1 August

Este a 213-a zi a anului. 
Au mai rămas 152 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 02 m și apune la 20 h 41 m.

Citatul zilei

„E mai bine să eşuezi în originalitate decât să reuşeşti în imitare.” (Herman Melville)

Ziua mondială a alăptatului natural

Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi UNICEF recomandă alăptarea exclusivă (fără apă, sucuri, ceaiuri sau lapte formulă) până la şase luni de viaţă, şi apoi continuarea alăptării în paralel cu alte alimente până la vârsta de doi ani.

Ziua mondială a alăptatului natural este organizată la iniţiativa WABA – World Alliance of Breastfeeding Action, o reţea internaţională de organisme ce lucrează împreună cu OMS şi UNICEF pentru promovarea alăptatului la sân.

Prima dată, această zi a alăptatului natural a fost celebrată în Marea Britanie, Franţa, Spania şi China (1992), iar în prezent în peste 170 de ţări, pentru a încuraja alăptarea şi pentru a îmbunătăţi starea de sănătate a bebeluşilor din toată lumea.

In perioada 1-7 august are loc Saptamana Internationala a Alaptarii, organizata la initiativa WABA – World Alliance of Breastfeeding Action, o retea internationala de organisme ce lucreaza impreuna cu OMS si UNICEF pentru promovarea alaptatului la san.

Prima data, saptamana alaptarii a fost celebrata in 1992, in Marea Britanie, Franta, Spania si China. De atunci, saptamana alaptarii este sarbatorita in fiecare an, de pe 1 pe 7 august, in peste 170 de tari, pentru a incuraja alaptarea si pentru a imbunatati starea de sanatate a bebelusilor din toata lumea.

In acest an sloganul evenimentului este “Vorbeste cu mine! – Alaptarea o experienta a timpului, a locului si a comunicării” si are ca scop sublinierea importantei comunicarii si a mijloacelor moderne de transmitere a informatiei pentru educare ca o investitie intr-un viitor sanatos.

In Romania, 30% dintre mame alapteaza in prima luna si numai 12,6% dintre ele isi mai hranesc copilul la san pana cand acesta implineste 6 luni. In tarile nordice, rata alaptarii exclusive este in jur de 89%.

Pentru a incuraja alaptarea, autoritatile romane au modificat criteriile de distributie a laptelui praf.  Astfel, numarul beneficiarilor va scadea la 11.000 anul acesta, de la 40.000 cat a fost in 2010. Din 2011, laptele praf se va acorda mamicilor pe criterii strict medicale si nu sociale, cum a fost pana acum.

Alaptarea si cele mai vechi dovezi ale ei

Cercetatorii australieni si americani au reusit sa dovedeasca, studiind dintii copiilor de Neanderthal, ca acestia erau alaptati de catre mamele lor pana la varsta de 7 luni, fiind modul lor de hranire exclusiv. Acestia au analizat concentratia de bariu din straturile diferite ale smaltului dintilor si au descoperit ca erau complet independenti alimentar de mama lor la varsta de 14 luni. Cantitatea de bariu este mai mare cand copilul este alaptat, scade subit cand acesta trece la diversificare si este intarcat, si creste mult cand acesta nu mai beneficiaza deloc de laptele matern in alimentatie.

Statuie infatisand mama alaptand

Statuie reprezentand pe Isis si Horus

Din istoria culturilor antice - Roma, Grecia, Egipt - aflam ca mamele isi alaptau exclusiv proprii copii. Apoi, alaptarea a inceput sa fie vazuta ca o activitate nedemna de familiile regale, si au aparut "alaptatoarele", femei care puteau sa alapteze copilul si sa il ingrijeasca, venind in ajutorul tinerei mame. Aceasta "moda" s-a extins si spre era noastra. Stim, de exemplu, ca profetul Mohammed si Louis XIV au fost alaptati de o astfel de femeie. Chiar si in prezent o astfel de practica este intalnita, mai ales cand mamele naturale nu pot alapta si isi doresc ca bebelusul sa beneficieze de proprietatile laptelui matern.

Charity

Louis XIV si Dame Longuet de La Giraudière 

Alaptarea isi castiga dreptul in secolul al XIX-lea

In jurul anilor 1820 a inceput o propaganda uriasa in ceea ce priveste alaptarea, iar actul alaptarii a devenit o mandrie pentru toate mamele. Constructiile culturale ale feminitatii incep sa se centreze pe maternitate si pe legatura speciala dintre mama si copilul ei, mai ales in era Victoriana. Multi pictori erau solicitati pentru a imortaliza acest moment intim si unic. Iar cand au aparut dagherotipurile, din ce in ce mai multe mame au pozat alaptandu-si odraslele, capturand importanta acestui rol matern.

Mama si copil, 1860

Tanara Mama, 1879

... si si-l pierde in secolul XX

Din pacate, in jurul anilor 1900 alaptarea si-a pierdut din importanta, pentru ca in 1950 sa intalnim o atitudine predominant reticenta, cum ca alaptarea este o activitate practicata numai de clasele sociale sarace si needucate. De fapt, femeile par sa isi fi pierdut instantaneu abilitatea de a alapta cand au inceput sa iasa pe piata formulele de lapte praf pentru bebelusi. Desi medicii insistau pe beneficiile alaptarii, perceptiile culturale au inceput sa se schimbe, iar alaptarea a inceput sa devina incompatibila cu conceptul de feminitate, pentru ca nu se potrivea cu ideea de femeie rafinata, fiind un act mult prea animalic. Asa ca, desi mamele din clasele sarace isi alaptau copii, numai 17% dintre mamele din familiile instarite preferau alaptarea in locul formulei.

Detaliu din Las Cigarreras de Gonzalo Bilbao, 1915

Interiorul unei fabrici de tutun

Alaptarea in prezent

Desi au existat numeroase campanii, atat americane cat si asiatice sau europene, care evidentiau beneficiile alaptarii, atitudinea negativa fata de alaptare a continuat sa persiste chiar si pana in anii 90.

1917 

1938

In tara noastra alaptarea era vazuta ca un act natural, insa era un subiect tabu, iar informatiile erau transmise din mama in fiica, nicidecum prin canale oficiale, de catre medici. Abia dupa 2000 influentele occidentale au inceput sa isi faca aparitia si in cultura tarii noastre, iar mamicile au constientizat nu numai importanta acestui act, ci si dreptul lor de a-si alapta copilul, de a cere consultanta in aceasta privinta si de a nu mai considera alaptarea un subiect tabu.

In prezent, subiectele controversate in epoca moderna nu mai tin neaparat de atitudinea fata de alaptare in sine, ci fata de alaptarea extinsa si de alaptarea in public. Lynne Grumet este mama care a aparut pe coperta Time Magazine alaptandu-si baiatul de 3 ani. O imagine care a facut mai mult rau decat bine campaniilor pro-alaptare, starnind valuri de reactii negative cu privire mai ales la varsta copilului, dar si la alaptarea in public. Asociate, cele doua nu au transmis mesajul care se dorea a fi transmis, acela ca alaptarea este un act natural, care vizeaza sanatatea copilului, si care nu trebuie sa fie vazut ca un afront daca este facut in public.

Ziua tanchiștilor

Prima zi a lunii august figurează în calendarul armatei ca zi a tanchiștilor militari. În anul 1919 se înființa în garnizoana Mihai Bravu primul batalion de care de luptă din Armata română. Cei 97 de ani de istorie a armei au fost marcați de colegii noștri din Batalionul 631 Tancuri “Oituz” printr-o frumoasă ceremonie militară și religioasă.

Ziua Tanchiștilor este marcată, anual, la 1 august.

Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de ''care de asalt'', act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României. Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, înființându-se aici, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formațiune de tancuri a Armatei Române. Datorită spațiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgoviște, iar la 1 ianuarie 1921, a luat ființă Regimentul de Care de Luptă.

Intuind avantajele oferite de carele de luptă, conducătorii armatei române au desfășurat o campanie stăruitoare pe lângă factorii de decizie politică, în scopul introducerii și integrării acestora în structurile trupelor de uscat. Într-un timp relativ scurt, cu prețul unor mari eforturi materiale, s-au înființat subunități și mari unități de tancuri.

Arma tancuri și-a dovedit rapid utilitatea și competitivitatea și a contribuit, hotărâtor, la accelerarea acțiunilor de luptă. Prin mobilitate, putere de izbire și de foc și o eficientă protecție a echipajelor, tancurile au justificat întrebuințarea lor preponderentă în acțiunile ofensive. România a fost printre primele țări din Europa și chiar din lume care și-a înzestrat armata cu acest tip de armament.

Sărbătoare populară: Macavei

Este o sărbătoare cu dată fixă, închinată unui personaj creştin, care ar fi fost prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins de flăcări. Această sărbătoare, celebrată în anumite zone ale ţării, coincide cu începutul Postului Sfintei Marii.
Despre cei 7 Sfinți Mucenici Macabei, pomeniți pe 1 august, se știe că au fost frați evrei, foarte credincioși. Trăind pe vremea împăratului Antioh, care voia să distrugă neamul evreiesc, au fost chinuiţi până la moarte într-un cuptor plin de jar şi foc. Oamenii le respectă ziua și duc la biserică flori și spice de grâu, la sfințit, pentru ca apoi să le folosească de leac. Boabele de grâu sfințite se folosesc de sămânță, pentru recolte bogate. Se stropesc cu agheazmă grădinile şi livezile. Se sfinţesc la biserica spice de grâu scuturate prin frecarea lor în podul palmelor, amestecând boabele obţinute cu sămânţa ce urmează a fi semănată.

În ziua de Macavei, oamenii stropesc cu agheasmă grădinile şi livezile, sfinţesc la biserică spice de grâu scuturate prin frecarea lor în podul palmelor, amestecând boabele obţinute cu sămânţa ce urmează a fi semănată, scot ultima miere de la stupii de albine, culeg plante de leac specifice sezonului.

Sărbătoare naţională în Elveţia

 Aniversarea creării Confederaţiei Elveţiene

Elveţia este un mic stat federal în Europa Centrală, cu o lungă tradiţie în neutralitatea politică şi militară, motiv pentru care este sediul multor organizaţii internaţionale.

În anul 1291, reprezentanţii cantoanelor Uri au semnat Scrisoarea de Alianţă, care le-a unit în lupta contra autorităţii sporite a Austriei, deţinătoarea din acea perioadă a tronului german imperial al Sfântului Imperiu Roman.

O oază de stabilitate şi pace într-o Europă din ce în ce mai agitată din punct de vedere politic, social şi economic, Elveţia, supranumită şi Ţara Cantoanelor poate fi considerată un adevărat model de democraţie şi bunăstare.

Ţara mică şi muntoasă din mijlocul Europei a ajuns în cei peste 700 de ani de existenţă, una dintre cele mai bogate ţări din lume din punct de vedere a produsului intern brut pe cap de locuitor, în timp ce Zurich şi Geneva au fost considerate ca fiind oraşele cu cea mai înaltă calitate de viaţă, pe locurile doi şi trei în topul mondial. Tot aceste două oraşe reprezintă centre economice de importanţă globală, fiind şi sediul unor mari organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), căreia Elveţia i s-a alăturat de abia în anul 2002.

Cunoscută la nivel mondial drept una dintre cele mai pacifiste ţări din lume şi neutră din punct de vedere militar, Ţara Cantoanelor nu s-a mai aflat în stare de război pe plan internaţional de aproape două secole, din anul 1815, politica sa externă fiind în schimb una foarte activă şi foarte orientată spre procese de construire a păcii în întreaga lume. În acelaşi spirit al binefacerii şi al pacifismului, Elveţia este şi locul naştere al celei mai mari mişcări umanitare din lume, Crucea Roşie Internaţională.

Cu trei regiuni principale lingvistice şi culturale: germană, franceză şi italiană, Confederaţia Elveţiană, nu formează o naţiune în sensul unei identităţi comune etnice sau lingvistice. Sentimentul puternic de apartenenţă la ţară se bazează pe contextul istoric comun, valori comune (federalism şi democraţie directă) şi simbolism, înfiinţarea Confederaţiei Elveţiene fiind datată în mod tradiţional la începutul lunii august, anul 1291.

Naşterea unei naţiuni

Atunci reprezentanţii cantoanelor Schwyz, Uri şi Unterwald au semnat o Scrisoare de Alianţă, actul fondator al Confederaţiei (Tratatul Federal), care le-a unit în lupta contra autorităţii din ce în ce mai mari a Austriei, deţinătoarea din acea perioadă a tronului german imperial al Sfântului Imperiu Roman. Tot atunci cele trei cantoane reunite prin reprezentanţii lor la Rutli, în apropierea lacului Lucerna au depus un jurământ de fraternitate şi sigiliul unui pact de ajutor reciproc în cazul în care libertăţile lor vor fi ameninţate de către agresori din afară. Acest document este doar unul dintre cele câteva zeci de acte şi tratate consemnate pe teritoriul Elveţiei în perioada de la mijlocul secoului XIII până la mijlocul secolului XIV. Fondarea Vechii Confederaţii Elveţiene mai este deseori asociată cu Pactul de la Brunnen din 1315.

Tratatul Federal devine pentru prima oară cu adevărat important în istoria modernă, la data de 21 noiembrie 1889 în cadrul unui raport al Departamentului Federal pentru Afaceri Interne, care sugera ca Berna să găzduiască în anul 1891 o sărbătoare care să aniverseze cei 700 ani de existenţă a oraşului împreună cu cei 600 ani de existenţă a Confederaţiei. Cu toate că începutul lunii august a fost luat în vizorul legislativului elvenţian încă din 1889 ca fiind momentul de sărbătorire a Zilei Naţionale, anunţul oficial avea să fie făcut de abia în 1994, când data de 1 august a fost aleasă drept Ziua Naţională a Elveţiei.

Tradiţii şi obiceiuri de 1 august

Dacă e să judecăm imaginea pe care o are o ţară uitându-ne la modul cum îşi sărbătoreşte Ziua Naţională atunci în mod cert Elveţia oferă o panormaă relaxantă şi plăcută. Fără parade militare sau discursuri grandioase, în fiecare an, la începutul lunii august Elveţia se luminează la faţă pentru a comemora naşterea Confederaţiei. Focuri de artificii care brăzdează cerul serii, de obicei aprinse de pe dealuri şi munţi, şi copii care se plimbă pe străzile oraşelor cu felinare aprinse, toate acestea oferă privitorului o privelişte cu adevărat impresionantă.

Ziua Naţională a Elveţiei, sărbătorită de populaţie doar în oraşe, reprezintă şi o oportunitate pentru aceştia de a asculta şi urmări singurul discurs oficial, cel al Preşedintelui Confederaţiei, difuzat doar de un singur post de radio şi un singur post de televizune. Acesta le reaminteşte elveţienilor că oraşele lor sunt unite în cantoane, care la rândul lor formează Confederaţia Elveţiană. Cântecele, muzica, spectacolele şi concertele completează imaginea unei zile pline de evenimente plăcute şi liniştite, şi care alături de intonarea imnului elveţian creează tradiţiile Zilei Naţionale. O altă tradiţie inedită este cea a brutarilor elveţieni care pe 1 august îşi decorează pâinile cu drapelul ţării.

 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1401:  S-a născut filosoful şi savantul italian, de origine germană, Nicolaus Casanus, autorul teoriei coincidenţei contrariilor şi a primei hărţi geografice a Europei Centrale şi de Răsărit.

Nicolaus Cusanus, numele latinizat al lui Nikolaus von Kues (Cusa), cu adevăratul nume Nikolaus Chrypffs sau Krebs, (n. 1401, Kues – azi Bernkastel-Kues/Germania – d. 11 august 1464, Todi/Umbria, Italia), a fost un învățat german, savant multilateral, filosof și teolog, jurist, astronom și matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura europeană a secolului al XV-lea.

Născut într-o familie de comercianți, a crescut într-un mediu monahal, fiind educat de frații congregației din Deventer, care îl inițiază în mistica înoitoare denumită Devotio moderna. Studiază dreptul și matematica la renumita Universitate din Padova, unde, în 1423, își ia doctoratul cu o dizertație în domeniul dreptului canonic. Ca arhidiacon de Liège, devine membru al Conciliului din Basel (1432), care avea sarcina reformării Bisericii și a Imperiului. În această calitate, redactează o scriere în care atribuie Conciliului o competență superioară celei deținute de Papă; mai târziu își retrage această teză și devine un apărător activ al papalității. Este trimis la Constantinopol, și încearcă fără succes realizarea unirii Bisericilor din Orient și Occident. În 1440 revine în Germania în calitate de emisar papal. În 1448 este înălțat de Papa Nicolae V la demnitatea de cardinal și, în 1450, este numit episcop de Brixen (Bressanone). Arhiducele Sigismund de Austria, adversar al ideilor reformatoare, se opune acestei numiri. În 1460, Cusanus este încarcerat, fiind eliberat de Papa Pius II, în timp ce Sigismund este excomunicat. Cu toate acesta, Nicolaus Cusanus nu se mai poate întoarce în dioceza sa, devine cardinal al Curiei Romane și consilier al Papei. În conflictul cu papa, Sigismund capitulează în 1464, la câteva zile după moartea lui Cusanus pe 11 august în localitatea Todi din Umbria. Corpul său a fost înmormântat în biserica San Pietro in Vincoli din Roma, dar mai târziu s-a pierdut; inima i-a fost dusă – conform dorinței sale – în altarul capelei din Kues, unde se găsește și azi în custodia Fundației Cusanus, care păstrează și cea mai mare parte a manuscriselor sale.

• 1473: Atestarea documentară a orașului Zalău.

Matia Corvin, regele Ungariei și Boemiei, a declarat Zalăul pentru prima dată oraș-târg, „oppidum Zilah” (cetatea Zilah), privilegiu care scotea orașul de sub dominația comitatului, ceea ce îi conferea dreptul de comerț liber cu toată țara și îl făcea independent economic într-o eră în care bunul plac al aristocrației și al monarhului erau singurele criterii de împărțire a dreptății și de conducere a statului.

Prima mențiune scrisă cu privire la Zalău se află în Gesta Hungarorum, numită și Cronica lui Anonymus (notar al regelui Béla al III-lea al Ungariei) lucrare apărută în jurul anului 1200.

În baza acestei surse, Zalăul va fi existat ca așezare încă din jurul anului 900. După marea invazie mongolă, care a pustiit orașul în 1241, Zalăul a ajuns în 1246 sub administrația episcopatului catolic de Oradea.

Această tutelă s-a menținut până în 1542, când Zalăul a intrat în componența Principatului Transilvania.

• 1714:  Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin, fiind cel dintâi român care devine membru al unui înalt for ştiinţific internaţional.

• 1744: S-a născut naturalistul francez Jean-Baptist Lamarck, fondator al primei teorii unitare despre evoluţia lumii organice; 
  

A fost una dintre marile personalităţi din istoria biologiei. El a elaborat o metodă de clasificare a plantelor simplă şi foarte eficientă. Lamarck a creat termenul folosit şi în prezent „nevertebrate”, în clasificarea cărora a descris numeroase specii cu o mare precizie.

• 1774: Chimistul englez Joseph Priestley a obţinut pentru prima dată oxigen pur, pe care l-a numit un nou „tip de aer”.

Oxigenul este un element chimic din tabelul periodic avand simbolul O si numarul atomic 8. Este un gaz. Oxigenul (O2) reprezinta 21% din aer si este un element esential pentru supravietuirea tuturor vietuitoarelor de pe Pamant. Exista totusi bacterii care pot trai fara prezenta oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase). Oxigenul este cel mai raspandit element de pe planeta, gasindu-se atat in stare libera cat si sub forma de compusi. In stare libera, oxigenul se afla fie sub forma moleculara in aer (21%), fie sub forma de ozon (O3) in straturile superioare ale atmosferei. Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid si putin solubil in apa. Este de 1,1 ori mai greu decat aerul. Acesta se lichefiaza foarte greu la o temperatura de -183 °C. Oxigenul intra in compozitia unui numar mare de compusi, atat in substante organice (grasimi, proteine, zaharuri, alcooli) cat si in substante anorganice (apa, oxizi, silicati, carbonati, azotati, fosfati, sulfati etc.). Oxigenul a fost descoperit de catre suedezul Carl Wilhelm Scheele (1772) si englezul Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid rosu de mercur intr-o capsula asezata sub un clopot de sticla din care se scosese aerul si care a fost scufundat partial in mercur. Dupa incalzirea capsulei, focalizand cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezenta unui gaz. Chimistul a numit noua prezenta gazoasa „aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier da „aerului deflogisticat” o noua denumire – oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvantul oxigen inseamna producator de acizi. Denumirea propusa de Lavoisier provine dintr-o eroare a marelui chimist care considera ca toti acizii contin oxigen. Oxigenul intretine viata si arderea. Se utilizeaza in medicina, aparat autonom de respirat sub apa in circuit inchis pentru scafandri de lupta, albirea tesaturilor, sudura, taierea metalelor, sinteza acizilor, motoare, obtinerea experimentelor. Oxigenul prezinta cei mai multi atomi.

• 1793:  Kilogramul a fost introdus în Franţa ca prima unitate de măsură metrică a greutăţii. Franţa a devenit primul stat ce utilizează sistemul metric.

• 1819: S-a născut prozatorul şi poetul Herman Melville: “Moby Dick”, “Timoleon”; (d. 28 septembrie 1891).

Herman Melville (n. 1 august 1819, New York – d. 28 septembrie 1891, New York) a fost un scriitor și eseist american, cunoscut mai ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru.

Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin și exotic, creator de tipuri umane de puternică vitalitate, a scris romane inspirate din viața indigenilor insulari din mările Sudului, evocând relațiile dure dintre oamenii mării sau aspirația eroului romantic către un ideal inaccesibil. De asemenea, a fost un maestru al povestirii și al jurnalelor de călătorie. Opera sa poetică, valorificată postum, de celebrare a unor bătălii și eroi din Războiul Civil, de evocare a peisajului marin sau de meditație lirico-filozofică asupra vieții, îl situează printre poeții reprezentativi ai secolului al XIX-lea.

• 1831: Era inaugurat noul London Bridge – Podul Londrei. 

Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a devenit evident ca vechiul Pod al Londrei, construit cu mai bine de 600 de ani inainte, trebuie inlocuit. Era stramt si uzat, blocand traficul pe rau. In 1799 s-a tinut un concurs de proiecte pentru a inlocui vechiul pod. Acesta a fost inlocuit cu o structura din 5 arcade de piatra proiectata de inginerul John Rennie. Fiul proiectantului a construit podul la 30 de metri in amonte fata de vechiul pod. Lucrarile au inceput in 1824, iar piatra de temelie a fost pusa in batardoul de sud pe 15 iunie 1825. Vechiul pod a continuat sa fie folosit in timp ce se construia noul pod si a fost demolat dupa inaugurarea din 1831. Amplasarea noului pod a impus construirea strazilor mari de legatura, iar aceasta modificare a costat mai mult decat constructia podului. Costul total al constructiei a fost de 2,5 milioane de lire sterline (186 milioane de lire sterline in 2010) si a fost platit de Corporatia Londrei si de guvern. Un fragment din vechiul pod a fost pus in arcada turnului din biserica St. Katharine din Merstham. Podul lui Rennie avea o lungime de 283 de metri si o latime de 15 metri. Inaugurarea oficiala a avut loc la 1 august 1831. Regele William al IV-lea si regina Adelaide au participat la banchetul care s-a tinut intr-un pavilion ridicat pe pod.

• 1883:  S-a născut Pantelimon Halippa, publicist şi om politic român, considerat unul dintre cei mai importanţi militanţi pemtru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România.

Halippa a înfiinţat în 1917 Partidul Naţional Moldovenesc, după care a fost vicepreşedintele şi apoi preşedintele Sfatului Ţării, contribuind la Unirea cu România. A luat parte la adunările de la Cernăuţi şi de la Alba Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi a Transilvaniei cu România.

În 1908 şi 1912 a colaborat la revista „Viaţa românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvînt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.

Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940). În 1932 a editat şi a condus revista “Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim.

Pantelimon Halippa a scris peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum – „Flori de pîrloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu.

A scris şi cîteva studii istorice: „Bessarabia do prisoedinenia k Rossii” (1914), „Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, „B. P.Hasdeu” (1939). Postum, i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001).

În colaborare a mai semnat şi cartea „Testament pentru urmaşi” (1991).

• 1915:  S-a născut Gellu Naum, poet, prozator şi dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaţionale, fiind încununată cu premii importante („Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România” pentru întreaga activitate literară, 1986; „Premiul european de poezie”, 1999; „The American Academy Arts Aeard”, 2002, etc).

La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda și Elveția.

Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

 

• 1921:  A fost creată Curtea Internaţională de Justiţie (Haga), principalul organ judiciar al Naţiunilor Unite, 

având ca principale funcţii soluţionarea litigiilor prezentate de către statele membre şi de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaţionale, agenţiilor şi a Adunării Generale a ONU.

Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept Curtea Mondială sau CIJ; franceză Cour internationale de justice) este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii de la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele membre și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală Internațională, care are de asemenea potențial „global” de competență.

• 1936: Sunt deschise Jocurile Olimpice de vara de la Berlin (ultimele din perioada interbelica).

Participarea românească la Jocurile Olimpice a fost mai mare decât la ediţiile precedente ale Olimpiadelor. În 1936, oficialităţile au sprijinit nu numai deplasarea unei numeroase delegaţii sportive, ci şi a unor grupuri de elevi, studenţi, dansatori, corişti, totalizând peste 100 de persoane.

Atleţii români deşi se pregătiseră câteva luni au înregistrat rezultate modeste.

Probele de călărie, dominate de concurenţii germani, au adus în final prima medalie olimpică pentru delegaţia românească. În proba individuală a Marelui Premiu al naţiunilor a fost nevoie de o întrecere de baraj pentru desemnarea campionului. După ce concurenţii aflaţi la egalitate – germanul Kurt Hasse şi românul Henri Rang – au parcurs un nou traseu, Rang s-a clasat pe locul al doilea, obţinând medalia de argint.

• 1943: Aviatia americana ataca cu 177 bombardiere decolate de la Benghazi, Libia,zona petrolifera de pe Valea Prahovei.

Operaţiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1 august 1943, avea drept scop să distrugă nouă rafinării din jurul oraşului Ploieşti.

Avioanele americane au bombardat zacamintele de petrol de langa Ploiesti si Campina, producand mari pierderi umane si materiale Romaniei.

Cu toate acestea,in ciuda unei pregări îndelungate, „Valul nimicitor” a fost totusi un eşec: la Ploieşti nu s-a înregistrat „niciun fel de micşorare a capacităţii globale de producţie”, dar aviaţia americană a pierdut într-o singură zi 53 de avioane şi 660 de militari ( 310 au fost ucişi, iar restul au căzut prizonieri).

Cât priveşte pagubele materiale produse de bombardament, informaţiile diferă, evident, în funcţie de surse. Estimările americane au indicat, astfel, distrugerea a 40% din capacitatea de producţie a rafinăriilor. Adevărul e însă că majoritatea lor a rămas neatinsă, iar cele lovite într-adevăr si-au revenit în numai câteva săptămâni.

Conform evaluării efectuate în septembrie 1943 de către Ennemy Oil Committee asupra rezultatelor bombardamentelor de la Ploieşti din 1 august 1943: „nu a fost înregistrată nicio micşorare a capacităţii globale de producţie”, multe dintre rafinarii operând, înaintea atacului, sub capacitatea maximă.

Să aveți o zi frumoasă!