9 octombrie

Este a 282-a zi a anului. 
Au mai rămas 83 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 23 m și apune la 18 h 42 m.

Citatul zilei

„A avea voinţă nu înseamnă să spui că vrei, înseamnă să te ţii de treabă.” (André Maurois , n. 26 iulie 1885, Elbeuf, Seine-Maritime – d. 9 octombrie 1967, Neuilly-sur-Seine,  a fost un scriitor, eseist și istoric francez.)

 Ziua Mondială a Poștei

În fiecare an, la 9 octombrie, este sărbătorită Ziua Mondială a Poștei, dedicată activității de curierat a poștașilor.

Istoria acestei zile a început în 1874, când 22 de state au semnat la Berna actul de constituire a Uniunii Poștale Universale (UPU). Printre ele, s-a numărat și România, care a fost reprezentată de directorul general al Poștelor și Telegrafului la acea vreme, George Lahovary. În 1969, în timpul Congresului UPU, desfășurat la Tokyo, ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Mondială a Poștei.

În prezent, UPU este un organism aparținând Organizației Națiunilor Unite, la care sunt afiliate administrații poștale din 190 de țări.

În ceea ce priveşte poşta în ţara noastră, cu zece ani mai devreme de constituirea UPU, în 1864, Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în 1893, s-a adăugat şi serviciul telefonic (PTT).

În anul 1969, Congresului UPU, desfășurat la Tokyo, a declarat 9 octombrie Ziua Mondială a Poștei.

Din cele mai vechi timpuri, “serviciile poştale” au existat sub forma solilor sau mesagerilor care străbăteau distanţe lungi călare sau pe jos. În anii 1600 şi 1700, multe ţări aveau sisteme poştale naţionale şi intrau în acorduri bilaterale între naţiuni, care prevedeau schimburi de corespondenţă. Primul oficiu poştal din lume a fost înfiinţat în 1712, în Sanquhar, un mic oraş din sudul Scoţiei, care funcţionează şi astăzi. Iniţial, poştaşii duceau corespondenţa călare, iar mai târziu au apelat la trăsuri. Au urmat oficiile poştale din Stockholm (Suedia) şi Santiago (Chile), în 1772.

Ce ar fi fost poşta fără scrisori?

Timp de sute de ani, oamenii care doreau să comunice între ei, dar se aflau la distanţe considerabile unii de alţii, aveau o singură soluţie – scrisoarea.

În secolul 18, scrisorile scrise de mână erau atât de populare, încât a fost publicat şi un roman epistolar, primul din literatura engleză (1740) - “Pamela sau Virtutea răsplătită”, scris de Samuel Richardson, format în întregime din scrosorile unei fete către părinţii săi.

Scrisorile au făcut subiectul şi multor melodii la modă - "A Soldier's Last Letter," "Please, Mr. Postman," "I'm Gonna Sit Right Down and Write Myself a Letter," "P.S. I Love You".

Declinul scrisoarii scrisă de mână constituie o schimbare culturală atât de vastă, încât istoricii ar putea împârţi lumea după epocile în care se scriau scrisori şi cele în care nu se mai scriu. Tranzacţiile imobiliare, înregistrările naşterilor şi deceselor, rapoartele meteo, documentele guvernamentale, toate contribuie la imaginea pe care ne-o facem despre trecut. Aflăm ce mâncau stramoşii noştri, cum se îmbrăcau, ce credeau despre dragoste sau despre războaie, toate din scrisorile lor.

Fără corespondenţă, am fi putut doar să ghicim. Acum există e-mail-ul, dar aceasta este, spun istoricii, o scriere care astăzi este şi mâine poate să dispară. Există şi o enormă şi preţioasă colecţie de informaţii despre viaţa de zi cu zi, în arhivele de televiziune, galeriile foto ale telefoanelor, pe Youtube şi chat-uri. Problema este nu că nu există suficientă informaţie despre cum gândim şi cum trăim. Dar citirea unei scrisori, oferă o imagine despre cel care a scris-o, o imagine pe care altfel nu am avea cum să o dezvoltăm. Mai mult, corespondenţa dovedeşte că atunci când scrii, eşti mai relaxat şi îţi poţi exprima mult mai uşor gândurile şi emoţiile. Nicio altă formă de comunicare nu pare să încurajeze suficient această formă de intimitate.

Câteva din cele mai incredibile scrisori

 Scrisorile unor autori cunoscuți către copiii lor

Scrisoarea unui viitor grafician

În 1998, la vârsta de 14 ani, un tânăr aspirant la statutul de grafician, Amir Avni, a decis să-i scrie celui care a dat viaţă personajelor Ren & Stimpy, John Kricfalusi. Amir a ataşat şi câteva desene făcute de el, care l-au ajutat, peste timp, să devină grafician pentru Cartoon Network.

Fidel Castro i-a scris lui Franklin D. Roosevelt

Fidel Castro, în vârstă de 12 ani, i-a trimis o scrisoare preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, în care i-a cerut 10 dolari, oferindu-se să-i arate unde se află, în Cuba, minele de fier.

Scrisoarea unui elev către un om de ştiinţă

În 1957, elevul Denis Cox a trimis de urgenţă o scrisoare către Woomera’s Rocket Range, cu intenţia de a le arăta planul de construire a unei rachete. Denis nu a primt niciun răspuns.

O scrisoare anonimă primită de Martin Luther King

În noiembrie 1964, temându-se de legătura lui Luther King cu Partidul Comunist, FBI i-a trimis o anonimă, împreună cu o casetă care ar fi conţinut înregistrări audio incriminatorii, ce demonstrau întâlnirea lui King cu o femeie, într-o cameră de hotel. King a văzut scrisoarea ca pe o invitaţie pentru a-şi lua viaţa şi a pornit o anchetă, în 1976.

Scrisoarea Reginei către Eisenhower

În 1957, după cinci ani de domnie, Regina Elizabeta a II-a făcut prima vizită de stat în America, ca oaspete al preşedintele Dwight D. Eisenhower. Doi ani mai târziu, Regina l-a primit pe acesta, împreună cu soţia, la Castelul Balmoral din Scoţia. Ceea ce s-a discutat în spatele acelor uşi închise este necunoscut, dar putem fi siguri că preşedintele Eisenhower s-a indragostit de biscuiţii reginei. După cinci luni, Regina i-a trimis propria reţetă.

Elvis Presley s-a oferit să ajute Guvernul în lupta împotriva drogurilo

Pe 21 decembrie 1970, Elvis Presley îşi oferea ajutorul în lupta contra drogurilor. La câteva ore după ce a oferit personal această scrisoare unui gardian, Elvis Presley s-a întâlnit cu preşedintele Nixon.

Scrisoarea găsită într-un mormânt de secol XVI În aprilie 1998, cu ocazia efectuării unor săpături arheologice, din oraşul Andong (Coreea de Sud), a fost descoperit unui vechi mormânt din secolul al XVI-ea, care cuprindea mumia lui Eung-Tae Lee, un membru al vechiului clan Goseong Yi. Pe pieptul său se afla o scrisoare scrisă de soţia sa însărcinată.

Invenţiile care au ajutat la evoluţia sistemului poştal

Plicurile

Primele “plicuri” au fost confecţionate din pânză, piei de animale şi fibre vegetale, iar babilonienii înfăşurau mesajele în foi subţiri din argilă care erau apoi coapte. Au urmat scrisorile pliate și sigilate cu ceară, iar plicurile standardizate au început să fie folosite abia în secolul al XIX-lea. Pe 10 iunie 1902, Americus F. Callahan din Chicago a brevetetat un nou model de plic, dotat cu o fereastră transparentă prin care se putea citi adresa.

Cutiile poştale

În 1653, la Paris, francezul De Valayer a pus la punct un sistem poştal şi a înfiinşat căsuţe poştale în care livra doar scrisorile care aveau plicuri vândute de el. Un concurent al său a pus şoareci în cutiile de scrisori şi astfel i-a stricat afacerea.

Timbrele

În 1837, un învăţător din Anglia, Rowland Hill, a inventat timbrele poştale cu adeziv. Prin eforturile sale, primul timbru din lume a fost eliberat în Anglia în 1840. Tot el a stabilit primele tarifele poştale uniforme, calculate în funcţie de greutatea coletului. 

Primul catalog

În 1872, Aaron Montgomery Ward (Chicago) a trimis primul catalog de comandă prin poştă. Acesta consta dintr-o singură foaie de hârtie cu o listă de preţuri, care prezenta marfa aflată la vânzare şi detaliile legate de modalitatea de comandă. Aaron Montgomery Ward a lucrat pentru Marshall Field, ca funcţionar şi comis voiajor. Astfel a realizat că oamenii de la sate ar putea fi mai bine deserviţi de comenzile prin poştă. El şi-a început afacerea cu un capital de 2.400 dolari. Până în 1926, Montgomery Ward a fost doar o afacere care se desfăşura prin poştă, când Ward a deschis primul magazin de vânzare cu amănuntul, în Plymouth, Indiana.

Primul sortator poştal automat

A fost inventat în 1957 de omul de ştiinţă Maurice Levy. Noul model de sortator putea gestiona 200.000 scrisori pe oră. Un model manual fusese testat la sediul oficiului poştal din Ottawa, în 1953.

Activitatea Uniunii Poştale Universale continuă să fie foarte importantă pentru comerţ şi comunicarea globală, chiar şi în epoca comunicării digitale. În zonele cu un nivel ridicat de acces la comunicarea digitală, serviciile poştale sunt importante pentru distribuirea mărfurilor cumpărate din magazinele online. În zonele cu acces limitat la internet, serviciile poştale rămân vitale pentru distribuirea de informaţii şi bunuri. În plus, lucrează la sistemul de transfer electronic de bani din zonele rurale în ţările din Orientul Mijlociu şi în nord-estul Africii.

Sursa:

http://www.agerpres.ro/social/2013/10/09/documentar-9-octombrie-ziua-mondiala-a-postei-08-27-19

http://stiri.tvr.ro/9-octombrie-ziua-mondiala-a-postei_51064.html

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului

Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului (Themesko Dives vash o Poraimosko Astaripen pe Godyate în romani) este un eveniment național ținut pe 9 octombrie în România, dedicat comemorării victimelor Holocaustului și, în special, rolului României în acest episod al istoriei. În această zi, diverse ceremonii au loc în toată țara, pentru a comemora evreii și rromii care au murit în Holocaust.

Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Prima Zi Națională de Comemorare a Holocaustului a fost ținută în 2004.

Doar un sfert dintre români ştiu de existenţa unei Zile Naţionale de Comemorare a Holocaustului, şi mai puţine persoane cunosc data la care este stabilită - 9 octombrie - arată rezultatele celui mai recent sondaj privind percepţia Holocaustului şi a relaţiilor interetnice, realizat de Institutul "Elie Wiesel".

În ajunul acestei zile care comemorează începutul deportării evreilor din Bucovina, în 1941, Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România marchează, la Bucureşti, 10 ani de la înfiinţare, printr-o ceremonie la care va fi prezent şi preşedintele parlamentului israelian, Yuli Edelstein, aflat într-o vizită în România.

Sursa:https://ro.wikipedia.org

În cultura iudaică, evreii se referă adesea la Holocaust prin termenul Shoah (cuvânt de origine ebraică însemnând "catastrofă" sau "distrugere totală"). Cuvântul holocaust are o etimologie greacă: din holo (întreg) şi kaustos (ars), desemnând iniţial ofranda religioasă a “arderii de tot”. Holocaustul (holo-întreg; caustos-ars,gr.) reprezenta iniţial un ritual religios prin care o ofrandă adusă zeilor era arsă în întregime. În zilele noastre cuvântul face legătură mai ales cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă.

În secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce în ce mai emancipată şi, în majoritatea ţărilor, ajunsese să aibă o situaţie egală cu restul populaţiei. Totuşi, din când în când evreii erau defăimaţi şi hărţuiţi de grupări antisemite care-i considerau o „rasă” străină, ce nu putea fi asimilată în interiorul culturii europene; însă acestea nu au iniţiat niciodată cu adevărat o campanie antisemită coerentă.

În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Germania nazistă şi colaboratorii ei, au nimicit o mare parte a populaţiei evreieşti europene, Holocaustul fiind considerat unul dintre cele mai groaznice genociduri din istoria lumii.  Mulţi nemţi i-au învinovăţit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul război mondial şi imediat după război, în Germania s-a instaurat „Republica de la Weimar ”, în timpul căreia, politicienii şi intelectualii evrei au jucat un rol important Rezistenţa evreilor împotriva naziştilor nu a fost de anvergură, dar a existat. Evreii din Europa ocupată de nazişti erau complet dezarmaţi, iar naziştii au făcut totul pentru a convinge populaţia că evreii erau duşi doar în tabere de muncă. Rezistenţa evreilor a fost îngreunată de faptul că populaţia locală, din cauza concepţiilor antisemite, a temerilor faţă de represiunea nazistă sau chiar din indiferenţă, în mare măsură nu i-a susţinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau naziştilor şi ocupării ţărilor lor au organizat mişcări de rezistenţă care  primeau instrucţiuni de la guvernele aflate în exil în Anglia sau în alte ţări aliate, ca şi provizii de la forţele aliate Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern în exil, iar aliaţii nu au făcut nimic pentru a-i susţine.

 În acest context, având ca bază convingerile sale antisemite, Adolf Hitler, a atacat rolul impresionant jucat de evrei în societatea germană în timpul „Republicii de la Weimar ”, mai ales în cercurile intelectuale şi în politica de stânga. În consecinţă, naziştii credeau că evreii sunt răspunzători de ceea ce era privit ca degenerarea societăţii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne susţinătoare ale ideilor de egalitate şi emancipare, ca pe o revoltă a claselor şi indivizilor inferiori conduşi de evrei. De altfel, era convins că rasa germană trebuia să dobândească şi să păstreze supremaţia, printr-un război total împotriva evreilor, un război în care unica alternativă, pentru ambele tabere, era victoria sau dispariţia totală.

În pofida agresiunilor şi piedicilor copleşitoare, au existat multe exemple ale rezistenţei armate a evreilor. În ghetourile din estul Europei s-au format grupări de luptători evrei, iar evreii care au reuşit să fugă din ghetouri s-au alăturat partizanilor (mişcării de rezistenţă antinazistă) în păduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat în rândurile partizanilor ruşi iar revolte armate au avut loc în câteva ghetouri, cea mai însemnată fiind cea din Varşovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varşovia au murit luptând. Chiar şi în lagărele morţii de la Sobibór , Treblinka şi Auschwitz au izbucnit revolte. În ţările vest-europene ocupate, evreii s-au alăturat mişcărilor naţionale de rezistenţă concentrându-şi  eforturile pe ascunderea copiilor evrei şi trecerea evreilor peste frontieră pentru a putea găsi refugiu în ţări neutre ca Elveţia şi Spania.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, întreaga cultură laică şi religioasă a evreilor din Europa fusese distrusă şi între 5,6 şi 5,9 milioane de evrei fuseseră exterminaţi. Dintre aceştia, aproximativ 1,5 milioane erau copii.

După război, Aliaţii au organizat la Nürnberg , în Germania , un Tribunal Militar Internaţional pentru a-i judeca pe liderii nazişti care supravieţuiseră pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii. În cele mai importante procese al crimelor de război, desfăşurate în 1945 şi 1946, 22 de lideri marcanţi ai Germaniei naziste au fost găsiţi vinovaţi şi 12 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte. Pe lângă acestea, tribunale civile şi militare din multe ţări au desfăşurat sute de alte procese iar guvernele instalate de Aliaţi în Germania au înlăturat zeci de mii de nazişti din posturi publice. Numai în Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de război.

Mai târziu, în 1948, o rezoluţie a Naţiunilor Unite a stabilit că orice crimă împotriva umanităţii se supune legilor internaţionale, fără a se putea prescrie urmărirea celor inculpaţi pentru făptuirea unor atari crime. În baza acestei rezoluţii, Franţa a condamnat un număr de foşti nazişti, iar Statele Unite au revocat cetăţenia câtorva colaboratori nazişti care se stabiliseră ca imigranţi în această ţară.

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, unele proprietăţi ale evreilor, sume de bani şi alte bunuri furate de nazişti au fost restituite supravieţuitorilor Holocaustului sau urmaşilor acestora sau, în cazul în care nu existau nici supravieţuitori, nici moştenitori, organizaţiilor de caritate evreieşti. Mulţi evrei au afirmat că valoarea bunurilor returnate nu poate în nici un caz compensa pierderile suferite, pentru că nu exista nici o modalitate echitabilă de a evalua, economic sau în orice alt mod, suferinţa şi pierderile de vieţi omeneşti, iar observatorii au subliniat că nici o restituţie nu va putea fi făcută pentru a compensa tragedia evreilor europeni în Holocaust.

Monumente şi muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat în întreaga lume. În Germania şi în ţările europene care s-au aflat sub ocupaţie nazistă, rămăşiţele multor lagăre de concentrare şi centre de execuţie au fost transformate în muzee şi monumente.

În ţările care nu au fost implicate în evenimentele Holocaustului, guvernele şi organizaţiile supravieţuitorilor au ridicat de asemeni monumente şi muzee. Printre aceste organizaţii se numără Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor şi Eroilor Holocaustului, care a fost înfiinţată în 1953 la Ierusalim printr-un document emis de parlamentul israelian pentru a comemora evreii ucişi de nazişti.

În Statele Unite, două muzee au fost deschise în 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, în Washington, destinat prezentării istoriei Holocaustului, şi Muzeul Toleranţei, în Los Angeles, California, dedicat luptei împotriva prejudecăţilor, intoleranţei, încălcării drepturilor omului şi genocidului.

(Material realizat de Simona Antohi  Mocanu, Referent principal în cadrul DJCCPCN Brăila )

În 2009, la 8 octombrie, a fost inaugurat Memorialul Holocaustului din România, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi, în prezența președintelui Traian Băsescu, dar și a numeroși reprezentanți ai comunității evreiești.

Pe o suprafață de 2.894 mp din domeniul public al Capitalei, au fost ridicate cinci construcții: un Memorial, Steaua lui David, Via Dolorosa, Roata Țiganilor și Coloana. Inițiativa realizării monumentului a aparținut Ministerului Culturii și Cultelor, ca urmare a recomandărilor Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului din România și a consultărilor cu reprezentanți ai Federației Comunităților Evreiești din România, ai Comisiei Wiesel și ai supraviețuitorilor Holocaustului. Monumentul a costat 17 milioane lei, bani plătiți de Ministerul Culturii.

Ziua Educaţiei Nonformale (ZEN)

Între 9 şi 10 octombrie, la nivel naţional se celebrează Ziua Educaţiei Nonformale (ZEN), un bun prilej pentru ca publicului larg să i se aducă la cunoştinţă informaţii despre învățarea nonformală. Organizaţiile/instituţiile şi toţi oamenii care cred în beneficiile învăţării nonformale şi care practică activităţi şi metode în context nonformal au fost invitaţi să realizeze în această zi evenimente vizibile în comunităţile din întreaga ţară sub umbrela mare a evenimentului ZEN, de la evenimente stradale, mai mari, la activităţi care mai de care mai diverse, cum ar fi ateliere de origami şi quilling, piese de teatru forum, proiecţii de filme, mini training-uri, expoziţii de fotografie, cafenele publice, dezbateri, evenimente de promovare a învățării nonformale, vânători de comori, city quest-uri.

Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale organizează, pe 9 şi 10 octombrie, cea de-a cincea ediţie a Zilei Educaţiei Nonformale (ZEN), zi ce îşi propune să promoveze învăţarea nonformală la nivel naţional. Peste 125 de evenimente vor fi organizate cu această ocazie de către asociaţii neguvernamentale, şcoli, licee, centre de informare şi instituţii publice din 37 de judeţe din ţară. Vor fi organizate ateliere creative, campanii de promovare a lecturii, ateliere de poveşti, târguri de voluntariat, expoziţii vii, proiecţii de filme, dezbateri, activităţi de ecologizare, activităţi de reciclare, demonstraţii de acordare a primului ajutor, cursuri de formare, campanii împotriva traficului de fiinţe umane şi împotriva consumului de etnobotanice, dar şi alte activităţi ce promovează învăţarea în context nonformal.

În 2014 ZEN ne-a încântat cu...

...163 evenimente organizate

... 135 organizații implicate

... 205 activitități realizate

... 33 județe participante

... sute de organizatori şi facilitatori, mii de participanţi…

Ziua Resurselor Umane ale Armatei Române

 La 9 octombrie 1862, prin Înaltul Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în cadrul Ministerului de Război, a luat fiinţă „I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare“,, organizată pe două "diviziuni", din care ulterior au evoluat structurile de personal/resurse umane din Armata României.

Ziua de 9 octombrie, consfinţită prin Ordinul ministrului Apărării nr. M. 32 din 23 februarie 2006, a fost introdusă în galeria tradiţiilor de cinstire a armelor şi specialităţilor militare, ca Ziua Resurselor Umane.

Actul de naştere a structurii centrale de personal a fost semnat când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, în anul 1862, Înaltul Decret prin care Ministerul de Război, rezultat în urma unificării politico-administrative, era organizat pe două direcţii: I Direcţie Personal şi Operaţii Militare şi a II-a Direcţie Administraţie Generală.

Principalele atribuţii ale Direcţiei Personal şi Operaţii Militare erau dislocarea şi disciplina trupelor, marşurile şi manevrele, organizarea taberelor de instrucţie, recrutarea – stabilirea contingentelor, chemarea recruţilor şi eliberarea documentelor de lăsare la vatră etc., organizarea oştirii, a efectivelor şi a lucrărilor statistice, evidenţa personalului armatei şi a personalului administrativ, studierea şi modificarea regulamentelor militare, publicarea decretelor domneşti, angajările/reangajările în armată (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, serviciul militar a devenit obligatoriu).

Direcţia Personal şi Operaţii Militare elabora ordine ale ministrului de Război, atât pentru organizarea procesului de recrutare şi selecţie pentru şcolile militare, cât şi pentru învăţământul militar, prin întocmirea tematicii concursurilor de admitere şi metodologiilor de desfăşurare a acestora.

Structura examenului de admitere în Şcoala Militară de Ofiţeri demonstrează complexitatea şi gradul de erudiţie al celor care aspirau la o carieră de ofiţer în armată. Astfel, examenul era constituit din două probe: scris şi oral. Cerinţele scrise cuprindeau: dicte român (dictare); teme franceze asupra părţilor elementare; teme germane; desen liniar, părţile figurii omului într-un fel corect după modele date; caligrafia, scrisoare corentă, ordinară, dreaptă şi plecată. Examenul oral cuprindea opt etape multidisciplinare: cursul religios, catehism elementar, limba română, limba franceză, limba germană, aritmetica, istoria Principatelor, geografia.

Dezvoltarea diferitelor componente ale administraţiei militare centrale şi apariţia, în timp, a unei noi arme şi specializări militare au făcut ca, de-a lungul existenţei sale, actuala Direcţie Management Resurse Umane să parcurgă un proces continuu de schimbări de structură şi denumire.

Până în prezent, structura centrală de personal a Armatei a funcţionat fără întrerupere, sub diferite denumiri, care gravitează în jurul noţiunii de personal: Direcţia Personal şi Operaţii Militare, Direcţia Serviciului de Stat Major şi a Infanteriei, Direcţia Infanteriei, Cavaleriei şi Personalului, Direcţia Generală a Personalului, Direcţia Cadrelor Armatei, Direcţia Cadre şi Învăţământ.

După cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent de denumire, compartimentele de bază ale structurii centrale de personal şi-au păstrat nucleele de competenţe, reuşind să funcţioneze eficient, pentru a asigura armatei necesarul de resurse umane.

S.U.A – Ziua Leif Erikson, în care se evocă debarcarea primilor europeni (vikingii) pe ţărmurile Lumii Noi, în anul 1004

Descoperirea continentului american de către navigatorii vikingi reprezintă un subiect adesea ignorat în lucrările de specialitate. Subiect interesant şi cu o importantă încărcătură simbolică, traversarea Oceanului Atlantic de către europeni este aproape exclusiv dezbătută în contextul marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVII.  Precedând cu o jumătate de mileniu expediţiile unor Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, voiajele lui Leif Ericson (cca. 970 - 1020) merită amintite nu ca o curiozitate şi ca o excepţie istorică, ci ca o parte componentă a marilor expediţii de colonizare pe care vikingii le-au întreprins în numeroase spaţii geografice.

Surse primare despre viaţa lui Leif Ericson

Informaţii despre viaţa şi activitatea exploratorie a lui Leif Ericson transpar prin intermediul a două cronici medievale nordice, ambele redactate în secolul al XIII-lea: Saga Grænlendinga şi Saga lui Erik. Ambele cronici îi au ca protagonişti pe Erik cel Roşu (cca. 950 - 1003) şi pe fiul acestuia, Leif Ericson, şi descriu voiajele întreprinse de aceştia din Islanda către Norvegia, Groenlanda şi coasta atlantică a Americii.

Tatăl lui Lief Ericson fusese şi el un mare explorator

Exilat în urma unor acuzaţii de crimă, Erik cel Roşu va naviga în vestul Islandei, ajungând în anul 982 pe coastele unui nou tărâm, denumit de acesta Greenland (Groenlanda – Ţinutul verde). Trei ani mai târziu, Erik va organiza prima expediţie de colonizare a noului ţinut, la care participă şi tânărul Leif. Primul voiaj organizat de Leif Ericson a avut loc în anul 999. Plecând din Groenlanda, acesta va ajunge pe ţărmul Norvegiei, în portul Nidaros (Trondheim). Saga lui Erik cel Roşu relatează că aici Leif s-a aflat o perioadă în slujba regelui Olav Tryggvasson (995-1000), învăţând la curtea acestuia fundamentele credinţei creştine. Înainte de a se întoarce, Leif va fi botezat, pentru ca apoi să  construiască o biserică în colonia vikingă din Groenlanda.

Descoperirea continentului american

Voiajul în urma căruia primii europeni vor debarca în America a fost organizat în urma unei convorbiri dintre Leif şi un anume Bjarni Herjólfsson. Conform Saga Grænlendinga, acesta din urmă participase în exdiţia din 885-886 care urmărea colonizarea Groenlandei. Vasul său fiind împins de vânturi puternice către sud, acesta va observa un ţinut nou, deluros şi bine împădurit. La întoarcerea în Groenlanda, Bjarni Herjólfsson va povesti cele văzute, impulsionându-l pe tânărul Leif Ericson să caute acestă misterioasă masă terestră.

Încurajat de comunitatea locală dornică să descopere noi terenuri arabile, Leif va organiza, aproape de anul 1000, o expediţie către acest nou ţinut, fiind acompaniat de 35 de exploratori. Urmărind indicaţiile lui Bjarni Herjólfsson (considerat primul european care a văzut continentul american), Leif va debarca pe coastele a trei ţinuturi: primul va fi denumit Helluland (Ţinutul pietrelor) – considerat de cercetători a fi Peninsula Labrador, al doilea va purta numele de Markland (Ţinutul lemnului) – insula Newfoundlan, iar al treilea ţinut va fi denumit Vinland (Ţinutul vinului). Acest ultim ţinut este localizat de cercetători într-o arie geografică extinsă, având ca graniţe Insula Newfoundland şi Peninsula Cape Cod (din estul statului Massachusetts). Saga Grænlendinga descrie impresiile pe care ţinutul Vinland le-a făcut asupra echipajului condus de Leif Ericson: „Vremea era bună. Iarba era plină de rouă, iar primul lucru pe care ei l-au făcut a fost să o pună pe buze şi li s-a părut că era cel mai dulce lucru pe care îl gustaseră vreodată (...). Râurile şi lacurile erau pline de somoni, cei mai mari somoni pe care îi văzuseră. Clima le părea atât de primitoare încât animalele nu ar fi avut nevoie de furaje: apele nu îngheţau şi iarba nu se usca”.

Leif şi echipajul său au campat pe durata iernii în acest nou ţinut, întorcându-se în primăvara următoare în Groenlanda. Doi ani mai târziu, fratele lui Leif, Thorvald, va organiza o nouă expediţie în Vinland, urmând acelaşi itinerariu. Intrând în conflicte cu populaţia locală, Thorvald va fi ucis şi îngropat în noul ţinut. Echipajul său se va întoarce în Groenlanda peste un an, aducând cantităţi mari de lemne şi de struguri.

Moştenirea simbolică

În afara informaţiilor oferite de cele două cronici amintite, nu se cunosc alte date cu privire la viaţa şi activitatea lui Leif Ericson de după descoperirea Americii. Cercetătorii estimează că acesta a locuit în Groenlanda până în jurul anului 1020, fără să fi organizat vreun alt voiaj în Vinland. Deşi puţin studiată, personalitatea lui Leif Ericson a impulsionat numeroase alte expediţii vikinge pe teritoriul american în cele două secole care au urmat dispariţiei acestuia. Ca o recunoaştere a meritelor sale personale şi a efortului expediţionar viking, preşedintele Lyndon B. Johnson a promulgat în anul 1964 o lege prin care ziua de 9 octombrie este sărbătorită în S.U.A. drept „Ziua lui Leif Ericson”.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1201: S-a născut  Robert de Sorbon, teolog francez şi fondator al renumitei universități franceze Sorbona; (d. 15 august 1274).

A fost confesorul regelui Ludovic al IX – lea  si s-a consacrat infiintarii unei  institutii eclesiastice destinate invatamantului  gratuit,  pentru tinerii saraci dar merituosi.

Printr-un act datat 21 octombrie 1250, Blanche, regenta tronului Frantei in timpul celei de-a VII-a Cruciade, ii ceda „maestrului Robert de Sorbon, o casa si dependintele acesteia, situata in vecinatatea vechilor terme romane, care avea sa devina embrionul  Universitatii  din  Paris, care va  raspandi  timp de secole  lumina culturii in Franta  si  in intreaga lume.

Acest act este cel mai vechi document cunoscut despre Sorbona.

• 1582: Datorită implementării calendarului gregorian, această zi din acest an nu există în Italia, Polonia, Portugalia și Spania.

• 1829: Un grup de alpiniști, condus de Friedrich Parrot, reușește prima ascensiune a muntelui Ararat.

Johann Jacob Friedrich Wilhelm Parrot (14 octombrie 1791 – 15.1.1841) a fost un naturalist  și călător german , care a trăit și a lucrat în  Guvernoratul Livonia, pe atunci  parte din Imperiul Rus.

• 1835: S-a născut Camille Saint-Saëns, muzician francez (d. 1921)

Camille Saint-Saëns (n. 9 octombrie 1835, Paris, Franța - d. 16 decembrie 1921, Alger) a fost un compozitor francez din epoca romantică, rămas cunoscut datorită operei sale cu caracter biblic, intitulată "Samson și Dalila". Personajele, care trec prin drame romantice, iubiri și trădări, rămân clasice prin comportamentul lor universal valabil. Filonul dramatic este construit și condus prin mijloace muzicale tradiționale, dar are un aparat orchestral și vocal impresionant, amintind de oratoriile lui Georg Friedrich Haendel și de muzica lui Christoph Willibald Gluck.

• 1855: Isaac Singer din New York patenta primul motor destinat unei masini de cusut.

• 1874: A fost înfiinţată Uniunea Generală a Poştelor, devenită  în 1878 Uniunea Poştală Universală (din 1947 – instituţie specializată a ONU, cu sediul la Berna). România este membru fondator.

O Conferința Internațională  a Postelor a fost deschisă la Berna la 15 septembrie  1874, cu scopul de a crea o organizație internațională poștala care  standardizeze diferitele sisteme poștale ale statelor membre.

Reprezentanți din 22 de țări au discutat timp de mai multe zile, înainte de semnarea pe 9 octombrie a Tratatului de la Berna, care a stabilit crearea Uniunii Poștale Generale.

În ziua de 9 octombrie se sărbătorieste „Ziua Mondială a Postei”.

• 1888: Monumentul Washington, la acea vreme cea mai înaltă structură din lume, a fost deschisă oficial publicului la Washington, DC, SUA.

Obeliscul de aproape 170 de metri, facut din marmura si granit, a fost construit in memoria primului presedinte al Statelor Unite, George Washington.

Monumentul lui Washington este un obelisc aflat lângă National Mall din Washington, D.C., construit în memoria primului președinte al Statelor Unite ale Americii, George Washington.

Monumentul, făcut din granit, marmură și gnais este cea mai înaltă structură din rocă și cel mai înalt obelisc din lume, având o înalțime de 169,294 metri. Acesta a fost proiectat de arhitectul Robert Mills în anii 1840. Construcția în sine a început în 1848, dar a fost terminată abia în 1884, la aproape 30 de ani după moartea arhitectului. Întârzierea a fost cauzată în mare parte de lipsa de fonduri și de Războiul Civil American. Diferența de nuanță de la marmura aflată la peste 46 de metri este o dovadă a faptului că construcția a fost oprită pentru mai mulți ani.

Când a fost terminat, în 9 octombrie 1888, monumentul era cea mai înaltă structură din lume, titlu ce fusese deținut până atunci de catedrala din Köln, și a rămas cea mai înaltă până în 1889, când a fost terminat Turnul Eiffel din Paris.

Legendara construcţie are secretele şi chiar "aventurile" ei, o parte dintre acestea ieşind la iveală cu ocazia acestei aniversări.

Construcţia a urmat un drum lung, plin de suişuri şi coborâşuri, trecând prin filtrul Constituţiei şi la realizarea căreia au fost  implicate personalităţi marcante, ca Abraham Lincoln sau Papa de la Roma, dar şi masoneria.

Planurile de construcţie au urmat un ritm lent de punere în practică, iar recent, în mai 2014, după aproximativ 3 ani de când monumentul a fost închis pentru renovări din cauza unui seism (22 august 201) care i-a afectat structura, a fost redeschis.

La ceremonie au participat, între alţii, ministrul de Interne, Sally Jewell, directorul National Park Service, Jonathan B. Jarvis, filantropul David Rubenstein şi superintendentul de la National Mall & Memorial Parks, Bob Vogel. Rubenstein a fost cel care a contibuit cel mai mult din punct de vedere financiar la proiectul de restaurare.

O istorie a construcţiei, cu suişuri şi coborâşuri

Când s-a pus piatra de temelie a viitoarei construcţii, în 1845, în discursul dedicat acestui eveniment de către Robert Winthrop, a fost un citat care a devenit celebru: "Poate vreun cutremur îi va zgudui fundaţia ... dar personajul pe care îl reprezintă este un edificiu sigur".

Şi acum, monumentul mai are secrete. Iată câteva dintre lucrurile mai puţin sau chiar deloc ştiute despre celebrului simbol american:

- James Madison a jucat un rol foarte important în începerea proiectului. În 1833, Societatea privată a Monumentului Naţional Washington a venit cu ideea de a aduce un tribut primului preşedinte al Americii. Madison şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, John Marshall, au fondat societatea.

- Prima schiţă a monumentului proiectase o rotondă şi un George Washington în stil roman. Primul proiect câştigător la licitaţie a fost cel al arhitectului Robert Mills, care schţase un obelisc cu vârful plat, iar pe acesta o statuie a lui Geroge Washington într-o trăsură, alături de statuile celor 30 de Părinţi Fondatori. Proiectul actualului obelisc a fost propus în 1876.

- Masonii şi Papii s-au implicat în acest proiect. Francmasonii au folosit simbolurile masonice la ceremonia din 1848, la care au participat 20.000 de persoane. Atunci s-au distribuit copii după Constituţie şi după Declaraţia de Independenţă.

 - La ceremonia din 1848, lista faimoşilor oaspeţi îi includea pe James Buchanan, Lincoln, Andrew Johnson, Dolley Madison, dar şi pe Dolley Madison, văduva lui Alexander Hamilton, Betsey Hamilton şi pe preşedintele în exerciţiu, James K.Polk.

- Societatea fondatoare le-a cerut tuturor participanţilor la priect şi la ceremonie să doneze pietre ceremoniale, pentru a contribui astfel la procesul de construcţie. Astfel s-au implicat şi clericii. Papa Pius al IX-lea a donat o piatră memorială din marmură. Gestul suveranului a înfuriat partidul anti-catolic "Know Nothing", care s-a răzbunat boicotând alegerile pentru conducerea Societăţii fondatoare şi, în final, părăsind-o, motiv pentru care Congresul a tăiat fondurile proiectului pe o perioadă de 5 ani, până când s-au retras cei care erau împotriva catolicilor.

- Cît timp Societatea fondatoare a fost condusă de Know Nothing , în anii 1850,timp de 22 de ani nu s-a mai ocupat nimeni de proiect, iar monumentul a fost pe punctul de a fi transformat în abator şi adăpost de animale în timpul Războiului Civil. Congresul a preluat proiectul în 1876.

-Pentru a se continua construcţia, autorităţile au cerut sprijinul armatei, ai căror ingineri, sub îndrumrea colonelului Thomas Lincoln Casey, au revizuit planurile iniţiale. Obeliscul s-a ales astfel cu o cupolă de aluminiu, folosită ca protecţie împotriva fulgerelor. În februarie 1885 a avut loc ceremonia noului obelisc.

- După ce a fost ridicat şi inaugurat, monumentul a devenit, în acea vreme, cea mai înaltă clădire din lume.

- Monumentul este o capodoperă a ingineriei. Este construit numai din blocuri de marmură unite între ele, dar fără a fi lipite cu mortar sau alt fel de materiale de construcţii. Plăcile de marmură sunt "lipite" între ele numai prin forţa gravitaţională şi prin frecare.

- Celebrul simbol al Statelor Unite ale Americii a servit şi cinematografiei, Poveştile despre el au fost ecranizate în câteva producţii de gen.

• 1890:  A fost realizat primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, reusit de francezul Clement Ader.

Acesta  s-a ridicat  in aer si a aterizat dupa un zbor de peste 50 de metri, cu 13 ani înainte de frații Wright .

Zborul sau a fost anterior aceluia efectuat de fratii Wright  din America, in 1903.

• 1890:  Începeau lucrarile la podul de la Cernavoda-Fetesti, proiectat si executat de inginerul Anghel Saligny, unul dintre pionierii tehnicii mondiale in proiectarea si constructia podurilor si unul dintre intemeietorii ingineriei romanesti.

Podul de la Cernavodă, un complex de poduri feroviare peste Dunăre, Balta Ialomiţei şi braţul Borcea între Cernavodă şi Feteşti, lucrare proiectată şi condusă de inginerul Anghel Saligny (va fi inaugurat la 14/26.IX.1895); în lungime totală de 4037 m, era, la vremea aceea, cel mai lung pod din Europa

• 1916: Trupele germano-bulgare ocupă  orasul-port  romanesc  Constanţa,  devastat de bombardamente si pustiu. 

Autoritatile si populatia locala au fost  in prealabil evacuate.

Ceea ce indeobste se cunoaste mai putin este ca ocuparea vechii cetati a Tomisului a reprezentat un episod tragic,soldatii bulgari, in ciuda regulilor razboiului si a acordurilor internationale in vigoare atunci , privind teritoriile ocupate, populatia civila si prizonierii de razboi, s-au dedat la acte de o cruzime.

Trupele bulgare  nu s-au oprit doar la deposedarea de bunuri a civililor inceputa imediat dupa intrarea in oras, dar au permis etnicilor bulgari din Constanta sa dispuna dupa bunul plac si in mod nemeritat de avutul romanilor.

Ocupantii au interzis scolilor romanesti sa mai functioneze, au jefuit bisericile credinciosilor romani, au ucis numerosi cetateni romani, au violat femei si torturat copii, iar statuia lui Ovidius a fost daramata de pe soclu.

Doar la interventia  militarilor  germani, statuia avea sa fie repusa la locul sau.

Limba bulgara a fost declarata limba oficiala pe intreg  teritoriul ocupat, facandu-se totodata importante schimbari de denumiri toponimice, conform intereselor Regatului Bulgar.

Constanta si intreaga Dobroge aveau sa ramana sub aceasta grea ocupatie timp de doi ani,pana la eliberarea sa de catre trupele romane la sfarsitul razboiului.

• 1918: Apare la Cernăuţi primul număr al publicaţiei “Glasul Bucovinei”, întemeiat de Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Alexandru Popovici şi Radu Sbiera, care înlocuia  publicația oficiala de limba germana Czernowitzer Zeitung.

Editor și redactor responsabil a fost Dionisie Bejan

În primul număr al ziarului a fost publicat articolul „Ce vrem?”, semnat de 14 intelectuali bucovineni, care cuprindea aspirațiile tuturor românilor aflați sub dominația austriacă:

„Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”.

Cotidianul Glasul Bucovinei a fost editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina în perioada 1918-1923.

• 1940: S-a născut John Lennon, compozitor și solist britanic (The Beatles, The Quarrymen, Plastic Ono Band și The Dirty Mac) (d. 1980)

Împreună cu prietenul său Paul McCartney, el a format unul din cele mai de titrate parteneriate compoziționale ale secolului 20. După destrămarea trupei care i-a adus consacrarea, Lennon a urmat o carieră muzicală individuală, fără însă a mai atinge vreodată nivelul de frenezie cvasi-universală perioadei primei Invazii britanice.

Născut și crescut în Liverpool, Lennon a fost implicat în mania skiffle, un stil de muzică cu influențe de jazz, blues, folk și country. Prima lui trupă, numită The Quarrymen, a evoluat în The Beatles în 1960. Pe măsură ce trupa ce dezintegra spre sfârșitul deceniului, Lennon s-a implicat într-o carieră solo, în care a produs legendarele sale albume: "John Lennon/Plastic Ono band” și Imagine, și de asemenea cântece renumite precum "Give Peace a Chance” și "Imagine”. John Lennon s-a retras din domeniul muzical în 1975, pentru a fi aproape de familia sa, dar s-a relansat în 1980, cu un album numit Double Fantasy. El a fost ucis la trei săptămâni după lansarea acestuia.

Lennon era o natură rebelă și avea un spirit acerb în muzica sa, în compozițiile sale, în desenele, în filmele și în interviurile sale, devenind de asemenea controversat din cauza părerilor sale politice. S-a mutat în New York în 1971, unde critica sa asupra războiului din Vietnam l-a determinat pe Richard Nixon la lungi încercări să îl deporteze, în timp ce cântecele sale au fost preluate ca imnuri în mișcarea anti-război.

Până în 2010 14 milioane de albume ale lui se vânduseră în întreaga lume, iar ca compozitor și interpret a fost de 27 de ori pe locul 1 în US Hot 100. În 2002, BBC l-a votat al optulea din cei mai mari 100 de britanici, iar în 2008 revista Rolling Stone l-a votat al cincilea din cei mai mari cântăreți al tuturor timpurilor. După moartea sa, a fost inclus în Songwriters Hall of Fame (în 1987), și în Rock and Roll Hall of Fame (în 1994).

Lennon a început să deseneze la o vârstă fragedă, la îndemnul unchiului său. El a adunat poveștile, poeziile, benzile desenate și caricaturile în revista școlii Quarry Bank High School, pe care a numit-o Daily Howl. Scrierile erau adesea satirice, și de-a lungul paginilor, totul era un joc de cuvinte. Bill Turner, coleg de clasă, spune că Lennon a creat Daily Howl pentru a-și amuza cel mai bun prieten, și mai târziu colegul de formație în The Quarrymen, pete Shotton, căruia i-ar fi arătat toată munca sa înaintea oricui. Turner descrie cum una din benzile desenate a lui John descria o stație de autobuz, deasupra căreia stătea scris “De ce?”. Deasupra era o clătită, iar lângă autobuz, un om orb, care purta ochelari de soare, cu un câine, care purta și el ochelari de soare.

Dragostea lui John Lennon penru jocurile de cuvinte a găsit o audiență mai mare pe vremea când avea 24 de ani. Bill Harry scrie ca in his own write (1964) a fost publicată după ce un jurnalist care se ținea de trupa The Beatles l-a convins să îi arate lucrările sale. El i-a spus să scrie o carte. Precum Daily Howl, și aceasta carte conținea scurte povestiri, poeziii, piese de teatru și desene. Una dintre povești, numită “Nigel, Câine Bun”, întruchipează un câine fericit, care își marchează teritoriul pe un felinar, latră și dă din coadă, până aude un mesaj, că va fi omorât la ora trei. Lennon nu a fost numai surprins de succesul cărții, ci și ce faptul că această carte a fost analizată, și luată în serios. In His Own Write a format baza piesei de teatru “The John Lennon Play: In His Own Write”, adaptată de Victor Spinetti și Adrenne Kennedy. După negocierile dintre Spinetti și directorul artistic al Teatrului Național, Sir Laurence Olivier, piesa de teatru a fost lansată la Old Vic in 1968. Lennon și Ono au fost prezenți la deschidere, aceasta fiind a doua lor ieșire în public. După moartea lui John, mai multe povești au fost publicate, incluzând “Skywriting by Word of Mouth (1986)” , “Real love: Desenele pentru Sean(1999)”, “Ai: Japonia prin ochii lui John Lennon”.

În timp ce Lennon călătorea, în copilărie, pe autobuz cântând la un instrument muzical de suflat, cântecul său a captat atenția șoferului, care, impresionat, i-a spus că dacă va veni următoarea zi la Edinburgh, îi va da o muzicuță pe care un pasager o uitase din întâmplare în autobuz. Muzicuța a înlocuit rapid jucăria lui John. Mai târziu, el continuă să cânte la muzicuță, iar mama sa îl învață să cânte la banjo, iar mai târziu îi cumpără o chitară acustică. La 16 ani, el începe să cânte la chitara ritmică, în trupa The Quarrymen, iar pe măsură ce cariera îi progresa, el a cântat la o varietate de chitări electrice. Ocazional, el cânta la bas, și de asemenea și la pian, la care a compus multe cântece precum „Imagine”, melodie cunoscută ca cea mai bună piesă solo.Cântând împreună cu McCartney la pian a dus la o piesa care ajunge numărul 1 în topuri: „I Want To Hold Your Hand” (Vreau Să Te Țin De Mână). În 1964 John devine primul muzician britanic care achiziționează o claviatură Mellotron.

• 1944: În timpul Conferintei de  la Moscova,  primul ministru britanic W. Churchill a propus, şi Stalin a acceptat, înţelegerea cu privire la împărţirea zonelor de influenţă în Balcani. 

România se va afla în sfera de interese sovietice.

Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un şerveţel) propunerea ca sferele de influenţă să se împartă procentual după cum urmează:

România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influenţă, iar Marea Britanie 10%;

Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influenţă, iar Marea Britanie 90%;

Ungaria şi Iugoslavia: Uniunea Sovietică şi Marea Britanie ambii cu 50%;

Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influenţă, iar Marea Britanie cu 25%.

El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat şi a dat-o înapoi lui Churchill.

„Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia”, ar fi spus Churchill.

„Nu, păstraţi-o” ar fi răspuns Stalin.

În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 şi 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă de 80%. În afara acestor două ţări nu au fost menţionate altele.

• 1946: În statul Virginia (S.U.A.), era vanduta prima patura electrica, care costa atunci 39.50 de dolari.

• 1954: S-a născut Adrian Pintea, actor și scriitor român (d. 2007)

Adrian Virgil Pintea (n. 9 octombrie 1954, Beiuș – d. 8 iunie 2007, București) a fost un renumit actor român de teatru, film și televiziune care a adus o contribuție deosebita scenei și cinematografiei românești. Și-a petrecut copilăria la Beiuș și Oradea. În 1979 a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București la clasa profesorului Petre Vasilescu.

În 1990 a început să predea actorie la același institut, devenit între timp Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale". În 2002 a obținut titlul de doctor în domeniul teatru, cu lucrarea Hamlet sau actorul lucid, lucrare care avea să fie tipărită la editura ALL. În 2004 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", la secția regie film, clasa Elisabeta Bostan.

• 1989: În Leipzig are loc cea mai mare „Demonstrație de luni” cu aproape 70.000 de participanți. 

La demonstrație nu se ajunge la temutele acțiuni armate împotriva demonstranților, astfel începe schimbarea regimului politic al RDG-ului.

În acea zi răcoroasă de luni, 70000 de oameni s-au adunat pentru a protesta împotriva fostului Partid Social Unit (SED), în RDG, al doilea stat german.

A fost o acţiune de protest de proporţii, cu scandări împotriva conducerii comuniste, a greilor din Comitetul Central, care nu mai ştiu care este aspiraţia principală a poporului: libertatea. Libertate în viaţa de zi cu zi, în societate, dar şi libertatea de a călători şi, mai ales, de a părăsi RDG.

În timp ce demonstraţiile împotriva statului tutelar luau amploare - nu doar în fiecare luni şi nu doar la Leipzig, ci şi în Halle sau la Eisenhüttenstadt - zeci de mii de persoane au părăsit, de cele mai multe ori ilegal, RDG, frustraţi de un stat sclerozat.

9 octombrie este prima piatră de temelie în istoria libertăţii germane din 1989. A fost ziua în care, 70 000 de oameni au avut curajul de a spune, ferm, "nu". A fost, de asemenea, prima zi a unei a unei revolte paşnice, care a ţinut patru săptămâni, până la 9 noiembrie 1989, când a căzut Zidul; patru săptămâni în care s-a scris istorie germană şi europeană deopotrivă.

A fost ziua în care germanii - despre care Lenin spunea că, înainte de a lua cu asalt gările în timpul unei revoluţii, mai întâi îşi cumpără bilet de tren - s-au raliat protestelor anticomuniste, împotriva supremaţiei politice la care tânjea Moscova, din centrul şi estul Europei. De altfel, tot ei, germanii, au fost cei care au luat-o, parţial, înaintea altora.

Ceea ce s-a întâmplat în Polonia cu sindicatul independent Solidarnosc la începutul anilor '80, susţinut spiritual de Papa Ioan Paul al II-lea, el însuşi polonez, a avut loc în decurs de patru săptămâni, nu doar în Polonia, ci şi în Cehia, Slovacia şi Ungaria. Popoarele s-au ridicat împotriva regimurilor comuniste, care au implodat.

Cu două zile înainte de 9 octombrie 1989, RDG a celebrat cu multă pompă şi fastuoase parade militare 40 de ani de existenţă. Însă, conducerea est-germană n-a fost în stare să ia în serios schimbările care se iveau la orizont, dorinţa oamenilor de schimbare. Astfel că, la 9 octombrie, cetăţenii germani au scris istorie. Patru săptămâni de proteste paşnice, marcate de noi şi noi demonstraţii şi adunări publice. Era clar că, în acel moment, divizarea luase sfârşit.

9 octombrie a fost gongul de începere a istoriei libertăţii germane, piatra de temelie pe drumul către 9 noiembrie. O zi care trebuie să-i bucure pe est-germani, respectiv pe oamenii din Leipzig. A fost ziua în care oamenii au uitat frica de dictatură.

Să aveți o zi frumoasă!