2 Aprilie

Este a 93-a zi a anului. 
Au mai rămas 273 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 55 m și apune la 19 h 44 m.

Citatul zilei

"Viaţa fiecărui om este un basm scris cu degetele lui Dumnezeu."

(Hans Christian Andersen)

Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului

 

Respect, Acceptare, Incluziune

Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului a fost propusă de către reprezentanții statului Qatar, susținută de către toate statele membre și adoptată la 18 decembrie 2007.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a declarat unanim ziua de 2 aprilie ca Zi mondială de sensibilizare faţă de autism pentru a evidenţia necesitatea de a contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu autism, astfel încât acestea să poată duce o viaţă împlinită, ca parte integrantă a societăţii.

Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului a avut loc în fiecare an, începând cu 9 septembrie 1989. Aceasta a fost desemnată de către Rezoluția "62/139 a Adunării Generale a Națiunilor Unite. Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului a fost propusă de către reprezentanții statului Qatar, susținută de către toate statele membre și adoptată la 18 decembrie 2007. 

Rezoluția Zilei Internaționale de Conștientizare a Autismului a avut patru mari componente:

-        stabilirea zilei de 2 aprilie ca fiind ziua internațonală;

-        participar

ea tuturor organizațiilor ONU, a statelor membre, a ONG-urilor și a tuturor organizațiilor publice și private la această zi;

-        creșterea gradului de conștientizare a autismului la toate nivelele societății;

-        transmiterea acestui mesaj tuturor statelor membre și celorlalte organe ale ONU de către Secretarul-General al ONU.

În acest scop, există în prezent site-ul web „World Autism Awareness Day” (Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului), care oferă materiale și sugestii cu privire la modul în care se poate participa la această zi, precum și o listă a activităților curente în diferite țări și organizații, care se realizează pentru a sărbători această zi.2 Aprilie marchează Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului, stabilită de Organizația Națiunilor Unite, în urmă cu 5 ani. În toată lumea, în jurul acestei date, organizațiile care promovează cauza persoanelor cu autism desfășoară acțiuni menite să atragă atenția asupra problematicii autismului care atinge, conform celor mai recente studii, 1 din 68 de persoane, ajungând să reprezinte o prioritate în politicile de sănătate ale statelor.

10 lucruri pe care un copil cu autism ar vrea să le știi

 1.Sunt în primul rând COPIL. Am autism, dar nu asta mă definește.

 * Am, ca și tine sentimente, idei, și talente. Dacă mă defineşti după o singură trăsătură de-a mea, s-ar putea să mă subestimezi și dacă simt că tu nu crezi în mine, răspunsul meu natural va fi „de ce să mai încerc?”.

2. Imaginile, sunetele, mirosurile, gusturile şi texturile care ţie ţi se par obişnuite pot fi de-a dreptul dureroase pentru mine.

* Poate că ţi se pare că sunt retras sau poate agresiv, dar de fapt încerc să mă protejez.

* Iată de ce o „simplă” ieşire la supermarket poate fi un calvar pentru mine:

* O mulţime de oameni vorbesc în acelaşi timp. Difuzoarele anunţă ofertele zilei. Casele de marcat bipăie şi trăncăne, râşniţele de cafea hârâie. Aparatul de feliat carne scârţâie, bebeluşii plâng, cărucioarele scrâşnesc, tuburile de neon bâzâie. Creierul meu nu poate filtra toate aceste zgomote şi ajung la „supraîncărcare”.

3. Vorbeşte cu mine  în cuvinte simple.

* Uneori nu înțeleg ce îmi ceri.  Când mă strigi din partea cealaltă a camerei, iată ce aud eu: „&#$@*^ Marius. %**%$#@…” Mai bine spune-mi „Te rog să pui cartea în bibliotecă, Marius, acum mergem la masă”.  Aceasta îmi spune ce vrei de la mine şi ce urmează să se întâmple.

4. Gândesc foarte concret.

* Să nu îmi spui că ceva este „floare la ureche” când vrei doar să îmi spui că această sarcină „este foarte uşor de realizat”.  Nu înțeleg metaforele, aluziile şi sarcasmul.

5. Te rog să ai răbdare cu vocabularul meu limitat.

* Poate îmi este foame, poate sunt supărat, speriat sau confuz, însă nu pot să mă exprim cu aceste cuvinte. Fii atent la limbajul corpului meu, dacă sunt retras sau agitat, sau chiar şi alte semne care îţi vor transmite ce nevoie am. Uneori pot folosi ecolalia (repet exact ce aud) când cineva aşteaptă de la mine o reacţie.

6. Pentru că vorbirea e grea pentru mine, mă orientez mult cu ajutorul văzului.

* Te rog, mai degrabă să îmi arăţi cum se face ceva decât să îmi spui. Şi să fii gata să îmi arăţi de mai multe ori. Repetarea mă ajută să învăţ.

7. Caută punctele mele tari şi le vei găsi.

La fel ca orice altă persoană, nu pot să mă dezvolt într-un mediu în care mi se arată în permanenţă că nu sunt suficient de bun şi că ceva e „defect” la mine. Încercarea unui lucru nou va deveni ceva urât pentru mine când ştiu că voi fi cel mai probabil criticat, chiar şi atunci când critica se vrea a fi „constructivă”.

8. Învață-mă cum să mă joc cu tine.

* Poate ţi se pare că nu vreau să mă joc cu alţi copii. De cele mai multe ori nu ştiu de fapt cum să pornesc o conversaţie sau cum să încep să mă joc cu alţi copii. Dacă ai putea să îi rogi pe ceilalţi copii să mă cheme să mă joc cu ei fotbal sau baschet, voi fi fericit să mă alătur lor.

* Mă descurc cel mai bine la jocurile foarte structurate, unde începutul şi sfârşitul sunt foarte clare.

 * Dacă o să râd atunci când cineva cade de pe balansoar, nu o fac pentru că mă distrează ci pentru că nu ştiu ce trebuie să fac. Învaţă-mă să întreb în această situaţie „Eşti bine? Te-ai rănit?”

9. Iubeşte-mă necondiţionat

* Elimină gânduri cum ar fi „Dacă nu ar mai fi aşa….”. Nici tu nu ai îndeplinit toate aşteptările părinţilor tăi şi nu ţi-ar fi plăcut să ţi se amintească în permanenţă acest lucru. Nu am ales eu să am autism. Fără sprijinul tău, şansele mele la o viaţă adultă cât mai independentă sunt foarte mici. Cu sprijinul tău, posibilităţile sunt nenumărate. Îţi promit – merit efortul.

10. Ai răbdare cu mine!

* Încearcă să vezi autismul meu ca o abilitate mai specială decât ca o dizabilitate. Priveşte dincolo de limitări la talentele pe care autismul mi le-a oferit. Este adevărat că nu prea mă uit în ochii oamenilor şi nu sunt bun la conversaţie, dar ai observat că nu mint, nu trişez, nu îi jignesc pe colegii mei şi nu am prejudecăţi? Este adevărat că probabil nu voi fi următorul Hagi sau Ilie Năstase. Dar cu atenţia mea şi capacitatea de concentrare aş putea fi următorul Einstein. Sau Mozart. Ei au avut autism.

Fii prietenul meu şi vom vedea cât de departe pot ajunge!

În 2018, Ziua mondială de sensibilizare faţă de autism se va concentra pe importanţa susţinerii femeilor şi fetelor cu autism. Fetele cu dizabilităţi au mai puţine şanse să finalizeze şcoala primară, fiind mai predispuse la marginalizare sau la refuzul accesului la educaţie. Femeile cu dizabilităţi au o rată mai mică de ocupare a forţei de muncă decât bărbaţii cu dizabilităţi şi decât femeile care nu prezintă dizabilităţi.

În mesajul său din 2018, secretarul general al ONU António Guterres face un apel în sensul garantării faptului că persoanele cu autism au sprijinul necesar pentru a-şi putea exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.

În lume, unul din 68 de copii suferă de această tulburare. Autismul poate să apară în orice familie, indiferent de rasă, etnie, zonă geografică, nivel de educaţie şi este de aproximativ 4,5 ori mai frecvent în rândul băieţilor (1 în 42) decât în rândul fetelor (1 din 189), potrivit datelor publicate de www.cdc.gov. 

În România, sunt aproximativ 30.000 de persoane care suferă de Tulburări din Spectrul Autist. Autismul nu se poate vindeca, dar printr-o intervenţie timpurie intensivă, până la 47% dintre copiii cu autism pot avea o viaţă independentă. Fără terapie, simptomele autismului şi comportamentele disfuncţionale se agravează în timp. Implicarea familiei în terapie este vitală în recuperarea copilului, fiind necesară o informare continuă şi o participare activă în programul de terapie.

Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată (ATCA) din România atrage atenţia asupra importanţei diagnosticării copiilor cu potenţiale tulburări din spectrul autist la o vârstă cât mai fragedă pentru a creşte şansele de recuperare a acestora. Potrivit unui comunicat al ATCA, în România nu există un raport la nivel naţional privind numărul copiilor diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autist, dar estimările avansează că există peste 30.000 de minori care intră în această categorie.

În 2018 Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată a demarat un proiect care vizează integrarea copiilor cu tulburări din spectrul autist în sistemul şcolar. Potrivit unui comunicat al ATCA proiectul "Autism Solutions - Recuperare şi integrare" îşi propune să ofere terapie neuropsihică comportamentală aplicată (ABA) gratuită pentru 15 copii cu autism cazuri sociale şi să dezvolte materiale educative pentru alţi 155 de copii cu autism în vederea integrării în societate şi în învăţământul de masă.

Ziua Internațională a cărții pentru copii și tineret

La 2 aprilie este sărbătorită Ziua internaţională a cărţii pentru copii, iniţiată de International Board on Books for Young People (IBBY), pentru promovarea schimbului de cărţi pentru copii, facilitarea accesului copiilor de pretutindeni la cărţi cu standarde literare şi artistice ridicate.
Începând cu anul 1967, în fiecare an, pe 2 aprilie în întreaga lume se sărbătorește Ziua internațională a cărții pentru copii și tineret. Data nu a fost aleasă întâmplător ca sărbătoare a cărţilor pentru copii, ea coincide cu ziua de naştere a celui mai îndrăgit autor de basme, Hans Christian Andersen.
Scriitorul danez, născut în 1805 la Odense, a încântat generaţii de copii cu povestiri, precum: "Hainele împăratului", "Fetiţa cu chibrituri", "Răţuşca cea urâtă", "Micuţa sirenă".

Scopul acestei zile este de a însufleți dragostea de carte și de a îndrepta atenția copiilor către cărți. Printre evenimentele desfășurate în această zi se numără expoziții de carte, de reviste școlare și de filatelie, întâlniri cu autorii, concursuri de scris, momente artistice, ateliere de desen și de integrame, întreceri sportive și jocuri cu zmeie și măști.

Știați că?

Cea mai mare parte a vocabularului o învățăm din cărți, nu din conversații cu prietenii sau de la televizor.

În 2018, IBBY Letonia este sponsorul Zilei internaţionale a cărţii pentru copii. Mesajul adresat copiilor în acest an este "Cel mic este mare într-o carte", cartea pentru copii fiind considerată o forţă miraculoasă, care promovează dorinţele mari şi capacităţile deosebite ale celor mici, ce reprezintă curajul lor de a trăi. O carte pentru copii înseamnă respectul pentru măreţia celui mic, se menţionează pe pagina dedicată zilei, ibby.org.
Descoperirea universului unic al fiecărei cărţi, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor şi a personalităţii cititorului, dar înainte de toate descoperirea lecturii ca pe o mare plăcere sunt obiectivele autorilor de cărţi pentru copii.

International Board on Books for Young People, o organizaţie non-profit, fondată la Zurich în 1953, reprezintă o reţea internaţională de oameni, care se angajează să aducă împreună cărţile şi copiii, şi este compusă din 75 de secţiuni naţionale din întreaga lume.

IBBY încurajează publicarea şi distribuirea cărţilor de calitate pentru copii, în special în ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, oferă suport şi instruire pentru cei implicaţi în educarea copiilor şi în literatura pentru copii. Organizaţia protejează şi susţine drepturile copilului în conformitate cu Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.  

Evenimente de-a lungul timpului...

• 742: S-a născut împăratul Carol cel Mare, considerat primul restaurator al Imperiului Roman de Apus.

Carol cel Mare (în franceză/engleză Charlemagne, d. 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian.

În timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival față de Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit și Imperiul Bizantin).

Carol cel Mare face parte din dinastia Carolingiană, și este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei.

A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală, de la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma.

Una dintre cele mai importante figuri istorice europene ale Evului Mediu a fost Carol cel Mare, supranumit „Parintele Europei”. El s-a nascut la 2 aprilie 742. Data este certa, dar asupra anului au existat discutii, fiind posibil sa se fi nascut cinci ani mai tarziu. Nu se cunoaste cu precizie locul nasterii, care poate fi pe teritoriul actualui oras Aachen (Germania) sau Ličge (Belgia). Carol a fost primul fiu al lui Pepin cel Scurt, rege al francilor, si al Bertradei din Laon.

Titlurile sale au fost: rege al lombarzilor (774-814), rege al francilor (768-814) si apoi imparat si Augustus al Imperiului Carolingian, din anul 800. In aceasta postura a fost incoronat la 25 decembrie 800, de catre papa Leon III, intr-o ceremonie desfasurata la Basilica Sf. Petru din Roma. Dupa moartea tatalui lor, Carol si fratele sau Charlemagne au devenit co-suverani ai Regatului Francilor, insa dupa moartea subita (si neelucidata) a fratelui, Carol a ramas singur la putere. Politica sa a fost de apropiere de papalitate si de cucerire de noi teritorii, pe ale caror popoare sa le crestineze – de multe ori fortat. Astfel, el a invins lombarzii din nordul Italiei si a facut si incursiuni impotriva musulmanilor din Spania. Teritoriile cucerite s-au reunit in cea mai mare parte a Europei vestice, refacand acea zona uriasa a fostului Imperiu Roman. De altfel, titulatura cu care a fost incoronat de papa Leon al III-lea a fost de „Imparat al romanilor”. Carol cel Mare a facut incursiuni de cucerire spre est, nord si sud, astfel ca Imperiul Carolingian (care detinea in principal teritoriile Frantei si Germaniei) ajunsese sa aiba aproximativ 15-20 de milioane de oameni.

 In toate teritoriile Imperiului Carolingian s-au promovat reformele legislative, economice si culturale ale acestui imparat unic in istoria Europei occidentale. De aceea, epoca sa este cunoscuta sub denumirea de „Renasterea carolingiana”... Carol cel Mare a avut optsprezece copii cu cele opt neveste sau concubine. Succesorul sau a fost Ludovic I cel Pios. Carol a murit de pleurizie in 814. A fost ingropat in catedrala din Aachen si ulterior a fost canonizat de anti-papa Paschal al III-lea, dar actiunea nu a fost recunoscuta si imparatul este recunoscut doar ca beatificat. El a fost recunoscut ca reformator al educatiei si modului de scriere, promovand „minusculele carolingiene”.

• 1513: Navigatorul spaniol Juan Ponce de Leon a descoperit peninsula Florida (SUA, 1819).

Juan Ponce de León a abordat un teritoriu nou, căruia a dat numele de Florida, dupa numele mitic al zilei descoperirii, Pascuas Floridas/ Florii.

Juan Ponce de León (n. 1474, Tierra de Campos Palencia; d. iulie 1521, Havana) a fost un conchistador spaniol și primul guvernator al Puerto Rico. S-a născut într-o familie de nobili spanioli și a luptat împotriva maurilor în Spania. Coroana spaniolă îl încurajează să plece în căutarea Fântânii Tinereții. El a aflat de ea de la indieni despre o insulă numită Bimini unde s-ar fi găsit această fântână. A murit în 1521 rănit de o săgeată într-o confruntare cu indienii, nu înainte de a se întoarce în Cuba.

Cea mai interesantă poveste despre aventurierul spaniol Ponce de León, primul european care a descoperit Florida, spune că el a călătorit într-acolo în căutarea legendarei fântâni ale tinereții, care avea puterea miraculoasă de a reda vigoarea și tinerețea celor care beau din apele sale. Astăzi, istoricii consideră această tradiție o simplă legendă, însă în Florida ea este destul de răspândită.

Juan Ponce de León s-a născut în Spania în 1474 și în tinerețe a luptat împotriva maurilor din Granada în cadrul Reconquistei. Apoi, în 1493, s-a alăturat ca voluntar lui Cristofor Columb în cea de-a doua expediție către Lumea Nouă, ajungând astfel în insula Hispaniola (astăzi Haiti-Republica Dominicană). S-a stabilit aici și, în 1508, a condus o expediție către Puerto Rico, în căutare de aur (pe care l-a și descoperit, din plin chiar), unde a fondat o colonie spaniolă. Cinci ani mai târziu, a condus o nouă expediție către coasta de est a Floidei, ajungând în data de 3 aprilie 1513 în locul în care astăzi se află orașul Saint Augustine. Ponce de León denumește teritoriul descoperit La Florida, deoarece ajunsese aici în sezonul Paștelui, cunoscut în Spania drept Pascua Florida și, potrivit legendei, ca o referință la „înflorirea” pe care spera să o cunoască datorită fântânii tinereții.

În 1512, Ponce de León a pornit într-o nouă expediție, de data aceasta una de colonizare, cu scopul de a fonda o colonie spaniolă în La Florida. Încercările grupului de coloniști de a-și construi o așezare au eșuat însă din cauza unui atac al amerindienilor, în timpul căruia Ponce a fost rănit de o săgeată otrăvită. Grupul s-a retras forțat către Cuba, unde exploratorul spaniol moare. Trupul său a fost readus la Puerto Rico, unde este și înmormântat; ulterior, rămășițele sale vor fi transferate la Catedrala San Juan.

După alte câteva expediții de explorare și încercări de colonizare ale Floridei făcute de spanioli și de hughenoții francezi, Pedro Menéndez de Avilés ajunge aici în 1565 și întemeiază o bază militară spaniolă la Saint Augustine. I-a măcelărit pe francezii stabiliți aici și a pus bazele primei colonii europene permanente de pe teritoriul continental al Statelor Unite de azi. Astfel, Saint Augustine este cel mai vechi oraș din SUA continentală.

Povestea despre Ponce de León și fântâna tinereții s-a dezvoltat, aparent, abia după moartea exploratorului. Ideea despre o astfel de fântână este însă mult mai veche și apare inițial Lumea Veche. Herodot scria că ea s-ar afla în Etiopia; potrivit altor autori antici, fântâna trebuia căutată în India. Întemeietorii imperiului spaniol în Caraibe au auzit zvonuri, de la indieni, despre o regiune bogată, paradisiacă, numită Bimini, astfel că expediția lui Ponce de León din 1513 a fost organizată în urma unui ordin venit de la curtea regală pentru căutarea și colonizarea acestui teritoriu. Documentul oficial vorbește despre descoperirea de aur și nu spune nimic de o fântână cu puteri miraculoase, dar cele două idei s-au dezvoltat, ulterior, împreună. În 1535, o istorie a Indiilor de Vest, realizată de Gonzalo Fernández de Oviedo y Valdés, spunea că Ponce de León spera să descopere apele magice, cu efect de întinerire, din Bimini.

Povestea a fost reluată și de alți autori și, de-a lungul timpului, s-a dezvoltat o tradiție potrivit căreia indienii din zona Saint Augustine se bucurau de vieți lungi și că aceștia i-ar fi arătat lui Ponce de León izvorul pe care îl foloseau. Spaniolul ar fi crezut că e vorba de fântâna tinereții și a băut el însuși din ea. Secole mai târziu, în 1868, un bărbat care a cumpărat un teren în apropiere de portul Saint Augustine a descoperit un izvor cu cruce de piatră lângă. Iar la începutul secolului XX, americanca Louella Day MacConnell și soțul ei au născocit un document potrivit căruia Ponce de León ar fi lăsat, lângă acest izvor, o astfel de cruce de piatră, dându-le astfel ocazia să transforme presupusa Fântână într-o atracție turistică profitabilă.

În 1934, un grup de muncitori care plantau portocali pe acel teren au descoperit rămășițe umane. De la Instititul Smithsonian a fost trimisă o echipă de arheologi, care a descoperit acolo mai bine de 100 de schelete, datând atât din perioada pre-europeană, cât și din cea a colonizării. Astăzi, în locul vechiului fort spaniol se află cunoscutul Fountain of Youth National Archaeological Park, care atrage în continuare numeroși vizitatori care testează apa din izvor.

• 1618: S-a născut savantul  Francesco Maria Grimaldi (d. 28 decembrie 1663) , preot iezuit, matematician, fizician și astronom italian, profesor la Colegiul iezuit de la Bologna.

Între 1640 și 1650, lucrând împreună cu Giovanni Riccioli, a studiat căderea liberă a obiectelor, confirmând că lungimea căderii este proporțională cu pătratul timpului necesar. Grimaldi și Riccioli au realizat, de asemenea, un calcul privind constanta gravitațională pe baza oscilațiilor unui pendul precis.

Observațiile sale au constituit un progres remarcabil în evoluția opticii. În 1665, în lucrarea Physico-mathesis de lumine, coloribus et iride menționează un fenomen pe care l-a numit difracție, sugerând astfel pentru prima dată că lumina nu se propagă neapărat în linie dreaptă, aceasta fiind capabilă să ocolească obstacolele, lucru inobservabil în cazul propagării prin reflexie sau refracție. Mai mult, în urma unor experiențe, Grimaldi ajunge la concluzia că

„… uneori lumina transformă o suprafață deja luminată într-una mai întunecoasă.”

Fizicianul italian descoperise încă un fenomen, care va fi studiat de Thomas Young un secol și jumătate mai târziu și va fi numit interferență.

El a construit și folosit instrumente pentru a măsura munții lunari, precum și înălțimea norilor, și a realizat o hartă precisă (selenografie), care a fost publicată de Riccioli și acum împodobește intrarea Muzeului Național al Aerului și Spațiului (de la Smithsonian Institution, Washington DC).

Din 1640 până în 1650, Grimaldi a fost asistentul lui Giovanni Riccioli și a contribuit la lucrarea acestuia, Almagestum novum (1651), unul din primele tratate de selenografie, în care sunt consemnate observațiile reliefului lunar. Această carte este la originea nomenclaturii lunare, întrucât Grimaldi și Riccioli au dat numele unor astronomi și altor savanți celebri, craterelor lunare și altor forme de relief de pe Lună.

Tot împreună cu Riccioli a încercat să calculeze meridianul terestru.

 În cinstea sa, un crater lunar îi poartă numele.

• 1792: S-a dat prima lege monetară în SUA şi s-a stabilit ca monedă unică dolarul.

Istoria dolarului începe undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea, iar în timp a devenit una dintre cele mai importante unităţi monetare din întreaga lume

Iată câteva lucruri interesante despre dolar:

* În 1690, Colonia din Golful Massachusetts a fost prima care a pus în circulaţie o bancnotă de hârtie din America, pentru a putea plăti expediţiile militare. În curând, celelalte 12 colonii i-au urmat exemplul.

* La 1739, imprimeria lui Benjamin Franklin din Philadelphia a fost prima care a tipărit bancnote cu simboluri din natură, precum diferite modele de frunze, care făceau bancnotele mai greu de falsificat. În 1764, britanicii au interzis coloniilor să mai tipărească proprii bani.

* În 1775 însă, Congresul Continental a început să tipărescă bani pentru a putea să finanţeze costurile Războiului Revoluţionar. Fără a avea însă o susţinere puternică şi fiind uşor de falsificat, bancnotele au început în scurt timp să îşi piardă valoarea, de unde şi celebra expresie "not worth a Continental".

* Dolarul a fost adoptat ca şi monedă oficială a Statelor Unite pe 5 iulie 1785.

* Din anul 1791 pentru o perioadă de 20 de ani Congresul a patronat Banca Statelor Unite, fiind agentul fiscal al Trezoreriei. Sistemul monetar federal a fost stabilit printr-o lege intrată în vigoare la 1792, lua astfel fiinţă Monetăria Statelor Unite.

* Cuvântul "dolar" îşi are originile în Imperiul Roman: O mână din munţii Bohemiei producea aţa de mult argint încât a devenit sursa oficială de monede pentru întreg Imperiul Sfânt Roman. Mâna se afla în valea numită Joachimsthal, iar monedele au ajuns să poarte acelaşi nume: "Joachimstalers." Peste timp, acesta s-a scurtat la "Taleri", iar  pronunţia americană a cuvântului a devenit numele pentru valuta pe care ţi-ar plăcea s-o ai în buzunar.

* Servciile de zbor americane au economisit în 1987, 40.000 de dolari pentru că au scos o măslină din fiecare salată servită la clasa 1.

* Cele mai mari salarii oferite profesorilor sunt acordate în Elveţia. Aici, salariul unui profesor debutant porneşte de la 33.000 de dolari americani pe an.

* 72% dintre cetăţenii din Mali câştiga mai puţin de 1 dolar american pe zi.

* De ce imaginea lui Benjamin Franklin este pe bancnota de 100 de dolari? A fost prim secretar al Trezoreriei, unul dintre fondatorii SUA, iar semnătura lui apare pe Declaraţia de Independenţă.

Există bancnote în valoare de 10.000 de dolari. Bancnota de 100 de dolari este cea mai valoroasă tipărită în prezent. Dar au fost tipărite şi bancnote de 500$, 1.000$, 5.000$ şi chiar de 10.000$. În 1969, s-a hotărât să nu mai fie tipărite, din cauză că erau prea puţin folosite. Unele bancnote de aceste valori mai exista încă, dar e greu de crezut că pot fi folosite la cumpărături.

• 1800: La Viena are loc premiera Simfoniei Nr. 1 în Do major a lui Ludwig van Beethoven.

Lucrarea, op. 21, a fost dedicată Baronului Gottfried van Swieten, un protector al compozitorului şi publicată la Leipzig în 1801; nu se ştie cu exactitate când a finalizat Beethoven această simfonie, dar schiţele ultimei părţi datează din 1795

Simfonia nr. 1 în Do major, Op. 21, a lui Ludwig van Beethoven a fost dedicată Baronului Gottfried van Swieten, un protector al compozitorului. Lucrarea a fost publicată la Leipzig în 1801. Nu se știe cu exactitate când a finalizat Beethoven această simfonie, dar schițele ultimei părți datează din 1795.

Origini

Simfonia este un omagiu adus predecesorilor lui Beethoven, în special profesorului său, Joseph Haydn, și lui Wolfgang Amadeus Mozart, dar, în același timp, are caracteristici proprii stilului lui Beethoven, în special folosirea frecventă de sforzandi și utilizarea proeminentă și independentă a instrumentelor de suflat din lemn. Schițele finalului sunt găsite prin exercițiile lui Beethoven de pe vremea când studia contrapunctul sub îndrumarea lui Johann Georg Albrechtsberger în primăvara anului 1787.

Premiera lucrării a avut loc pe 1 aprilie 1800 la Burgtheater din Viena. În cadrul aceluiași concert au mai fost interpretate Septetul și Concertul pentru pian nr. 2, precum și o simfonie a lui Mozart și o arie și un duet din oratoriul Creațiunea a lui Joseph Haydn. Acest concert a anunțat practic talentul lui Beethoven publicului vienez.

Instrumentație

Simfonia este orchestrată pentru două flauturi, două oboaie, două clarinete în Do, doi fagoți, doi corni în Do și Fa, două trompete în Do, timpane și coarde.

Părțile pentru clarinet sunt interpretate astăzi de clarinetele în Si bemol deoarece clarinetele în Do și Re nu mai sunt folosite. Totuși, sunt controverse dacă trebuie interpretate pe un clarinet în Si bemol sau un clarinet în Mi bemol. Timbrul clarinetului în Mi bemol este mult mai apropiat de cel al clarinetului în Do sau Re comparativ cu sunetul mai cald al clarinetului în Si bemol.

Structură

Simfonia este structurată în patru părți:

    Adagio molto - Allegro con brio, 4/4 - 2/2

    Andante cantabile con moto, 3/8, Fa major

    Menuetto: Allegro molto e vivace, 3/4

    Adagio - Allegro molto e vivace, 2/4

O interpretare tipică durează aproximativ 25 de minute.

• 1805: S-a născut Hans Christian Andersen, scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale, printre cele mai cunoscute povești ale sale numărându-se Crăiasa Zăpezilor, Mica sirenă, Hainele cele noi ale împăratului și Rățușca cea urâtă.

În timpul vieții, Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.

Printre cele mai cunoscute povești ale sale se numără „Crăiasa Zăpezilor”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” și „Rățușca cea urâtă”.

În timpul vieții, Andersen a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă.

Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și ecranizate,ele continuand să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.

În portul din Copenhaga există o statuie a micii sirene, plasată în memoria lui Hans Christian Andersen, iar în anul 2005, s-a sărbătorit bicentenarul nașterii lui Andersen și viața și opera sa au fost celebrate în întreaga lume. În Danemarca, în special, cel mai faimos fiu al națiunii a fost celebrat precum nicio altă figură literară. Un parc tematic bazat pe poveștile lui Andersen a fost deschis în Shanghai la sfârșitul anului 2006. Jocuri multimedia, precum și tot felul de alte concursuri culturale legate de povești sunt disponibile pentru vizitatori. El a fost ales drept vedeta parcului, deoarece el este „o persoană drăguță și harnică, ce nu s-a temut de sărăcie”.

Născut la 2 aprilie 1805, la Odense, în Fionia, una dintre insulele care alcătuiesc Danemarca, Andersen a fost fiul unui cizmar și al unei spălătorese. Copilăria și-a petrecut-o într-o căsuță sărăcăcioasă din orașul natal, care avea să-i influențeze în mod decisiv cariera ulterioară, conform site-ului www.andersen.sdu.dk. În primul rând, Andersen a avut acces aici la cunoașterea obiceiurilor populare, a superstițiilor locale, a condițiilor în care trăiau cei săraci, toate acestea urmând să fie prezentate în basmele de mai târziu. Pe de altă parte, Odense avea un teatru, unde micul Hans își petrecea mare parte din timp și de care a rămas legat pentru tot restul vieții. Nu prea îi plăcea să se joace cu alți copii, în schimb era pasionat de teatrul de păpuși meșterit de tatăl său. A urmat câteva clase primare, după care a fost trimis la muncă împreună cu alți copii din aceeași categorie socială. Însă Hans se întorcea acasă după doar câteva zile, visând să devină actor, balerin sau cântăreț.

La 14 ani, după moartea tatălui său, a hotărât sa-și încerce norocul și a plecat la Copenhaga. Avea să scrie mai târziu, în autobiografia intitulată ''Povestea vieții mele'': ''Atunci când, la 14 ani, plin de teamă, dar și de speranță, mi-am părăsit zona natală pentru a-mi încerca norocul la Copenhaga, nu eram decât un sărman băiat de la țară. Dar în cele din urmă am ajuns să beau o ceașcă cu cacao cu regina, așezat la aceeași masă cu ea, în fața ei și a regelui''. Personalitatea adolescentului Andersen se caracteriza printr-o îndrăzneală dublată de o candoare deosebită, care nu îl vor părăsi niciodată.

Conform site-ului www.andersen.sdu.dk, la Copenhaga, a fost bine primit de două familii, Collin și Wulff, care aveau să devină protectorii săi. De asemenea, aici a cunoscut atât reprezentanți ai burgheziei, cât și ai clasei de jos, ai proletariatului, observând atent discrepanțele dintre aceste două categorii sociale. Cu sprijinul lui Jonas Collin, unul dintre directorii Teatrului Regal din Copenhaga, reușește să devină elev al școlii din provincia Slagelse, apoi al școlii din Elsinor, până în 1827. Școala i s-a părut un calvar, dar în această perioadă a scris o poezie, ''Copilul muribund'', care a fost publicată în revista Copenhagen Post și care a fost foarte apreciată, notează Neil Philip în introducerea volumului ''Hans Christian Andersen — Basme de neuitat'', publicat de Reader's Digest.

Andersen s-a făcut remarcat în 1829, când a publicat povestirea ''O plimbare pe jos, de la canalul Holmen până la capătul dinspre miazănoapte al insulei Amoger''. În același an, își face debutul în teatru cu vodevilul eroic ''Amorul pe turnul Nicolai'', iar în 1830, publică primul volum de ''Poezii''. Jonas Collin îi înlesnește, în 1833, obținerea unei burse de călătorie din partea regelui, care i-a permis să întreprindă primul său voiaj în Europa. Acesta l-a inspirat să scrie primul roman, ''Improvizatorul'', în 1835, conform site-ului www.biography.com.

Dar nu romanele aveau să-i asigure gloria de mai târziu, ci basmele pentru copii, pe care a început să le publice din același an, prima cărticică de povești fiind intitulată ''Basme povestite copiilor''. Povești delicate ale unor oameni, flori, copaci, animale sau obiecte însuflețite, basmele și povestirile lui Andersen au fost publicate cu o periodicitate aproape anuală, până în 1873, cu doi ani înainte de moartea scriitorului. El însuși declara că nu s-a mai putut opri din a le scrie: ''Pur și simplu năvăleau afară din mine'', conform lui Neil Philip.

Primele dintre acestea erau poveștile auzite în orașul natal, pentru evocarea cărora scriitorul a abordat un stil original, diferit față de cel al vremii. Primul fascicul nu a fost apreciat imediat, vânzându-se cu greu. Însă, din cele peste 150 de povești scrise de Andersen de-a lungul vieții, doar câteva sunt relatări ale basmelor populare. Celelalte prezintă, sub forma narativă a basmului, propria sa lume interioară, autorul regăsindu-se printre cele mai importante personaje. Potrivit lui Neil Philip, Andersen era rățușca cea urâtă, mereu marginalizată de ceilalți, tot el era studentul timid din ''Florile micuței Ida'', un personaj stingher în prezența adulților, dar încântat să spună povești copiilor, și, de regulă, tot el era personajul sărac, disprețuit, marginalizat, dar înzestrat cu haruri deosebite, întruchipat fie de un om de zăpadă, fie de un brad, fie chiar de un guler de cămașă. De asemenea, Andersen a acordat un rol important vocii povestitorului, pe care o considera chiar mai importantă decât firul narațiunii, adresându-se direct cititorului.

Poveștile lui Andersen nu sunt povești liniștitoare și nu au aproape niciodată un final fericit, ci reflectă sărăcia, durerea, nedreptățile și diferențele dintre oameni, deopotrivă cele sociale și cele fizice. Prozatorul este considerat de critica literară un poet al suferinței umane. Chiar și în poveștile cu final fericit, acesta se obține plătind cu durere.

Poveștile sale au fost traduse în peste 125 de limbi străine, iar printre cele mai faimoase se numără: ''Crăiasa Zăpezii'', ''Prințesa și bobul de mazăre'', ''Degețica'', ''Mica sirenă'', ''Hainele cele noi ale împăratului'', ''Lebedele'', ''Povestea soldățelului de plumb'', ''Privighetoarea'', ''Rățușca cea urâtă'', ''Pantofiorii cei roșii'', ''Fetița cu chibrituri'', ''Bradul'', ''Ceainicul'', ''Omul de zăpadă'' etc.

Andersen a călătorit foarte mult, în majoritatea țărilor europene. Conform site-ului www.andersen.sdu.dk, a efectuat 29 de călătorii, iar în total a petrecut peste 9 ani în afara Danemarcei. În 1842 a publicat volumul ''Bazarul unui poet'', care cuprinde memorii de călătorie, iar în 1851 — volumul ''În Suedia'', una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie apărute până atunci în Danemarca. La Paris, l-a cunoscut, în 1866, pe pictorul danez Lorenz Frohlich, cel care avea să execute ilustrațiile la aproape 70 din poveștile sale. La 6 decembrie 1867, Odense, orașul său natal, îl proclamă cetățean de onoare. Ultimul său roman, ''Peter cel norocos'', o poveste sentimentală cu implicații autobiografice, a văzut lumina tiparului în 1870.

Hans Christian Andersen intrase în atenția familiei regale, fiind invitat, în repetate rânduri, la reședința acestora, și petrecându-și mult timp în compania membrilor săi. Și-a trăit viața singur, pentru că niciodată nu s-a îndrăgostit de o persoană care să-i răspundă cu aceleași sentimente. S-a stins din viață la 4 august 1875, în casa negustorului Melchior, unul dintre bunii săi prieteni, la care locuia în ultima vreme.

În memoria sa, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a instituit, în anul 1958, ''Medalia Internațională de Aur Andersen'', supranumită ''Micul Premiu Nobel'', distincție ce se decernează, o dată la doi ani, celui mai bun scriitor pentru copii și celui mai bun ilustrator al cărților pentru cei mici. Tot UNESCO a hotărât ca data de 2 aprilie, ziua de naștere a scriitorului, să fie sărbătorită ca Zi Internațională a Cărții pentru Copii.

Personajele din poveștile lui Andersen au devenit simboluri naționale sau eroi de benzi desenate și de film. Astfel, fragila statuie din bronz, creată în semn de omagiu adus eroinei din povestea ''Mica sirenă'', a devenit simbolul orașului Copenhaga și al întregii țări. A fost creată în 1913, de sculptorul Edvard Eriksen. Statuia a fost amplasată pe soclul din Golful Langelinie. Inițial, se dorise amplasarea ei în fața Teatrului Regal din Copenhaga, dar locul a fost schimbat pentru că ''o sirenă trebuie să stea pe malul apei'', după cum susținea filantropul Brewer Carl Jacobsen (1842-1914), care finanțase lucrarea. Odense, orașul natal al lui Andersen, a devenit un oraș al statuilor, la fiecare pas întâlnindu-se sculpturi după personajele sale.

Hans Christian Andersen este unul dintre scriitorii care s-au bucurat încă din timpul vieții de recunoașterea binemeritată. Deși poveștile și povestirile sunt cele care i-au adus faima de care se bucură și astăzi în lumea întreagă, pentru Andersen ''viața însăși este cea mai bună poveste''.

Tribute to H.C.Andersen

• 1832: Se înfiinţează Eforia spitalelor din Bucureşti.

Sistemul sanitar românesc este fără îndoială șubrezit sau mai degrabă sabotat de perpetua confuzie birocratică în privinta surselor de finanțare. Situația s-ar îmbunătăți foarte simplu. Pe vremuri au existat bani pentru toate problemele: salarii consistente pentru întregul personal medical, burse de specialitate pentru doctorii stagiari; bani pentru mobilier, tehnică medicală de ultimă oră, medicamente și tratamente costisitoare; bani pentru modernizarea spitalelor sau ridicarea altora noi. Mai mult, toți bolnavii, indiferent de tratament și poziție socială, aveau spitalizare gratuită! Și boierul, și opincarul! Pentru aceasta a fost înființată Eforia Spitalelor Civile, de către unii care gândeau la binele societății. Eforia Spitalelor Civile a luat ființă în urma unei decizii a Generalului Kisseleff din 2 aprilie 1832, prin reunirea Fundațiunilor Colțea, Pantelimon și Iubirea de Oameni-Filantropia, numindu-se ca efori vornicul Mihail Ghika, logofatul Mihail Racoviță și caminarul Alecu Ghika, iar ca „om al meșteșugului”, doctorul Picolo. În anul 1847, Gheorghe Bibescu trece sub controlul Eforiei administrația tuturor spitalelor din țară. Domnitorul aprobă bugetul, iar cheltuielile erau supuse controlului în același fel ca și cheltuielile statului. Între 1860-1864, Eforia a funcționat ca o direcție anexă a Ministerului de Interne, revenind în 1864 la un patrimoniu distinct de cel al statului, cu caracter de instituție de utilitate publică, sub numele de Eforia Spitalelor Civile. Legea din 16 octombrie 1864 a hotărât ca bugetul ei să fie supus votului Adunării Deputaților ca și bugetul statului, administrarea bunurilor sale urmand a se face dupa normele administratiei bunurilor statului cu aplicarea legii contabilității publice și controlul curții de conturi pentru verificarea gestiunii financiare. Această lege a durat până la dispariția instituției, sub comuniști. Dintre «efori» au făcut parte de-a lungul timpului medici remarcabili, precum Alexandru Davila, Nicolae Crețulescu, C. Severeanu, Alexandru Sutu, Constantin Cantacuzino, A. Fotino, dr. Gerota, Victor Gomoiu și multi altii. După numai o sută de ani de existență, Eforia Spitalelor Civile reprezenta cea mai importantă instituție de asistență publică românească. Așezămintele spitalicești Colțea, Pantelimon și Filantropia aveau deja o istorie remarcabilă la întemeierea Eforiei.

• 1840: S-a născut Émile Zola, scriitor francez (d. 1902)

Este cel mai important exponent al curentului  naturalist in literatura.

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său „J’acusse !” (Acuz!),.  a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau.

Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj .

Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști.

Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.

Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L'Oeuvre (Opera, 1886).

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.

În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

• 1866: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României.

La data de 2 aprilie 1866 a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării, a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866. În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfinţească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin, a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Ţara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti – Roznovanu, care anunţă că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunţă definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorţi de izbândă deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat însă să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

La 10 mai 1881 Carol I a fost incoronat, devenind primul rege al Romaniei.

Alegerea unui print strain pe tronul tarii s-a datorat dorintei a se pune capat disensiunilor si luptelor politice interne, dar si de creare pe plan extern a conditiilor pentru un sprijin diplomatic eficient in vederea obtinerii independentei.

• 1867: Mihai Eminescu a publicat, în Familia, poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie.

În foarte concludentele versuri „Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie, Tînără mireasă, mamă cu amor!” din poezia cu titlul identic cu primul vers citat si publicată în revista „Familia”, nr. 14 din 2/14 aprilie 1867 – stim cine era „tînăra mireasă” si, firesc, viitoarea „mamă cu amor”: „România2, tară al cărei nume circula, în mediile românesti mai ales, de aproximativ jumătate de veac (a fost oficializat la 1862 si internationalizat de la 1878), dar – cum „mireasa” (tot de genul gramatical feminin) presupune un „mire”, nenominalizat nici de poet si nici de istorie – este necesar să-l identificăm. Tinînd seama de circumstantele istorico-politice ale anilor publicării odei, „mirele” nu putea fi altul decît (tot) tînărul (si necăsătoritul, pe atunci) domnitor al României, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la data publicării poeziei stătea să împlinească un an de domnie a Principatelor Unite Române, în baza plebiscitului din 10 mai 1866, care l-a legiferat ca domnitor. Oda Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie de M. Eminescu este deci o celebrare a instaurării domniei lui Carol I si a „căsătoriei” României cu el, „fiii” („copiii”, semnificatie si sens secundar) urmînd să „răzbune” umilintele trecutului, să spună ce-i „poporul mare, românesc, să-l „orbească” (deci să-l anihileze) pe Marte, zeul războiului, ca, pînă si acesta, „să guste fericirea raiului ceresc”, prin intermediul „îngerului iubirii, îngerul de pace” (aluzie crestină) si, împreună, în cadru cosmic, – „ca a noptii stele, ca a zilei zori” – „să trăiască numai în frătie”, „viata în vecie, glorii, bucurie”, dovedind astfel că au „suflet românesc, vis de vitejie, fală si mîndrie”. Refrenul „Dulce Românie, asta ti-o doresc” impune – ca, de altfel, întreaga poezie – calificarea odei ca o „oratie de nuntă” pentru cei doi „miri”, România si domnitorul ei. Finalul odei este expresie a sentimentului pacifist, deci mărturie a unei note psihice caracteristice „copiilor” României (ca si altor etnii). Sînt adecvate ritmul trohaic, măsura de 11 si 12 silabe, rima masculină alternînd cu aceea feminină. Se remarcă, sub raport semantic, rimele Românie – tărie si frătie, românesc – doresc, bucurie – mîndrie.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

• 1991: A început erupția vulcanului Pinatubo pe insula filipineză Luzon

Pinatubo sau Mount Pinatubo este un vulcan activ de pe insulele Filipine, mai precis în regiunea centrală a insulei Luzon. Azi vulcanul are o înălțime de 1486 m, iar înainte de erupția din 1991 vulcanul măsura 1745 m înălțime. Așezarea vulcanului fiind la 93 km de Manila și 26 km de Angeles, găsindu-se la granița dintre provinciile Zambales, Bataan și Pampanga. Până în anul 1991 vulcanul era considerat un vulcan stins. Când spaniolii în anul 1565 cuceresc insula, insularii se refugiază pe vulcan care era pe atunci împădurit. Ultima erupție a vulcanului a avut loc la 12 iunie 1991 după o perioadă de liniște care a durat 611 ani, erupția din 1991 a fost cea mai puternică erupție vulcanică din secolul XX. Mulțumită unei prognoze făcută din timp, au fost evacuați zeci de mii de locuitori din regiune. Cu toate aceste măsuri au murit din cauza erupției 875 de oameni, regiunea fiind inundată cu scurgeri de piroclaste, gaze fierbinți, lavă și cenușă vulcanică. Urmările erupției au fost observate la distanțe enorme de vulcan, aerosolii ajungând în stratosferă, lucru care nu s-a mai întâmplat de la erupția vulcanului Krakatau din anul 1883. O altă urmare a erupței a fost formarea unei ceți cu conținut în acid sulfuric, scăderea temperaturii în medie cu 0,5 °C și reducerea stratului de ozon atmosferic.

 Să aveți o zi frumoasă!

”Viaţa este cea mai bună poveste.” (Hans Christian Andersen)