este New Horizons, de la NASA, într-o misiune condusă de Southwest Research Institute și de Laboratorul de Fizică Aplicată “John Hopkins”. Misiunea, deja lansată la 19 ianuarie 2006, a beneficiat de ajutor gravitațional de la Jupiter la 28 februarie 2007, și a ajuns în apropierea lui Pluton în iulie 2015.

• 1917:  S-a născut Dinu (Constantin) Lipatti, pianist, compozitor și pedagog român; membru postum al Academiei Române.

În 1936, și-a început cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, a revenit la București, unde a dat recitaluri de pian ca solist sau acompaniându-l pe George Enescu.

Printre cele mai inedite compoziții ale sale se numără Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938) şi Sonatină pentru mâna stângă (1941).

• 1945: Adolf  Hitler semnează un decret intitulat „Demolări pe teritoriul Reichului”, devenit faimos ca „Decretul Nero”, denumit astfel după numele împăratului roman acuzat că ar fi dat foc Romei, în anul 64 d.Hr.;
  

forţele Aliate pătrunseseră adânc în teritoriul Germaniei, fiind obligate să întreprindă ultimul asalt împotriva celui de-al Treilea Reich, însă Hitler nu voia să lase infrastructura ţării sale în mâinile inamicului. În acest document, unic în analele istoriei moderne, se menţiona: „Inamicul nu ne va lăsa nimic, decât pământul pârjolit, atunci când se va retrage, fără să-i pese de suferinţele poporului german. Drept pentru care ordon: Toate facilităţile industriale şi de transport, clădirile publice şi orice edificiu de valoare de pe teritoriul Reichului, care ar putea fi folosite de inamic imediat sau într-un viitor previzibil, pentru continuarea războiului, vor fi distruse”. Decretul nu va fi dus niciodată la îndeplinire, graţie ministrului Armamentului şi Producţiei de Război, Albert Speer, care a tărăganat lucrurile, până la moartea lui Hitler, în aprilie 1945.

• 1953: A fost transmisă, pentru prima dată în direct, ceremonia decernării Premiilor Oscar

Curiozităţi despre Premiile Oscar

1. O familie de premianţi

După ce a câştigat premiul Academiei Americane de Film pentru rolul ei din Cabaret, Liza Minnelli a completat colecţia de statuete Oscar a familiei sale. Părinţii ei, Judy Garland şi Vincente Minnelli, aveau deja câte un premiu Oscar în palmares.

2. Cele mai multe nominalizări

Meryl Streep deţine recordul pentru cele mai multe nominalizări la Oscar. Actriţa a fost nominalizată de 19 ori şi a primit trei premii la categoria Cea mai bună actriţă, pentru filmele Kramer vs. Kramer, Sophie’s Choice şi The Iron Lady.

3. Primele premii

Prima ediţie a marelui eveniment a avut loc în 1929, când premiile au fost înmânate în cadrul unei ceremonii private la care au participat 270 de persoane. Gala Academiei Americane de Film a fost difuzată la televizor pentru prima dată în anul 1953. Astăzi, evenimentul este transmis în direct în 200 de ţări din întreaga lume.

4. Cele mai multe premii pentru actorie

Am spus deja că Meryl Streep a primit cele mai multe nominalizări, dar Katherine Hepburn este cea care a câştigat cele mai multe premii Oscar. Mai precis patru la număr, pentru rolurile ei din filmele Morning Glory (1933), Guess Who’s Coming to Dinner (1967), The Lion in Winter (1968) şi On Golden Pond (1981).

5. Teatrul Dolby

Începând cu anul 2002, Teatrul Dolby din Hollywood găzduieşte an de an ceremonia de decernare a Premiilor Oscar. Sala are o capacitate de 3,300 de persoane.

6. Cel de-al II-lea Război Mondial

În timpul războiului, statuetele Oscar erau făcute din ghips, pentru că nu existau suficiente resurse ca să fie fabricate din metal. Desigur, asta nu înseamnă că artiştii premiaţi în acea perioadă au rămas cu ele pe cap, pentru că organizatorii evenimentului le-au înlocuit cu statuete tradiţionale, imediat după război.

7. Statueta Oscar

Dacă tot veni vorba de faimoasa statuetă, trebuie să adăugăm că greutatea şi înălţimea acesteia sunt comparabile cu cele ale unui nou-născut – 4 kg şi 35 cm.

8. Covorul roşu

În fiecare an, milioane de fani urmăresc cu sufletul la gură parada vedetelor de la Hollywood, pe covorul roşu întins în faţa teatrului Dolby. Covorul are o lungime de aproximativ 150 de metri.

9. Titluri de succes

Titanic, Ben Hur şi Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui deţin recordul pentru numărul de premii. Fiecare a primit câte 11 statuete Oscar.

10. Cel mai tânăr şi cel mai bătrân premiant

Tatum O’Neal avea doar 10 ani când a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundat, în filmul Paper Moon, în 1973. Cel mai bătrân actor premiat cu Oscar a fost Christopher Plummer. Artistul avea 82 de ani când a câştigat premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar, în filmul Beginners, în 2010.

• 1958: A fost creat Parlamentul European, for consultativ al Uniunii Europene.

La această dată a avut loc, la Strasbourg, sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene (primul preşedinte, francezul Robert Schuman), una dintre cele mai importante instituţii comunitare; Parlamentul European (cum este denumit în prezent) este ales (o dată la cinci ani) prin vot universal direct al cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene; are drept de co-decizie în proiectarea legislaţiei comunitare, de a propune amendamente (pe care Consiliul European trebuie să le ia în considerare) sau de a bloca legi (dacă majoritatea se opune); de asemenea, Parlamentul European are dreptul de a aproba sau respinge numirea preşedintelui Comisiei Europene, de a aproba acorduri internaţionale şi acceptarea de noi membri în Uniune, precum şi dreptul de a aproba sau respinge proiectul de buget sau de a hotărî cheltuieli suplimentare.

Parlamentul European este unul din organele Comunităților Europene. Începând cu anul 1979, este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. În perioada 1952-1976, membrii Parlamentului European erau numiți de parlamentele statelor membre.

Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene.

Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Structurile politice existente în țările membre se oglindesc în rândul fracțiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest parlament există șapte fracțiuni și o serie de deputați independenți.

Deputații din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceștia sunt membrii în țările lor de origine.

Parlamentul European este așa-numita cameră a reprezentanților cetățenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.

  

• 1997: Apărea primul DVD player

Vorbim de primul produs destinat utilizatorilor casnici care se punea în vânzare în afara Japoniei, pentru că la nivelul acestei piețe, a existat un mic avans. Produsul era fabricat de Toshiba si, dat fiind standardul destul de înalt de fidelitate a redării conținutului de la acel moment, dar mai ales datorită reglementărilor impuse de producătorii de filme de la Hollywood, a fost pus în vânzare doar în cinci sau șase orașe americane.

Existau două variante, Toshiba SD 2006 și Toshiba SD 3006, cu prețuri de 599 și respectiv 699 dolari. De remarcat că DVD player-ele casnice au luat un mic avans în fața unităților optice de tip DVD-ROM pentru PC-uri, care au apărut cu un mic delay. Prețurile pentru DVD player-e au căzut destul de puternic în decurs de numai câțiva ani, dar, la momentul apariției, erau motive de mândrie pentru orice posesor. Ehei, cine se gândea pe vremea aia la torente?

Să aveți o zi frumoasă!