8 Octombrie

Este a 281-a zi a anului. 
Au mai rămas 84 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 22 m și apune la 18 h 44 m. 

Citatul zilei

“Construim ceea ce plănuim.” (Vittorio Alfieri,poet, dramaturg și filosof Italian, n. 16 ianuarie 1749 - d. 8 octombrie 1803)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1434:  A fost menţionată Curtea Domnească din Iaşi, când voievozii Iliaş şi Ştefan dăruiau unor boiernaşi, Giurgiu şi Ion, un sat la obârşia Saratei. 

În actul de danie, s-a consemnat că aşezarea era supusă jurisdicţiei acestei curţi. „…Şi alt judecător să nu aibă, ci să ţină numai de Curtea noastră din Iaşi.” Clădirea a ars în 1624, 1723, 1785 şi a fost reconstruită în 1806. Curtea Domnească din Iaşi, cea mai veche curte domnească din Moldova, prezintă un interes ştiinţific deosebit în ceea ce priveşte cunoaşterea trecutului istoric al oraşului Iaşi. Pe locurile ei s-a construit, în secolul XX, Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii din Iaşi.

Curtea Domnească din Iaşi constituie un ansamblu arhitectural datat din vremea lui Alexandru cel Bun şi întins, ca o pânză, pe tot curpinsul municipiului Iaşi...

Curtea Domnească din Iaşi a funcţionat o perioadă îndelungată de timp, din prima jumătate a secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă în care însemnătatea administrativă şi politică a fortificaţiilor a fost completată de cea culturală, la Iaşi tipărindu-se cărţi şi documente de referinţă în istoria românilor.

Primele investigaţii arheologice înterprinse în 1952 au demonstrat că ansamblul de fortificaţii datează din timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi a fost amplasat pe o mai veche aşezare feudală, alături de ruinele acesteia din urmă descoperindu-se urme de locuire din perioada neolitică timpurie, din epoca Latene şi din perioada migraţiilor din secolul al XIV-lea.

Curtea ocupa spaţiul pe care se află astăzi Palatul Culturii şi s-a extins în timpul lui Ştefan cel Mare (din perioada lui Ştefan cel Mare s-a mai păstrat un bastion de formă pătrată). Teoretic, Curtea Domnească ocupa în perioada sa de apogeu un traseu delimitat de: Piaţa Podu Roş, strada Sfântul Lazăr, strada Smârdan, strada Bucşinescu, bulevardul Tudor Vladimirescu, bulevardul C.A.Rosetti, şoseaua Sărărie.

S-a încercat şi o reconstituire a formei iniţiale deţinute de ansamblu; acesta ar fi avut o formă de pentagon, cu vârful orientat spre oraş (conform studiilor de topometrie derulate în secolul al XVII-lea) şi era delimitat de ziduri cu o grosime de 1 metru la bază, temelia aflîndu-se la 1,50 metri sub nivelul solului.

• 1820:  S-a născut, la Focşani, Gheorghe Tăttărescu, pictor român. 

A pictat tablouri alegorice cu subiecte revoluţionare (Deşteptarea României) sau patriotice (Unirea Principatelor). A executat portretele unor personalităţi (N. Bălcescu, Gh. Magheru), peisaje, picturi bisericeşti (la Mitropolia din Iaşi, biserica „Sf. Spiridon” din Bucureşti).

A început să picteze ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu (1799 – 1880), zugrav de biserici. Continuă studiul picturii la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său. În 1844, împreună cu unchiul său, pictează mănăstirea Rătești.

Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, obține o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma (1845–1851). Aici i-a avut ca profesori pe Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni (1790–1853) și Pietro Gagliardi (1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, se formează în spiritul academismului Italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni și alții.

Tattarescu a participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici aproape identice).

Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în compoziții alegorice cu subiect revoluționar (Deșteptarea României, 1849,11 Februarie 1866 - România Modernă, 1866), cu subiect patriotic (Unirea Principatelor, 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrân la 1386, Neagoe Basarab în fața Mănăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).

În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera Dâmbovicioara, 1860).

O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională bizantină. În perioada 1853–1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici din București (biserica Sf. Spiridon) și Iași (Mitropolia din Iași),[necesită citare] precum și Biserica Greacă din Brăila sau biserica mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892.

În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

Casa pe care a cumpărat-o în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Înființat în 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.

• 1871: A izbucnit Marele Incendiu din Chicago care a distrus 17.500 de clădiri în două zile.

Marele Incendiu din Chicago a ars începând cu ziua de duminică, 8 octombrie și până marți, 10 octombrie 1871 și s-a soldat cu moartea a sute de persoane și cu distrugerea a circa 10 km² de zonă construită în orașul Chicago, Illinois. Cauzele incendiului nu sunt cunoscute. Deși a fost una dintre cele mai mari catastrofe din Statele Unite în secolul al XIX-lea, reconstrucția ce a demarat aproape imediat a făcut din Chicago unul dintre cele mai populate și mai dezvoltate economic orașe americane.

Pe drapelul orașului Chicago, a doua stea comemorează incendiul.

• 1878:  Armata română victorioasă în Războiul de Independență își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

139 de ani de „Calea Victoriei”. Intrarea TRIUMFALĂ a armatei române în BUCUREȘTI

Razboiul de Independenta, sau Razboiul Ruso Turc, a fost un conflict militar, dintre Imperiul Rus si aliatii sai si Imperiual Otoman, care s-a desfasurat intre 24 aprilie 1877 si 3 martie 1878. Ca urmare a razboiului, Romania isi declara formal independenta, fata de Imperiul Otoman, este fondata Princiaptul Bulgariei si de asemnea Serbia isi dobandeste independenta fata de Imperiul Otoman. Tratatul de pace dintre marile puteri Europene si Imperiul Otoman, a fost concretizat pe calea Congresului de la Berlin din 13 iunie- 13 julie 1878. Dupa incheierea luptelor, Aramta Romana, isi face intrarea trimfala in Bucuresti, defilind pe Podul Mogosoaiei, care primeste cu aceasta ocazie denumirea de Calea Victoriei.

Singurul fotograf căruia i-a fost permis să fotografieze intrarea Armatei române în București, de pe 8 octombrie a fost ungurul Franz Mandy.

„Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București. Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii. Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.
…
Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții”.
Acestea sunt cuvintele cu care își încheia ediția din 7 octombrie ziarul Timpul. România trecea prin clipe confuze. Pe de o parte își obținuse independența, pe de alta însă jocul Marilor Puteri făcuse ca țara noastră să fie obligată să cedeze sudul Basarabiei către Rusia pentru a primi la schimb Dobrogea. Imperiul Țarist făcea un schimb: oferea Dobrogea, un teritoriu pe care nu-l stăpânise niciodată, și răpea din nou o parte a Moldovei. De aceea ziarul zicea „Camerele s-au dezonorat”. Frustrările legate de pierderile teritoriale au fost uitate însă în ziua când ostașii care luptaseră în Balcani se întorc în glorie la București.
Duminică 8 octombrie Armata Română își face intrarea triumfală în Capitală. La 8 dimineața fericitul eveniment se vestește cu 21 de salve de tun. La ora 12 Domnul și Doamna vin la Băneasa unde în mijlocul trupelor era un altar improvizat. Împrejurul altarului erau trofeele luate de la otomani. Mitropolitul ține o slujbă în timp ce în capătul șoselei Kiseleff se termina de ridicat primul arc de triumf din istoria românilor. La tribunele de lângă el se adunaseră înaltele autorități și corpul diplomatic. După terminarea serviciului divin Carol se pune în fruntea trupelor, trece pe sub arcul de triumf și intră în Capitală. Aici e întâmpinat de ajutorul de primar, deoarece în acel moment orașul nu avea primar și de delgațiile județelor și comunelor. Garda orășenească și societățile de tir erau înșirate în ținute de gală pe ambele laturi ale drumului. În Piața Teatrului începe defilarea propriu-zisă. După Domn vin: un pluton de „gendarmi”, răniți, drapele luate trofee duse de sergenții decorați, statul major, fanfarele, diverse batalioane și regimente, ambulanța, roșiorii încheind defilarea. Tunurile aveau ghirlande de stejar cu inscripția bătăliei unde fuseseră cucerite.
Tot orașul era gătit cu drapele și lampioane, o lume imensă alergase din toate colțurile României, așa că pe podul Mogoșoaiei nu se mai putea circula. Niciodată Bucureștii nu mai avuseseră un astfel de aspect de sărbătoare, poate cu excepția Unirii lui Cuza. Seara lumina lampioanelor făcea să fie zi. Cu acest prilej primăria a schimbat numele câtorva străzi. Podul Mogoșoaiei a luat numele de Calea Victoriei, strada Târgoviștei a devenit Calea Griviței, Podul de Pământ a fost rebotezat Calea Plevnei, Calea Craiovei a început să fie cunoscută drept Calea Rahovei, iar strada Germană a devenit Smârdan. Un parc, o stradă și o școală au primit denumirea de Basarabia pentru a nu se uita nedreptatea săvârșită de Rusia. Cu ocazia defilării s-a ridicat un arc de triumf. Se afla la rondul al II-lea de la Șosea. Pe capitel, sub statuia Victoriei era inscripția: ”Apărătorilor independenței”, apoi dedesubt era numele făuritorului monumentului, ”Orașul București”.
Mai jos, de o parte și de alta erau numele bătăliilor care aduseseră această clipă de glorie a Țării: Grivița, Opanez, Plevna, Rahova, Arcer-Palanka, Lom-Palanka, Smârdan, Vidin. Dedesubt erau inscripționate datele bătăliilor. De o parte și de alta, între două colonade, literele MM. LL. (leurs majestes) și fama (divinitatea ce întruchipa faima) cu trâmbița ei. La fel ca Unirea din 1918, intrarea armatei în Capitală a avut doar un singur fotograf. Pe Franz Mandy, originar din Budapesta, până în anul 1877 nu-l cunoştea nimeni, însă a fost suficient să imortalizeze trecerea victorioasei armate române pe sub Arcul de Triumf pentru ca faima sa să rivalizeze cu a veteranilor Szathmari şi Duschek, chiar să o depăşească.
După ce defilarea s-a terminat a fost dat un înalt ordin de zi: ”Bravi oșteni! Țara, prin delegații ei, împreună cu Capitala, împodobită ca niciodată și însuflețită de cel mai sacru simțământ al patriei recunoscătoare, vă primește astăzi și salută în voi nu numai pe eroii de la Grivița, Plevna,Rahova și Smârdan, dară chiar și pe aceia cari prin sângele lor, au pus pe fruntea României cununa independenței”.

• 1919:  Prima întrecere aeriană continentală a avut loc în S.U.A..

 În competiţie au intrat 63 de avioane, acestea având de parcurs ruta San Francisco – New York. Intrecerea a fost câştigată de locotenentul Belvin Maynard, care a zburat la bordul unui aparat Havilland-4 botezat Hello Frisco, el parcurgând distanţa dus-întors în 24 de ore, 59 de minute, 49 de secunde. Cursa acestuia a durat însă aproape o săptămână, pilotul american având nevoie de trei zile să ajungă din New York până pe coasta californiană şi de alte patru să se întoarcă. Belvin Maynard i-a avut ca însoţitori de bord pe mecanicul William Klein şi pe câinele Trixie. Pe drum a întâmpinat numeroase probleme tehnice, însă a reuşit să aducă avionul cu bine la destinaţie. Cursa s-a sfârşit tragic pentru 12 piloţi, armata americană fiind criticată la acea vreme pentru organizarea evenimentului. După izbândă, Belvin Maynard a fost supranumit cel mai mare pilot de pe pamânt.

• 1923: S-a născut Ion Voicu, celebru violonist român, fost elev al marelui George Enescu. 

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la București, într-o familie de muzicieni: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost vărul primar al violonistului și dirijorului de folclor Ionel Budișteanu.

Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip, pentru ca la 14 ani să dea examenul de admitere la „Academia Regală de Muzică”, unde a intrat direct în anul V. Fiind admis la Academia Regală de Muzică din București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei ani, în 1940. Profesor și îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de muncă a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică”.

A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite.

În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc.

Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh.

În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume: la Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo sau Berlin.

Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah.

Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. Ion Voicu a fost primul violonist român care a cântat la o vioară Stradivarius.

Să aveți o zi frumoasă!