11 Aprilie

Este a 101-a zi a anului.
Au mai rămas 264 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 39 m și apune la 19 h 55 m. 
 Lună Plină la 09 h 08 m.

Citatul zilei

 ”Naţiunea nu este o întovărăşire economică de producţie şi consum, nu este o juxtapunere de indivizi cu interesele lor subiective şi egoiste, ci este un mare suflet rezultând din sufletele tuturor, strânsă împreună de amintirile trecutului, de primejdia prezentului şi aspiraţiile viitorului.” (Barbu Ştefănescu Delavrancea)

Ziua Tăcerii: 11 aprilie – ziua împotriva hărțuirii în școli

Fenomenul de bullying în şcoli (intimidarea, hărţuirea sau chiar molestarea elevilor de colegi) a fost declarat intolerabil odată cu stabilirea, prima dată în 1996, a datei de 11 aprilie a fiecărui an ca Ziua Tacerii. Decizia a fost luată pentru a sublinia impactul bullying-ului asupra elevilor sau studenţilor gay, lesbiene, bisexuali sau transsexuali (LGBT).

Fenomenul de bullying este luat foarte serios în Statele Unite, discuţii, conferinţe şi evenimente nenumărate fiind organizate în ultimii ani, la diferite nivele: şcolar, ştiinţific, social şi psihoterapeutic.

Ce este “bullying”-ul?

Termenul de “bullying”, vine de la “bully”(eng.), care înseamnă bătăuş, huligan. Dacă ar fi să asociem această denumire, cu o imagine creată de media de-a lungul timpului, am putea să ne gândim ori la acel tânăr care îşi terorizează colegii zilnic, le fură prânzul şi toţi trăiesc cu teama că oricând ar putea fi agresaţi de către acesta, ori la acel grup de fete  populare şi  îmbrăcate după ultima modă, acestea fiind numite în engleză “plastics”, care mereu complotează împotriva unei persoane nevinovate şi fără apărare.

Bullying in the playground

Cuvântul “bullying”, nu are o traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu termenii de intimidare, terorizare, brutalizare. Bullying-ul poate fi înţeles ca un act de violenţă fizică şi/sau psihică. Aceste acte de agresiune sunt prezente nu doar în filme, ci şi în viaţa de zi cu zi. Deşi acest subiect nu este mediatizat prea mult în România, există şi la noi foarte multe cazuri de bullying. Situaţia în care fetele populare îşi găsesc o ţintă, este cazul violenţei psihice, iar cel al bătăuşului, este cazul violenţei fizice (caz mai rar întâlnit decât primul, actualmente, în liceele din România).

Statistici despre bullying:

    * Mai mult de 3.2 milioane de elevi sunt victime ale bullying-ului în fiecare an.

    * 1 din 4 profesori nu văd nimic greşit, ieşit din comun, în aceste acte de agresiune şi aceştia aleg să intervină în doar 4% din cazuri.

    * Aproximativ 160.000 de adolescenţi chiulesc în fiecare zi de la şcoală din cauza agresiunilor repetate.

    * 56% din elevi au fost martori la diverse tipuri de agresiune în şcoală.

    * Două treimi din elevi consideră că şcolile răspund deplorabil la bullying, iar foarte mulţi elevi consideră că ajutorul adulţilor este rar şi ineficient.

    * 71% din elevi reclamă incidente de asemenea gen în liceul lor.

    * 1 din 10 elevi renunţă la şcoală din cauza agresiunilor repetate.

Ce putem face împotriva bullying-ului?

    Dacă asistăm la o scenă de violenţă fizică:

    – Încercăm să calmăm agresorul, pentru a lăsa în pace persoana pe care voia să o bată

    – Dacă ne simţim în stare, am putea să încercăm să despărţim victima de agresor

    – Putem vorbi cu o autoritate: profesor, diriginte, director. La nevoie, putem cere ajutorul şi bodyguarzilor care există în fiecare şcoală.

 
Dacă asistăm la o scenă de violenţă psihică:

    – Îi putem lua apărarea victimei

    – Putem vorbi frumos cu agresorii, să lase în pace victima

    – Putem anunţa un cadru didactic, care poate vorbi chiar cu părinţii agresorilor, cu rugămintea de a înceta (această metodă poate fi aplicată şi în cazul violenţei fizice)

Dacă suntem victime ale bullying-ului:

    – Cerem ajutorul! Mereu va exista cel puţin o persoană care ne poate ajuta concret. Noi decidem cine este acea persoană.

    – După încetarea agresiunilor, este recomandat ca victima să meargă la un psiholog, sau să facă psihoterapie. De asemenea, ajută foarte mult să vorbim cu persoane care au trecut şi ele prin aceleaşi momente grele; vom putea vedea cum au reacţionat aceştia, ne putem face noi prieteni, care ne vor sprijini şi ne vor ajuta să nu păţim nimic rău. Există pe Internet tot felul de forumuri pe acest subiect. Dacă cunoaştem şi o limbă străină, este şi mai bine, deoarece putem intra în legătură cu mai multe persoane, din alte ţări; mai mulţi prieteni = mai mult ajutor.

    – Există site-uri specializate, care oferă sprijin victimelor.  Câteva ar fi: character.org; stopbullying.gov; stopbullyingnow.com; stopcyberbullying.org; stopbullyingworld.org, thebullyproject.com şi multe altele.

 – Pe YouTube există foarte multe vloguri făcute pe această temă, ca: Musicians Oppsed To Bullying, SeparatedByFew şi videoclipurile tip “My Story”, unde tineri îşi spun povestea. Astfel, vom descoperi că nu suntem singurii care trecem prin această perioadă grea. Acest gen de videoclip a pornit de la ideea Amandei Todd. Din păcate pentru ea, povestea ei a luat sfârşit la o lună după ce a postat acest filmuleţ. Filmarea ei poate fi vizionată mai jos.

    – Nu ne lăsăm doborâţi! Avem muzică cu versuri care chiar ne vor pune pe picioare şi ne vor întări pe zi ce trece! Una din cele mai mari trupe care este recunoscută pentru versurile sale, este trupa Black Veil Brides. Melodiile lor ca Saviour şi Never Give In Never Back Down sunt ascultate de milioane de tineri care se confruntă cu asemenea probleme şi îşi regăsesc refugiul în muzică. Alte trupe asemănătoare: Pierce The Veil, Sleeping With Sirens, City Lights, Blood On The Dance Floor, Motionless In White.

    – Rănile nu sunt o soluţie! Tăiatul, supradozele de medicamente, sau alte modalităţi de auto-distrugere nu sunt recomandate. Durerea exterioară, câteodată nu mai poate fi vindecată. Durerea interioară va trece, odată cu timpul! Să ne gândim că există persoane dragi în viaţă, care ar fi distruse să ştie că am ajuns în acest punct, eventual că nu am cerut ajutorul, sau că nu vom mai fi! Mereu vor fi persoane cărora le va păsa, chit că pe moment ni se pare că nimănui nu îi pasă. Să încercăm să ne descarcăm prin muzică, pictat, desenat, dansat, sau orice ne face plăcere şi ne ia gândul de la problemă. Putem, de asemenea, să vorbim cu un psiholog sau un apropiat în care avem încredere.

Ce este cyberbullying-ul?

Cyberbullying-ul reprezintă agresarea cuiva, din spatele unui calculator, sau al unui alt device prin care lumea poate comunica. Pe diverse site-uri de socializare sunt adresate cuvinte jignitoare, pagini cu caracter discriminator, răutăţi gratuite. Din păcate, acestea sunt lucruri “normale”, care se întâmplă zilnic. Cu cât eşti mai expus pe Internet, cu atât poţi cădea în plasa celor care de abia aşteaptă să-şi găsească o nouă victimă. 

Ce putem face împotriva cyberbullying-ului?

   *  Luăm apărarea persoanei care este atacată. Putem posta comentarii cu opusul adjectivelor spuse de agresori.

    * Raportăm către site-ul gazdă acel utilizator, îl eliminăm din lista de prieteni şi îl blocăm. Astfel, nu are cum să mai intre în contact, să vadă sau să comenteze la ceea ce postăm.

    * Să nu acceptăm cereri de prietenie de la necunoscuţi! Acestea pot fi conturi false, făcute de persoane care ne vor răul.

    * Să modificăm setările de confidenţialitate, astfel încât informaţiile postate să fie vizibile doar pentru prietenii noştri.

    * Să ne căutăm numele pe Google. Astfel vedem ce informaţii apar despre noi. Dacă nu ne convin, încearcăm să le îndepărtăm de pe Internet.

    * Folosim parole puternice, care nu pot fi ghicite uşor. Ne actualizăm constant parola şi avem grijă cui o spunem. S-ar putea ca totul să se întoarcă împotriva noastră, la un moment dat.

    * Orice informaţie pusă pe Internet, mai greu reuşeşti să o ştergi. O poză indecentă, picată în “mâna” cui nu trebuie, poate crea foarte multe probleme! Să avem mereu grijă la ceea ce postăm!

Prin ochii agresorului

Agresorii au, de obicei, vârste apropiate de ale victimelor. Agresorii pot fi de trei feluri: cei care se folosesc de forţa fizică, cei care atacă pe plan psihic, şi cei care se folosesc de ambele tipuri. La noi, nu prea vezi cazul bătăuşului singuratic, de care toată lumea se fereşte. Mai des întâlnită este situaţia găştii de huligani – un agresor nu va umbla niciodată singur. Va avea un grup, cu aceleaşi obiceiuri, care îl susţin în acţiunile sale. Aceştia pot teroriza o persoană sau chiar un grup de persoane, câteodată chiar şi fără ca victima să îi dea un motiv concret de ceartă.

De obicei, cei care agresează, sunt la rândul lor agresaţi acasă de către părinţii lor. Este foarte posibil ca şi părinţii lor să fi fost agresaţi ori de proprii părinţi, ori sunt agresaţi actualmente, la locul de muncă. O melodie cu un videoclip care arată foarte bine acest ciclu continuu al violenţei este Ungrateful de la Escape The Fate.

Un agresor este o persoană care nu se simte sigură pe sine şi simte nevoia de a ataca persoanele care sunt mult mai sus decât el, pentru a-şi masca complexele. Un agresor este, de fapt, o persoană ca şi tine care trece sau a trecut prin mai multe lucruri neplăcute şi acesta este felul lui de a se descărca. Să fim siguri că majoritatea agresorilor sunt cei care stau acasă şi plâng, tremurând de frică în faţa unui frate mai mare, sau a unui părinte violent. Un agresor nu mai are altceva de făcut. Nu îşi poate canaliza energia iubind pe toată lumea, preferă să terorizeze pe alţii, pentru că în lumea sa, totul este foarte dezechilibrat, iar aceste acţiuni sunt singurele acţiuni repetitive, care, într-un fel, îl salvează. Să nu ne aşteptăm ca un agresor să ajungă vreodată prea departe, pentru că la un moment dat, toate problemele lui refulate, vor ieşi la suprafaţă şi îl vor stinge, încetul cu încetul.

Totul e să nu luăm în seamă cuvintele lor urâte, pentru că numai noi ştim cu adevărat cine suntem, nu?

Prin ochii victimei

Efectele asupra victimelor bullying-ului se pot resimţi chiar peste ani şi ani, dacă problema nu este tratată cum trebuie. Traumele îi pot urmări toată viaţa, dacă aceştia nu vor decide să facă ceva împotriva acestora. Aşa cum reiese şi din studii, mulţi copii aleg să nu mai frecventeze şcoala de frică, ruşine. Ei preferă o absenţă, unui ochi umflat.

În România se consideră bullying-ul un lucru prea minor pentru a fi luat în seamă de autorităţi. Nu există campanii puternice pe această temă, ca în alte ţări. Este incredibil cum nimeni nu ia nicio măsură. Profesorii sunt martori la astfel de cazuri zilnic şi nu reacţionează, directorii dau din umeri, iar ceilalţi copii râd, în cele mai multe cazuri. Victima se închide în sine, îi e frică să le spună până şi părinţilor. Prieteni nu prea mai are, pentru că cei din jur sunt foarte influenţaţi de bârfele auzite. Pe zi ce trece, victima devine din ce în ce mai tristă, nu mai găseşte putere pentru a trece peste şi începe să se gândească din ce în ce mai des la suicid.

Un studiu făcut în Marea Britanie a descoperit că cel puţin jumătate din tinerii care aleg să se sinucidă, o fac din cauza acestor agresiuni repetate. 15 la sută din tinerii care sunt într-o depresie ajung chiar să comită actul suicidal. În medie, o persoană moare prin sinucidere, din cauza bullying-ului, o dată la 16 secunde. Sunt milioane de tineri care mor anual din cauza bullying-ului (ori dintr-o bătaie fatală, ori din cauza faptului că nu mai suportă situaţia).

Foarte multă lume spune că este vina victimei, dar nu este chiar aşa. De multe ori, atacurile pornesc dintr-o invidie, iar cei care sunt agresaţi sunt nu doar persoanele slabe de înger şi cuminţi, ci sunt şi cei frumoşi şi inteligenţi, în încercarea de a-i reduce la nivelul scăzut al agresorilor. De multe ori, nu ai ce să faci, cum să ripostezi în faţa acestor situaţii. Ce nu ştiu cei care spun că victimele sunt de vină, este că ele sunt mult mai puternice decât ei. Odată trecut printr-o asemenea situaţie, tu vei deveni puternic, iar ei vor rămâne toată viaţa la acel stadiu. Victimele vor ajunge mereu să aibă succes în viaţă, spre deosebire de agresori. Un caz cunoscut este cel al cântăreţei Jessie J.

Ce se întâmplă mai exact?

De Ziua Tăcerii elevii şi studenţii din şcoli, licee şi universităţi sunt îndemnaţi să acţioneze împotriva instinctului lor natural de a face gălăgie, pentru a păstra liniştea. Ideea este de a crea locuri de educaţie şi studiu mai sigure.

Cei care doresc să se implice în activităţile care marchează Ziua Tacerii pot organiza un eveniment dedicat în şcolile, liceele ori facultăţile lor.

Bineînţeles, este recomandabil ca mai înainte de toate să discute cu profesorii lor despre păstrarea jurământului tăcerii în această zi.

Stop Bullying!

Motto: Fiecare elev are dreptul de a se simți în siguranță, respectat și acceptat.

Bullying-ul face referire la acele situații în care cineva este încolțit și devine ținta răutiloățr de tipul:

    * este supus tachinărilor și batjocorit;

     * se fac glume proaste pe seama sa și se răspândesc comentarii jignitoare;

    * este poreclit, etichetat și denigrat;

    * sunt împrăștiate bârfe și zvonuri despre el/ea;

    * este izolat sau exclus dintr-un grup/ cerc / activitate;

    * este intimidat sau amenințat;

   * este tratat ca un obiect și nu ca o persoană (chiar în prezența sa);

    * se vorbește despre el/ea ca și cum nu ar fi de față;

    * este lovit, îmbrâncit, împins, înghiontit, bătut;

    * îi sunt distruse sau confiscate lucrurile personale;

  *este hărțuit prin intermediul reșelelor de socializare, al internetului – trimițându-se mesaje amenințătoare sau false, imagini ofensatoare (cyber-bullying);

    * este atacat prin intermediul telefonului cu mesaje sau apeluri răutăcioase.

Bullying-ul este atitudinea ostilă, violentaă  emoțională și/ sau fizică ce se caracterizeaza prin trei elemente definitorii:

    - caracterul intenționat, deliberat (un bully (en) = bătăuș sau mai mulți atacă, intimidează, agresează în mod voit, sub o formă sau alta, o alta persoană, numită victimă);

    - caracterul repetitiv – în situațiile de bullying agresiunea nu este una izolată, ci, în mod sistematic persoanei i se fac răutăți;

   - implică un dezechilibru de putere – victima nu se poate apăra, fie pentru că este singură și impotriva sa sunt coalizate mai multe persoane, fie pentru că agresorul are un ascendent de vârstă sau de un alt tip.

Bullying-ul este o problemă foarte serioasă și nu trebuie nicio clipă să ne gândim că pur și simplu face parte din viața noastră și să ne resemnăm cu acest lucru. Este distructiv și complet greșit și inacceptabil!

O persoană hărțuită, singura, nu poate opri un bully. Dar ajutată acest lucru va deveni posibil. 

 „Aleg sa ma implic. STOP Bullying!” (proiect implementat de Asociatia Spring)

Victima bullying-ului se simte: confuză, temătoare, bolnavă, tristă, nefericită, nu mai știe în cine să aibă încredere, ajunge să se auto-izoleze și chiar să își dorească să părăseasca definitiv școala.

În funcție de cât de puternic este bullying-ul, efectele pot fi unele dintre cele mai distrugătoare pentru o ființă umană:

    - îți dorește să renunțe la școală pentru că nu mai suportă să ajungă în situații în care să i se facă rău (abandonul scolar),

    - în urma conflictelor cu agresorii poate suferi urmări fizice grave astfel încât să necesite spitalizare (vatamarea fizica),

   - își poate dori să se sinucidă sau să ia viața celui care i-a făcut rău (suicid sau omucidere),

    - poate experimenta o teamă foarte puternică, extrem de intensă și cosmaruri repetate, devine amorțită emoțional, nu poate dormi, nu se poate concentra (trauma psihica).

Ziua internaţională a celor eliberaţi din lagărele fasciste de concentrare

Ziua internaţională a celor eliberaţi din lagărele de concentrare fasciste este marcată în ziua eliberării lagărului de la Buchenwald de către trupele americane – 11 aprilie 1945.

În fiecare an, la 11 aprilie, în lume este comemorată Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste. Evenimentul constituie o invitație la meditare asupra a ceea ce a însemnat Holocaustul și asupra efectelor pe care le-au avut actele antisemite și xenofobe de la acea vreme asupra lumii întregi – șase milioane de evrei și un număr indefinit de reprezentanți ai altor minorități au fost exterminați în camerele de gazare și lagărele de concentrare, între anii 1933 și 1945.

În 11 aprilie 1945, soldații americani au dărâmat zidurile “fabricii morții” de la Buchenwald, simbol al ororilor naziste. Se estimează că în lagărul de la Buchenwald au murit în jur de 56.000 de persoane, în principal evrei și deținuți politici, dar și prizonieri de război sovietici, țigani și homosexuali. Mulți dintre deținușii aduși acolo au fost torturați și uciși, în timp ce alții au pierit de foame și boli sau, în cazul unora dintre ei, din cauza virusurilor cu care au fost infectați în mod deliberat, ca parte a unor experimente medicale. Ani mai târziu, rapoartele întocmite de istorici au arătat că, în momentul intrării americanilor în lagărul de la Buchenwald au fost descoperiți 21.000 de supraviețuitori.

Considerat unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare de pe pământ german, lagărul de concentrare Buchenwald a fost înfiinţat pe muntele Ettersberg, lângă Weimar, Thuringia, Germania, în iulie 1937.

Fie că erau evrei sau deţinuţi politici, homosexuali sau romi, martori ai lui Iehova, deţinuţi religioşi sau criminali şi prizonieri de război, scriitori sau medici, artişti sau foşti nobili, deţinuţii veniţi din ţări precum Rusia, Polonia, Franţa, Germania, Austria, Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Norvegia, Danemarca, Spania şi Italia, erau folosiţi pentru muncă forţată în fabricile locale de armament, ei nesupravieţuind mult timp torturii căreia îi erau supuşi, epuizării sau înfometării. Cu toate că Buchenwald nu a fost oficial un lagăr de exterminare asemenea celui de la Auschwitz, numărul victimelor a fost estimat la peste 56.000.

Imaginile întâlnite de trupele de eliberare la intrarea în lagăr au fost de groază, iar mărturiile supravieţuitorilor sunt cutremurătoare.

Nici până în acest moment numărul exact de evrei ucişi în timpul holocaustului nu este cunoscut. Totuşi, majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor a fost între cinci şi şase milioane.

Începând cu 1953, fostul lagăr de concentrare Buchenwald este memorial dedicat victimelor regimului nazist.

Ziua internațională a Bolii Parkinson

La 11 aprilie, în fiecare an, se marchează Ziua mondială de luptă împotriva bolii Parkinson, aceasta fiind și ziua de naștere a celui care a descris pentru prima dată afecțiunea, medicul James Parkinson.

Această zi, inițial marcată doar la nivel european, este o inițiativă a ''European Parkinson's Disease Association''. Din 1997, manifestările s-au extins și pe celelalte continente. Lalelele roșii reprezintă simbolul internațional adoptat de toate organizațiile ce luptă cu boala Parkinson.

Scopul marcării în fiecare an a acestei zile este acela al creșterii nivelului de informare despre boala Parkinson și al impactului acesteia asupra celui suferind, dar și asupra familiei și societății. Deși nu există tratament pentru vindecarea bolii Parkinson, ea poate fi ținută sub control. Pacienți în stadii avansate de boală devin din ce în ce mai mult dependenți de ajutorul și susținerea semenilor.

Maladia Parkinson este cea mai răspândită boală neurodegenerativă,  după Alzheimer. Este important ca pacientul să recunoască primele simptome și să se adreseze medicului în vederea stabilirii precoce a diagnosticului. În prezent, diagnosticarea este de cele mai multe ori întârziată, din cauza lipsei de informare a populației, care nu cunoaște sau ignoră primele simptome, boala ajungând să fie confirmată uneori în stadii avansate.

La nivel mondial, boala afectează aproximativ 6,3 milioane de oameni. În Europa, aproximativ 1,2 milioane de oameni sunt afectați de boala Parkinson. Cele mai multe cazuri apar după vârsta de 60 de ani, dar se estimează că una din zece persoane este diagnosticată înainte de a împlini vârsta de 50 de ani. Totuși, această boală poate afecta și persoane mai tinere, sub 40 de ani, potrivit www.europeanbraincouncil.org.

În România, ediția din 2015 a Zilei mondiale de luptă împotriva maladiei Parkinson este marcată prin campania de informare și educare "Grădina cu speranțe", organizată de Asociația de Luptă Împotriva Bolii Parkinson în parteneriat cu Societatea Română de Neurologie. Această acțiune este anunțată prin realizarea unui covor de 15 mii de lalele, amplasat în centrul istoric al Bucureștiului. Anul trecut, cele două organizații, printr-o acțiune de conștientizare, au împărțit 72.000 de lalele roșii, reprezentând numărul celor diagnosticați cu boala Parkinson în România. Cu prilejul acestei zile, în mai multe orașe din țară, sunt organizate vernisaje, mese rotunde, simpozioane sau alte acțiuni adresate publicului larg.

Asociația de Luptă Împotriva Bolii Parkinson este singura organizație nonguvernamentală din România care apără drepturile și interesele celor diagnosticați cu boala Parkinson și care colaborează cu farmaciștii, cu medicii și cu Societatea Română de Neurologie pentru a găsi cele mai bune soluții pentru bolnavii care suferă de aceasta maladie.

Medicul și farmacistul englez James Parkinson (1755-1824) a descris, în 1817, semnele unei boli, care, de atunci, poartă numele de boala Parkinson. Astăzi, se știe că boala Parkinson nu este o paralizie spastică, așa cum s-a crezut inițial. Boala Parkinson este o tulburare degenerativă a sistemului nervos central, ce survine în urma distrugerii lente și progresive a neuronilor, a reducerii nivelului de dopamină. Întrucât zona afectată joacă un rol important în controlul mișcărilor, pacienții prezintă gesturi rigide, sacadate și incontrolabile.

Ce este Boala Parkinson si ce o determina?

Din cele mai vechi timpuri. Medicul greco–roman, Galen a descris 2 tipuri de tremur: al mainilor si al corpului.

Ca afecţiune medicală, este recunoscută din 1817, odată cu publicarea "Eseului despre paralizia tremurătoare" unde Dr. James Parkinson, cel care a dat denumirea afecţiunii (născut în 1755, ca  fiul unui chirurg şi a unei farmaciste) scria:

"Simptomele sunt percepute iniţial ca un sentiment de slăbiciune uşoară, cu înclinaţie, cu un tremur în unele ocazii. Pe măsură ce boala se agravează pacienţii sunt nevoiţi să se aplece în faţă în timpul mersului pe jos păşind cu paşi mai scurţi târşiitori şi adăugaţi sau într-un ritm mult mai rapid”

Boala Parkinson, asa cum au stabilit in anul 1960 savantii When Ehringer si Hornykiewic, este o dereglare a creierului cauzata de distrugerea sau degenerescenta neuronilor care produc dopamina (substanta neurotransmitatoare, responsabila cu capacitatea organismului de a-si controla miscarile).

In boala Parkinson, nivelul dopaminei din creier scade cu circa 20% fata de valorile normale, principala arie afectata fiind situata profund, in substanta cerebrala asa numita "substantia nigra" (substanta neagra).

Dopamina actioneaza ca un mesager chimic care trimite semnale sinapsele neuronilor, jucind un rol important in controlul miscarilor si echilibrului. In lipsa dopaminei semnalele sunt blocate si astfel nu se mai poate face controlul miscarilor.

Majoritatea cazurilor de boala Parkinson sunt sporadice, ocazional boala regasindu-se in aceasi familie.

Teoria sustine ca boala Parkinson s-ar putea transmite prin intermediul unui defect din genele mitocondrilor.

Care sunt factorii ce pot conduce la aparitia bolii Parkinson?

Ambientali 

Expunerea la pesticide este asociata cu un risc crescut de dezvoltare a bolii Parkinson prin distrugerea neuronilor, riscul crescind cu pana la 70% comparativ cu persoanele care sunt ferite, potrivit unui studiu realizat la Universitatea Harvard din S.U.A.

Neurotoxinele

Ingerarea unor droguri de tipul heroinei, respectiv a substantei M.P.T.P ( 1 metil 4 fenil 1, 2, 3, 6 tetrapiridina) - poate conduce la moartea neuronilor producatori de dopamina.

Neuroprotectia

Celulele producatoare de dopamina sunt expuse unui risc sporit din partea radicalilor liberi. Principala coenzima evidentiata cu un efect antioxidant este coenzima Q 10.

Virusii

Desi dupa aparitia unor cazuri de Parkinson, urmare a epidemiilor de encefalita, s-a acreditat ideea vinovatiei unui virus, cercetarile au relevat improbabilitatea ca boala Parkinson sa fie infectioasa.

Loviturile la cap

 Vatamirile grave sau repetate la cap pot cauza boala Parkinson, exemplul cel mai cunoscut fiind boxerul Muhamad Ali alias Casiu Clay.

Printre simptomele clinice tipice ale bolii se numara:

    * Tremor al mainilor, bratelor, picioarelor, barbiei si fetei. Aceste tremuraturi se manifesta cand membrul afectat este in repaus, putind afecta unul sau mai multe membre si e mai putin vizibil in timpul somnului si al exercitiilor fizice;

    * Rigiditate musculara si micrografie (scrisul de mana devine mic si inghesuit;

   * Lentoare si dificultate in miscari – numite si bradkinezie sau akinezie, pe masura ce boala evolueaza, coordonarea muschilor este din ce in ce mai dificila;

    * Instabilitate posturala;

    * Tulburari de echilibru si coordonare, datorate faptului ca se altereaza sau dispar reflexele care ajusteaza pozitia diferitelor segmente ale corpului pentru a mentine echilibrul. Aceste tulburari apar, de regula, in stadiile avansate ale bolii si sunt extrem de periculoase, facand necesara sprijinirea si deplasarea pacientilor cu ajutorul carjelor sau cadrelor de sustinere.

Tratamentul acestei boli degenerative, evolutive sub tratamentul actual cunoscut si accesibil, este prin definitie un tip de tratament/terapie bazat pe asocieri multiple de medicamente in stadiile mai avansate de evolutie, care necesita de la o etapa la alta reevaluare si individualizare.

Pentru un dignostic si un tratament corect este obligatorie consultarea unui medic specialist.

Stiaţi că:

Laleaua Roşie este, din 2005, simbolul internaţional al luptei împotriva bolii Parkinson? Boala Parkinson este o afecţiune neurologică degenerativă care afectează în acest moment peste 72.000 de persoane doar în România? Personalităţi precum Muhammad Ali, Michael J. Fox, Linda Ronstadt, Johnny Cash, Papa Ioan Paul al II-lea, Robin Williams sau Salvador Dali se numară printre cei diagnosticaţi cu boala Parkinson?

Sfântul  ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut în București, pe 7 octombrie 1787. La vârsta de 20 de ani ajunge la mănăstirea Cernica, din apropierea Bucureștilor. La cererea duhovnicului său, pe data de 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic.

La mănăstirea Cernica a fost ieromonah, preot și staret timp de 31 de ani. Refuzând să fie mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales în anul 1850 în fruntea episcopiei Râmnicului.

 Această episcopie funcționa la Craiova și fusese mutată în urma incendiului din 1847. Reclădind catedrala episcopală de la Râmnicu-Vâlcea, s-a mutat aici în 1857, unde a păstorit până în 1868.

Printre înfăptuirile sale de seamă se număra și Mănăstirea Frăsinei. Este locul în care nu au acces femeile. Potrivit Tradiției, Sfântul Calinic a pus pe drumul spre Frăsinei o bornă: “Până aici au voie femeile, de aici este partea monahilor”. Această bornă a fost scoasă în perioada comunistă, păstrându-se acum în mănăstire.

Sfântul Calinic a înființat o tipografie în anul 1861, la Râmnic. La acestă tipografie a tipărit cărți de cult și multe dintre lucrările sale. Pe la 1850-1880, tipărea așa de mult, încât mai târziu Nicolae Iorga a numit Râmnicul “capitala tipografilor”. A fost îngropat, după dorința sa, la Mănăstirea Cernica, în tinda Bisericii “Sfântul Gheorghe“.

Pentru curăția vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândul sfinților. Canonizarea a avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 si 23 octombrie 1955. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite și slujbele de pomenire ale Sfântului, precum și viața sa și felul zugrăvirii chipului său. Moaștele Sfântului Calinic se află la mănăstirea Cernica.

Semnificația cifrei 11=11 este dezordinea naturală

Numerologia a fost întotdeauna o “ştiinţă de graniţă” controversată. Unii încă îşi iau deciziile sau evaluează situaţiile în funcţie de conjunctura numerelor. Cum va fi, de exemplu, data de 11/11/2011? Cam mulţi de “11”… Să vedem semnificaţia numărului 11 din punct de vedere biblic/religios.

Din punct de vedere biblic, se pare că numărul 11 semnifică imperfecţiune, dezorganizare a sistemelor şi haos al lucrurilor. Dacă 10 marchează perfecţiunea ordinii divine, 11 reprezintă distrugerea acestei ordini. 12, din nou, este perfecţiunea ordinii divine. Aşadar, dacă adăugăm sau extragem 1 la numerele 10 şi 12 (10+1, sau 12-1), rezultatul marchează dezorganizare, imperfecţiune, dezintegrare.

În cel de-al 11-lea an în care Ezechiel a profeţit împotriva lui Tyre (Ezechiel 26:1) şi împotriva Egiptului (30:20 şi 31:1) a fost cel de-al 11-lea an al lui Zedekiah, în care Ierusalimul a fost distrus. Şi astfel, cele trei repetiţii vor să marcheze faptul că Tyre şi Egiptul vor fi distruse, la fel cum a fost şi Egiptul.

Alte lucruri interesante despre numărul 11:

– primul război mondial s-a sfârşit în cea de a 11-a oră a celei de-a 11-a zi din cea de a 11-a lună;

– Soarele se va alinia cu centrul galaxiei Calea Lactee, pentru prima dată în 26.000 de ani, pe 21 decembrie 2011, ora 11:11 PM. Dacă adunăm cifrele din această dată (2+1+1+2+2+0+1+2), va rezulta numărul 11.

– 11 septembrie 2001, ziua atentatelor teroriste din New York. Dacă adunăm cifrele din 11 septembrie (1+1+9) va rezulta iarăşi 11. 11 septembrie este cea de 254-a zi a anului (2+5+4=11). Pe 11 septembrie mai sunt 111 zile până la sfârşitul anului.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1814: A avut loc abdicarea lui Napoleon I, care a fost exilat pe insula Elba.

Nici un alt om, cu excepţia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu şi-a influenţat atât de decisiv epoca precum a făcut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821).

Viaţa lui este aceea a unui om excepţional dotat, care a ştiut să fructifice la maximum toate oportunităţile oferite de istorie. Fara Revoluţia din 1789, micul caporal, cum cîl alintau soldaţii săi, nu ar fi reuşit să depăşească probabil gradul de colonel, sfârşindu-şi cariera în cine ştie ce burg prăfuit din Normandia sau Gasconia, în calitate de comandant de garnizoană.

Revoluţia însă a descătuşat energiile oamenilor, în general ale celor tineri, punându-le în valoare, modificând ierarhiile sociale şi promovând competenţa în locul originii.

• 1858: S-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române şi primar de Bucureşti.

Scriitor, orator si avocat roman, membru al Academiei Romane si primar al Capitalei, Barbu Stefanescu Delavrancea este tatal pianistei si scriitoarei Cella Delavrancea, precum si al arhitectei Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din Romania. Prozator si dramaturg, gazetar, avocat si orator, cu vocatia perceperii evenimentelor politice si culturale in cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat in politica, ajunge in 1899 primar al Bucurestilor. Ramane in literatura, insa, intai de toate prin Hagi-Tudose si prin trilogia dramatica moldoveneasca.La 12 mai 1912, ca o apreciere a intregii sale activitati de prozator si dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Romane, urmand sa rosteasca, peste un an, alocutiunea omagiala. In sedinta festiva in fata plenului intrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rosteste discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit in lumea literara. In presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidentiindu-se forta inedita a scriitorului de a argumenta intreaga complexitate a creatiei populare.

Scriitorul şi-a semnat operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început de la Vrancea, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte).

În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu a publicat în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De atunci, a datat și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus.

După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-şi desăvârşi studiile juridice, Delavrancea a publicat, în 1885, volumul de nuvele Sultănica.

Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, a ajuns, în 1899, primar al Bucureștilor.

Primii ani de viață și i-a petrecut în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângîiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță.

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, să-l învețe slovele noi și să citească. În clasa a II-a (1866), acesta a intrat elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde l-a avut învățător pe Spirache Danilescu, om luminat, iar în anul următor, a trecut la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a.

A studiat cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu a fost înscris, după un an, ca bursier la Liceul Sf. Sava, unde a învăţat cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare.

Atmosfera din internatul de la Sf. Sava și imaginea adolescentului vibrând de pasiune au fost evocate în nuvela Bursierul.

Adevărata producție poetică a liceanului poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce a început să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878, a publicat primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul a fost ales membru al Academiei Române. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea a rostit discursul Din estetica poeziei populare, care a avut un ecou deosebit în lumea literară.

• 1871: S-a născut, la Iaşi, pictorul român Theodor Pallady, fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino.

Cu o formație complexă, provenită din rigoarea școlii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau și ale prietenilor săi, care vor pune bazele fovismului, Pallady își găsește curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuși Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspirația către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporțiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvența, sentimentalitatea și pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziția clasică. Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist.

Predilecția lui Pallady pentru natura moartă denotă dorința de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia și armonia sa. Renunțarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia unei căutări a semnificației concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formația lui Pallady, însă cu siguranță reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important.

Pentru peisajele sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminii pe suprafața apei, cât și pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzișul arborilor, mișcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă.

Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioși artiști moderni, păstrându-și întreagă ambiția de a fi un pictor "din toate timpurile".

La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziția retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, a trecut în lumea celor drepți.

Muzeul Theodor Pallady

Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu, găzduiește azi Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady. 

Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista momumentelor.

În curtea muzeului se găsește statuia lui Theodor Pallady, realizată din bronz, operă a sculptorului român Gheorghe D. Anghel.

Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady, precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady, este găzduit de Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760, de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu.

• 1880: În România a luat fiinţă prima direcţie a Căilor ferate române (C.F.R.).

Anul 1880 a însemnat fondarea instituției Căilor Ferate Române, acest eveniment istoric marcând și o răscruce pentru domeniul feroviar din țara noastră. La 11 aprilie 1880, a luat ființă primul organism de conducere centralizată a acestui domeniu de activitate.

Prin legea pentru răscumpărarea de către statul român a liniilor aparținând Societății Acționarilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 29 ianuarie 1880, statul trebuia să preia, până la 1 mai 1880, administrarea și exploatarea ''drumului de fier'', în acest scop fiind creată ''Direcțiunea Princiară a Căilor Ferate Române''. Pe baza acestei legi, la 11/23 aprilie 1880, a fost promulgat Decretul Princiar nr. 1 248, prin care se înființa respectiva direcțiune.

Începuturile căilor ferate de pe teritoriul României datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. La 31 octombrie 1846, Cancelaria de la Viena a aprobat planul de construire în Banat, provincie a Imperiului habsburgic, a unei căi ferate cu tracțiune cabalină, pe care urma să se transporte cărbunele de la Anina la Oravița.

În aceeași perioadă, a fost aprobată construirea unei căi ferate normale de la Oravița până în portul Baziaș, de la Dunăre. Conform consemnărilor din volumul ''File de istorie feroviară'', publicat de CFR, prima cale ferată construită pe teritoriul României, linia Oravița-Baziaș a fost inaugurată la 20 august 1854. Avea o lungime de 62,5 kilometri și era folosită doar pentru transportul cărbunelui. Preluată la 12 ianuarie 1855 de o societate a Căilor Ferate Austriece (St.E.G.), după unele îmbunătățiri, la 1 noiembrie 1856, a fost deschisă și pentru transportul călătorilor.

Prima linie ferată montană de pe teritoriul României, între orașele Oravița și Anina, supranumită și Semmering-ul Banațean (jud. Caras-Severin) — Monument istoric încadrat în grupa valorica 'A'

În Principatele Române, în perioada 1864-1880, a început construcția de drumuri de fier, prin intermediul unor concesiuni străine: Barkley, Strousberg și Offenheim. Potrivit CFR, la 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei București — Giurgiu, aceasta fiind deschisă pentru trafic la 26 august 1869. ''A fost prima linie construită pe teritoriul românesc din acel timp'', mai consemnează istoria CFR.

În septembrie 1866, Parlamentul României a aprobat construcția unei linii de la Vârciorova până la Roman (915 km), care să trecă prin Pitești, București, Buzău, Brăila, Galați și Tecuci. Primul tronson al liniei: Pitești — București — Galați — Roman, a fost deschis la 13 septembrie 1872, iar tronsonul Vârciorova — Pitești, la 9 mai 1878. Această linie a reprezentat o parte importantă a infrastructurii feroviare, realizând legătura între extremitățile țării și trecând prin orașe importante ale Regatului României.

La 10 septembrie 1868, s-a pus piatra fundamentală a Gării de Nord din București, iar la 27 decembrie 1870 s-a deschis provizoriu linia București-Buzău-Brăila-Galați-Tecuci-Roman, construită de consorțiul german Strousberg. În primăvara anului 1871, o parte a liniei a fost distrusă de ploi, ceea ce a dus la întreruperea circulației. În consecință, Guvernul Român a refuzat ''plata cuponului pe ianuarie 1871'', compania Strousberg fiind înlocuită cu ''Noua Societate a Acționarilor CFR''.

La finele anului 1879, liniile de cale ferată însumau în Muntenia, Moldova și Dobrogea 1.377,5 kilometri (aparținând la șapte concesiuni străine), în Transilvania și Banat 1.656 kilometri, iar în Bucovina 41 kilometri.

În decembrie 1879 și ianuarie 1880, Parlamentul a votat răscumpărarea liniilor construite și administrate de consorțiul Strousberg și, apoi, de ''Noua Societate a Acționarilor CFR'', și astfel a luat ființă la 11/23 aprilie 1880 prima direcție a CFR, constituită de inginerii Kalinderu, Eugeniu Stătescu și Șt. I. Fălcoianu.

Notele incluse în capitolul ''Anul 1879'', din cartea ''Bucureștii de altădată: 1878-1884'' (vol. II), de Constantin Bacalbașa, evocă evenimentele devenite istorie: ''După aprobarea de către Senat, într-o formă amendată, a legii pentru răscumpărarea căilor ferate aparținând Societății acționarilor, Adunarea Deputaților a trebuit să reia discuțiile asupra legii pe care o acceptase în noiembrie 1879. Opoziția, prin intervențiile (domnilor) Gh. Mârzescu, Al. Lahovary și N. Blaremberg, și-a exprimat totodată dezacordul cu amânarea mutării sediului la București. În aceste condiții, Vasile Boerescu, în numele majorității guvernamentale, a atras atenția, în ședința Camerei din 14/26 ianuarie 1880, asupra importanței pe care state străine o acordau acestei legi, precum și asupra necesității vitale a naționalizării sistemului de căi ferate din România''.

Legea a fost adoptată ''cu greutate'', în esență stabilind că Societatea acționarilor ceda ''definitiv și fără restricțiune'' guvernului român exploatarea și administrarea căilor sale ferate cu ''toată gestiunea întreprinderii sociale''. Generalul inginer Ștefan Kalinderu (1835-1905) a fost primul conducător al Direcțiunii Princiare a Căilor Ferate Române și a deținut funcția de director general al acesteia de la 11 aprilie 1880 până la 15 aprilie 1883.

• 1888: La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.

Numele ei, Concertgebouw, inseamna chiar cladirea pentru concerte. Are o acustica fabuloasa, fiind considerata dintre cele mai bune din lume, alaturi de Symphony Hall din Boston si Musikverein din Viena. O gasiti in Muzeumplein din Amsterdam, o piata imensa avand pe marginile ei o gramada de muzee dintre care as mentiona fantasticul Rijksmuseum, mult mai cunoscutul muzeu van Gogh si mai putin cunoscuta House of Bols. Acesta din urma e un muzeu al bauturii cu acelasi nume.

Sala de concerte Concertgebouw este una dintre cele mai faimoase din intreaga Europa, fiind renumita pentru acustica sa exceptionala. In anul 1879, insusi Johannes Brahms a fost invitat la Concertgebouw pentru a dirija Simfonia a III-a.

• 1905: Principele G.V. Bibescu a întreprins, împreună cu soţia sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soţii Ferekyde şi Claude Anet, o mare expediţie cu automobilul în Persia, traversând Rusia, Crimeea şi Caucazul.

• 1919: A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator.

Organizatia Internaţională a Muncii a fost fondată în 1919. În contextul negocierilor de pace de după încheierea primului război mondial, Conferinţa de Pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei internaţionale a muncii. Comisia a adoptat un text, care la 11 aprilie 1919 a devenit parte a Tratatului de Pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (en).

Filozofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezulta din preambulul Constituţiei, care prevede că pacea univesală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale, iar neadoptarea de către o naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare de a ameliora situaţia lucrătorilor în propriile lor ţări.

OIM a devenit o agenţie specializată a ONU din 1946.

OIM are o structură tripartită, care aduce împreună reprezentanţii guvernelor, patronatelor şi sindicatelor, în condiţii egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă şi politică socială.

Politicile OIM sunt fixate în cadrul Conferinţei Internaţionale a Muncii, care are loc în fiecare an, adunând toţi constituenţii. Conferinţa adoptă noi standarde internaţionale în domeniul muncii, planul de activitate al OIM şi bugetul.

Între sesiunile Conferinţei, OIM este coordonat de Consiliul de administraţie, care este compus din 28 reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai pantronatelor şi 14 reprezentanţi ai sindicatelor.

Secretariatul OIM este asigurat de Biroul Internaţional al Muncii, care are sediul la Geneva, în Elveţia şi are birouri în mai mult de 40 de state.

STANDARDELE INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL MUNCII

Standardele internaţionale în domeniul muncii sunt instrumente juridice elaborate de către constituenţii OIM (guvernele, angajatorii şi sindicatele) care stabilesc principii şi drepturile muncii. Acestea sunt fie convenţii, care sunt tratate internaţionale obligatorii dacă sunt ratificate de statele member, sau recomdări, care servesc ca nişte ghiduri neobligatorii. În multe cazuri convenţiile stabilesc principiile de bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp ce recomadările suplimentrează convenţiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în care acestea trebuie aplicate.

Convenţiile şi recomadările sunt elaborate de reprezentanţii guvernelor, angajatorilor şi lucrătorilor şi sunt adoptate de Conferinţa Internaţională a Muncii care se desfăşoară în fiecare an. Odată ce un standard este adoptat, statele membre, conform Constituţiei OIM, trebuie să le supună autorităţilor competente (Parlamentului). În cazul Convenţiilor, acesta înseamnă pentru ratificare. Dacă o convenţie este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data ratificării. Statele care au ratificat convenţiile se obligă să aplice convenţia în legislaţia şi practica naţională şi să trasnmită rapoarte privind aplicarea acesteia la intervale regulate. Dacă este necesar, OIM acordă asistenţă tehnică. În plus, pot fi iniţiate plângeri împotriva statelor care încalcă o convenţie pe care a ratificat-o.

CONVENŢIILE FUNDAMENTALE

Consiliul de administraţie al OIM a identificat 8 convenţii fundamentale, care rglemenetază domeniile care sunt considerate ca principii şi drepturi fundamnatele ale lucrătorilor.

Liberattaea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă, eliminarea tuturor formelor de muncă forţată sau obligatorie, eliminarea efectivă a muncii copilului, eliminarea discriminărilor în respect cu angajarea şi profesia, Aceste principii sunt de asemenea prevăzute în Declaraţia privind Principiile şi Drepturile Fundamentale ale Muncii (1998).

În 1995 OIM a lansat o campanie pentru ratificarea univesală a acestor 8 convenţii.

Cele 4 obiective strategice ale OIM sunt:

1) promovarea şi realizarea standardelor şi principiilor drepturilor fundamentale în muncă

2) crearea oportunităţilor mai mari pentru femei şi bărbaţi pentru asigurarea de locuri de muncă şi venituri decente

3) creşterea acoperirii şi eficacităţii protecţiei sociale pentru toţi

4) consolidarea tripartismul şi dialogului social

În prezent numără 185 de state membre.

• 1961: A început în Israel procesul lui Adolf  Eichmann, 

unul dintre organizatorii ,,soluţiei finale”, planul nazist de exterminare a evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, care a dus la uciderea a peste 6 milioane de oameni. Prinderea și judecarea lui Adolf Eichmann a fost posibilă datorită implicării agenților Mossad, ce aveau ca sarcină, găsirea criminalilor de război naziști, ascunși în diferite țări ale lumii. După sfârșitul războiului, Eichmann a reușit să treacă în Elveția și după ce s-a ascuns sub diferite nume, a reușit să ajungă în 1950, în ceea ce credea ca avea să fie un loc sigur pentru el și anume în Argentina. Dar un deceniu mai târziu în noiembrie 1960, serviciile secrete israeliene au reușit să îi dea de urmă la Buenos Aires, unde Eichmann lucra într-o fabrică, sub numele de Ricardo Klement, iar după ce agenții l-au depistat și s-au convins că este vorba chiar de Eichmann, guvernul israelian și-a dat acordul pentru operațiunea de a-l captura și a-l aduce la Ierusalim pentru a fi judecat. Adolf Eichmann a fost capturat în apropiere de casa sa din suburbiile capitalei argentiniene, a fost dus într-o casă ce fusese închiriată cu câteva zile înainte, unde a fost supus unui interogatoriu în urma căruia prizonierul și-a recunoscut identitatea. Apoi, Adolf  Eichmann a fost sedat și deghizat, urcat la bordul unui avion al companiei El Al, iar după o escală în Senegal, a fost dus în Israel. Trei zile mai târziu, la 23 noiembrie 1960 premierul Ben Gurion făcea în fața parlamentului, anunțul care, la momentul respectiv, a uimit lumea întreagă și anume, că după 15 ani de la sfârșitul războiului, marele criminal nazist, fusese în sfârșit capturat. Capturarea pe teritoriul Argentinei a stârnit un scandal internațional, astfel că au avut loc negocieri între premierul Ben Gurion și președintele argentinian Arturo Frondizi, în timp ce extrema dreaptă din Argentina a lansat un val de proteste antisemite din cauza incidentului. În cele din urmă, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 138/1960, prin care se cerea Israelului să acorde părții argentiniene „reparații morale corespunzătoare”, cerând de asemenea părții israeliene ca Eichmann să aibă parte de un proces corect, să fie adus în fața justiției și judecat pentru crimele de care era acuzat. După un proces care a început pe 11 aprilie 1961 și în care a fost învinuit de numeroase crime de război și crime împotriva umanității, Adolf Eichmann a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare, la data de 31 mai 1962.

• 1966:Frank Sinatra înregistra piesa Strangers In The Night.

Inițial, cântecul fusese compus de către cântărețul croat Ivo Robic pentru un festival muzical care avea loc la Split, în Croația. Nu a trecut de preselecții, dar Robic l-a înregistrat în croată (Stranci u Noci) și germană (Fremde in der Nacht). Versurile în limba engleză le apartin lui Charles Singleton și Eddie Snyder. Compozitorul și dirijorul german Bert Kaempfert a cumpărat drepturile pentru această piesă, a refăcut-o și a inclus-o pe coloana sonora a filmului A Man Could Get Killed, lansat în martie 1966. Piesa Strangers in the Night a fost folosită ca temă a filmului și i-a adus lui Bert Kaempfert un Glob de Aur. La două săptămâni de la lansarea filmului, Frank Sinatra înregistra piesa, deși se spune că  o considera destul de proastă. Improvizația sa vocală de la finalul piesei, “doo-be-doo-be-doo” (cea care a inspirat numele personajului de desene animate Scooby Doo), dovedește, potrivit unora dintre critici, că Sinatra nu punea prea mare preț pe acest cântec. Totuși, Strangers in the Night a fost piesa care a dat numele următorului său album, înregistrat în primavara lui 1966 și tot Strangers in the Night a fost primul hit al lui Frank Sinatra ajuns pe prima poziție a clasamentelor după 11 ani de când reusise a performanța asemănătoare. Piesa i-a adus 4 premii Grammy și se spune ca i-a relansat cariera, în același an în care Sinatra decisese să dea o nouă șansă și vieții de familie, căsătorindu-se cu mult mai tânara actriță Mia Farrow (ea avea 21 de ani, iar el 50). Se spune că Sinatra nu a iubit acest cântec și nu a reușit niciodată să-l considere special, iar atunci când Strangers in the Night a ajuns în fruntea clasamentelor, s-a declarat de-a dreptul șocat. Totuși, Strangers in the Night rămâne unul dintre cele mai cunoscute cântece ale lui, depășit în notorietate, poate, numai de My Way.

Strangers in The Night - Frank Sinatra

***

11 aprilie 1954 - Cea mai plictisitoare zi din istorie

 

Pe 11 aprilie 1954 n-a bătut vântul, a fost soare şi nu prea, s-au născut şi au murit doar oameni banali, nu s-au înregistrat cutremure majore, nici măcar o alunecare de teren mai serioasă n-a fost. Omul de ştiinţă William Tunstall-Pedoe a scormonit printre 300 de milioane de evenimente cu ajutorul unui motor de căutare special şi a decretat că 11 aprilie 1954 merită titlul de cea mai plictisitoare zi din istorie. 

“Ne-am dat seama că putem măsura în mod obiectiv importanţa fiecărei zile în istorie. Unele sunt pline de evenimente, în altele se întâmplă mult mai puţine lucruri. (…) Am scris programul în joacă şi i-am dat drumul. Când am primit rezultatele, am constatat că ar fi vorba de o zi de duminică din anii 50. N-a murit atunci nimeni important. (…) Dintr-un motiv sau altul, singurul om important care s-a născut în acea zi e academicianul turc Abdullah Atalar”, a spus autorul descoperirii, citat de gizmodo.com.

Totuşi, există concurenţă pentru 11 aprilie 1954: între cele două războaie mondiale, pe 18 aprilie 1930, un prezentator de la BBC Radio a informat naţiunea: “Nu există ştiri!”. Televiziunile româneşti de azi n-au încă tupeul să anunţe asta.

Să aveți o zi frumoasă!