20 Martie

Este a 79- a zi a anului.

Au mai rămas 286 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 19 m și apune la 18 h 28 m. 

Citatul zilei

„Mulţumirile mici sunt fericiri adevărate. Numai când eşti însetat, fiecare picătură de apă face mai mult decât un diamant”. (George Topârceanu)

Ziua Mondială a Fericirii

Pe 28 iunie 2012, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca Ziua Internațională a Fericirii să fie sărbătorită pe 20 martie. Ziua dedicată fericirii mondiale coincide cu Ziua internațională a Francofoniei.

Ideea a fost lansată de micul regat budist himalaian Bhutan, care a adoptat în statisticile oficiale ”Fericirea Naţională Brută”, preferând-o termenului de Produs Intern Brut.

ONU a dorit ca inițiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetățenilor, și să nu își mai concentreze eforturile doar pe creșterea economică.

ONU subliniază că fericirea este unul dintre obiectivele fundamentale ale fiinţei umane.

''Căutarea fericirii este unul dintre obiectivele fundamentale ale fiinţei umane'', subliniază Adunarea ONU în Rezoluţia sa adoptată prin consens, scrie Agerpres.

Documentul cere celor 193 de ţări membre să celebreze această zi ''în manieră potrivită, în special prin activităţi educative'' şi să abordeze politici publice care să crească bunăstarea popoarelor.

Organizaţia Naţiunilor Unite invită, de asemenea, organizaţiile internaţionale şi regionale, precum şi societăţile civile, inclusiv organizaţii non-guvernamentale şi persoane fizice, să marcheze Ziua Internaţională a Fericirii prin diverse activităţi publice de sensibilizare. 

În calendarul ONU există deja aproximativ 120 de zile internaţionale. Ziua dedicată ''fericirii mondiale'' coincide cu Ziua internaţională a Francofoniei, sărbătorită anual în 20 martie prin diverse manifestări de promovare a limbii franceze. 

    Cum să înveselim ziua cuiva?

În acest caz, posibilitățile sunt infinite: mici cadouri din suflet, îmbrățișări, complimente, o ușă ținută cavalerește, un zâmbet ștrengar oferit unei domnițe, un covrig dat colegului caruia îi auzi simfonia din stomac, un mesaj trimis cuiva drag cu care n-ai mai vorbit demult, 5 minute la telefon cu mama, în care asculți cuminte cum te mai cocoloșește puțintel și orice altceva credeți c-ar ferici pe cei din jur.

Noua Zi a fericirii mondiale va coincide cu Ziua internaţională a Francofoniei, sărbătorită anual în 20 martie prin diverse manifestări de promovare a limbii franceze.

Pentru ediţia din 2018, site-ul oficial al evenimentului îi invită pe cititori să semneze un angajament solemn (pledge) pentru a crea mai multă fericire în jurul lor, completând, în acest sens, un formular simbolic ce poate fi găsit la adresa https://happinessday.org/.

În al doilea rând, cei de la ONU încurajează pe toată lumea să împărtăşească, în mediul online, vestea că 20 martie este Ziua internaţională a fericirii, prin folosirea unor termeni cheie precum:  #internationaldayofhappiness (#ziuainternaţionalăafericirii), #happinessday (#ziuafericirii), #choosehappiness (#alegefericirea) sau #createhappiness (#creeazăfericire).

Printre sugestiile pe care cei de la ONU ni le fac pentru a atinge o stare sufletească de mulţumire intensă şi deplină se numără alimentaţia corectă, exerciţiile fizice, gândirea pozitivă. Suntem încurajaţi să petrecem cât mai mult timp alături de persoanele apropiate, dar fără să neglijăm introspecţia. Gratitudinea sinceră şi caritatea sunt, la rândul lor, ingrediente ale fericirii.

Totodată, cei de la ONU ne amintesc că fericirea este contagioasă şi că un simplu zâmbet poate însenina chiar şi ziua unui străin.

Oh Happy Day  

                         Ziua Internațională a Francofoniei

Anual, la 20 martie, 75 de țări membre ale Organizației Internaționale a Francofoniei celebrează Ziua Internațională a Francofoniei prin diverse manifestări culturale, acest eveniment apărând în anul 1998.

În martie, în preajma acestei sărbători, Organizația Internațională a Francofoniei organizează „Săptămâna limbii franceze și a francofoniei”.

La 20 martie 1970 au fost puse bazele Francofoniei instituţionale, prin crearea la Niamey a Agenţiei de Cooperare Culturală şi Tehnică.

Organizația Internațională a Francofoniei (franceză Organisation internationale de la francophonie) este o organizație internațională care, pornind de la afinitatea pentru limba franceză, reunește state și guverne de pe cinci continente: 53 de state și guverne cu statutul de membru cu drepturi depline, 2 cu statutul de membru asociat și 13 cu statutul de observator.

În calitate de stat membru al OIF, România celebrează la 20 martie Ziua Internaţională a Francofoniei şi meritǎ sǎ ne amintim, cu aceastǎ ocazie, cît de mult ne-au influienţat, pe noi, românii, Franţa şi cultura francezǎ. A existat o lungǎ perioadă în istoria Europei cînd Franţa a fost "laboratorul" ei de idei. Limba franceză era limba diplomaţiei şi a claselor cultivate şi se impusese în secolul al XVII-lea ca singura limbǎ naturalǎ a circulaţiei ideilor în Europa, preluînd o misiune pe care o avusese timp de o mie de ani limba latină.

În cifre, spațiul francofon înseamnă peste 220 milioane de oameni, în jur de 900 000 profesori de limbă franceză și 75 state și guverne membre a OIF. În plus, în Uniunea Europeană, franceza este a doua limbă utilizată (19%), dupa engleză (41%), însă în fața germanei (10%) și a limbii spaniole (7%), conform datelor publicate pe 20mars.francophonie.org, site-ul dedicat Zilei Internationale a Francofoniei.

Termenul de francofonie desemnează ansamblul persoanelor și teritoriilor care utilizează ca mijloc de comunicare limba franceză. Totodată, francofonia presupune și aparatul instituțional care facilitează relațiile dintre țările francofone.

Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret

Din anul 2001, pe 20 martie, în peste 80 de ţări ale lumii, instituţiile şi companiile de teatru pentru copii sărbătoresc împreună cu publicul „Ziua Internaţională a Teatrului pentru Copii şi Tineret”.

Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret a fost introdusă în calendarul sărbătorilor culturale internaţionale la iniţiativa  Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Adolescenţi – ASSITEJ, cu sopul de a atrage atenţia unui public cât mai mare asupra artei teatrale dedicate copiilor şi adolescenţilor şi de a dezvălui necesitatea ei în dezvoltarea personalităţii copiilor şi tinerilor din întreaga lume. Personalităţi de marcă din întreaga lume au ţinut să îşi arate susţinerea faţă de acest eveniment, iar printre aceștia se numără Malala Yousafzai, laureată a Premiului Nobel pentru Pace 2014 şi Guila Clara Kessous, reprezentant UNESCO, Artişti pentru Pace.

 

Ziua Internațională a ”Macarons”

Când vorbim despre Macarons nu ne referim la un simplu desert, ci la o încununare a rafinamentului francez în materie de produse de cofetărie. Fără să știm cu exactitate ce popor a dat naștere cu adevărat acestui desert, putem afirma că francezii l-au dezvoltat și au creat zeci de variante apetisante.

De Ziua Internațională a Macaronului multe cofetării din Franța și nu numai oferă Macarons gratuit sau oferă încasările provenite din vânzarea acestora pentru acțiuni caritabile.

Istoria lor este incertă, dar se spune că celebrele prăjituri au apărut în mănăstirile italiene, în secolul al 9-lea. În 1533 călugării au ajuns în Franța, alături de bucătarii Catherinei de Medici, iar mai târziu două călugărițe au cerut azil politic în orașul Nancy, în timpul Revoluției Franceze. Pentru a-și plăti datoriile ele preparau Macarons și le vindeau, devenind ulterior cunoscute drept “Surorile Macarons”. În 1725 au apărut rețete pentru Macarons în cărțile de bucate, iar în timp aceste prăjituri au devenit din ce în ce mai populare. Acum, în fiecare țară există și sortimente adaptate specificului culinar local.

La început, Macarons erau simple, formate dintr-o singură bezea preparată din pudră de migdale, zahăr și albuș de ouă. Abia în secolul al 19-lea au început să fie servite câte două, alături de gem și diverse lichioruri, pentru ca apoi să fie preparate cu umpluturi variate.

Macaron-ul parizian a fost popularizat mai ales de Casa Ladurée, care este și în prezent un etalon al pregătirii celebrului desert. Se spune că ideea de a uni două bezele și o compoziție delicioasă i-a aparținut francezului Pierre Desfontaines, care l-a creat în prima parte a secolului al 20-lea sș l-a numit Gerbet, însă alt bucătar, Claude Gerbet, susține că ar fi inventat Macaron-ul francez.

Cert este că Macarons sunt un desert versatil, adorat de întreaga lume, care se prezintă într-o varietate de culori și senzații gustative, chiar și în variante sărate. Dacă vanilia, fisticul, ciocolata, zmeura și alunele sunt ingredientele clasice folosite în rețetele prăjiturii, cofetari renumiți precum Ladurée, Pierre Hermé și Picard au adus pe piață propriile variante de Macarons.

Macaron-ul este și un “actor” apreciat. Filmul “Marie-Antoinette” regizat de Sofia Coppola l-a prezentat lumii întregi ca pe un deliciu încântător, aducându-i recunoașterea globală de la Paris la Tokyo, iar în fiecare an, pe 20 martie sărbătorim Ziua Internațională a Macaronului.

Ziua Mondială a Vrabiei

Pe 20 martie sărbătorim Ziua Mondială a Vrabiei. E vorba despre o campanie anuală de sensibilizare iniţiată în 2010, care sărbătoreşte vrăbiile, subliniind necesitatea de a proteja aceste păsări mici şi habitatele lor.

Scopul Zilei Mondiale a Vrabiei este de a evita dispariția vrăbiilor din familia Passeridae și a celorlalte păsări comune. Inițiativa aparține organizației Nature Forever Society din India, în asociație cu Eco-Sys Action Foundation din Franța și cu alte organizații naționale și internaționale. Participanții sărbătoresc prin organizarea de campanii pentru protejarea mediului, concursuri de desen, procesiuni și întâlniri între activiști, tema fiind conservarea speciilor cu risc scăzut de dispariție.

Cum poţi să ajuţi:

    * Lasă măcar o parte din grădina ta să crească în voie, cu ierburi înalte şi flori sălbatice

    * Plantează copaci prietenoşi cu insectele şi omizile, cum sunt mărul, stejarul, mesteacănul, salcia sau arinul

    * Plantează flori care atrag fluturii; aceştia îşi vor depune ouăle peste tot în jurul florilor, iar apoi păsările se vor putea hrăni cu omizi

    * Pune câteva cutii de cuib în streaşina casei; ar trebui să fie poziţionate la cel puţin doi metri deasupra solului, pe partea de nor sau nord-est, departe de vânt rece sau soare direct

   * Foloseşte mijloace naturale, organice de combatere a dăunătorilor, care să nu otrăvească insectele din grădină şi, implicit, păsările care le mănâncă

    * Fă o scăldătoare pentru păsări, plină cu apă curată, ca acestea să aibă oricând de unde să bea sau unde să se îmbăieze.

Ziua Internațională a Astrologiei 

("International Astrology Day")

Această zi are drept scop sensibilizarea față de cunoștințele astrologiei, atragerea atenției mass-mediei asupra aspectelor pozitive ale acestei științe și nu în ultimul rând pentru a aduna fonduri pentru grupările științifice care fac parte din AFAN.

Din punct de vedere astrologic, în ziua echinocţiului de primăvară are loc trecerea Soarelui din zodia Peştelui în zodia Berbecului.

Astrologii spun că momentul când ziua devine egală cu noaptea simbolizează o stare de armonie, o stare de transformare profundă atât a naturii exterioare, cât şi o transformare benefică a naturii umane.

În perioada echinocţiului de primăvară, totul se trezeşte la viaţă, tinde să iasă la suprafaţă, să se bucure de energiile profunde ale primăverii.

Astrologii cred că mişcările şi poziţiile corpurilor cereşti influenţează direct viaţa de pe Pământ şi le folosesc la interpretarea evenimentelor trecute şi prezente sau pentru prezicerea viitorului. Astrologia există de multe mii de ani, dar numarul celor care au abordat-o cu respect şi încredere nu este mare, iar comunitățile ştiinţifice o consideră drept o pseudoştiinţă sau o superstiţie. Conform statisticilor, astazi astrologia se bucură totuşi de destulă popularitate, mai ales în rândul gospodinelor sau adolescenţii, dar şi a oamenilor de afaceri şi politicienilor.

Ziua internațională a astrologiei este celebrată în preajma echinocțiului de primăvară pentru a coincide cu începutul anului astrologic, atunci când Soarele intră în semnul tropical din Berbec. De-a lungul timpului a câștigat popularitate și a fost marcată prin diverse manifestări, astrologii, dar și cei pasionați de această știință reunindu-se pentru a-și împărtăși cunoștințele. Se spune despre astrologie că este una dintre cele mai vechi științe cunoscute, ea reunind un ansamblu de cunoștințe, tradiții și credințe, structurate, din punct de vedere geografic, în sisteme care acordă importanță și semnificație raporturilor ce se nasc din pozițiile relative ale corpurilor cerești și a altor detalii legate de acestea.

Astrologia este definită de astrologii moderni ca un limbaj simbolic, un fel de artă sau o formă de divinizare. În ciuda diferențelor de opinii, majoritatea astrologilor sunt de acord că poziționările corpurilor cerești folosesc la interpretarea evenimentelor trecute și prezente precum și la prezicerea viitorului. Comunitățile științifice consideră astrologia o pseudoștiință sau o superstiție. Astrologia fascinează oamenii din cele mai vechi timpuri. Ea studiază legăturile dintre evenimentele petrecute pe Pământ și poziția și mișcarea planetelor. Țările care au dezvoltat astrologia au fost cele orientale (China, India), însă fiecare civilizație a dezvoltat un stil anume de astrologie. Fiecare are interpretări diferite ale astrelor care au rezultate similare în toate celelalte stiluri.

 Astrologia Este una dintre cele mai vechi stiinte aparute pe Pamint. Exista de multe mii de ani, chiar daca numarul celor, care au abordat-o cu respectul si increderea potrivita nu este mare. Oamenii care studiaza obiectul astrologiei si aplica Astrologia in viata contidiana, au atras atentie cauzalitatatii fenomenelor, reuseau sa aduca, efecte benefice, constructive in viata lor.

Mai mult de zece ani in urma astrologii occidentali au propus ca Ziua Internationala a Astrologiei sa fie numita pe 20 martie – cind isi ia inceputul anul astrologic.

Conform statisticii, astazi Astrologia se bucura de o enorma popularitete: politicii, oamenii de afaceri, gospodinele si adolescentii sint la curent cu promisiunile astrologice.

Echinocțiul de primăvară 2018. Pe 20 martie începe primăvara astronomică. Tradiţii, obiceiuri, superstiţii.

Marți, 20 martie 2018, la ora 18:15, va avea loc echinocţiul de primăvară, ziua care marchează începutul primăverii astronomice.

Dupa „Mărțișor”, „Babe” și „Mosi”, după "zăpada mieilor", când calendaristic deja am pășit în anotimpul primăverii deși luna martie se dovedește a fi destul de capricioasă, ne apropiem de momentul echinocțiului de primăvară, ce marchează începutul primăverii astronomice. El se produce în jurul datei de 20 martie când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade.

Termenul "echinocţiu" provine din cuvântul latin "æquinoctium", rezultat din combinarea cuvintelor "æquus" (egal) cu "nox, noctis" (noapte).

În această zi, ziua şi noaptea vor fi egale, iar după 21 martie ziua se măreşte şi natura se trezeşte la viaţă. Primăvara din punct de vedere astronomic începe odată cu echinocțiul de primăvară și durează aproximativ 92 de zile. Este momentul în care Soarele, în mișcarea sa aparentă anuală, trece prin punctul de intersecție al eclipticii cu ecuatorul ceresc, ziua fiind egală cu noaptea în orice loc de pe Pământ.

De la un an la altul, fenomenul nu se produce la aceeași dată deoarece anul calendaristic nu este egal cu cel tropic. Echinocțiul de primăvară reprezintă momentul când Pământul este cel mai aproape de Soare și, începând de la această dată, durata zilei va fi în continuă creștere, iar cea a nopții în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc solstițiul de vară.

Al doilea echinocţiu al anului este momentul când soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocţiul de primăvară în emisfera sudică şi echinocţiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecţie din acest moment al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numeşte punctul autumnal.

Echinocţiul de primăvară. Tradiţii, obiceiuri, superstiţii

În această zi începe noul an agrar, iar copiii bat ritualic pământul cu beţele sau ciomegele, alungând frigul: „Intră frig şi ieşi căldură/ Să se facă vreme bună/ Pe la noi pe bătătură”.

Tradiţiile spirituale ale Echinocţiului de primăvară spun că orice formă de evoluţie are trei etape distincte: creaţia, menţinerea şi resorbţia sau distrugerea. La toate acestea se adaugă şi momentul de apogeu a ceea ce s-a creat.

Astfel, echinocţiul de primăvară simbolizează creaţia, solstiţiul de vară apogeul, echinocţiul de toamnă începerea perioadei de resorbţie şi solstiţiul de iarnă perioada de conservare, care echivalează cu momentul de pregătire pentru un nou ciclu temporal. Cultul soarelui este specific mai tuturor societăţilor arhaice: oamenii priveau la soare şi înregistrau ciclurile naturii în funcţie de schimbările aduse de astrul zilei.

Strămoşii daci aveau solide cunoştinţe de astronomie, iar templelor lor de pe înălţimi transpun grăitor chiar şi astăzi cunoştinţele lor despre calendarul solar. Numeroase ritualuri păgâne celebrau echinocţiul de primăvară mai ales pentru importantă să în creşterea fertilităţii pământului şi a naturii în general. La Şinca Veche, unde se presupune că dacii aveau într-adevăr un lăcaş de cult în grotă, se vor fi desfăşurat dansuri rituale şi sacrificii cu ocazia echinocţiului de primăvară.

Totuşi, după convertirea la creştinism, ritualurile pentru echinocţiul de primăvară au suferit o transmutaţie, chiar dacă s-au păstrat în subconştientul colectiv. Focuri se aprindeau în vechime, pentru a arde iarnă şi a renaşte, prin căldură, spiritul primăverii. Obiceiul a fost asimilat în creştinismul românesc sub formă Focurilor Sfinţilor. Se crede că focurile şi rugăciunile sfinţilor ajută la depăşirea momentului crucial al echinocţiului, înclinând favorabil echilibrul dintre lumina şi întuneric. Se marchează astfel în chip ritualic un fenomen astronomic obişnuit, dar care da direcţia pentru activităţi omeneşti specifice.

Cu prilejul echinocţiului se sărbătoreşte şi pornirea plugului, moment consacrat în mai toate culturile lumii, indiferent de religie.

Ce legătură există între Echinocțiul de primăvară și Paște

Conform tradiției creștine, Paștele este sărbătorit întotdeauna în prima duminică după Luna Plină de după echinocțiu.

Din punct de vedere astrologic, are loc trecerea Soarelui din zodia Peștelui în zodia Berbecului. Asistăm, astfel, la sfârșitul și la începutul unui ciclu zodiacal.

Cum influențează Echinocțiul de primăvară zodiile

Astrologii spun că momentul când ziua devine egală cu noaptea simbolizează o stare de armonie, o stare de transformare profundă atât a naturii exterioare, cât și o transformare benefică a naturii noastre umane. În perioada echinocțiului de primăvară totul se trezește la viață, tinde să iasă la suprafață, să se bucure de energiile profunde ale primăverii.

Semnificaţia echinocţiului de primăvară

 Tradiţional, momentul Echinocţiului este un moment de armonie şi echilibru, în care ziua şi noaptea sunt într-o perfectă balanţă. Dupa 21 martie, ziua creşte în defavoarea nopţii până pe 21 iunie, când are loc solstiţiul de vară. Un moment de armonie şi echilibru Echinocţiul de Primăvară din acest an stă sub semnul echilibrului pe toate planurile dar, mai ales, al echilibrului pe plan energetic. Deşi s-ar putea ca astenia de primăvară să îţi mai dea bătăi de cap, vei simţi că ai mai multă energie iar lucrurile îţi vor merge ca pe roate.

Evenimente petrecute de-a lungul timpului…

• 1476: Scrisoarea de mulțumire trimisă de papa Sixt al IV-lea către Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în urma Bătăliei de la Vaslui.

Printr-o scrisoare adânc cordială și plină de elogii, Papa Sixt al IV-lea i-a lăudat vitejia lui Ștefan cel Mare, vitejie care „a adus atâta strălucire numelui tău, că ești în gura tuturor și lăudat cu deosebire de toți în unire de simțiri”.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost Domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Mai multe dintre bisericile și mănăstirile construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

• 1602: Este înființată  Compania Indiilor Olandeze de Est (VOC),

una dintre cele mai mari companii de comerț din lume, deținând o flotă formată din peste o sută de vase și având mii de angajați și birouri în Asia și în șase orașe olandeze.  Compania avea dreptul de monopol asupra comerțului, de a bate monedă, de a construi fortărețe sau de a purta război,  fiind socotita în istoria economiei mondiale   primul concern multinational.

A fost în secolele XVII și XVIII una dintre cele mai mari companii din lume.

• 1815: Napoleon intră în Paris, după ce evadează de pe insula Elba, cu o armată de 140.000 și în jur de 200.000 de voluntari, începând cele „100 de zile".

Cele o sută de zile reprezintă perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, la data de 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba și revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815. În acest timp s-a derulat Războiul celei de-a Șaptea Coaliții, constând în operațiunile militare care au avut loc în Belgia de astăzi și în nord-estul Franței; în nordul Italiei și în Regatul Neapolelui în anul 1815. Acest conflict a opus trupele Coaliției armatelor franceze comandate de împăratul Napoleon I, iar după abdicarea acestuia pe 22 iunie 1815, de mareșalul Davout. Înfrângerea franceză decisivă de la Waterloo și apoi invazia trupelor Coaliției au adus „A doua Restaurație franceză”.

Napoleon evadează din insula Elba și se întoarce în Franța la începutul lui martie 1815, la doar 11 luni după prima sa abdicare. În drumul său spre Paris, fostul suveran nu se confruntă cu o opoziție hotărâtă, trupele trimise în întâmpinarea sa pentru a-l aresta, raliindu-se fostului lor comandant. La fel vor face și majoritatea generalilor importanți și o serie de mareșali.

Ajuns la Paris, Napoleon este nevoit să se confrunte cu serie de probleme majore, consecințe directe ale ultimelor ordonanțe răzbunătoare transmise de Ludovic al XVIII-lea, chiar înainte de a părăsi teritoriul francez. Prima ordonanță pur și simplu desființa armata, făcând rechemarea sub arme anevoioasă și controversată, iar cea de-a doua interzicea să i se plătească impozit lui Napoleon, catalogat drept „uzurpator”. Mai mult decât atât, suveranul detronat își aduce contribuția sa la subminarea unei eventuale păci europene, scriindu-i împăratului austriac în termenii următori: „N-am aflat la trupele noastre decât nerăbdarea de a merge să servească un șef al cărui nume le amintește și pare să le promită încă alte cuceriri și devastări în Europa”.

Astfel, pe plan militar, situația Împăratului era critică: aliații sunt hotărâți să îl elimine definitiv și mobilizează aproape un milion de oameni pentru a invada Franța. Astfel, 85 000 de soldați austrieci și piemontezi se aflau în Italia de nord și centrală; 168 000 de soldați ruși urmau să fie trimiși în Germania centrală, pentru a întări armata de 225 000 de austrieci și germani, masată de-a lungul Rinului pentru a amenința Alsacia. Probabil forța cea mai avansată ca stadiu de pregătire de luptă era armata anglo-aliată din Belgia, estimată la 94 600 oameni condusă de Ducele de Wellington, general pe care nimeni nu reușise să îl învingă decisiv, armata combinată fiind formată din englezi, olandezi și soldați din Hanovra și Nassau. La fel de pregătiți erau cei 123 000 de prusaci comandați de mareșalul Blücher, cantonați tot în Belgia, ceva mai la nord. Un alt Corp de armată prusac de 26 200 de oameni se afla în rezervă.

Strategia lui Napoleon

În acest context, în linii mari, strategia generală a lui Napoleon era:

    * 14 400 de oameni (organizați în două armate „ale Pirineilor”) ar fi trebuit să oprească o eventuală, dar improbabilă invazie spaniolă dinspre sud-vest;

    * mareșalul Suchet cu 23 100 de oameni trebuia să întârzie avansul austro-piemontezilor dinspre sud-est;

    * mareșalul Brune, cu 5 500 de oameni, trebuia să apere Marsilia și coasta de sud împotriva unei debarcări engleze;

    * generalul Rapp cu 23 100 de oameni, urma să aibă o misiune de observație a forțelor austro-ruse, în caz că acestea ar fi amenințat să treacă Rinul.

    * generalul Lamarque, un expert al războiului de gherilă, cu 10 000 de oameni, avea rolul de a pune capăt revoltei regaliste din Vendée.

    * alte forțe erau detașate în garnizoane pentru a apăra diverse obiective și zone, ceea ce însemna că lui Napoleon îi rămâneau circa 128 000 de oameni („Armata Nordului”), pe care intenționa să îi comande personal pentru a ataca forțele anglo-aliate și prusace din Belgia. Sub comanda sa, Împăratul urma să aibă 5 mareșali: Ney (rechemat în ultimul moment pentru a comanda una din aripile armatei), Soult (desemnat într-un rol nou pentru el, acela de șef de Stat Major - denumit Maior General), Grouchy (recent numit mareșal, urma să fie comandantul unei aripi), Mortier (comandantul Gărzii) și Lefebvre (inspector general al Armatei Nordului, eventual șef de Corp). Ultimii doi nu au putut participa din diferite motive la campanie, pierderea de ultim moment a lui Mortier (din cauza unei crize de sciatică), fiind destul de gravă. Dr. David Chandler opinează că Napoleon nu i-a folosit în mod deliberat pe unii dintre cei mai competenți mareșali pentru a culege el însuși toți laurii unei victorii importante; cu toate acestea, Andrew Roberts argumentează împotriva acestei teze.

• 1820: S-a născut Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, persoana care a pus bazele naţionalităţii româneşti.

Născut la Bârlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote.

Alexandru a primit o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel.

Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei şi al Valahiei, domnitor al Principatelor Unite, a pus bazele naţionalităţii româneşti. Se trăgea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici.

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România.

El a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi a întâmpinat rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective.

În timpul domniei lui Cuza, au fost concepute codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864).

Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului, dar mai ales fata de radicalismul reformelor pe care le-a impus adeseori cu forta.

A decedat in exil  la data de 15.06.1873 la Heidelberg in Germania.

• 1828: S-a născut Henrik Ibsen, dramaturg norvegian 

Dramaturgul norvegian Henrik Ibsen, considerat părintele teatrului modern european, s-a născut pe 20 martie 1828.

Henrik Ibsen este un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanții de seamă ai dramei de idei din literatura mondială.

După o adolescență marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergan. Obținând o bursă de studii în Germania, a fost influențat de Søren Kierkegaard.

Respins și neînțeles în propria țară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinatate, în Italia și Germania , în principal la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viață petrecută în exil, a primit funeralii de stat.

Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricțiile piesele "bine-făcute" ale epocii sale cu drame "naturaliste" scrise în limbajul cotidian, cum ar fi "O casă de păpuși" (1879).

A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creația lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului , pasiunile personajelor si multe altele.

Teatrul a luat nastere din contopirea a doua dorinte: dorinta de a vedea un dans si aceea de a asculta o poveste.

 Dansul s-a transformat intr-o vorbarie goala; povestea a devenit o situatie. Cand Ibsen a inceput sa scrie piese de teatru, arta dramaturgului se- restransese la imaginarea unei situatii. Si cu cat situatia era mai ciudata, cu atat piesa devenea mai interesanta. Shakespeare ne-a pus pe noi pe scena, dar nu si situatiile noastre... Ibsen completeaza golul lasat de Shakespeare. Ne reda nu numai pe noi insine, ci pe noi insine in situatiile noastre... piesele lui ... sunt in stare sa ne raneasca cu cruzime, dar si sa ne insufle speranta emotionanta a salvarii de tiraniile idealiste si sa ne ofere perspectiva unei vieti mai intense in viitor. (George Bernard Shaw, The Quintessence of Ibsenism)

Este unanim recunoscut faptul ca drama moderna isi are originea la Henrik Ibsen, ba mai mult, se marcheaza chiar momentul exact cand a inceput teatrul modern - 4 decembrie 1879, o data cu publicarea piesei lui Ibsen Casa papusilor. Desi complexitatea si multitudinea curentelor contrarii din teatrul modern fac dificila stabilirea unei singure surse, este incontestabil ca Ibsen a provocat o adevarata revolutie pe scena, la fel de distinctiva in istoria teatrului ca si cea din secolul al V-lea i.Hr., la Atena, sau cea din Londra elisabetana. in aceeasi masura ca si SHAKESPEARE si marii dramaturgi atenieni, Ibsen a redefinit in mod fundamental teatrul si a fixat un standard pe care dramaturgii de dupa el a trebuit fie sa-l accepte, fie sa-l conteste. Teatrul pe care il mostenise el incetase in mare masura sa mai functioneze ca mijloc serios pentru o analiza profunda a temelor si valorilor umane.

Dupa Ibsen, teatrul a fost repus in drepturi ca vehicul important pentru realizarea unei critici atotcuprinzatoare a vietii. Forta motrice care propulsa revolta lui artistica o constituia in primul rand statutul lui de marginalizat, de exilat atat in tara, cat si in strainatate. Ultimul cuvant rostit de el pe patul de moarte a fost “Tvertirnod!" (Dimpotriva!), ceea ce serveste deopotriva ca epitaf si descriere a atitudinii lui artistice.

• 1831: S-a născut Theodor Aman, pictor român, membru al Academiei Române (d. 1891)
  

Numele său a rămas în istoria artei româneşti nu doar prin valoarea operelor semnate, ci şi prin contribuţia avută la întemeierea primelor şcoli de arte frumoase, la Bucuresti şi Iaşi (1864); (m.19.08.1891).

Theodor Aman şi-a petrecut copilăria în casa părintească din Craiova, situată chiar în curtea Bisericii „Sfânta Treime“. Anul 1850 îi deschide valorosului pictor poarta spre inima Europei. Pictorul a încercat să trimită în 1853 prima sa compoziţie istorică pentru a fi vândută fondului de pinacotecă al Eforiei Şcoalelor din Bucureşti. Tema centrală a operei artistului a fost, fără îndoială, cea istorică. Prin tablourile sale, Aman şi-a exprimat cele mai profunde sentimente faţă de evenimentele importante din istoria poporului român. A lăsat o moştenire imensă posterităţii, întreaga sa operă numărând aproape 3.000 de lucrări.

De numele familiei Aman se leagă într-o oarecare măsură destinele culturale ale oraşului Craiova. Oameni de înaltă ţinută morală şi mari iubitori de cultură şi artă, membrii acestei familii au lăsat o moştenire culturală imensă prin numeroasele donaţii pe care le-au făcut în folosul urbei din cetatea Băniei. Şi dacă numele Aman a avut la început doar o rezonanţă locală, el a devenit sonor pe plan naţional şi internaţional datorită marelui pictor şi artist Theodor Aman, personalitate de prestigiu a artei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Theodor Aman, fiul marelui serdar Dimitrie Aman (român cuţovlah din sudul Dunării) şi al Despinei (Pipica Aman- aşa cum mai era cunoscută), a văzut lumina zilei la 20 martie 1831 la Câmpulung Muscel, unde familia sa se refugiase din cauza ciumei care pusese stăpânire pe Craiova. Era al cincilea dar de la Dumnezeu pentru nobila familie craioveană. Copilăria şi-a petrecut-o în casa părintească din Craiova, situată chiar în curtea Bisericii „Sfânta Treime“. Aici a fost locul în care pictorul a rămas fermecat pentru totdeauna de artă, dar şi de frumuseţea picturii bizantine pe care o va aprecia mai târziu. De foarte multe ori se retrăgea în podul casei proiectând culorile acuarelelor cumpărate de mama sa pe pânzele care-i veneau la îndemână. La numai 12 ani a realizat un foarte frumos tablou care avea ca subiect înmormântarea bunicii sale dinspre mamă. Urmând tradiţia familiei, Theodor a fost trimis la cele mai bune şcoli ale Craiovei, începându-şi studiile la Colegiul „Carol I“, unde l-a avut ca profesor de desen pe marele pictor Constantin Lecca. După terminarea cursurilor primare, tânărul Theodor este înscris de părinţi la cursurile gimnaziale ale prestigiosul liceu „Sfântul Sava“ din Bucureşti. Deşi era bun la toate materiile, Theodor avea o înclinaţie aparte pentru desen, unde primea întotdeauna calificativul „Eminent“. În 1848 revine în Craiova, unde alături de foştii săi profesori participă la acţiunile mişcării revoluţionare. Avea doar 17 ani când a desenat în acuarelă tabloul „Eliberarea ţiganilor“, piesă de o inestimabilă valoare, prin care tânărul artist evidenţia ferventele sentimente care au stat la începutul mişcării paşoptiste.

Pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti, Aman a adoptat, pentru compoziţiile sale cu subiect istoric şi pentru multele portrete realizate la comandă, stilul academist în care se formase. Dar, evident, în perioada sa pariziană a cunoscut şi realizările artiştilor din Şcoala de la Barbizon, chiar dacă la nivelul creaţiei familiarizarea cu pictura în plein-air şi preocuparea pentru surprinderea momentului din natură apar numai în câteva peisaje şi în lucrările neterminate care dovedesc o tehnică de lucru în care tuşa joacă un rol important.

Lucrările aduse acum la lumină de cei doi restauratori fac tocmai dovada acestei modernităţi a lui Aman, temperate însă de gustul epocii şi, desigur, şi de subiectele predilecte ale operei sale, portretul şi pictura cu subiect istoric, extrem de prizate în epocă.

“Cu o execuţie spontană, dar sigură, cu o mare expresivitate plastică, în lucrările de dimensiuni mici pe suport de lemn, Aman depăşeşte limitele de înţelegere ale multor contemporani sau cronicari care, de-a lungul timpului, s-au limitat să-i vadă picturile raportate la cele ale unor pictori occidentali sau ale lui Nicolae Grigorescu.

Alături de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, după 1870, a modernizat pictura românească prin mijloace tehnice deosebite, printr-o viziune degajată, luminoasă, apropiindu-se de pictura proaspătă a impresioniştilor”, scriu în catalogul expoziţiei cei doi restauratori.

• 1852: „Coliba unchiului Tom” a prozatoarei americane Harriet Stowe Beecher, a văzut pentru prima dată lumina tiparului.

Coliba unchiului Tom (sau Coliba lui Moș Toma în edițiile mai vechi, în engleză Uncle Tom’s Cabin or Life Among the Lowly) este un roman anti-sclavie scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe. Publicat în 1852, romanul a avut un profund efect asupra atitudinilor față de afroamericani și față de sclavie în SUA, intensificând și conflictele sociale care au condus la declanșarea războiului civil american.

Stowe, o predicatoare de la Hartford Female Academy, născută în Connecticut și activistă aboliționistă, a concentrat romanul pe personajul Unchiul Tom, un sclav negru în jurul căruia se dezvoltă poveștile celorlalte personaje — sclavi și stăpâni de sclavi. Romanul sentimental descrie realitatea sclaviei, enunțând punctul de vedere că iubirea creștinească poate depăși ceva atât de distructiv ca înrobirea oamenilor.

Coliba unchiului Tom a fost cel mai bine vândut roman al secolului al XIX-lea, și a doua cea mai bine vândută carte a secolului, după Biblie. Cartea a ajutat la alimentarea cauzei aboliționiste în anii 1850. În primul an după publicare, s-au vândut 300.000 de copii doar în Statele Unite. Impactul său a fost atât de mare încât atunci când Abraham Lincoln s-a întâlnit cu Stowe la începutul războiului civil, Lincoln ar fi declarat, „Deci aceasta este mica doamnă care a pornit acest mare război.”

Cartea, și piesele de teatru pe care le-a inspirat, a ajutat la crearea mai multor stereotipuri despre negri, dintre care multe mai dăinuie și astăzi. Printre acestea se numără cel al mamei negre iubitoare („mammy”); stereotipul „pickaninny” pentru copiii negri; și unchiul Tom, servitorul conștiincios, stoic, credincios stăpânilor săi albi. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, asocierile negative cu Coliba unchiului Tom au umbrit într-o oarecare măsură impactul istoric al cărții ca „unealtă vitală anti-sclavie”.

• 1862: S-a născut George Topârceanu, poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

A început şcoala primară la Bucureşti (1893 – 1895) şi a continuat-o pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii s-au stabilit o vreme. A revenit la Bucureşti, unde s-a înscris la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire, a intrat funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, s-a înscris la Facultatea de drept (1906), pe care a parasite-o pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare, primită cu răceală de colegul mituit cu o peniţă şi doi nasturi pentru a-i folosi de public.

A debutat încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul G. Top, la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar.

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu a cunoscut şi colaborat cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu.

La Iaşi, a încercat să-şi termine studiile de filozofie, dar a fost mobilizat şi a participat la campania din Bulgaria, apoi la Primul Război Mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916).

Întors la Iaşi, a redactat împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu s-a reflectat şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu prietenul meu, poetul.

Volumele sale se bucurau de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care a obţinut, în 1926, Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934, a început, în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfântului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

• 1916: Albert Einstein a publicat Teoria relativității, conform căreia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleaşi în toate sistemele din Univers.

Acestea au apărut în lucrarea Bazele teoriei relativităţii restrânse şi generalizate. Teoria, geometrică, postulează că prezenţa de masă şi energie conduce la „curbura” spaţiului care influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, în urma forţelor gravitaţionale.

Forţa de atracţie a lui Newton a fost înlocuită în teoria relativităţii cu o deformare a spaţiului în jurul corpurilor. Mai mult, Einstein a enunţat faptul că timpul şi spaţiul nu pot exista în absenţa materiei.

Teoria relativităţii generale survine demonstraţiei privind relativitatea restrânsă, formulată în 1905, care modifică legile mecanicii newtoniene la viteze mari şi care conţine celebra formulă E=mc².

 

*** 

Primăvară

După-atâta frig şi ceaţă

Iar s-arată soarele.

De-acum nu ne mai îngheaţă

Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,

Timpul cald s-apropie.

Primăvara asta totuşi

Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,

Cum trecură Babele,

A ieşit un pui de muscă

Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare

Se re-ntorc din tropice.

Gâzele depun la soare

Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă

Cântă fără pauză.

Doi cocoşi se iau la sfadă

Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,

Nu vrea să se bucure.

Moţul roşu îi atârnă

Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are

Cu ce roade oasele.

Că de când cu postul mare,

Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,

Cui să ceară daune?...

Drept sub nasul lui, motanul

A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia

Şi-a-nceput să-l scuture...

Peste toată hărmălaia

Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă

Două fete vesele...

Zău că-mi vine să-mi las baltă

Toate interesele!

George Topîrceanu