20 Aprilie

Este a 110-a zi a anului. 
Au mai rămas 255 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 19 m și apune la 20 h 06 m.

Citatul zilei

”Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni, le trimit tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste.” (Carol I de România)

Ziua Internaţională a Presei Libere

Ziua Internaţională a Presei Libere, data de 20 aprilie fiind stabilită pentru această sărbătoare începând din anul 1991, la iniţiativa organizaţiei Reporteri fără frontiere.

Potrivit clasamentului mondial al libertăţii presei – Press Freedom Index, realizat în 2010, ţara noastră se află pe locul 52 în clasamentul mondial al libertăţii presei, înaintea Republicii Moldova, Croaţiei, Greciei etc.

Reporteri fără frontiere împlineşte în acest an 32 de ani de la înfiinţare, organizaţia militând pentru libertatea presei şi pentru libertatea de exprimare în întreaga lume.

Jurnalismul, în toate formele sale, rămâne o profesie sub presiune, ameninţată în permanenţă în diverse colţuri ale lumii, dovadă stând victimele care se înregistrează an de an.

Rămân numeroase cazurile de jurnalişti care mor, sunt răniţi sau încarceraţi pentru curajul de a spune adevărul.

Organizaţia “Reporteri fără frontiere” militează de peste 3 decenii pentru libertatea presei şi a celei de exprimare în întreaga lume.

Ziua mondială a libertății presei este marcată în fiecare an pe 3 mai. Ziua mondiala a libertății presei a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, în 1993, în urma unei recomandări adoptate în cadrul celei de-a XXVI-a sesiunii a Conferinței Generale a UNESCO în 1991. ONU a declarat ziua de 3 mai Ziua mondială a libertății presei pentru a aduce în atenția publică importanța și necesitatea respectării libertății de exprimare, conform articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: "Orice om are dreptul la libertatea exprimării opiniilor; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat." 

 Potrivit “Declaraţiei de la Windhoek” (Africa de Sud), “o presă liberă, pluralistă şi independentă este o componentă esenţială a oricărei societăţi democratice”.

Ziua Decorației regale Nihil Sine Deo

La data de 30 decembrie 2009, Majestatea Sa Regele a instituit Decorația regală Nihil Sine Deo, a cărei sărbătoare anuală este desemnată în ziua de 20 aprilie. În istoria modernă a României, 20 aprilie are două semnificații: ziua de naștere (în anul 1839) a Regelui Carol I și ziua în care a fost ales Domnitor al Principatelor Romane Unite (1866).

Decorația regală “Nihil Sine Deo” poate fi acordată personalităților marcante din domeniul social, științific, educațional, cultural, spiritual, economic, politic și militar care au ajuns la un respectabil număr de ani în profesie sau au realizat o performanță de înalt nivel, au avut o inițiativă ieșită din comun, au dat dovadă de generozitate și spirit de răspundere, au folosit puterea exemplului personal pentru a îmbogăți prezentul românesc.

Decorația poate fi acordată ambasadorilor sau foștilor ambasadori români sau străini care au adus un aport incontestabil relațiilor României cu lumea.

Decorația se poate acorda unor instituții sau organizații, dacă activitatea lor este în mod unitar circumscrisă criteriilor de mai sus.

Decorația regală “Nihil Sine Deo” se poate acorda unui număr de maximum 200 de personalități în viață, cetățeni români și străini. În numărul de 200 se includ și instituțiile sau organizațiile distinse.

Regulamentul decorației regale

La data de 30 decembrie 2009, se instituie

Decoratia regala "Nihil Sine Deo"

prin ordinul Majestatii Sale Regelui Mihai I,

Seful Casei Regale a Romaniei.

Castelul Regal Savarsin, 30 decembrie 2009

Alaturi de Medalia "Regele Mihai I pentru Loialitate" si de Crucea Casei Regale a Romaniei, Decoratia regala "Nihil Sine Deo" este o distinctie ce se acorda prin decizia Sefului Familiei Regale a Romaniei.

Decoratia regala "Nihil Sine Deo" poate fi acordata personalitatilor marcante din domeniul social, stiintific, educational, cultural, spiritual, economic, politic si militar care au ajuns la un respectabil numar de ani in profesie sau au realizat o performanta de inalt nivel, au avut o initiativa iesita din comun, au dat dovada de generozitate si spirit de raspundere, au folosit puterea exemplului personal pentru a imbogati prezentul romanesc.

Decoratia poate fi acordata ambasadorilor sau fostilor ambasadori romani sau straini care au adus un aport incontestabil relatiilor Romaniei cu lumea.

Decoratia se poate acorda unor institutii sau organizatii, daca activitatea lor este in mod unitar circumscrisa criteriilor de mai sus.

Decoratia regala "Nihil Sine Deo" se poate acorda unui numar de maximum 200 de personalitati in viata, cetateni romani si straini. In numarul de 200 se includ si institutiile sau organizatiile distinse.

Decoratia regala "Nihil Sine Deo" respecta cu fidelitate distinctiile create de fondatorul Casei Regale si Statului roman modern, Carol I. Totodata, ea este un simbol al trainiciei, continuitatii, traditiei si legitimitatii istorice a Casei Regale.

Posesorii decoratiei regale "Nihil Sine Deo" vor sarbatori ziua Decoratiei in fiecare an la 20 aprilie, ziua de nastere a Regelui Carol I (1839) si ziua in care a fost ales Domnitor al Principatelor Romane Unite (1866).

Portul decoratiei:

Posesorii decoratiei regale "Nihil Sine Deo" pot purta distinctia in ocazii speciale, la un costum inchis, smoking sau frac. Femeile distinse cu aceasta decoratie o pot purta la un taior cu sau fara palarie si la rochii de zi sau de seara. In cazul in care decoratia a fost conferita unei institutii sau organizatii, ea nu poate fi purtata, ci doar expusa. Medalia nu poate fi purtata la tinute sport sau de zi cu zi.

Caracteristici ale decoratiei:

- Decoratia regala "Nihil Sine Deo" este lucrata in bronz si in email alb. Ea este formata dintr-un oval cu lungimea de 45 mm si are in partea de sus coroana regala cu un anou.

- Pe avers se afla efigia Regelui Carol I, cu inscriptia circulara "CAROL I, REGE AL ROMÂNIEI", incadrata cu o bordura de email alb pe care apare jos inscriptia circulara "NIHIL SINE DEO".

- Pe revers se afla stema regala a Romaniei cu inscriptia "1866-2010". Atunci cand, in anii viitori, se va bate o noua serie de decoratii, ele vor purta inscriptia cu anul respectiv, dupa "1866".

- Panglica este de culoare rosie, cu doua dungi subtiri galben-aurii pe margine si cu dungi albastre, albe si negre pe mijloc. La decoratia pentru barbati, panglica este de forma dreptunghiulara, iar la cea pentru femei, de forma unei funde cu nod.

- Decoratia se prinde cu ac, precum brosa, la piept, in partea stanga.

Personalitățile, instituțiile și organizațiile distinse cu Decorația regală Nihil Sine Deo se ridică, până în acest moment, la un număr de 82.

                                              Ziua limbii chineze

Ziua limbii chineze se marchează la 20 aprilie, pentru a sublinia contribuţia limbii chineze, a literaturii şi poeziei în cultura lumii. Celebrarea zilei vizează promovarea multilingvismului, diversitatea culturală şi utilizarea egală a celor şase limbi oficiale ale ONU, potrivit www.un.org.

În această zi ONU şi organizaţiile sale afiliate organizează evenimente care prezintă frumuseţea şi istoria limbii chineze. Ateliere de lucru şi seminarii la care sunt invitaţi autori chinezi, poeţi şi caligrafi desluşesc din tainele acestei limbi. De asemenea, au loc în întreaga lume concerte cu muzică chineză, spectacole de arte marţiale şi expoziţii de caligrafie.

Celebrarea zilei a fost stabilită în fiecare an, în perioada Guyu/Guyu ("Ploile cerealelor"), a şasea dintre cele 24 de perioade solare create din timpuri străvechi pentru ghidarea activităţilor agricole, care corespunde datei de 20 aprilie în calendarul gregorian. Această zi aduce şi un omagiu personajului mitologic chinez Cangjie, care a inventat caracterele chinezeşti. Se spune că ar fi fost istoricul oficial al Împăratului Galben, potrivit www.un.org.

Limba chineză a fost recunoscută ca limbă oficială a Naţiunilor Unite în 1946. Cu toate acestea, în primii ani, chineza nu au fost frecvent folosită în activitatea Naţiunilor Unite. Situaţia a fost îmbunătăţită după restabilirea drepturilor legale ale Republicii Populare Chineze în Organizaţia Naţiunilor Unite în 1971. În 1973, Adunarea Generală a inclus limba chineză ca limbă de lucru, fiind urmată de Consiliul de Securitate, în 1974.

 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1303: Prin bula In supremae praeminentia dignitatis, papa Bonifaciu al VIII-lea a pus bazele Universităţii Sapienza, din Roma. Aceasta este cea mai mare şi cea mai veche universitate de stat din capitala Italiei.

Universitatea Sapienza din Roma, oficial Sapienza - Università di Roma, cunoscută anterior ca Università degli Studi di Roma „La Sapienza”, este o universitate de stat autonomă în Roma, Italia. 

Aceasta este cea mai mare și cea mai veche universitate europeană universități finanțate de stat din Roma; Sapienza a fost fondată în 1303, mai mult de șase secole înainte de Tor Vergata și Roma Tre. În italiană sapienza înseamnă „înțelepciune” sau „cunoaștere”.

• 1534:  Exploratorul Jaques Cartier  începe călătoria în care descoperă Canada si Labrador.

Jacques Cartier (n. 31 decembrie 1491 – d. 1 septembrie 1557) a fost primul explorator al Golfului Sf. Laurențiu și cel ce a descoperit râul Sf. Laurențiu. El a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 - 1536, la ordinele exprese ale regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 - 1542. În al treilea voiaj, Jacques Cartier a fost secundul lui Sir Roberval, care a fost încredințat de rege să aducă resurse naturale din Canada. Dar, deoarece Sir Roberval a întârziat cu pregătirile pentru expediție, Jacques Cartier a plecat în lunga expediție fără acesta. El a ajuns in Canada la Hochelaga (Montreal) din regiunea Stadacona (Quebec). Odata ajuns în Canada, Cartier a pornit în căutarea aurului și a diamantelor. A gasit o mulțime de bijuteri înaintea lui Sir Roberval. Cei doi s-au întâlnit în Terra Nova (Newfoundland). Dar Jacques Cartier nu a ascultat ordinele lui Sir Roberval și a plecat in Franța unde a vrut sa vândă bogățiile aduse. Însă, odata revenit în țară, a descoperit că, din păcate pentru el, nu a adus decat pyrite și quartz fără valoare. Pornind de la această întâmplare, a apărut expresia: fals ca diamantele Canadei.După aceea, Jacques Cartier s-a retras din această activitate pentru totdeauna și a murit în anul 1557 la Paris.

• 1829: A apărut, la Bucureşti, primul periodic din Valahia, Curierul românesc, editat de Ion Heliade Rădulescu.

Curierul românesc a apărut până la 19 aprilie 1848, seria I, şi 29 noiembrie – 13 decembrie 1859, seria a II-a.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Gazeta Curierul Românesc a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată. Primul număr a apărut pe 8/20 aprilie 1829 și, cu unele întreruperi, ziarul și-a continuat apăriția până la data de 12 decembrie 1859, fiind difuzat în special prin librarul Iosif Romanov.

Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, care a obținut aprobarea apariției gazetei. Inițial, gazeta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureștilor.

În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și note de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc. Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor in lume; înștiințări „din lăuntru”; înștiințări „din afară”; informații despre „mezaturi”, plecări și sosiri de demnitari la Bucuresci; știri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”.

În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit Curierul de ambe sexe, magazin cultural cu o componentă feminină.

Curierul Românesc (in Muntenia)și Albina Românească( in Moldova) au fost anticipate de alte ziare românești, cel dintâi chiar pe teritoriul Moldovei, Couriere de Moldavie, editat în 1790, într-o ediție în limba franceză, dar și în ediție în limba română despre care nu se mai știe sigur si  în orice caz nu s-a mai păstrat.

Ziare românești au apărut înainte de 1829 și la Cernăuți, în 1820 – Crestomaticul românesc, la Buda în 1821 – Biblioteca românească, la Leipzig, în 1827 – Fama Lipschi pentru Dacia.

Unii cercetători susțin că actul de naștere a presei românești ar trebui identificat cu apariția, la Brașov, în 1731, a Calendarului tipărit de dascălul Petcu Șoanul, motivând că și acest fel de publicație „poate avea o anumită periodicitate”.

• 1839: S-a născut Carol I, primul rege al României (d.1914)

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen,(pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, d. 10 octombrie 1914, Sinaia), domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al acestei instituții.

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Regele Carol I (1839 – 1914), intemeietorul Dinastiei Romane, a fost ales de elita politica romaneasca, dintre principii Europei, si adus pe Tronul tarii, pentru a consolida unirea celor doua Principate, Moldova si Tara Romaneasca, pentru a conferi prestigiu noului stat, pentru a calma luptele interminabile pentru putere intre factiunile interne si pentru a reprezenta un factor de stabilitate, intr-un moment crucial al dezvoltarii Romaniei. Se implinea, astfel, o mai veche doleanta a Divanurilor ad-hoc: Domnul strain.

El a condus tara spre modernizare si Independenta, aflandu-se personal in fruntea trupelor romano-ruse, in timpul Razboiului Ruso-Romano-Turc din 1877/1878 (Razboiul de Independenta), incheiat prin Tratatul de la Berlin, din 1878. S-a casatorit, in 1869, cu Elisabeta de Wied, devenita Regina Elisabeta. Singura lor fiica, Maria, a murit la numai 3 ani. Regele Carol I a trecut la cele vesnice in ajunul izbucnirii Primului Razboi Mondial, lasandu-l mostenitor al Tronului pe nepotul Sau, Ferdinand, asupra caruia va cadea sarcina implinirii Marii Uniri.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, , a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii.

A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Un principe german pentru România

Foarte mulți istorici consideră că Regele Carol I cel Mare poate fi considerat, alături de principele Alexandru Ioan Cuza, drept fondator al României. Și asta pentru că statul român, continuatorul statelor medievale românești, există în forma sa modernă abia din anul 1859, anul Unirii Principatelor sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza. Însă, ca entitate juridică în dreptul internațional, România a apărut abia din momentul dobândirii independenței, în timpul domniei Principelui, ulterior Regelui Carol I. Istoricul Leonard Horvath crede că moștenirea lăsată de Regele Carol I este mult mai bogată decât cea prezentată în manualele de istorie, care insistă pe dobândirea independenței. ”Regele Carol I poate fi considerat drept fondatorul României moderne. Într-un fel, fără el nu ne-am fi putut imagina Marea Unire de la 1918. Categoric, independența de stat a României este una dintre marile sale realizări. Însă tot Regele Carol I a dobândit Dobrogea, ca urmare a Războiului de Independență. O altă realizare a fost legată de faptul că, prin prestigiul său personal și prin prietenia cu împăratul Franz Jozef al Austro-Ungariei, dar și prin faptul că România a înclinat balanța celui de-al doilea război balcanic, Conferința de Pace din 1913 a fost organizată la București. România a dobândit, ca urmare a acestei Conferințe, și Cadrilaterul. Tot ca o consecință a prieteniei cu Franz Jozef, Regele Carol I al României a obținut și grațierea liderilor românilor ardeleni, condamnați la închisoare ca urmare a Procesului Memorandiștilor, ținut la Cluj. Prestigiul Regelui Carol I a fost atât de mare încât, de exemplu, două dintre marile puteri mondiale ale vremii, Germania și Rusia, i-au conferit titlul de mareșal. Regina Victoria a Marii Britanii, bunica viitoarei Regine Maria, l-a tratat de asemenea cu un respect deosebit”, a spus istoricul Leonard Horvath. La rândul său, istoricul Cornel Jurju este de părere că Regele Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. ” De pildă, Parlamentul adopta în 1866 una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri. S-au cristalizat doctrinar, apoi ca formaţiuni politice de tip european, Partidul Conservator şi Partidul Liberal, care până la moartea Regelui Carol I (1914) au gestionat politica guvernamentală a ţării. La rândul său, instituţia Monarhului Constituţional, care în linii generale a reuşit să se ţină la distanţă de partizanatul partinic, a devenit cheia de boltă a sistemului politico-instituţional românesc. Cu deosebire, în anii de domnie ai lui Carol I, Dinastia a oferit continuitate marilor obiective ale naţiunii române. Primul dintre acestea a fost cucerirea independenţei. Este în general ştiut că la 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, că ulterior independenţa a fost apărată pe câmpul de luptă de la Plevna, că apoi a fost recunoscută de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878. În schimb, este mai puţin cunoscut faptul că, pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, trupele române au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol, care, ulterior, avea să îndeplinească un rol semnificativ în efortul diplomatic de recunoaştere internaţională a independenţei româneşti. Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea Sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse. Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri. Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an. Să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare. Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental”, spune Cornel Jurju.

O parte imensă din moștenirea lui Carol I este păstrată și azi. În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată. În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat moneda numită leu. În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, existau persoane care doreau baterea unei monede numită romanat, de la numele de România, după modelul francului francez. În planul patrimoniului cultural, printre operele Regelui Carol I și ale soției sale, Regina Elisabeta a României, se numără Palatul Peleș, dar și sprijinirea unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri. Primul fotograf de război din lume, clujeanul de origine maghiară Carol Pop de Satmari (ortografiat și Karoly Papp de Szathmary), s-a stabilit la București și a devenit fotograf regal. În momentul începerii domniei sale, România nu era decât o înjghebare a două provincii otomane, care se bucurau de un regim privilegiat. În momentul morții Regelui Carol I, România era un stat modern, puternic, un actor economic important, precum și un actor politic care devenise extrem de respectat pe plan internațional.

Testamentul Regelui Carol I

„Totul pentru ţară, nimic pentru mine”.. 
Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: „Nihil sine Deo!” Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (…) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (…) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează: 1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni. 2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul „Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova , două milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate). Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899.

//CAROL// Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu. // CAROL//

• 1841: A apărut primul roman poliţist din lume: Crimele din Rue Morgue, scris de Edgar Allan Poe .

Din momentul publicării sale, romanul a schimbat, în opinia biografului Jeffrey Meyers, “istoria literaturii mondiale”; primul detectiv fictiv este C. Auguste Dupin, personajul central al romanului; detectiv de ocazie, este prototipul de la care a pornit creionarea celebrelor personajelor Sherlock Holmes (al lui Arthur Conan Doyle) şi Hercule Poirot (rodul imaginaţiei Agathei Christie); tot cu Dupin avem, pentru prima oară, o cameră a misterului, în care sunt adunaţi suspecţii.

Edgar Allan Poe (*19 ianuarie 1809, Boston/Massachusetts - †7 octombrie 1849, Baltimore/Maryland), scriitor american, poet, romancier, nuvelist şi critic literar, creator al genului de scurte povestiri şi precursor al literaturii moderne de ficţiune ştiinţifico-fantastică. A dus o viaţă de boem şi a sfârşit tragic în mizerie şi alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenţei sale s-au născut multe dintre creaţiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci. În cei patruzeci de ani ai unei vieţi halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică şi teorie literară, făcând dovada unei forţe de creaţie extraordinară.

• 1853: S-a născut Elie Radu, constructor şi hidrolog; colaborator apropiat al lui Anghel Saligny, a fost unul dintre întemeietorii ingineriei de construcţii din România; membru de onoare al Academiei Române din 1926 (m. 1931).

Elie Radu (n. 20 aprilie 1853, Botoșani - d. 10 octombrie 1931) a fost un inginer constructor de poduri și șosele, pedagog și academician român. S-a dovedit un luptator pentru drepturile profesionale ale inginerilor, a stimulat și a îndrumat creația inginerească. A deținut funcția de președinte al Societății Politehnice în anii 1898, 1903 și 1904.

Botoşaneanul Elie Radu, un inginer român pe nedrept uitat în analele istoriei, este unul dintre creatorii României moderne. El este cel care a făcut primul sistem modern din ţară de alimentare a oraşelor cu apă potabilă, primele şosele peste munţi, a ridicat sute de poduri, gări şi kilometri de cale ferată. A fost considerat un geniu în domeniul ingineriei.

Elie Radu este cel care va construi primul sistem modern de alimentare cu apă al oraşelor noastre. Va începe chiar cu Bucureştiul. La mijlocul secolului al XIX lea, Bucureştiul, alimentat cu apă murdară din Dâmboviţa, era predispus mereu epidemiilor. Filtrele montate anterior se înfundau repede. Majoritatea oamenilor foloseau încă apa adusă din fântâni. Inginerul Elie Radu vine cu o idee revoluţionară. Botoşăneanul a propus alimentare cu apă din puţuri subterane, curăţite printr-o instalaţie inovatoare proiectată de el, care să extragă şi să capteze această apă pură.

În 1897, este numit director de lucrări şi hotărăşte ca Bucureştiul să fie alimentat cu apă din subteran, cu ajutorul unor rezervoare colectoare inovative. Hotorăşte amplasarea lor pe platoul Bragadiru, iar de aici, prin apeducte, apa ajunge la Grozăveşti, unde este filtrată. Calitatea apei era mult îmbunătăţită, oraşul alimentat, iar construcţia de la Bragadiru devine unicat în Europa, atât prin ingeniozitate, dar şi prin capacitatea sa uriaşă. Practic, se întindea pe o lungime de 6.560 de metri, o captare pe două grupe cu zece puţuri. Aşa ceva nu exista nicăieri în Europa. După modelul Bucureşti, Elie Radu a proiectat staţii de capatare şi reţele de alimentare cu apă în oraşele Sinaia, Turnu Severin, Sulina, Botoşani, Târgovişte, Brăila, Piteşti, Iaşi, Târgu Ocna. Modelul său a fost preluat, de altfel, de aproape toate oraşele României. Practic, Elie Radu a adus apa potabilă în casele românilor.

Elie Radu a contribuit la construirea șoselelor transcarpatice, realizate după Marea Unire cu Transilvania. În Ministerul Lucrărilor Publice a avansat continuu, ocupâd funcții ca subdirector, director și director general, ajungând la gradul de inginer inspector general clasa I. A construit 650 km de căi ferate după concepții proprii. Una dintre cele mai importante trasee de cale ferată realizate de el este linia Târgu Ocna - Comănești - Palanca. 

Gara din Brusturoasa, jud. Bacău, arh. Giulio Magni, 1899. S-a numit și halta Elie Radu. A fost dinamitată în al Doilea Război Mondial.

Prin Decretul Regal nr. 3294 din 4 octombrie 1892, studiul şi construcţia căii ferate Târgu Ocna – Comăneşti – Moineşti au fost încredinţate Serviciului de studii şi Construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice, reprezentat prin Elie Radu şi echipa compusă din inginerii C. Nicolau, C.Luţu, P. Cantuniari, S. Lahovari şi P. Budişteanu.

Calea ferată Târgu Ocna – Comăneşti a fost executată între anii1895 – 1898, reprezentând un segment din calea ferată transcarpatică Adjud – Ghimeş – Ciceu, legătură între Transilvania şi Moldova care a unit văile Oltului superior cu Valea Trotuşului.

La 27 noiembrie 1898, în timp ce se inaugura calea ferată Piteşti – Curtea de Argeş, pe Valea Trotuşului avea loc şi inaugurarea tronsonului de cale ferată Tg. Ocna – Comăneşti şi a clădirii de călători a staţiei Comăneşti.

A proiectat și realizat numeroase poduri din beton armat și tabliere metalice, o realizare deosebită fiind considerată legarea malurilor Siretului prin opt poduri. 

I se datorează proiectarea și construirea a 60 de clădiri de gări, remarcabile fiind cele de la Curtea de Argeș, Comănești și Galați. Sub conducerea sa a fost proiectată si realizată construcția clădirii Ministerului Lucrărilor Publice, în prezent Primăria Capitalei.

 O altă construcţie remarcabilă este amfiteatrul construit la Arenele romane, proiectarea şi construcţia fiind rezultatul colaborării dintre inginerul Elie Radu şi arhitectul Leonida Negrescu.

Inginerul Elie Radu a fost şi un inovator. A revoluţionat constuirea podurilor. Până la intervenţia sa, acestea erau în marea lor majoritate din lemn, putrede sau întărite cu tăblii aduse cu mari costuri din străinătate. Inginerul a adus construcţiile din beton armat, cu inovaţii proiectate de el. Şi astăzi la Bucureşti, la Polithenică, se păstrează aşa numita „grinda lui Elie Radu”, un monument tehnic inovativ construit de marele inginer la începutul secolului XX. Această grindă a fost pariul lui Elie Radu cu o societate care nu era încă pregătită pentru revoluţia tehnică în domeniul constucţiei. Era realizată din beton armat, pe baza unor calcule făcute de inginer, cu o deschidere de 8 metri. A fost testată, rezistând unor încărcături extreme şi asigurând prestigiul celui care a realizat-o. Ea a fost folosită pentru modernizarea majorităţii podurilor feroviare şi rutiere din România. Tot Elie Radu a realizat şi primele planşee din beton armat tot pentru poduri. 

A realizat podurile de şosea din beton armat peste Jiu, o operă uluitoare în acea perioadă, folosind arcuri, poduri peste Olt, Vedea, Teleorman, Argeş, Râul Doamnei, Prahova, Siret, la care se adaugă încă câteva zeci de poduri pe structură metalică peste alte râuri din ţară. A mai realizat şi peste 20 de kilometri de poduri de cale ferată, după calculele sale.

 Inginerul care a schimbat faţa României Elie Radu s-a implicat, purtând moştenirea tatălui său, în tot ceea ce a însemnat construcţii edilitare. Pur şi simplu a modernizat România modernă, introducând inovaţii tehnice, proiecte speciale şi noi materiale, precum betonul armat sau structurile metalice. Gara din Comneşti a fost oepra lui Elie Radu.A proiectat şi supravegheat construcţia a zeci de clădiri publice, gări făcute cu arhitecţi români şi după stil românesc, nu cum era obiceiul de până atunci, după modă austriacă sau franceză. Inginerul Elie Radu a ridicat şi clădirea care adăposteşte astăzi Primăria Capitalei.

• 1862: Louis Pasteur a folosit pentru prima dată procesul de pasteurizare (care îi poartă numele); alimentele erau încălzite la 100 de grade celsius, după care erau răcite brusc, în aşa fel încât însuşirile alimentului să rămână intacte.

La 20 aprilie 1862 a fost finalizată prima testare a procesului de pasteurizare, de către Louis Pasteur şi Claude Bernard. În anul 1886, Frans von Soxhlet, chimist agronom german, a sugerat primul că laptele vândut public ar trebui să fie pasteurizat. Termenul derivă aşadar de la numele lui Pasteur, dar von Soxhlet a fost cel care a sugerat aplicarea pe lapte a procedeului. Termenul „pasteurizare” derivă desigur de la munca de pionierat a lui Louis Pasteur în lupta sa pentru distrugerea microbilor prin tratament termic, dar zona de interes a lui Pasteur a fost vinul şi berea, nicidecum laptele. Pasteur a realizat că alterarea se datora reacţiilor chimice iniţializate de către microbii vii şi că motivul pentru care tratamentul termic împiedica alterarea era efectul distructiv pe care îl avea asupra acestor organisme vii.

Pasteurizarea este o metodă de conservare a produselor alimentare, mai ales a celor lichide, care constă în încălzirea alimentelor la o temperatură sub 100 °C, de obicei până la 60-70 °C, urmată de o răcire bruscă a acestora la 4-6 °C, pentru a distruge flora patogenă a produselor alimentare fermentabile şi în felul acesta a preveni alterarea acestora, păstrând intacte însuşirile alimentului.

Principalii factori care influenţează eficienţa procesului sunt temperatura şi timpul de pasteurizare. În alegerea valorilor acestor doi parametri, trebuie să se facă un compromis optim între distrugerea microflorei şi minimizarea efectelor secundare nedorite, urmărindu-se menţinerea valorii alimentare şi a structurii normale. Laptele nu poate fi considerat bun pentru consum decât după distrugerea totală a bacilului tuberculozei (Mycobacterium tuberculosis), care se poate realiza în două moduri diferite:

– încălzire la temperatura de 62 °C, timp de 6 minute, urmată de o răcire bruscă la 4 °C

– încălzire la temperatura de 72 °C, timp de 8-12 secunde, urmată deasemenea de o răcire bruscă la 4 °C.

Există şi o metodă de pasteurizare înaltă (UHT / Ultra High Temperature) sau instantanee, care se face la 80-95 °C pentru laptele de consum, iar pentru produsele lactate acide la 85 °C timp de 30 de minute sau 90 °C timp de 3 minute. Deşi are avantajul de a distruge un număr mare de microbi (99,9%) din numărul microflorei din laptele crud, ceea ce permite păstrarea nealterată o perioadă lungă, are şi dezavantajul ca reduce capacitatea de coagulare favorizând un coagul moale cu înglobare maximă de zer şi cu gust amar, reduce conţinutul de vitamine, cele mai sensibile fiind vitamina B12, acidul ascorbic şi produce, uneori, brunificarea (caramelizarea) laptelui prin formare de substanţe melanoide.

Febra tifoidă şi scarlatina, difteria, tuberculoza şi alte boli diareice erau transmisibile prin consumul de lapte. Dar se pare că până în anul 1886, când von Soxhlet a făcut această sugestie, nimeni nu se gândise la pasteurizarea laptelui pe scară largă. În 1891, unul din patru copii mureau la New York, mulţi din cauza consumului de lapte contaminat. Cifra a scăzut la unul din paisprezece după introducerea pasteurizării. Cu toate acestea, apariţia acestei tehnologii salvatoare nu a rămas necriticată. Unii au susţinut că tratamentul termic distrugea substanţe nutritive vitale din lapte şi produceau un gust „de ars”.

Pasteurizarea semnifică încălzirea scurtă a unei substanţe la 60 până la 90 °C urmată de o răcire bruscă pentru a distruge microorganismele.

Procedeul a fost numit dupa numele descoperitorului sau, Louis Pasteur.

Louis Pasteur (n. 27 decembrie 1822, Dole-Arbois — d. 28 septembrie 1895, Villeneuve l'Etang) a fost un om de ştiinţă francez, pioner în domeniul microbiologiei.

• 1879: S-a născut Paul Poiret, renumit creator de modă francez (în fr.couturier)(20 apr. 1879 - 28 apr. 1944). 

Este considerat primul star-designer din istoria modei. A revoluţionat lumea modei, câştigându-şi pe drept denumirea de King of Fashion, ca semn de recunoaştere pentru genialitatea sa în acest domeniu.

Viziunea lui Poiret, extrem de novatoare pentru întrega modă feminină contemporană cu el și ulterioară, se poate rezuma la parafraza eliberarea corpului femeii de orice fel de constrângeri. Prin modul în care a conceput toată îmbrăcămintea feminină, inclusiv prin inovațiile sale deosebite în domeniul linjeriei intime feminine, inventarea sutienului modern fiind una dintre cele mai cunoscute, Paul Poiret a fost un reformator din rădăcini al modei feminine.

Astfel, în 1909, publică împreună cu Paul Iribe și Georges Lapepe, o broșură intitulată "Les Robes de Paul Poiret", iar în 1911 o a doua intitulată "Les Choses de Paul Poiret". Aceste broșuri prezintă rochii, respectiv alte piese de îmbrăcăminte feminine, ca soluții elegante, simple, nerestrictive fizic și extrem de frumoase, un adevărat manifesto artistic al couturierului.

Paul Poiret, încercând cu succes combinaţiile de culori şi modele, a introdus termenul  de modă, de design;  a deschis la Paris prima casă de modă din istorie (1903). La începutul secolului 20, timp de 3 ani, viaţa sa artistică a fost un adevarat succes în Paris şi nu numai, perioadă cunoscută ca La Belle Epoque. După terminarea primului război mondial, între anii 1919 şi 1925, a mai avut un al doilea vârf de creaţie şi succes comercial.

Semnătura imagistică a creatorului de modă Paul Poiret a fost trandafirul, servind simultan şi ca element decorativ al creaţilor sale. Ca semnătură, pusă distinctiv pe unul din produsele sale, roza lui Poiret indica o piesă de îmbrăcăminte de care designerul era mândru.

Între 1909 și 1914, Paul Poiret a dominat fără egal scena pariziană de haute couture. Astfel, Poiret este primul creator de modă care a lansat, în 1911, propriul său parfum, numit Rosine după fata sa cea mai mare. De asemenea, cu aceeași ocazie, a lansat o linie de cosmetice proprii, fiind și primul creator de modă care a lansat o adevărată modă a pieselor de lenjerie intimă, croite pentru femei reale din lumea reală, părăsind moda corsetelor de tip "armură", extrem de stânjenitoare, dar realizatoare de "talie de viespe".

Artista, devenită apoi creatoare de modă Jeanne Lanvin și creatorul de modă Poiret și-a dat mâna în această realizare Le Bon Ton.

Printre designerii și artiștii celebrii ai timpului se număra și Raoul Dufy, care a fost angajat de Poiret, în anul 1909, să designeze motive pentru textilele folosite de acesta în designarea, realizarea și confecționarea pieselor sale de îmbrăcăminte.

Inspirat de către Art Nouveau, fiind totodată un precursor în domeniul său a ceea ce urma să devină Art Deco, Paul Poiret a creat haine cu motive bogate și complexe, lejere, largi, de tip manta sau togă, cu culori vii și contrastante, având un clar aer exotic, încorporând în produsele sale elemente de îmbrăcăminte din hainele purtate în viața de zi cu zi de oamenii din Asia Mică, Orientul Mijlociu și Asia de est.

Semnătura imagistică a creatorului de modă Paul Poiret a fost trandafirul, servind simultan și ca element decorativ al creaților sale. Ca semnătură, pusă distinctiv pe unul din produsele sale, roza lui Poiret indica o piesă de îmbrăcăminte de care designerul era mândru. Paul Iribe, un artist grafic și designer de bijuterii, același cu care Poiret a realizat în 1909 / 1911 broșurile manifestului său artistic, este artistul care a realizat și eticheta comercială a lui Poiret, desenul unui trandafir, însoțit de textul lui grafic "Paul Poiret à Paris."

Designerul a fost inspirat şi influenţat mai ales de soţia sa, Denise, considerată arhetipul femeii moderne. Denise i-a servit mereu drept model şi a impus un anumit gen de siluetă, care îl făcea să declare adesea că soţia sa este expresia idealurilor sale creative.

În aprilie 2005, la Paris, un comerciant de haine "vechi", Francoise Auguet a organizat o expoziție, urmată de o vânzare la licitație a 600 de haine de aceeași mărime, toate realizate de Paul Poiret pentru soția sa, Denise. Toate aceste haine, aflate în excelentă condiție, au fost păstrate pentru mai bine de jumătate de secol în dulapurile casei uneia din nepoatele lui Poiret.

Expoziția a fost un succes remarcabil, atât ca un eveniment monden cât și ca reușită financiară, vânzarea producând o sumă echivalentă a peste 2 milioane de dolari americani. Întreaga garderobă a Denisei Poiret, realizată în maniera prêt-à-porter, conținând rochii, tunici, robe, deux-pieces, pantaloni, bluze, ... realizate în cele mai variate stiluri europene, exotice, antice și moderne a uimit o generație care uitase sau nu știuse niciodată cine fusese, de fapt, Paul Poiret.

Couturierul Azzedine Alaia, unul dintre creatorii de modă contemporani cu un acut simț al istoriei modei, el însuși un colecționar de piese de îmbrăcăminte, a fost parte integrantă a reușitei evenimentului oferind clădirea propriei sale case de modă pentru expoziția ce a precedat vânzarea colecției lui Paul Poiret.

• 1902: Marie şi Pierre Curie, în laboratorul lor din Paris, au izolat cu succes săruri de radiu dintr-o substanţă minerală.

Marie şi Pierre Curie reprezintă două coordonate importante în istorie. Pe 20 aprilie 1902, cei doi, în laboratorul lor din Paris, au izolat cu succes săruri de radiu dintr-o substanţă minerală. Şi fiica lor, Irene, în 1934, alături de soţul său, a descoperit radiaţia artificială.

Marie, în 1894, l-a cunoscut pe fizicianul Pierre Curie, cu care a realizat cercetări în domeniul radioactivităţii, descoperind poloniul şi radiul. În anul 1903, datorită acestei performanţe, Marie şi Pierre primesc Premiul Nobel pentru Fizică, alături de Henri Becquerel. Devine prima femeie laureată cu Premiul Nobel.
După ce Pierre moare, în urma unui accident teribil, capul fiindu-i zdrobit de roţile unui vehicul tras de cai, Marie continuă singură cercetările. În 1914, a fost numită director al Institutului de Cercetare a Radiului din Paris. Apar consecinţele unei vieţi dedicate radioactivităţii, iar starea ei de sănătate se înrăutăţeşte cu fiecare an ce trece. La vârsta de 67, moare de leucemie. Cel care i-a alcătuit discursul comemorativ a fost chiar savantul Albert Einstein: „Cea mai mare operă ştiinţifică a vieţii ei, dovada existenţei şi izolarea elementelor radioactive, îşi datorează realizarea nu doar unei curajoase intuiţii, ci şi unei dăruiri şi tenacităţi în efectuarea muncii sale de cercetare, în împrejurimi inimaginabil de dure, cum nu s-au întâlnit adesea în istoria ştiinţelor experimentale".

• 1933: La Radiodifuziunea Română a avut loc prima retransmisie internaţională: spectacolul susţinut la Sofia (Bulgaria) de corul „Cântarea României”, sub bagheta dirijorului Mihai Botez.

• 1938: Dizolvarea partidului legionar "Totul pentru țară”.

Totul pentru Țară a fost partidul legionar, constituit în urma dizolvării Gărzii de Fier (1933) și format din elementele organizației dizolvate. L-a avut ca președinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din decembrie 1937, partidul a obținut 66 de mandate.

Istoria partidului a început în iunie 1927, când Corneliu Zelea Codreanu a înființat Legiunea Arhanghelul Mihail. În 1930 și-a luat numele de Garda de Fier, care a fost dizolvată de liberali în 1933. S-a reînființat sub numele de Totul pentru Țară. În noiembrie 1938, Carol al II-lea, din dorința de a instaura o guvernare personală, a hotărât "epurarea aparatului de stat de elemente legionare, principalii conducători "gardiști" au fost arestați și, ulterior (30 noiembrie 1938), 14 dintre ei - inclusiv Corneliu Zelea Codreanu - , executați"

La data de 20 aprilie 1938 a fost dizolvat partidul legionar ,,Totul pentru țară”, dizolvarea survenind datorită dorinței regelui Carol al II-lea de a instaura o dictatură personală, el hotărând arestarea și executarea principalilor conducători ai acestei formațiuni politice. Istoria partidului a început în iunie 1927, când Corneliu Zelea Codreanu a înființat mișcarea naționalistă ,,Legiunea Arhanghelul Mihail” ce avea ca doctrină reînnoirea spirituală şi morală a societății românești și care în 1930 și-a schimbat numele în ,,Garda de Fier”. În decembrie 1933, datorită cooptării ideilor fasciste de către Garda de Fier, primul ministru I.G. Duca va scoate formațiunea în afara legii, această decizie ducând la asasinarea de către legionari a premierului în gara din Sinaia la data de 29 decembrie 1933. După dizolvare, partidul legionar s-a reînființat sub numele de ,,Totul pentru țară” , formațiune politică ce se va evidenția prin etalarea ostentativa a valorilor creștine, pe care le opuneau iudaismului și ateismului sovietic. Având ca mijloc de propagandă cântecele intonate cu entuziasm, în alegerile din 1937, partidul a ieșit pe locul al treilea după Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc, obținând 15,5% din sufragiile liber exprimate ale românilor. La 20 aprilie 1938, Carol al II-lea, din dorința de a instaura o guvernare personală, a hotărât dizolvarea partidului legionar, iar în noiembrie același an, principalii conducători "gardiști" au fost arestați, 13 dintre ei, inclusiv liderul Corneliu Zelea Codreanu, au fost executați. La începutul anului 1940 regimul reprezentat de dictatura regală a negociat cu legionarii și s-a ajuns la o aparentă conciliere, iar după abdicarea lui Carol al II-lea, la 14 septembrie 1940, România a fost proclamată de către regele Mihai I ca "stat național-legionar" , iar Mișcarea Legionară (fostul partid "Totul pentru Țară") a devenit singura formațiune politică recunoscută de stat. Totuși, legionarii nu au condus singuri, din guvern făcând parte în principal militari și oameni ai partidelor istorice, iar puterea politică o va deține Ion Antonescu. Însă neînțelegerile dintre Antonescu și liderul legionar Horia Sima în privința politicii externe face ca în ianuarie 1941, Antonescu să-i destituie pe liderii legionari Constantin Petrovicescu și Alexandru Ghica, din funcțiile de ministru de interne, respectiv cea de prefect al poliției. Legionarii nemulțumiți ripostează și au loc evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute sub numele de ,,rebeliunea legionară” , ce va fi înăbușită de Antonescu cu ajutorul armatei.

• 1972:  S-a produs aselenizarea misiunii Apollo 16

Apollo 16, a zecea misiune cu echipaj uman la bord din cadrul Programului Spațial American Apollo, a fost a cincea misiune care a aselenizat și prima care a coborât într-un areal înalt. Lansată pe 16 aprilie 1972, a fost o misiune de clasă J, având ca noutate un Rover lunar și aducând înapoi pe Terra 94,7 kg de mostre de sol lunar.

Misiunea a inclus 3 activități extra-vehiculare: de 7,2 ore – 7,4 ore – 5,7 ore și o activitate extravehiculară trans-terestră. În ciuda defectării Modulului de comandă care era cât pe ce să anuleze aselenizarea, modulul lunar al lui Apollo 16 a aterizat cu succes pe înălțimile Descartes, pe 20 aprilie. Comandantul John W. Young și pilotul modulului lunar Charles Duke au petrecut aproape 3 zile pe suprafața lunară, în timp ce comandantul modulului, pilotul Ken Mattingly a orbitat Luna.

Un sub satelit a fost a fost lansat din Modulul de Service de pe orbita lunară pentru a derula experimente asupra câmpurilor magnetice și particulelor solare (primul sub satelit a fost lansat de către Apollo 15). Echipajul s-a reîntors pe Terra, intrând în contact cu Oceanu Pacific pe 27 aprilie.

 Să aveți o zi frumoasă!