Este a 273-a zi a anului.
Au mai rămas 92 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 12 m și apune la 18 h 59 m.
Au mai rămas 92 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 12 m și apune la 18 h 59 m.
Citatul
zilei
„Cea mai sigură cale
pentru a nu eșua este să te determini să reușești !” ( Richard Sheridan)
Ziua Internațională a
Traducătorilor este sărbătorită în întreaga lume la 30 septembrie. Decretată,
în 1991, de Federația Internațională a Traducătorilor (FIT) sub egida UNESCO,
pentru a sublinia importanța profesiei de traducător și a multilingvismului,
prin promovarea diversității lingvistice și culturale, este celebrată simbolic
de Sfântul Ieronim, sărbătorit la această dată în calendarul romano-catolic.
Sfântul Ieronim a fost traducătorul "oficial" al Bibliei din limba
greacă, ebraică și aramaică în limba latină, în secolul al III-lea.
Ieronim din Stridon – patronul traducătorilor (n. cca. 347 – d. 30 septembrie 420) a fost un important teolog creştin care este considerat ca fiind unul dintre cei patru părinţi ai Bisericii din Apus şi doctor al Bisericii.
Este cunoscut mai ales
datorită traducerii Bibliei din ebraică, greacă şi aramaică în latină, la
cererea Papei Damasus I, care i-a cerut să revizuiască vechile traduceri ale
Noului Testament. Traducerea Sfântului Ieronim, Biblia Vulgata, reprezintă şi
în ziua de azi textul oficial al Bibliei pentru Biserica Romană.
Pe lângă traducerea
Bibliei, Sfântul Ieronim se remarcă şi prin scrierile sale originale, dogmatice
şi politice, istorice şi prin comentariile teologice.
Ziua Internaţională a Traducătorului este un proiect al EUNIC Varşovia. Organizatorii sunt institute membre ale reţelei EUNIC Varşovia (British Council, Forumul Cultural Austriac, Institutul Camőes, Institutul Goethe, Institutul Slovac, Institutul Cultural Bulgar, Institutul Cultural Danez, Institutul Cultural Român-Varşovia, Pro Helvetia) precum şi Reprezentanţa Comisiei Europene în Polonia.
Proiectul „Ziua Internaţională a Traducătorilor” doreşte să aducă un omagiu meseriei de traducător, în particular traducătorilor din diferite limbi străine în limba polonă, „ambasadori” ai literaturilor respective în Polonia.
Evenimentul reuneşte
traducători consacraţi, invitaţi să discute despre propriile experienţe ca
traducător: muncă, metode, trucuri, cele mai mari greşeli, cele mai importante
realizări, etc.
Ziua Internaţională a
Traducătorilor este sărbătorită în întreaga lume la 30 septembrie, de ziua
Sfântului Ieronim, traducător al Bibliei din limba greacă, ebraică şi aramaică
în limba latină la cererea papei de a revizui traducerile vechi ale Sfintei
Scripturi.
În 2018 această zi subliniază rolul traducerii în promovarea înțelegerii patrimoniului cultural intangibil al altora, pentru a încuraja respectul reciproc în lumea noastră în schimbare.
În 2018 această zi subliniază rolul traducerii în promovarea înțelegerii patrimoniului cultural intangibil al altora, pentru a încuraja respectul reciproc în lumea noastră în schimbare.
Gânduri legate de vocaţia de traducător:
„Gândirea comună
europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar exista
Europa, nu ar exista literatura mondială. Fără traducători eu nu l-aş fi citit
pe Cervantes, iar dumneavoastră pe Kafka. Traducătorii sunt de o mie de ori mai
importanţi decât deputaţii din Parlamentul European”. (Milán Kundera, romancier
şi un eseist francez de origine cehă)
„Traducerea este un don
de soi – un act/gest de dăruire de sine, de abnegaţie, de sacrificiu dacă
vreţi, ce altceva înseamnă să-ţi pierzi liniştea, somnul până în clipa în care
vei reuşi să traduci cum trebuie un vers dintr-un mare poet român, stând uneori
18 – 20 ore din 24 pironit în scaun sau nopţile cu ochii în tavan, căutând
ideea salvatoare, fărâma de geniu cu care poţi echivala geniul marelui Poet
într-o limbă modern? Sau ferfeniţând dicţionarele pe care ai dat o avere, în
căutarea soluţiei optime, sfidând problemele puse ochiului de ecranul
monitoarelor de calculator, atunci când trebuie consultate – cuvânt cu cuvânt –
şi marile dicţionare de limbă de pe Internet. Un dar nepreţuit, plătit uneori
cu un preţ prea mare, pe care infinit de puţini semeni ştiu să-l aprecieze, iar
instituţiile statului, practic niciodată!”. (Prof. Dr. Constantin Frosin:
„Traducerea ca Dar“)
„Utilitatea traducerii
rezidă, înainte de toate, în îmbogăţirea limbii ţintă, deoarece frecventarea
unei alte limbi favorizează cunoaşterea noilor idei”. (Marie-Claude Frédéric Vaultier – Despre
Traducere – 1812).
Cu aproximativ 7.000 de
limbi vorbite în lume, schimburile la nivel planetar de orice natură nu ar fi
posibile fără traducători. Refugiații, solicitanții de azil, turiștii și cei
care lucrează în străinătate se confruntă cu situații în care au nevoie de un
traducător sau interpret pentru a putea comunica. Serviciile lingvistice sunt
esențiale pentru alte domenii, precum cele sociale, guvernamentale și mai ales
pentru multitudinea de documente legale.
Traducătorii,
interpreții și terminologii, mediatori indispensabili în contexte interlingvistice
și interculturale, au o responsabilitate specială în ceea ce privește
conservarea multilingvismului și promovarea unei interacțiuni armonioase între
toate limbile lumii. Apariția unor tehnologii din ce în ce mai performante,
creșterea accesului la internet, dezvoltarea comerțului mondial și
intensificarea cooperării științifice și culturale au consolidat importanța
rolului traducătorilor, interpreților și terminologilor în lumea modernă.
Totodată, responsabilitatea lingviștilor profesioniști a crescut: serviciile
lor trebuie să respecte norme riguroase privind acuratețea și calitatea, redând
totodată cele mai mici nuanțe ale limbii de origine.
Asociația Traducătorilor din România este o organizație profesională non-profit, având ca misiune promovarea și reprezentarea la nivel național și internațional a traducătorilor, interpreților și terminologilor din România, apărarea drepturilor și intereselor lor nepatrimoniale, promovarea unui standard de înaltă calitate a traducerii în mediul profesional românesc. ATR este membru plin al Federației Internaționale a Traducătorilor.
FIT (Fédération
Internationale des Traducteurs/International Federation of Translators) este un
grup internațional care reunește asociații de traducători, interpreți și
terminologi. FIT are peste 100 de asociații profesionale afiliate, reprezentând
peste 80.000 de traducători din 55 de țări. Scopul Federației este de a promova
profesionalismul în disciplinele pe care le reprezintă.
Principalele
repere din istoria traducerii.
Punctul de plecare cel
mai cunoscut al activităţii de traducere este unul biblic-mitologic, şi anume
este vorba despre lucrările legate de renumitul Turn Babel unde au apărut
multilingvismul omenirii şi problemele legate de acesta.
Fragment antic din Septuaginta |
Începuturile concrete
ale activităţii de traducere se pierd în negura timpului, undeva în jurul
anului 270 î.H., când 70 de înţelepţi evrei din Egipt au tradus Vechiul
Testament din ebraica în greacă, ca urmare a colonizării greceşti; aceasta se
presupune a fi prima operă tradusă şi poartă numele de Septuaginta. Legenda,
transmisă prin Scrisoarea lui Aristeas şi de Philon din Alexandria spune că
traducerea s-a realizat la Alexandria, în secolul al III-lea î.Hr., sub domnia
lui Ptolemeu al II-lea (285-247). Conform altei ipoteze, Ptolemeu însuşi s-ar
fi aflat la originea iniţiativei, din dorinţa de a cunoaşte codul de legi al
unei comunităţi importante din Egipt, cum era comunitatea evreiască.
În anul 60 d.H., Marcu,
Ioan, Luca şi Matei au scris cele patru Evanghelii care constituie textele
fondatoare ale creştinismului actual. Aceste evanghelii au fost grupate sub
numele de Noul Testament care, asociat Vechiului Testament, formează Biblia.
În 384, Sfântul Sophronius Eusebius Ieronim, un erudit care cunoştea greaca şi latina, a mers la cererea Papei pe Pamântul Sfânt din Bethleem şi a învaţat limba ebraică. El a devenit apoi traducătorul celei de-a doua versiuni a Bibliei în limba latină, după Vetus Latina. Traducerea acestuia poartă numele de Biblia Vulgata (versiune a Bibliei folosită şi astăzi de Biserica Romano-Catolică) şi a constituit un text de referinţă timp de 15 secole.
În secolul al VIII-lea,
arabii călătoreau mult, în special în Grecia, ţara cu care aveau strânse
relaţii comerciale. Aceştia au fost astfel expuşi culturii şi limbii greceşti
şi au adus numeroase documente scrise pe velin (piele de animal) sau tablete.
Arabii erau interesaţi în special de texte ştiinţifice şi filosofice şi au
tradus autori precum Hippocrate, Aristotel sau Platon. Această activitate
intensă de traducere a făcut din Bagdad al doilea centru mondial de
traducere; a urmat apoi instituţionalizarea studiilor de traducere datorită
creării celebrei Case a Înţelepciunii, una dintre cele mai mari biblioteci din
întreaga istorie a Asiei, care până în secolul XIII, momentul distrugerii sale,
ajunsese să găzduiască documente din surse greceşti, lucrări din Regatele din
China şi India şi cărţi din întreaga lume islamică. Aici a fost încurajată
apariţia noilor profesii: traducători, copişti, corectori. Sfârşitul
bibliotecii a venit odată cu distrugerea Bagdadului de către armata mongolă
condusă de Hulagu Khan. Toate cărţile din Casa Înţelepciunii, sute de mii de
documente istorice, au fost pierdute.
În 712, arabii descoperiseră
hârtia în China şi creaseră primele manuscrise în Bagdad, în 794; folosirea
hârtiei a devenit curentă în Europa abia în secolul al XV-lea, odată cu
tipărirea Bibliei de către Gutenberg.
Secolele al XI-lea şi
al XII-lea au cunoscut dezvoltarea traducerii în Europa, în special în Spania,
unde, după modelul Casei Înţelepciunii arabe, a fost creată Şcoala de
Traducători din Toledo. De fapt, arhiepiscopul Raymond de Toledo a dorit să
întemeieze un grup de traducători (“Colegio de Traductores”) pentru a instaura
în cadrul acestuia un proces de traducere mai structurat: verificarea
terminologiei, recitirea aprofundată a traducerilor, etc.
În 1337, regele Carol
al V-lea al Franţei a întemeiat Biblioteca Naţională, care număra circa o mie
de manuscrise. În 1348, „Decameronul” lui Boccaccio a fost tradus din toscană
în franceză, reprezentand prima traducere dintr-o limbă vernaculară (alta decât
latina şi greaca) în alta.
În secolul al XV-lea,
reforma Bisericii Catolice şi naşterea protestantismului a făcut din traducere
o activitate periculoasă, iar traducătorii au fost persecutaţi. Biblia Vulgata
a Sfântului Ieronim a fost detronată de traducerea Noului Testament din greacă
în latina realizată Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez. Considerat
precursor al reformei religioase, Erasmus nu a aderat totuşi la protestantism,
promovând în mod consecvent spiritul de toleranţă religioasă.
În secolul al XVI-lea,
Renaşterea a marcat dezvoltarea traducerilor în limbi vernaculare, precum
„Cântecul lui Roland” sau „Tristan şi Isolda”, opere care datează din Evul
Mediu.
În anul 1521, la
Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat primul
document scris, compact şi unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi în limba
română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea
conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele
Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce
tocmai se pregătea la sudul Dunării.
În 1688 apare
prima versiune completă de traducere a Bibliei de Şerban Cantacuzino, publicarea fiind
susţinută de poliglotul Nicolae Milescu şi episcopul moldav Petru Movilă.
Traducerea ca activitate lingvistico-literară devine idee motrice a operei lui Dimitrie Cantemir, personalitate literară şi politică, care este primul român tradus în limbi străine: „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, scrisă în latină, apare în 1724 la Londra.
Traducerea poeziilor
populare, adunate de
marele poet, dramaturg
şi prozator Vasile Alecsandri
apare la Paris în
1852: Poésies roumaines, Les
Doinas, Poésies Moldaves. Reluate prin
traducere în engleză de către Granville Murra, publicate la Londra sub
titlul: The Doinas or the National Songs and Legends of Romania.
Urmează o vastă
activitate traductologică: George Coşbuc – Odiseea lui Homer,
poemele lui Byron, versurile lui Schiller, Divina Comedie a lui Dante.
Istoricul, scriitorul, criticul Nicolae Iorga, renumit pe plan internaţional pentru studiile în bizantinologie şi istorie modernă (Doctor Honoris causa la câteva universităţi printre care Oxford), citea în 11 limbi, vorbea 6. Cele 1250 cărţi şi 25.000 articole ale lui au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană.
Este important de
amintit şi Lucian Blaga cu traducerea lui Faust (Goethe) şi poeziile lui
Edgar Poe, Tudor Vianu cu
traducerea lui Shakespeare, Al.Philipide – versurile
lui Baudelaire, Tudor Arghezi – traducerea splendidelor
comedii ale lui Molière
şi interpretarea fabulelor lui La Fontaine şi Crîlov.
O întreagă pleiadă de
promotori contemporani ai activităţii de traducere literară urmează cu numele:
Baconski, Leviţchi, Duţescu, Covaci, Boieru, Gromov, Creţu.
Sursa:http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/09/30/ziua-internationala-a-traducatorilor-10-47-22
Evenimente de-a lungul timpului…
- 1452: Johann Gutenberg a tipărit prima carte, „Biblia Sacră”.
Tipograful german, pe
numele său adevărat Johannes Gensfleisch, inventator al tiparului cu litere mobile
în Europa, a reuşit să editeze prima sa lucrare. El a tipărit „Biblia” în limba
latină, în condiţii tehnice remarcabile, reuşind să câştige sume însemnate de
pe urma invenţiei sale. A retipărit „Biblia” în două volume, în 1455, fiecare
vânzându-l cu 300 de florini. Suma pe care a cerut-o era impresionantă pentru
acea vreme, însă înalţii prelaţi nu au ezitat să îi ofere banii, ţinând cont de
faptul că unui călugăr îi lua 20 de ani să transcrie cartea. O a doua lucrare a
sa a fost „Cartea Psalmilor”, care a apărut pe 14 august 1457, decorată cu
chenare delicate, colorate în două nuanţe. Această tehnică se baza pe multipla
imprimare cu cerneală a unui bloc de metal. Moştenirea lăsată de Gutenberg
europenilor a avut un impact deosebit asupra dezvoltării culturii.
Chiar dacă au mai existat tipărituri înainte de apariţia „Bibliei” lui Gutenberg, inventatorul german a reuşit să creeze o tiparniţă cu matriţe ce, prin presare, imprima pe un metal o literă sau un caracter. Literele astfel obţinute erau folosite pentru tipărirea propriu-zisă. Totodată, Gutenberg a mai inventat un aliaj pentru literele din metal, o presă nouă derivată de la cele pentru fabricarea vinului şi a hârtiei, precum şi o cerneală fabricată din ulei.
Chiar dacă au mai existat tipărituri înainte de apariţia „Bibliei” lui Gutenberg, inventatorul german a reuşit să creeze o tiparniţă cu matriţe ce, prin presare, imprima pe un metal o literă sau un caracter. Literele astfel obţinute erau folosite pentru tipărirea propriu-zisă. Totodată, Gutenberg a mai inventat un aliaj pentru literele din metal, o presă nouă derivată de la cele pentru fabricarea vinului şi a hârtiei, precum şi o cerneală fabricată din ulei.
- 1724: A început construcţia Bisericii Stavropoleos din Bucureşti, unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură din perioada fanariotă.
Biserica Stavropoleos
este o biserică ortodoxă, construită în stil brâncovenesc, în centrul orașului
București. Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil. Numele
Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce
prin „Orașul Crucii”.
Biserica a fost
înălțată în 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (domnitor al Țării
Românești, 1719-1730), de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar
din Epir. În curtea hanului său, construit în 1704, Ioanichie a zidit biserica
și o mănăstire, susținută economic din veniturile de la han (o situație
frecvent întâlnită în epocă). În 1726 starețul Ioanichie a fost ales mitropolit
al Stavropolei și exarh al Cariei. Mănăstirea pe care a construit-o poartă de
atunci numele Stavropoleos, după numele vechiului scaun. La 7 februarie 1742
Ioanichie, în vârstă de 61 de ani, moare și este îngropat în biserica sa.
Hanul și anexele
mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea. De-a lungul
timpului biserica a fost afectată de cutremure, care au șubrezit turla până la
cădere. Picturile turlei au fost restaurate însă la începutul secolului al
XX-lea.
- 1751: S-a născut Richard Sheridan, scriitor irlandez şi director de teatru, cel mai de seamă reprezentant al comediei engleze în secolul XVIII.
Comedia sa de debut,
„Rivalii”, l-a plasat în doar câteva zile de la reprezentare printre autorii
cei mai celebri din Anglia. Anul următor a preluat conducerea faimosului Drury
Lane, pe care l–a reconstruit în 1794 şi de care s–a despărţit doar după
incendiul devastator din 1809. Capodopera sa poate fi socotită „Şcoala
calomniei” („Critica sau repetiţia unei tragedii”, „Pissarro”).
- 1861: S-a născut William Wrigley Jr., fabricant de săpunuri ( afacere preluată de la tatăl şi unchiul său ).
Din 1891 a început să
fabrice guma de mestecat, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă.
William Wrigley Jr. s-a
născut în Philadelphia în septembrie 1861, în timpul războiului civil. Tatăl
său producea săpun, astfel că William a trebuit încă de mic să umble cu un coş
pe străzile din Philadelphia, încercând să vândă ce producea Wrigley senior.
La 29 de ani, William
Wrigley a plecat din Philadelphia cu doar 32 de dolari în buzunar pentru a-şi
deschide propria sa afacere în Chicago. El a continuat să vândă săpun, oferind
mici cadouri comercianţilor care erau de acord să îl expună pe rafturile magazinelor.
Într-o bună zi, Wrigley
a avut ideea de a oferi două pachete de gumă de mestecat la fiecare zece
batoane de săpun vândute. Ideea a avut atât de mult succes, încât omul de
afaceri a lansat, în 1893, guma de mestecat Juicy Fruit. Compania a devenit astfel
cunoscută în regiune, iar Wrigley a continuat să lanseze diverse sortimente ale
produsului.
În 1907, Statele Unite
au fost lovite de o gravă criză financiară, iar Wrigley a luat o decizie extrem
de riscantă: a ipotecat tot ceea ce deţinea şi a investit banii într-o campanie
publicitară de 1,5 milioane de dolari. În urma acesteia, Wrigley a devenit un
brand cunoscut de toţi americanii, iar vânzările l-au ajutat să îşi recupereze
banii în mai puţin de 12 luni.
Omul de afaceri s-a
implicat activ în dezvoltarea insulei Catalina, situată în apropierea oraşului
Los Angeles din California. El a cumpărat pachetul majoritar al companiei Santa
Catalina Island în 1919 şi a primit în concesiune şi insula. El a adus
utilităţi publice pe insulă, a construit un hotel, un cazino şi a încurajat
dezvoltarea plantaţiilor de arbori şi flori. Astăzi, produsele tradiţionale din
Catalina sunt cunoscute în toată America.
În 1916, Wrigley a
cumpărat o parte din acţiunile clubului de baseball Chicago Cubs. Principalul
acţionar, Charles Weeghman, a fost forţat în următorii doi ani să vândă tot mai
mult din participaţie, având dificultăţi financiare, astfel încât Wrigley a
devenit unic acţionar în 1918. În anul 1921, stadionul celor de la Cubs a fost
redenumit Wrigley Field în onoarea proprietarului.
William Wrigley Jr. a
murit pe 26 ianuarie 1932 în casa sa din Phoenix, Arizona. A fost înmormântat
într-un turn creat special în cadrul grădinii botanice Wrigley Memorial, în
apropiere de insula Catalina. Wrigley a lăsat averea sa de 34 de milioane de
dolari celor doi copii, Dorothy Wrigley Offield şi Philip K. Wrigley. Acesta din urmă a rămas la conducerea
companiei pentru următorii 45 de ani, până la moartea sa în 1977. Nepotul
omului de afaceri, William Wrigley Jr. II, a fost CEO al companiei până în anul
2008, atunci când Wrigley Company a fost vândută către Mars pentru suma de 23
de miliarde de dolari.
- 1928: S-a născut Elie Wiesel, supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1986.
S-a născut în Sighetu
Marmaţiei, într-o familie de evrei. La numai 15 ani, a fost deportat împreună
cu părinţii şi surorile sale în lagărul de concentrare de la Auschwitz. După ce
a fost mutat dintr-un lagăr în alt lagăr, Elie Wiesel a scăpat cu viaţă. Nu
acelaşi lucru s-a întâmplat cu părinţii săi şi cu una dintre surori. În aprilie
1945, a petrecut câţiva ani într-un orfelinat din Franţa, iar în 1948 a început
să studieze la Sorbona. Şi-a început cariera de jurnalist la un ziar francez,
„L’Arche”. După mai multe întâlniri cu scriitorul francez Francois Mauriac,
laureat al premiului Nobel, s-a hotărât să rupă tăcerea pe care şi-a impus-o
după război şi să scrie despre experienţa sa legată de lagărele de concentrare.
A publicat prima lucrare, în idish, în 1956. După o şedere scurtă în Israel,
s-a stabilit în SUA, după ce a suferit un grav accident de circulaţie care l-a
imobilizat pentru un an într-un scaun cu rotile. În 1958 a lansat un nou volum,
„Noaptea”, dedicat evreilor din lagărele de concentrare naziste, urmate de
altele asemenea. S-a implicat în înfiinţarea Muzeului Holocaustului din
Washington, iar preşedintele Jimmy Carter l-a numit director al instituţiei. În
1986 a primit premiul Nobel pentru pace ca recunoaştere pentru prezenţa sa
activă în societate şi implicarea în campaniile pentru drepturile omului.
Locuinţa în care a copilărit în Sighet a fost transformată în casă memorială,
iar autorităţile române l-au numit membru al Academiei Romane şi i-au
încredinţat preşedinţia Comisiei Naţionale pentru Studierea Holocaustului în
România.
- 1938: Ziua când Cehoslovacia a încetat să existe
În abila manipulare
pusă în scenă de Adolf Hitler timp de aproape cinci ani, ziua de 30 septembrie
a constituit apogeul politicii de compromis susţinută de Franţa şi Marea
Britanie. O politică întreruptă brusc în cazul Poloniei, ceea ce a dus la un
război continental, pe care, din analizele recente, se pare că nici măcar Adolf
Hitler nu îl dorea ( nu atunci, cel puţin).
Munchen, 29 septembrie 1939, spre seară
Hitler, Mussolini,
Daladier şi Chamberlain, liderii celor patru mari puteri europene, discută
criza sudetă. Există o numeroasă minoritate germană în Cehoslovacia. Hitler
susţine că nici maghiarii, polonezii, ucrainienii sau slovacii nu-şi doresc să
trăiască în statul condus de la Praga. Mussolini înaintează termenii cu aerul
unui mediator imparţial, iar Hitler îşi manifestă conciliatorismul,
acceptându-i. Singurul compromis? Regiunea sudetă urma să fie ocupată treptat,
până la 10 octombrie şi nu brusc, la 1 octombrie. Aparenţa unui diktat a fost
evitată. Cei doi dictatori îşi joacă rolul magistral; liderii europei
democratice sunt depăşiţi de situaţie. Chamberlain se pierde în detalii
financiare inutile; Mussolini încearcă să aducă în discuţie pretenţiile
prietenilor maghiari, ceea ce îl înfurie pe Hitler. Cei patru se aşează să
semneze; descoperă că nu au cerneală în călimara ornamentală. Reprezentanţilor
cehoslovaci, care aşteaptă în anticameră, le este refuzată o audiere. La 2
dimineaţa sunt convocaţi de Daladier şi Chamberlain şi li se arată înţelegerea.
„E o sentinţă fără drept de apel şi fără vreo posibilitate de modificare”,
spune încruntat democratul Daladier. „O acceptaţi până a doua zi la orele 17
sau suportaţi consecinţele”. Chamberlain cască, fără să spună un cuvânt. Va
declara mai târziu că „eram obosit, o oboseală plăcută”. Tot ulterior,
preşedintele cehoslovac, Benes, a pretins că ameninţarea poloneză privitoare la
Tesin constituise impulsul final spre capitulare. Polonezii au plătit scump,
după doar un an, revizionismul agresiv pe care îl afişaseră în tot acest
timp...Tot Benes, după încheierea războiului, spunea, admirând Praga din
palatul prezidenţial: „Nu este frumos? Singurul oraş central-european care nu a
fost distrus. Şi totul mi se datorează”. La 30 septembrie, Chamberlain şi
Hitler s-au întâlnit din nou. Declarându-se încântat de rezultatul reunirii,
primul-ministru britanic a propus emiterea unui declaraţii comune, a cărei
schiţă a fost salutată cu entuziasm de Hitler. La întoarcere, taciturnul
Daladier, care se aştepta să fie întâmpinat de o mulţime ostilă, a fost
surprins de uralele cu care a fost primit. Chamberlain, după ce a fluturat
hărtia semnată cu Hitler la scara avionului, avea să declare în aceeaşi seară,
de la fereastra reşedinţei din Downing Street 10: „Cred că este pacea zilelor
noastre”. Sărmanul Chamberlain, nu prea a fost profet...
- 1955: Alegerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în funcția de prim-secretar al P.C.R.
La data de 30
septembrie 1955 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales prim-secretar al C.C. al
Partidului Comunist din România. Născut în anul 1901 într-o familie de
muncitori din Bârlad și absolvent a patru clase primare şi trei profesionale,
Gheorghiu-Dej a lucrat ca ucenic pe la diverse locuri de muncă, angajându-se în
cele din urmă electrician la Atelierele C.F.R. din Galaţi. Atras de idealurile mişcării comuniste, s-a
implicat în acţiunile revendicative ale sindicaliştilor gălăţeni, fiind acuzat
de „agitaţie comunistă” în 1931, când a fost mutat la Atelierele C.F.R. din
oraşul Dej, unde a primind ulterior ca apelativ numele oraşului. La sfârşitul
anilor ’30, deşi nu avea nici patruzeci de ani, Gheorghiu-Dej era considerat un
„veteran al închisorilor”, iar printre tinerii activişti de la închisorile
Doftana şi Caransebeș ce gravitau în jurul său se aflau nume precum Alexandru
Drăghici, Alexandru Moghioroş ori Nicolae Ceauşescu, dar şi mulţi agenţi
sovietici arestaţi pentru spionaj pe teritoriul României precum Pantelimon
Bodnarenko ori Alexandru Nicolschi. Apropierea încă din închisoare a lui
Gheorghiu-Dej de foştii spioni sovietici atestă remarcabila sa atașare de
ideologia comunistă, iar strânsa colaborare cu aceştia de după 1944 a reprezentat
o garanţie de fidelitate a viitorului lider român faţă de Moscova. Datorită
statutului său de fidel susținător al comuniștilor, este transferat în timpul regimului lui Ion Antonescu în lagărul
de la Târgu Jiu, unde își va petrece cea mai mare parte a detenției în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Închis în aceeași celulă cu Nicolae
Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă, iar în august 1944,
după lovitura de stat de la 23 august, i se va da drumul din închisoare și va
reveni în conducerea Partidului Comunist. Este ales membru în Biroul Executiv
al Partidului Comunist Român în 1945, dar nu va reuși să dețină controlul
asupra partidului decât în 1954, când va epura partidul de membrii facțiunii
moscovite în frunte cu Ana Pauker. Pentru consolidarea puterii sale, Dej nu s-a
dat în lături să-și elimine fizic principalii adversari, instigând la
eliminarea lui Ștefan Foriș în 1946 și la arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu în
1948. În anul 1955 a fost ales să ocupe
cel mai important post al acelor vremuri: acela de secretar general al
Partidului Comunist Român, devenind stăpân absolut al României comuniste, până
la moartea sa din martie 1965.
30 decembrie 1967 si a durat aproape cinci ani, timp in care 160 de persoane au lucrat fara oprire. La ceremonia de inaugurare a fost prezent regele Carl Gustaf, care in acea perioada avea titlul de print mostenitor.
Podul Öland este sprijinit pe 156 de piloni si are un fel de semn caracteristic, in sensul ca la capatul sau vestic a fost creata o "cocoasa" pentru a oferi un spatiu vertical de 36 metri pentru transport. Constructia leaga localitatea suedeza Kalmar de insula Öland.
De asemenea, ceva mai la sud de capatul vestic al podului se afla un mic pod pietonal din lemn, de aproximativ 150 de metri lungime. Podetul leaga insula Svinö de continent si permite si accesul biciletelor, spre deosebire de "fratele sau mai mare". Mai mult, podetul din lemn imita perfect forma podului Öland, fapt care poate fi observat cu usurinta de oricine ajunge pe insula Öland, traversand podul principal.
Podul Öland este o constructie cu adevarat impresionanta, avand in vedere ca doua treimi din structura sa se afla sub apa. Este considerat ca fiind cel mai lung pod din Suedia, desi Podul Öresund il intrece in lungime. Explicatia este urmatoarea: doar o parte din Podul Öresund se afla pe teritoriul Suediei, iar acea parte este mai mica decat Podul Öland.
Acest pod spectaculos
se transformă într-un tunel subacvatic conectând Danemarca și Suedia, un
carosabil unic ce conectează capitala daneză Copenhaga de orașul suedez Malmö.
Numele oficial al podului-tunel este Øresundsbron, o combinație între suedeză
și daneză.
Podul Øresund (denumire
folosită în mod curent), proiectat de arhitectul danez George KS Rotne, a fost
deschis la 1 iulie, 2000. Podul se intinde pe aproximativ 8 km înainte de
trecerea, printr-o insulă artificială denumita Pepparholm, într-un tunel de 4
km pe sub canalul Flint. Este cel mai lung pod rutier și feroviar din Europa
care conectează două zone metropolitane importante. În plus, podul leagă
rețelele rutiere și feroviare din Scandinavia cu cele din Europa Centrală și de
Vest.
Podul Oresund trece
frontiera dintre Danemarca și Suedia si în conformitate cu Acordul de la
Schengen și Uniunea Nordică a Pașapoartelor, există, de obicei, controale aleatorii
vamale la intrarea în Suedia, dar nu și la intrarea în Danemarca.
Date importante despre pod:
Construcția podului
Øresund a început în 1995 și a fost finalizat în 14 august 1999. Prințul
Frederik al Danemarcei și Printesa Victoria a Suediei s-au întâlnit la
jumătatea podului-tunel, pentru a sărbători finalizarea acestuia la 14 august
1999. Deschiderea sa oficială a avut loc la data de 1 iulie 2000, cu Regina Margrethe
II și Regele Carl XVI Gustaf ca gazde ale ceremoniei. Podul-tunel a fost
deschis circulației rutiere puțin mai târziu în acea zi. La 12 iunie 2000, la
două săptămâni de la inaugurare, 79.871 de alergători au concurat în Broloppet,
un semi-maraton ce a avut startul în Amager, Danemarca și finalul în Skåne,
Suedia.
În ciuda a două
situații care au îngreunat construcția tunelului – descoperirea a 16 bombe
neexplodate din Al Doilea Război Mondial situate pe fundul mării și construirea
unui segment de tunel incorect – acesta a fost terminat cu trei luni înainte de
termenul de finalizare.
Insula artificială
Pepparholm, este construită peste insula naturală Saltholm, ce avea dimensiuni
foarte mici, și care a fost transformată în insula care astăzi face legătura
dintre pod și tunel. Pepparholm are aproximativ 4 km (2,5 mile) lungime, o
lățime medie de 500 m și înălțimea de 20 metri. Asociația Botanică Lund a
identificat aic, mai mult de 500 de specii diferite de plante, deoarece insula
a fost construită dintr-un material luat de pe fundul mării.
La început, numărul
celor ce traversau podul nu a fost așa de mare cum se aștepta, probabil din
cauza taxelor de trecere ridicate. Începând din anul 2005, a existat o creștere
semnificativă a traficului. Acest lucru a fost cauzat în principal de danezii
care s-au mutat în Malmö și care traversau zilnic podul pentru a ajunge la
serviciu în Danemarca. În 2012, traversarea cu mașina costa 310 DKK, 375 SEK sau
43€ iar pentru călătorii ce traversau podul mai des existau reduceri de până la
75%. În 2007, aproape 25 de milioane de oameni au călătorit peste Podul
Øresund: 15,2 milioane cu mașina și cu autobuzul și 9,6 milioane cu trenul.
Până în anul 2009 cifra a crescut la un total de 35,6 milioane de călători cu
mașina, autocarul sau cu trenul. (wikipedia)
- 2001: A fost inaugurat, la Viena, oraşul-satelit „Gasometer City”
Oraşul Gazometru este complex alcătuit
din patru turnuri de cărămidă roşie, de foarte mari dimensiuni, construite cu
peste o sută de ani în urmă pentru a păstra gazul folosit de oraş la iluminat
şi încălzit; în acest spaţiu, declarat patrimoniu cultural, s-au construit 605
de apartamente şi 247 de locuri într-un cămin studenţesc; interiorul acestor
construcţii a fost proiectat de arhitecţii Jean Nouvelle, Coop Himelblau,
Manfred Wehdorn şi Wilhelm Holzbauer.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!