22 Noiembrie

Este a 326-a zi a anului.
Au mai rămas 39 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 20 m și apune la 16 h 43 m. 

Zodia Săgetătorului 22 noiembrie — 21 decembrie. 

Citatul zilei

„Nu poți descoperi noi oceane până nu ai curajul să pierzi din vedere țărmul.” (André Gide, n. 22 noiembrie 1869– d. 19 februarie 1951, a fost un scriitor, umanist și eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1947.)

Sfânta Muceniță Cecilia

Sfanta Mucenita Cecilia s-a nascut la Roma din parinti foarte bogati. Facand juramantul fecioariei inaintea lui Dumnezeu, Sfanta Cecilia a imbracat pe dedesubtul hainelor stralucite la care o obliga rangul, camasa aspra, semnul nevointelor. Parintii ei au obligat-o insa la casatoria cu paganul Valerian, dar Cecilia, sfatuindu-l pe mirele ei in noapte nuntii, l-a castigat pentru dreapta credinta.

Acesta urmand sfatul ei, a mers la Episcopul Urban si s-a botezat. Valerian, mai tarziu, l-a adus la Hristos si pe fratele lui, Tiburtie.

Nu la mult timp dupa aceea fratii au fost osanditi la moarte pentru credinta lor.  Desi fiind la locul de ucidere, acesti frati minunati l-au dobandit pentru Hristos si pe comandantul garzii, Maximus. Toti au dobandit cununa muceniceasca.

 Sfanta Cecilia a ingropat cu cinste la un acelasi loc sfintele lor trupuri. Ea a fost apoi adusa la judecata, caci neobosita propovaduia in randul paganilor dreapta credinta.

Fiind intrebata de catre judecator care este sursa curajului ei, sfanta a raspuns: “Constiinta curata si credinta neindoielnica”.

Sfanta Cecilia a fost osandita la moarte prin taierea capului. Calaul a lovit-o de trei ori cu sabia peste gat, fara ca sa o poata ucide.

Ea doar s-a ranit, iar din ranile ei au sangerat foarte mult. Dupa trei  zile sfanta a adormit in Domnul. Sfanta Cecilia a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti aproape de anul 230. Sfintele ei moaste se afla la Roma, in biserica inchinata ei.

Zodia Săgetător (22 noiembrie – 20 decembrie)

Caracteristica generala a zodiei Sagetator: semn pozitiv, masculin

Element definitoriu pentru zodia Sagetator: Foc

Calitate definitorie pentru zodia Sagetator: semn Mutabil (flexibilitate)

Planetele si zodia Sagetator

- Planeta guvernatoare: Jupiter

- Planeta carierei profesionale: Mercur

- Planeta dragostei: Mercur

- Planeta câstigurilor financiare: Saturn

- Planeta sanatatii si a muncii: Venus

- Planeta casei si a familiei: Neptun

- Planeta spiritualitatii: Pluton

Culorile zodiei Sagetator: albastru, bleumarin

Pietre pretioase caracteristice pentru zodia Sagetator: turcoaz

Metale caracteristice pentru zodia Sagetator: cositor

Ziua cea mai favorabila pentru zodia Sagetator: joi

Principalele calitati ale zodiei Sagetator: cinste, generozitate, viziune

Cea mai puternica dorinta a nativului din zodia Sagetator: sa-si largeasca orizontul

Defecte ale nativului din zodia Sagetator: optimism exagerat, generozitate pe banii altora

Relatii între zodia Sagetator si alte zodii

- Compatibilitate generala foarte buna cu zodiile: Berbec, Leu

- Compatibilitate generala redusa cu zodiile: Gemeni, Fecioara, Pesti

- Compatibilitate foarte buna pe plan profesional cu zodia: Fecioara

- Compatibilitate foarte buna pe plan emotional cu zodia: Pesti

- Compatibilitate foarte buna pe plan financiar cu zodia: Capricorn

- Compatibilitate foarte buna pentru casatorie si/sau parteneriate cu zodia: Gemeni

- Compatibilitate foarte buna pentru proiecte de creatie cu zodia: Berbec

- Compatibilitate foarte buna pe plan spiritual cu zodiile: Leu, Scorpion

Personalitatea zodiei Sagetator

Nativul din zodia Sagetator este prietenos, pasionat, tolerant, îi place libertatea si aventura. Poate fi extravagant si necioplit. Nativul Sagetator este calauzit de idealuri, pâna când se hotaraste sa se retraga într-o pozitie sociala sigura. E amabil, deschis, optimist. Poate fi, însa, si extrem de arogant.

Succesele nativului Sagetator se datoreaza atât intuitiei, cât si disponibilitatii de actiune si mobilitatii. Talentul sau organizatoric e remarcabil. E neclintit în principiile sale fundamentale, care sunt adevarul si dreptatea. Nativul Sagetator e un luptator cinstit, care iubeste sportul si natura, marinimos fata de sine si fata de ceilalti.

Soarele prost aspectat indica sentimente divergente si un amor propriu exagerat si foarte usor de lezat, trasaturi care duc la toane, la exagerare sau la autoamagire. Nativul Sagetator mai înclina spre capriciu, risipa, fanfaronada si speculatie.

Sanatate : Nativul Sagetator este pus în corespondenta cu soldurile, pulpele, astfel încât nativul acestei zodii este predispus la paralizii ale membrelor, accidente sportive, sciatica.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1517: Apare prima mentiune documentara a existentei țițeiului în Țara Românească, prin "Hotărnicia" dată de Neagoe Basarab satului Secăreni (Țintea de azi-Jud. Ph)

• 1806: Rusia declară război Imperiului Otoman.

Izbucnea noul Război ruso-turc 1806-1812, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române, conflict care  se va încheia prin Pacea de la București din 28 mai 1812, în urma căreia Basarabia, teritoriu apartinand Principatului Moldova situat intre Prut si Nistru, intra în componența Rusiei.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie era ocupata localitatea  Bălţi şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.

Poarta Otomană a declarat la randul ei  război Rusiei la 24 decembrie 1806, ulterior acuzînd Rusia că tratează Principatele romane  ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie).

Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbă Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

• 1819: S-a născut George Eliot, scriitoare britanică (d. 1880), scriitoare reprezentativă pentru epoca victoriană a culturii britanice (romane "Adam Bede", "Moara de pe Floss") (m. 22 decembrie 1880)

22 noiembrie 1819, Nuneaton/Warwickshire s-a nascut Mary Anne (Mary Ann, Marian) Evans, mai bine cunoscută sub pseudonimul George Eliot,romancieră din Anglia. Ea a fost una dintre scriitorii fruntași ai erei Victoriene, romanele ei fiind caracterizate de o analiză realistă a societății englezești provinciale din acea epocă.

Ea și-a ales un pseudonim bărbătesc, spunea ea, pentru a fi sigură că operele sale vor fi luate în serios. Ea și-a ales un pseudonim bărbătesc, aidoma lui George Sand și altor scriitoare din epoca respectivă, deoarece femeile scriitoare nu aveau succes la public la fel ca bărbații. Până în perioada modernă, în care a trăit și a scris Virginia Woolf, ele au resimțit efectele acestor prejudecăți.

• 1850: Se finalizează amenajarea grădinii Cişmigiu din Bucureşti, Valahia. 

Unele lucrări începuseră încă din 1837.

Grădina Cișmigiu este cea mai veche grădină publică din București. Este așezată în centrul orașului, are o suprafață de circa 16 hectare și este mărginită de două artere importante: bulevardul Regina Elisabeta și bulevardul Schitu Măgureanu. În partea sud-estică a grădinii este Colegiul Național Gheorghe Lazăr. Grădina Cișmigiu este amenajată în genul parcurilor engleze și are mai multe intrări: două prin bulevardul Regina Elisabeta, două prin bulevardul Schitu Măgureanu, una prin str. Știrbei Vodă. Este clasată pe lista monumentelor istorice.

Parcul Cismigiu este situat in centrul orasului Bucuresti si este cea mai veche gradina publica din Bucuresti. Parcul Cismigiu are o suprafata de cca 15,59 ha. Parcul Cismigiu este delimitat de B-dul Regina Elisabeta ( 2 intrari ) - B-dul Schitu Magureanu ( 5 intrari ) - Str. Stirbei Voda ( 1 intrare ). In partea sud-vestica a gradinii se afla Colegiul National Gheorghe Lazar. Gradina Cismigiu este clasata pe lista monumentelor istorice din Bucuresti.

Vegetatie : Parcul Cismigiu este amenajat in stilul parcurilor engleze, cu o vegetatie variata si o     policromie a peluzelor cu flori, ce ofera o ambianta reconfortanta. Parcul Cismigiu detine vegetatie arboricola de       platani, liriodendroni, magnolii, aluni, peri, frasini pletosi si meri decorativi, spre a feri publicul de caldura verii si a   prafului din oras. In Parcul Cismigiu pentru zonele de odihna s-au prevazut colturi izolate, linistite, cu banci comode, iar pentru zonele de promenada alei largi, sinuoase sau drepte ce conduc spre obiective interesante.

Atractii : Gradina de trandafiri este compusa din ziduri si coloane de piatra si pergole de lemn cu lanturi de fier intre ele, pentru a expune numeroase soiuri de trandafiri agatatori; Rondul roman - este o platforma circulara cu diametrul de 20 m sub forma de bulingrin. Din cele patru puncte de acces se coboara pe trepte pe aleea circulara dalata cu piatra, ce desparte rondul central de plantatia de pe margine. Perimetrul rondului este plantat cu forme tunse conic de tisa ; Foisorul Fanfarei este locul in care au loc concerte de fanfara, muzica clasica si muzica populara; Lacul unde vara se pot face plimbari cu barca, iar iarna se transforma in patinoar; Coltul cu arbori si arbusti cu frunze persistente iarna de langa Colegiul Lazar; Coltul sahistilor; Coltul copiilor - de langa Lacului Cretulescu, amenajat cu mici elemente arhitecturale, podete, balustrade; Izvorul lui Eminescu - situat la baza pantei dinspre Str. Stirbei Voda.

Istoric : in 1779, domnitorul Tarii Romanesti, Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a doua cismele in Bucuresti. Prima cismea s-a facut pe locul unde este astazi gradina dinspre strada Stirbei Voda. Balta aparuta era un focar de infectie in mijlocul orasului. In vecinatatea acestei cismele si-a ridicat o resedinta Dumitru Siulgi-basa, seful lucrarilor peste cismelele orasului, numit si "marele cismigiu". El avea ca principala insarcinare supravegherea curgerii apelor. Treptat, in folclorul urban "lacul lui Dura Negutatorul" dispare din toponimie si apare acela al "Cismigiului". Orasul nu s-a extins foarte mult catre Vest din cauza inundatiilor aproape anuale care umflau lacul Cismigiu ( nivelul sau crestea pana la Cercul Militar de astazi ).

  In 1830, generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea baltii si transformarea terenului intr-o gradina publica. Lucrul acesta se petrece abia in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, in 1847, cand a fost chemat gradinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Gradinilor Imperiale din Viena, si insarcinat cu transformarea terenului insalubru intr-o frumoasa gradina. Mayer a fost ajutat de gradinarul Franz Harer. Dupa abdicarea lui Gh. Bibescu din 1848, noul domnitor, Barbu Stirbei, hotaraste sa se sape un helesteu si un canal de legatura cu Dambovita. Cel mai important an pentru transformarea gradinii a fost 1852. Pentru prima data s-a facut imprejmuirea cu uluci, s-au montat o suta de "canapele" (lavite) fara rezematoare, din lemn de stejar si lungi de un stanjen. Lucrarile de infrumusetare s-au incheiat in 1854, cand s-a facut si inaugurarea oficiala a gradinii Cismigiu. In 1856, o parte a lacului a secat datorita pantofarilor dimprejur ce aruncasera aici resturile de materiale specifice meseriei lor. La 1857 parcul era vizitat de iubitorii de nou si de aventuri galante, realitate descrisa de N.T. Orasanu :

"aici fu o balta mare, un loc umed, mocirlos/salbatec din natura, necurat, nesanatos/insa arta poate multe si ea facu un paradisu/cum la multi din ipokimeni nici ca le trecea prin visu./.. Aici vine toata mana, si s'amestecara impreuna/eleganta, lux, mandrie, maniere si turnura,/vorbe dulci si complimente sbor din fiecare gura./Cate un june c'o grizeta, prin tufisuri ca se pierde..."

In iarna anului 1883, lacul din gradina a inghetat si s-au organizat concursuri pe gheata. Primaria orasului a cumparat un teren din fosta gradina a familei Cretulescu, marind astfel suprafata gradinii Cismigiu cu 15.000 de metri patrati. Au fost aduse lebede si pelicani. In partea dinspre Schitu Magureanu s-a amenajat in 1943 Rotonda scriitorilor, unde sunt expuse busturile marilor scriitori romani: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Cosbuc, Stefan Octavian Iosif, Ion Creanga, Alexandru Vlahuta, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Balcescu si Vasile Alecsandri. Pe o alta alee se gaseste monumentul de marmura pentru cinstirea soldatilor francezi din primul razboi mondial. Alte monumente ale gradinii: bustul Maica Smara, Gheorghe Panu, Izvorul Sissi Stefanidi. In Gradina Cismigiului exista un loc special, La Cetate, unde se afla ruinele unei manastiri construite de logofatul Vacarescu in 1756, din incinta careia pornea un tunel secret care lega Palatul Cretulescu de malul plin de ascunzisuri al Dambovitei.

• 1869: S-au deschis cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (22.11/4.12)

Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de origine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medical" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei.

Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti.

Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie.

Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite.

Printre profesorii de seama care au contribuit la dezvoltarea invatamantului in Facultatea de medicina din Bucuresti, se numara alaturi de Carol Davila, Iacob Felix (1832-1905), fondatorul scolii de igiena, cu preocupari de medicina generala, Alexandru Marcovici (1835-1886), initiatorul clinicii medicale; Nicolae Turnescu (1819-1890) si Constantin Dumitrescu-Severeanu (1840-1930), intemeietorii clinicii chirurgicale, Zaharia Petrescu (1841-1901), fondatorul terapeuticii medicale; Alexandru Sutzu (1837-1919), care pune bazele medicinii legale si ale psihiatriei.

Un eveniment important in orientarea terapeuticii si a farmaciei romanesti, l-a constituit apartia, la inceputul anului 1863, a primei Farmacopei romane. Un merit cu totul deosebit in realizarea acestei opere nationale l-a avut, in afara de initiatorul ei Carol Davila, eruditul farmacist Constantin C. Hepites (1804-1890), fost profesor la Scoala de medicina.

In 1873, are loc sustinerea primelor teze de doctorat la Facultatea de medicina din Bucuresti. Pana in 1888 se sustin, paralel cu tezele de doctorat, un numar de 19 diplome de licenta in medicina. Incepand cu anul universitar 1885, nu se mai admit in facultate studenti fara bacalaureat, iar dupa 1888 absolventii facultatii trebuie sa sustina o teza de doctorat, obtinand astfel titlul de doctor in medicina si chirurgie.

Un alt eveniment de seama in viata facultatii a fost crearea la 1 ianuarie 1875, din initiativa viitorului profesor Nicolae Manolescu (1850-1910), a Societatii studentilor in medicina din Bucuresti, care, initial, isi punea ca obiectiv imbunatatirea conditiilor de studiu.

Anul 1887 a marcat o noua etapa in dezvoltarea Facultatii de medicina din Bucuresti, si o data memorabila in istoria stiintei romanesti. In acel an, trei eminenti savanti au fost chemati ca profesori la conducerea unor catedre principale ale facultatii. Victor Babes (1854-1926), unul din marii bacteriologi si anatomo-patologi ai epocii sale; George Assaky (1855-1899), fondatorul scolii de chirurgie experimentala si Nicolae Kalinderu (1832-1902), eminent clinician, initiatorul orientarii anatomo-clinice in medicina romaneasca.

Dupa 1890, alti savanti completeaza corpul profesoral al Facultatii de medicina din Bucuresti; in 1895 este numit profesor de anatomie topografica si de clinica chirurgicala Thoma Ionescu (1860-1926), fondatorul chirurgiei moderne romanesti, inovator in domeniul rahianesteziei; in 1899, Gheorghe Marinescu (1863-1938), intemeietorul scolii romanesti de neurologie; in 1901, Ion Cantacuzino (1863-1934), bacteriolog si biolog, imunolog si epidemiolog, creatorul scolii romanesti de medicina experimentala.

Dupa primul razboi mondial, catedrele Facultatii de medicina sunt ilustrate si de alte personalitati de seama care au consolidat prestigiul facultatii. Printre acestia, amintim: profesorul Ion Nanu Muscel (1862-1938), clinician si creator de scoala; Anibal Theohari (1873-1933), creatorul terapeuticii experimentale si al balneologiei; profesorul Ernest Juvara (1870-1933), inovator in tehnica chirurgicala si instrumentala; profesorul Alexandru Obregia (1860-1937), care a ilustrat stiinta psihiatriei; profesorul Mina Minovici (1858-1933), creatorul si organizatorul stiintific al medicinii legale in Romania; Francisc Rainer (1874-1944), erudit anatomist si antropolog; Constantin I. Parhon, promotor al endocrinologiei si al biochimiei; Dimitrie Bagdasar (1893-1946), fondatorul scolii de neurochirurgie; Constantin Ionescu-Mihaiesti (1883-1962), reprezentant al scolii romanesti de microbiologie, organizator al practicii de producere a serurilor, unul din fondatorii Institutului "Dr. I. Cantacuzini".

In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935).

• 1869: S-a născut André Gide, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel în 1947 (d. 1951);

 Romanul său "Falsificatorii de bani" a avut o contribuţie importantă la înnoirea formulei romanului în secolul XX; în 1947, pentru acelaşi roman, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură (m. 19 februarie 1951)

André (Paul Guillame) Gide, scriitor, umanist și eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1947.

Motivația Juriului Nobel

„ pentru scrierile sale pline de înțelegere și semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele și condiția omului au fost înfățișate cu o cutezătoare dragoste de adevăr și o subtilă intuiție psihologică”

Gide a militat pentru cunoașterea de sine și sinceritate iar această credință a fost îmbogățită de umanismul său și de apelul continuu la toleranță pe care l-a susținut prin intermediul întregii sale opere. Deși a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluționar, care a sprijinit deschis calea libertății individuale și a sfidat principiile moralității înguste, mic burgheze.

Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist și un moralist în descendența vechii tradiții a moraliștilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil și puritatea și înălțimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar și universale din toate timpurile.

• 1877:  S-a născut Endre Ady, considerat cel mai mare poet maghiar al secolului al XX-lea (d. 1919)

Endre Ady, în maghiară Ady Endre, (n. 22 noiembrie 1877, Érmindszent, comitatul Sălaj, azi Ady Endre, județul Satu Mare – d. 27 ianuarie 1919, Budapesta) a fost un poet maghiar, considerat a fi unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX, și ai literaturii maghiare în special.

S-a născut în comitatul Sălaj (Szilágy) într-o familie de nobili dar săracă. Tatăl, Ady Lőrinc (1851-1929) agricultor, mama Pásztor Mária (1858-1937) provine dintr-o familie de preoți reformați.

Bunicii săi, Ady Dániel și Visky Julianna, fiind din Lompirt, Endre Ady a vizitat de multe ori satul și are un bust lângă Biserica reformată din Lompirt, iar școala îi poartă numele.[2]

Ady Endre își începe studiile în Mincențiu, unde este elevul lui Katona Károly, apoi continuă la liceul catolic sub îndrumarea lui Hark István. În 1886 continuă cu studiile liceale la Carei la liceul piarist. Se împrietenește cu Aurel Popp, viitorul pictor, prietenie care se va aprofunda și va dura o viață. Din 1892 învață la Zalău; din 1957, in fata liceului unde a studiat este o statuie a sa. Face bacaleureatul in 1896.

Prima poezie publică în 22 martie 1896 in jurnalul "Szilágy". În 1903 o cunoaște pe Diósy Ödönné, Brüll Adél (Léda). Léda locuiește la Paris și este soția unui om bogat. Ady se îndrogostește de ea, și o urmează la Paris. Léda devine muza lui Ady. Între 1904 și 1911 a petrecut perioade mai lungi la Paris, oraș a cărui atmosferă a exercitat o influență modelatoare asupra creației sale poetice.

Ady ducea o viața hedonistă: alcoolul și drogurile nu-i erau străine. În 1909 ajunge într-un sanatoriu de dezintoxicare. Cum se ridică pe scara popularității ca poet așa coboară în viața sentimentală: se răcește legătura cu Léda până când rupe orice legătură cu ea.

În 1914 se căsătorește cu Boncza Berta, cu care coresponda încă din 1911. Pe Berta o numește în poezii "Csinszka".

Între Ady și Octavian Goga se forma o prietenie sinceră.

Moare în 27 ianuarie 1919 la Budapesta.

Opera poetică

În literatura maghiară este primul care rupe legătura cu stilurile vechi, creând un stil modern. Poezia lui este influențată de Baudelaire, Verlaine. Este un poet simbolist. Simboluri des folosite: Dumnezeu, Bani, Léda. Întodeauna scrie simbolurile cu literă mare.

Printre temele sale poetice se regăsesc toate domeniile mai importante ale existenței umane (dragostea, moartea, religia, banii, războiul). Poetul a fost un patriot, un revoluționar și un european exemplar. Volumul Új versek reprezintă o adevărată piatră de hotar în literatura maghiară, marcând nașterea poeziei maghiare moderne. Dar adevăratul succes vine odată cu al patrulea volum, Vér és arany, care îi va aduce și recunoașterea criticilor.

Ady nu a fost cunoscut doar ca poet ci și ca jurnalist. Astfel, o mare parte din poeziile și eseurile sale apar începând cu 1908 în primul număr al revistei literare Nyugat ("Occidentul"), al cărei colaborator va rămâne până la sfârșitul vieții, iar începând cu 1912 va deveni și unul dintre redactorii revistei.

În 1908 este unul dintre fondatorii grupării literare A Holnap ("Ziua de mâine") de la Oradea.

• 1880: Principele Carol I primește acordul scris din partea familiei sale privind succesiunea la tronul României, reglementată prin Constituție: "În lipsă de descendenți de sex masculin în linie dreaptă ai A.S.R. Carol Hohenzollern–Sigmaringen, succesiunea la tron va reveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau descendenților lor..."

• 1890: S-a născut Charles de Gaulle

Cel mai important lider politic al Frantei moderne, Charles de Gaulle, s-a nascut în 1890, în familia unui profesor de istorie si literatura, si a murit cu 11 zile înainte de a împlini 80 de ani, în 1970. Ofiter de cariera, el s-a remarcat si în Primul Razboi Mondial prin conducerea unor formatiuni de blindate. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Charles de Gaulle a atins rangul de general de brigada, pe care l-a pastrat toata viata, refuzând orice alta avansare.

În calitate de cel mai vârstnic înalt ofiter al Armatei franceze, a refuzat sa recunoasca armistitiul cu Germania nazista din 1940. Hitler cucerise o mare parte din Hexagon si formase, ca un compromis, guvernul de la Vichy al maresalului Pétain. Generalul a plecat în Anglia, unde, la postul BBC, a tinut celebra alocutiune din 18 iunie 1940, prin care mobiliza poporul francez contra ocupantilor, le ridica moralul si promitea formarea Fortelor Libere Franceze, miscare de rezistenta pe care a si condus-o.

Charles de Gaulle a devenit primul ministru al guvernului provizoriu de dupa razboi, dar a demisionat în 1946. A fondat propriul partid, Adunarea Poporului Francez, în 1947. Redevine prim-ministru în 1958, elaboreaza o noua constitutie si devine primul presedinte al celei de-a Cincea Republica Franceza, în 1959. În mandatul sau, Franta a câstigat statutul de mare putere mondiala, devenind a patra putere nucleara în 1960. În 1965 a fost reales presedinte, dar dupa puternicele tulburari studentesti si muncitoresti din 1968, el organizeaza un referendum în urma caruia demisioneaza în 1969. A sprijinit independenta Algeriei, fapt care i-a adus multe critici. Dupa atentatul din 1962, nu a acordat clementa faptasului pentru ca pusese în pericol si viata sotiei sale, Yvonne... La serviciul memorial au participat 63 de sefi de stat, inclusiv din URSS.

• 1906: La Convenția Internațională de Radio și telegrafie de la Berlin, s-a aprobat utilizarea mesajelor SOS în caz de pericol

SOS este cea mai frecvent utilizată descriere internațională în codul Morse a unui semnal de alarmă:

(· · · — — — · · ·)

Acest semnal a fost adoptată pentru prima oară de către Guvernul German în aprilie 1905, și a devenit standardul la nivel mondial în cadrul celei de a doua Convenții Internaționale Radiotelegrafice, care a fost semnată la 03 noiembrie 1906 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1908.

SOS a rămas principalul semnal radio maritim de primejdie până în 1999, când a fost înlocuit de Sistemul Global Maritimă de Siguranță. Cu acest nou sistem, semnalul SOS a devenit ilegal pentru o navă pentru a semnala faptul că ea este în primejdie în codul Morse. Totuși, semnalul SOS este încă recunoscut ca un semnal de alarmă vizual.

De la început, semnalul de alarmă SOS a constat într-o succesiune continuă de trei puncte, trei linii, trei puncte (fără spații), care în codul Morse înseamnă "SOS". Cel mai uzual mod de a-l scrie este: SOS.

În utilizarea populară, SOS a devenit asociat cu acronimul unor expresii cum ar fi Save Our Ship („Salvați nava noastră”), Save Our Souls („Salvați sufletele noastre”), sau Send Out Succour („Trimiteți ajutor”). SOS este singurul semnal format din 9 elemente în cod Morse, făcându-l mai ușor de recunoscut, celelalte simboluri folosind cel mult 8 elemente.

Utilizarea semnalului SOS a fost introdusă pentru prima dată în Germania, ca parte a unui set de reglementări naționale de radio, începând cu 1 aprilie 1905. Aceste reglementări au introdus trei noi secvențe de cod Morse, inclusiv semnalul de primejdie SOS.

În anul 1906, la a doua Convenție Internațională Radiotelegrafică de la Berlin, o colecție extinsă de reglementări de serviciu a fost dezvoltată pentru a completa acordul principal, care a fost semnat la 3 noiembrie 1906, devenind efectiv la 1 iulie 1908. Articolul XVI din regulamente a adoptat semnalul german Notzeichen (semnal de alarmă) ca standard international, citind: "Navele aflate în dificultate trebuie să utilizeze semnalul următor: · · · — — — · · ·  repetate la intervale scurte ".

Prima navă care a transmis un apel de primejdie SOS a fost Slavonia la 10 iunie 1909, în conformitate cu articolul "Notable Achievements of Wireless" (Realizări notabile fără fir) în septembrie, 1910 din revista 'Modern Electrics. Cu toate acestea, a existat o oarecare rezistenta printre operatorii Marconi la adoptarea nou semnal, și, abia în aprilie, 1912 scufundarea navei Titanic, operatorii navei au folosit concomitent apeluri de alarmă CQD și SOS. Cu toate acestea, din motive de siguranță pe apă, utilizarea de CQD pare să fi dispărut din acest moment.

La 1 aprilie 1905 în Germania, iar din 1 aprilie 1906 pe plan internațional, semnalul de primejdie a fost specificat ca o secvență continuă de cod Morse de trei puncte/trei linii/trei puncte, fără nici o mențiune cu privire la orice echivalente alfabetice. Cu toate acestea, în codul Morse Internațional, aceste semne formează cuvântul "SOS". Un raport timpuriu al "Convenției Internaționale radio-telegrafice", în 12 ianuarie 1907 revista Electrical World a publicat că "Navele aflate în primejdie utilizează semnalul special SOS la intervale scurte și repetate de timp." (În codul Morse american, care a fost folosit de mai multe nave de coastă din Statele Unite ale Americii în prima parte a secolului XX, trei linii au fost folosite pentru numeralul "5", astfel încât, în câteva cazuri a fost semnalul de primejdie informal denumite în continuare "S5S").

În contrast cu codul CQD, care a fost trimis sub forma a trei litere separate, cu spații între fiecare literă, apelul de alarmă SOS a fost întotdeauna transmis ca o secvență continuă de puncte și linii, nu ca litere individuale. Nu a fost nici o problemă, atâta timp cât operatorii erau conștienți de faptul că "SOS" a fost punct de vedere tehnic doar un mod convenabil pentru amintindu secvența corectă din totalul semnal de ajutor de nouă puncte și linii. În ultimii ani, numărul de simboluri speciale Morse a crescut. În scopul de a desemna secvența corectă de puncte și linii pentru un simbol special lung, practica standard este de a lista de caractere alfabetice care conțin aceleași puncte și linii în aceeași ordine, cu o bară deasupra secvenței de caractere pentru a indica că nu ar trebui să fie spații interne în transport. Astfel, în notația modernă, semnalul de primejdie devine SOS . (În codul Morse internațional, VTB , IJS și SMB , printre altele, ar fi, de asemenea, traduce corect secvența · · · — — — · · · ', dar în mod tradițional doar SOS este utilizat).

Acesta a fost, de asemenea, uneori, folosit ca un semnal de primejdie vizual, format din trei flash-uri scurte de lumină, trei lungi, trei scurte, sau cu "SOS", scris în litere individuale. de exemplu, ștampilat într-un troian de zăpadă sau formate din busteni pe o plajă.Faptul că SOS poate fi citit partea din dreapta sus, precum și cu susul în jos a devenit important pentru recunoașterea vizuală, dacă este privit de sus.

Prima utilizare înregistrată a SOS ca un semnal de primejdie a fost de către vaporul cu aburi SS Arapahoe pe 11 august 1909. [3] Semnalul a fost receptat de United Wireless Telegraph Company la Hatteras, North Carolina, și transmis mai departe la compania de care aparținea vaporul.

Dezvoltări ulterioare

Avertismentul adițional și semnalele de primejdie au urmat după introducerea SOS. La 20 ianuarie 1914, la Convenția Internațională de la Londra privind siguranța vieții pe mare, a fost adoptat codul Morse TTT ( —  —  —), trei litere T (—) cu spații între ele încât să formeze trei litere pentru a nu se confunda cu litera O (— — —), ca "Semnal de siguranță", folosit pentru mesajele navelor "care implică siguranța de navigare și fiind un caracter de urgență."

Odată cu dezvoltarea de emițătoare radio-audio, a fost nevoie de o frază de alarmă vorbită, și codul "Mayday" a fost adoptat de către Convenția Internațională de Radio 1927 ca echivalent al SOS. Pentru TTT, semnalul audio echivalent este "Securité" pentru siguranța navigației. Este interesant de remarcat faptul că "Mayday" este în limba franceză "M'aidez (ajută-mă)" și că există un treia apel de alarmă după "Sécurité": "Panne (franceză pentru"Alarmă ")," "Pan" în limba engleză.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, codurile suplimentare au fost folosite pentru a include detalii despre atacurile imediate de către navele inamice, în special în Bătălia Atlanticului (1939-1945). Semnalul SSS semnalizează atacat de către submarine, în timp ce RRR avertizează un atac din partea unui participant la o incursiune de suprafață, QQQ avertizat de către un participant la o incursiune de suprafață necunoscut (de obicei, un crucișător auxiliar), și AAA indicat un atac de aeronave. Ele au fost, de obicei, trimise în conjuncție cu codul de alarmă SOS. Toate aceste coduri mai târziu trecut de la trei repetări de litere la patru repetări ("RRRR", etc).

Nici unul dintre aceste semnale nu au fost folosite pe cont propriu. Trimiterea SOS, precum și alte semnale de avertizare (TTT, XXX, etc), au folosit proceduri folosite similare. Acestea au fost urmate întotdeauna în mod corect.

Aici este un exemplu de un semnal SOS; porțiunile din paranteze sunt doar o explicație.

„ SOS SOS SOS de (aceasta este) GBTT GBTT GBTT (indicativul de apel al QE2 repetat de 3 ori) Regina Elisabeta a doua (denumirea navei) PSN (poziția) 49.06.30 Nord, Vest 04.30.20. Echipajului navei ia foc, abandonarea (natura primejdiei) AR (sfârșitul transmisiunii) K (invitația de a răspunde).”

Nave și stațiile de coastă au nevoie în mod normal de liniște de două ori pe oră pentru a asculta semnale prioritare. Cu toate acestea, multe nave comerciale efectuate au doar unul sau doi operatori de radio, caz în care SOS nu pot fi audiate de către operatori în afara serviciului.

În cele din urmă echipamentul a fost inventat pentru a convoca operatorii să apeleze o alarmă off-duty. Acest lucru a fost declanșat de către operatorul navei aflate în primejdie pentru a transmite douăsprezece linii lungi de patru durată secunde fiecare. Acestea au fost trimise înainte de apelul SOS. Dacă este posibil, are loc o scurtă întârziere înainte de transmiterea corectă SOS, în scopul ca operatorii să aibă timp pentru a ajunge la biroul lor de radio.

• 1931: Se deschide pentru public Muzeul de Istorie al Bucureștiului, în Casa Moruzi din Calea Victoriei nr.117.

Pe data de 22 noiembrie 1931, în prezența prim-ministrului de atunci, Nicolae Iorga, a primarului general, Dem I. Dobrescu, precum și a foștilor primari Gh. Corbescu și Emil Petrescu, avea să se inaugureze Muzeul Municipiului București. După ce la sfârșitul lunii iunie a anului 1921 Consiliul Comunal București a aprobat propunerea primarului, dr. Gh. Gheorghian, de a înființa „Muzeul Comunal București”, în februarie 1930, același Consiliu Comunal avea să ofere muzeului și un spațiu: Casa Moruzi. Situată pe Calea Victoriei, la nr. 117, Casa Moruzi, un monument istoric ridicat în anul 1825, este cunoscută și sub numele de „Casa cu lanțuri”. După mai multe locații, datorită condițiilor improprii pentru găzduirea unei astfel de instituții, muzeul a primit actualul sediu, Palatul Suțu (foto), în anul 1956.

După anul 1959, colecțiile muzeului vor fi adăpostite în incinta Palatului Șuțu (din 1999, poartă denumirea de Muzeul Municipiului București).

Muzeul municipal, prima instituţie oficială dedicată Bucureştilor, a fost înfiinţat în perioada interbelică, în 1931, din iniţiativa unor particulari entuziaşti. El a fiinţat în “Casa cu lanţuri”, de pe Calea Victoriei, care aparţinea boerului Moruzi. Astăzi, clădirea nu mai există, iar Muzeul Municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea, din 1959, în Palatul Suţu, de la Universitate.

Radu D. Rosetti, în “Vechituri”, ne-a lăsat o mărturie emoţionantă despre primul muzeu al Capitalei.

“Dacă mai era nevoie de arătat ce se poate realiza când pui suflet într-o muncă cinstită, înfăptuirea Muzeului Municipal, deschis publicului săptămâna trecută, este un exemplu mai mult. Comitetul, compus din d-nii dr. G. Severeanu, C. Orghidan, I . Pincas, Dinu Rosetti şi G. Florescu nu s-a mărginit să aducă la îndeplinire aşezarea în ordine cronologică a obiectelor adunate sub primariatul d-lor Anibal Teodorescy şi Dem. Dobrescu, pentru a fi expuse în vechea curte boerească a lui Moruzi, din Calea Victoriei, ci toţi membrii lui (...) au adus de acasă vremelnic sau au dăruit colecţiile particulare, solicitând şi altora să-i imite, reuşind astfel, în câteva luni, să ne dea o imagine a civilizaţiilor trecute de pe meleagurile Bucureştilor, neaşteptată. De cum intri, îţi iei adio de la legenda lui Bucur, în mod definitiv. Dinu Rosetti citind mai demult în Odobescu că «în epoca preistorică malurile şi bălţile Dâmboviţei erau locuite» şi mai apoi, în Cronica Numismatică şi Arheologică, lucrarea  d-lui C.S. Nicolaescu – Plopşor, (Urme de noui aşezări preistorice în preajma Bucureştilor), s-a apucat să caute de unu singur prim cărămidăriile şi gropile Capitalei dinspre Bellu, din Dealu Spirii, sau din vecinătatea Cişmegiului, că de sub temeliile zidurilor în preajma cărora locuieşti, s-au scos obiecte străvechi sau oseminte de oameni cari au locuit aici cu sute de ani înainte de Cristos! Săpături (...) continuate cu râvnă la Bordei, la Ciurel, la Bucureştii Noi sau la lacul Tei, au scos la iveală, rând pe rând idoli, unelte casnice, monede şi vase din epoca de piatră, de bronz sau de fer, statui, chiar şi podoabe artistice de aur, unele mai de preţ decât altele. Frumos orânduite, după îndrumările dlui Ion Andrieşescu, directorul muzeului naţional de antichităţi, toate aceste vestigii ale trecutului constituie din punct de vedere ştiinţific, partea cea mai interesantă a muzeului. O impresie cu care rămâi este puterea tradiţiei şi instinctul rasei: «motivele» pe cari le vezi pe chenarele vaselor lucrate naiv cu mii de ani în urmă, sunt aceleaşi de pe iile, cămăşile sau fotele ţărăncilor noastre de azi!

Dacă tata Bucur şi-a pierdut prestigiul, Traian şi-l menţine intact. Revedem mândri efigia imperatorului în câteva sute de medalii. E drept că trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar să nu uităm nici pe d-rul Severeanu, care, în colaborare cu d-nii Nuber şi Orghidan, ne prezintă o colecţie numismatică cum nu sunt multe pe glob. Comoara se completează cu vitrina dindărătul căreia se-nşiră toate monedele Muntene şi Moldovene băute în ţară între 1364 şi 1799. Fiindcă ne ocupăm de metale, să nu părăsim camera până nu vom arunca o privire şi asupra Secţiei cu Măsuri şi greutăţi. Iată balanţa romană, de folosinţa cărea nu vor să se lase oltenii noştri, în ruptul capului, iată dramurile, talerul, ocaua şi cotul, chiar şi kilogramul de porţelan din timpul ocupaţiei din 1917, când oţelul şi bronzul erau bune numai pentru tunuri. Dar care colţ al muzeului poţi să-l ocoleşti? Unică colecţie de manuscrise ale voevozilor noştri; a hărţilor din secolele trecute, relative la ţara noastră, une se-ntinde şi primul plan al Bucureştilor, a lui Barotin, de la 1865; a chivotelor, a potirelor, icoanelor şi candelelor dela bisericile Brâncoveneşti; a fotografiilor reprezentănd Dâmboviţa înainte de canalizare, Poşta lui Wilner, Curtea Veche, azi Piaţa sf. Anton etc. etc... printre ele, zâmbitoare poza lui «Moş Răţoi, dela biserica Slobozia din Bucureşti, care pe la 1865 vindeca mâini şi picioare fracturate».”

• 1963: Asasinarea președintelui american John Kennedy.

La data de 22 noiembrie 1963, a fost asasinat în orașul Dallas din statul american Texas, John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea președinte al Statelor Unite al Americii. Președintele american a fost împușcat mortal pe când efectua un tur al orașului Dallas într-o mașină decapotabilă alături de soția sa Jacqueline și de guvernatorul statului Texas, John Bowden Connally și soția acestuia. La ora locală 12,30, când mașina prezidențială a ajuns în Piața Dealey, s-au auzit trei focuri de armă. Primul și-a ratat ținta, cel de-al doilea l-a lovit pe președintele Kennedy în spate și i-a ieșit prin gât, iar al treilea glonte l-a nimerit direct în cap, rănind-ul mortal. Președintele a fost dus de urgență la spital, dar o jumătate de oră mai târziu a fost declarat mort. În ciuda a numeroase scenarii și teorii conspirative, nici până în prezent nu s-a aflat cine a pus la cale asasinatul și cine a tras gloanțele care au dus moartea celui de-al 35-lea președinte american. Cu toate că imediat după atentat a fost arestat un prezumtiv asasin în persoana lui Lee Harvey Oswald, un angajat temporar la un depozit de manuale școlare aflat în piața unde a avut loc atentatul, acesta a negat continuu orice amestec în producerea asasinatului. El n-a mai apucat nici să fie judecat, fiind, la rându-i ucis, două zile mai târziu, pe când era urcat în mașină pentru a fi transferat de la sediul poliției din Dallas la închisoare, autorul acestui omor fiind Jack Ruby, patronul unui club de noapte local. Funeraliile președintelui american au avut loc pe 25 noiembrie 1963, când a fost înmormântat în cimitirul Arlington din apropiere de Washington, alături de alți membri ai familiei. Și cu toate că au fost făcute numeroase investigații și tot felul de scenarii referitoare la acest asasinat, nici până în prezent misterul morții președintelui american nu a fost elucidat, el continuă să rămână una din marile enigme ale secolului XX.

John Fitzgerald Kennedy

Să aveți o zi frumoasă!

"Important în viaţa este să nu te laşi târât. Un lucru atrage după sine un altul şi-apoi nu mai ştii unde ajungi." (Andre Gide în Falsificatorii de bani)