Este cea de-a 349-a zi
a anului.
Au mai rămas 16 zile
până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h
45 m și apune la 16 h 37 m.
Citatul zilei
„La noi, dar şi aiurea, în lume,
se produce "sudamericanizarea" culturii. O mână tot mai restrânsă de
oameni au parte de fineţurile ei, în timp ce marile mulţimi sunt ţinute în
sărăcie spirituală tot mai accentuată şi îndreptate pervers spre
"divertismentul" grobian, spre frivolitatea nulă a aşa-zisei
"distracţii" (entertainment), spre deşănţat şi lubric.” (George
Pruteanu - februarie 2004)
15
decembrie, ziua internaţională a ceaiului
A 15-a dimineaţă a
lunii decembrie este ziua internaţională a ceaiului.
Doar apa depăşeşte
această licoare în clasamentul celor mai populare surse de hidratare la nivel
mondial.
Proprietăţile
terapeutice ale infuziilor de plante au fost descoperite în urmă cu 6 milenii,
când ceaiul făcea parte din consumul zilnic al locuitorilor din Birmania şi
Thailanda.
În 1610, venind dinspre
Asia, o corabie olandeză a adus pentru prima oară frunze de ceai în Europa.
Costurile ridicate de livrare au făcut ca multă vreme ceaiul să fie „băutura
oamenilor bogaţi”.
În 1890, sir Thomas
Lipton i-a scăzut preţul, eliminând intermediarii din piaţă.
Ceaiul a devenit mai
apoi o băutură accesibilă pentru toate categoriile sociale.
La începutul anilor
1900, în SUA a apărut ceaiul rece, o afacere foarte profitabilă. Cam tot atunci
au fost create şi pliculeţele de ceai.
Evenimente de-a lungul timpului…
- 37: S-a născut Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman între anii 54-68 d.Hr.
Nero s-a născut la nouă luni după
moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus
Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau : „Din
mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru
stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri
înfricoşătoare. Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar
fi venit de nicăieri pentru a-i păzi patul, şarpe a cărui piele a fost
descoperită pe perna micului Nero, şi pe care acesta ar fi purtat-o într-o
brăţara, în chip de talisman, până aproape de propria moarte.
Dar acestea sunt doar mituri legate de prima
perioadă a vieţii sale. Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul
tatălui său adoptiv în urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care îşi
otrăvea atunci soţul abia întors din campaniile militare. Claudius s-a stins
într-o singură noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil în urma unei doze
extrem de puternice de otravă ce îi fusese administrată în timpul cinei. în
aceeaşi dimineaţă, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel
mai tânăr împărat al Romei de până atunci.
Puternic influenţat de Agrippina
şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi
Sextus Afranius Burrus, Nero se pregătea asiduu pentru rolul major pe care urma
să îl joace în fruntea lumii cunoscute. Puţini luau însă în serios, punând
totul pe seamă tinereţii, apucăturile cel puţin condamnabile ale împăratului.
Acesta părăsea deseori palatul, deghizat în femeie sau bărbat, pentru a colinda
lupanarele Romei şi pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o dată s-a
întâmplat să joace chiar rolul prostituatei. Aceleaşi seri le încheia alături
de un grup sinistru de acoliţi, alături de care ataca trecătorii, lovindu-i şi
jefuindu-i doar pentru distracţie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.
Dar poate mai infamă decât Nero era chiar mama
acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărăteasă îşi imaginează că este
adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi
corupe fiul pe care îl consideră doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo
încă susţin relaţii incestuoase în palat şi în lectica cei îi purtat pe
străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens
scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero,
când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui
Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în
care împăratul devine conştient de rolul său.
- 1802: S-a născut Janos Bolyai, matematician maghiar nascut in localitatea Cluj-Napoca.
Si-a urmat tatal pe
plan profesional, Farkas Bolyai – de asemenea un reputat matematician, in ciuda
faptului ca in tinerete a lucrat ca inginer militar.
A surprins prin faptul ca inca
dinainte de a merge la scoala facea calcule matematice complicate. Dupa ce a
absolvit Academia Tehnica Militara din Viena a fost detasat la garnizoana din
Timisoara ca ofiter-tehnic si a inceput sa se ocupe tot mai mult timp cu
studiul matematicii.
Spre sfarsitul anului 1823 a
reusit sa descopere formula geometriei neeuclidiene pe care el a caracterizat-o
intr-o scrisoare adresata tatalui drept o “lume noua”, creata “din nimic”.
In alt capat al lumii, un alt
matematician, rusul Nikolai Lobacevski, a definit si el o teorie similara,
astfel incat aceasta a intrat in istorie cu numele de Geometria
Lobacevski-Bolyai. Studiul tanarului matematician maghiar a fost publicat, ca
anexa, intr-o carte scrisa de tatal sau si a fost extrem de apreciata.
Universitatea Babes-Bolyai din
Cluj-Napoca si-a luat numele si dupa el. Matematicianul s-a stins din viata pe
27 ianuarie 1860, in Tirgu Mures.
- 1832: S-a născut Gustave Eiffel, inginer și arhitect francez , proiectant al celebrului Turnul Eiffel din Paris; (d. 1923).
Alexandre Gustave Eiffel (n. 15
decembrie 1832, Dijon – d. 27 decembrie 1923, Paris) a fost un inginer francez,
cunoscut în special pentru realizarea Turnului Eiffel care îi poartă numele.
Eiffel s-a născut în Dijon,
Côte-d'Or, Franța. Numele de Eiffel a fost preluat de la unul dintre strămoșii
germani la început de secol XVIII. Numele și l-a luat după localitatea unde s-a
născut, Marmagen, situată în Eifel.
În tinerețe, cele două persoane
care l-au influențat pe Gustave au fost amândoi chimiști, unchiul său Jean -
Baptiste Mollerat și Michel Perret. Ambii unchi și-au petrecut mult timp în
compania tânărului Eiffel, învățându-l tot despre chimie, sensul religiei și
filosofie. La școală, Eiffel a fost extrem de isteț, dar nu foarte studios.
Când era la Lycée Royal, Eiffel se plictisea și a ajuns la concluzia că orele
erau o pierdere de timp. În ultimii doi ani de liceu, Eiffel și-a găsit
preocupare, dar nu în inginerie, ci în istorie și literatură. Studiile lui
Eiffel s-au îmbogățit, astfel încât a absolvit liceul cu două diplome, în
științe și în literatură. Eiffel a absolvit colegiul la Collège Sainte Barbe,
pentru a se pregăti mai bine pentru admiterea dificilă de la École Centrale des
Arts et Manufactures. École Centrale des Arts et Manufactures a fost și este
cea mai prestigioasă universitate de inginerie din Franța. Eiffel a intrat
imediat la École Centrale des Arts et Manufactures din Paris. École Centrale la
acea dată o universitate particulară, cunoscută drept una din universitățile de
frunte în inginerie din Europa. Afacerea mamei sale cu cărbuni a adus un venit
important în familie și a asigurat fondurile necesare pentru ca Gustave să
studieze chimia la această universitate renumită din Paris.
În 1855, Eiffel a absolvit École
Centrale des Arts et Manufactures, în același an când Parisul a fost gazda
primei expoziții internaționale. După absolvire, unchiul său i-a oferit o
slujbă în Dijon, Franța. Cu toate acestea, o dispută de familie a anulat
această șansă și Eiffel a acceptat în curând un post într-o companie care
proiecta poduri pentru trenuri în Bordeaux.
In 1876, Gustave Eiffel a
construit Podul Eiffel, la Ungheni. În 1882 Gustave Eiffel a retușat la Iași,
pe pământ românesc, într-unul din centrele care a polarizat conștiințele și
energiile întregii țări, Grand Hotel Traian, din Piața Unirii. El poate fi
admirat și astăzi.
Tot în Iași, Gustave Eiffel
construise, în 1873, Hala Mare (devenită Hala Centrală), structură ce avea sa
fie demolată în anii 1960.
De asemenea, după planurile lui
s-a ridicat și mausoleul familiei politicianului Petre P. Carp, de pe moșia
conacului din Țibănești, Iași.
- 1859: S-a născut Lejzer Ludwik Zamenhof, supranumit ”Doktoro Esperanto”, medic şi lingvist polonez.
Este recunoscut drept creatorul
limbii esperanto,o limbă artificială, bazată pe o gramatică schematizată şi pe
un vocabular împrumutat din cele mai răspîndite limbi europene, inventată cu
scopul de a deveni limbă internaţională.
În 1887, a publicat (în limba
rusă), sub numele de Doktoro Esperanto, volumul ”Limba internaţională. Prefaţă
şi manual complet”;(d.14.04.1917).
- 1876: A luat ființă Cercul Militar al ofițerilor din garnizoana București, actualul Cerc Militar Național;
Construcția Palatul Cercului Militar Național, sediu de astăzi al instituției,
a început în anul 1911 și s–a încheiat în 1923.
Cercul Militar al Ofiţerilor din
Garnizoana Bucureşti s-a înfiinţat la data de 15 decembrie 1876, ca formă de
asociere privată a ofiţerilor; închirierea sau construcţia localului, precum şi
desfăşurarea activităţilor fiind asigurate financiar prin cotizaţiile
membrilor. Noua instituție a fost pusă sub patronajul lui Carol I (domnitor la
acea dată, iar, din 1881, rege).
Primul conducător al Cercului
Militar a fost generalul Alexandru Zefcari (1876-1877).
Cercul Militar a funcţionat, la
început în localuri închiriate. După Războiul pentru Independenţă, Cercul
Militar şi-a reluat activitatea, încercând să răspundă într-o măsură cât mai
mare scopurilor pe care şi le-a propus prin statutele sale. El a continuat să
funcţioneze în acelaşi local al Eforiei, de pe Bulevardul Regina Elisabeta, loc
central, care îi asigura vizibilitatea. Apoi, din aprilie 1897, s-a mutat în
Casa Greceanu aflată la intersecţia Calea Victoriei cu Bulevardul Regina
Elisabeta, lângă biserica Doamnei. În 1902, Cercul Militar a închiriat vestita
casă Oteteleşanu care, peste circa două decenii, va fi dărâmată, pe locul ei
înălţându-se Palatul Telefoanelor. Necesitatea unui local propriu s-a resimţit
de la debutul activităţii sale, iar ideea unei clădiri monumentale, a unui
palat, a apărut, după toate probabilităţile, în 1889 şi a aparţinut generalului
Eraclie Arion.
Palatul Cercul Militar Național
este o clădire din București care găzduiește instituția centrală de cultură a
Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv,
precum și de imagine, reprezentare și protocol.
Lucrările pentru construcția
Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde
urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din
1898.
Proiectantul principal al
monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român
Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud.
Beneficiarul lucrării a fost
Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor
români înființată în 15 decembrie 1876.
Fondurile necesare au fost
adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%),
precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile.
Palatul Cercului Militar Național
a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.
- 1887: S-a născut Cella Delavrancea, distins om de cultură, pianistă, prozatoare, fiica scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea (scrieri “O vară ciudată”, “Dintr-un secol de viaţă”); (m. 9 august 1991).
Cella Delavrancea (n. 15
decembrie 1887 - d. 9 august 1991) a fost o pianistă, scriitoare și profesoară
română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea,
soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui
"Bebs" Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
Căsătorită cu Viorel Virgil Tilea în timpul Primului Război Mondial
(divorțată), cu Aristide Blank (divorțată), cu Philippe Lahovary. Una din
prietenele intime ale reginei Maria a României.
Cella Delavrancea urmează studii
de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din București, urmate de
un stagiu la Paris. Întrucât tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea
era un apropiat al familiei Caragiale, a crescut alături de fiii și fiica lui
Caragiale, pe care i-a evocat în cărțile sale cu caracter memorialistic. În anul
1909' Ion Luca Caragiale scria despre ea:
„Un copil minune, Cella
Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta. (Ion Luca Caragiale,
Universul, 1909, 4 mai, p. 1)”
Concertează în Europa, de multe
ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Își face debutul literar
în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal. Este autoarea unor nuvele,
romane și texte cu caracter memorialistic.
Din 1950 începe cariera
didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între
1950 și 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din
1954 până la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi:
Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabilește o colaborare
și o prietenie artistică de lungă durată. A scris și a publicat sute de cronici
muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical. Extrem de longevivă, a
fost primul artist din istoria culturii române care a participat la
sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert
de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. (Sculptorul Ion
Irimescu va fi al doilea artist care participă la sărbătorirea propriului
centenar, organizată de Academia Română în anul 2003).
Este cunoscută și pentru legătura
sa romantică cu profesorul Nae Ionescu.
A scris ,,O vizită în ateleierul
lui Brâncuși", o întâmplare adevărată din viața scriitoarei care are loc
la Paris în anul 1922.
Moare la vârsta de 104 ani.
- 1926: S-a născut Mircea Olteanu, unul dintre primii chirurgi oftalmologi din lume care a operat sub anestezie generală nou născuţi sub două săptămâni
Lui i se datorează înfiinţarea,
în România, a unui centru de transplant de cornee, în care s–au realizat peste
3 500 de astfel de operaţii.
- 1928: S-a născut Friedensreich Hundertwasser, pictor austriac (d. 2000)
Friedensreich Hundertwasser a fost un multitalentat artist austriac,
pictor, grafician și arhitect, cu numele real Friedrich Stowasser (explicația
schimbării numelui „Sto” în l.rusă înseamnă „o sută”, respectiv „Hundert” în
limba germană). Tablourile sale bogat colorate se caracterizează prin forme
naturale și linii curbe în spirală ("linia dreaptă nu corespunde
naturii", Hundertwasser), inspirat de mișcarea artistică Secession din
Viena. A dezvoltat un adevărat Stil Hundertwasser prin picturi, afișe,
multiplicate în articole de massă sub formă de baticuri, umbrele și alte
obiecte de uz comun, care i-au adus un renume internațional.
Hundertwasser a proiectat și a contribuit la execuția multor clădiri, dintre care foarte cunoscute sunt Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Viena, Hundertwasser-Bahnhof ("Gara Hundertwasser") în Uelzen, Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Wittenberg.
Hundertwasser a proiectat și a contribuit la execuția multor clădiri, dintre care foarte cunoscute sunt Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Viena, Hundertwasser-Bahnhof ("Gara Hundertwasser") în Uelzen, Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Wittenberg.
Friedensreich Hundertwasser a
studiat la "Kunstakademie" din Viena între 1948-1949, după care
întreprinde mai multe călătorii de studiu în Italia (1949), Paris (1950), Maroc
și Tunis (1951). Începând cu anul 1967 devine foarte popular prin vânzarea de
grafice, placate, afișe, în mare tiraj. În 1981 este numit profesor la Academia
de Arte din Viena. În 1991 se deschide la Viena "Muzeul
Hundertwasser".
A trăit mai mult în Noua Zeelandă
și pe propriul său vas Regentag, cu care a navigat în special în Oceanul
Pacific. În timpul unei călătorii pe nava Queen Elizabeth II, încetează din
viață la 19 februarie 2000 în urma unui atac de cord.
- 1939: La Atlanta , în statul american Georgia a avut loc premiera filmului “Pe aripile vântului”, unul dintre marile filme ale cinematografiei mondiale, realizat de regizorul Victor Fleming, avându–i ca protagoniști pe Vivien Leigh și Clark Gable.
Pe aripile vântului (Gone With
the Wind) este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei
mondiale, decenii la rând bucurând și mai bucură încă, milioane de cinefili.
Este de asemeni producția de film care ani la rând, zeci de ani, a deținut
supremația rețetei de casă, realizând cele mai mari încasări.
Filmul, ecranizare a romanului
omonim scris de Margaret Mitchell, prin tehnica cinematografică folosită devine
primul film color de asemenea proporții, realizat prin folosirea procedeului
Technicolor. Filmările au durat 140 de zile. Premiera a avut loc la 15
decembrie 1939. Scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un stupid accident
de mașină, în plină glorie, după succesul apariției romanului și filmului.
"New York Herald Tribune"
scria la vremea apariției filmului că este "Un spectacol cinematografic
monumental", iar "New York Times" că este "Cea mai mare
înscenare cinematografică văzută până azi și cel mai ambițios film de acțiune
din istoria spectaculoasǎ a Hollywoodului".
Se spune că filmul este mai bun
decât cartea în exprimare. Scenariul este bazat pe dramatismul unei lumi care
piere definitiv din istorie, Lumea Sudului cu "părinții iubitori ai
negrilor sclavi" și Lumea Nordului, lumea "liberalilor
generoși" care știa că muncitorul salariat poate fi exploatat mai
bine decât robul.
A primit zece premii Oscar, un
record deținut timp de douăzeci de ani, Ben-Hur doborându-l în 1960. În lista
Insitutului American de Film 100 de ani...100 de filme (1998), Pe aripile
vântului a fost ocupantul locului patru, cu toate că în lista 100 de ani...100
de filme (ediție aniversară), a coborât două locuri. În iunie 2008, AFI a
publicat lista AFI 10 top 10 - o listă a celor mai bune zece filme din zene
genuri. Pe aripile vântului a fost clasat al patrulea în categoria Epopei.
Dacă inflația este ajustată,
acesta este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor, având
încasări de 1.430.476.000 $. Fără ajustarea inflației, Pe aripile vântului este
al 103-lea cel mai de succes film, cu încasări de 198.676.459$.
- 1947: S-a născut George-Mihail Pruteanu, lingvist, eseist și politician român (d. 2008)
George-Mihail Pruteanu (n. 15
decembrie 1947, București - d. 27 martie 2008, București) a fost un politician
și filolog român.
George Pruteanu a studiat
literatura la universitățile din Iași și București, obținând ulterior titlul de
doctor în filosofie. Începând cu anul 1972 el a scris articole și eseuri pentru
diverse reviste literare, ca de exemplu Convorbiri literare, Cronica, România
literară, Contemporanul.
După Revoluția din anul 1989 a
continuat să lucreze ca jurnalist și critic literar pentru reviste și ziare ca
Expres, Evenimentul Zilei, Dilema. Între 1995 și 1999 el a fost realizatorul
unui program zilnic de televiziune de cinci minute despre folosirea corectă a
limbii române, Doar o vorbă să-ți mai spun, care a fost prezentat mai întâi la
Tele 7 ABC (1995), apoi la ProTV (1995-1996), iar ulterior, cu denumirea Doar o
vorbă săț-i mai spun, la TVR1[6] (1997-1999 și din nou în 2006). Rubrică de
cronică literară în Dilema. Rubrica "Veto" (publicistică pe teme
cultural-politice) în Curentul.
Pruteanu a introdus un proiect de
lege în 1997, devenit cunoscut ca "Legea Pruteanu", care cerea ca
toate textele publice (inclusiv reclamele) în limbi străine să conțină și
traducerea în română. Legea a fost promulgată de președintele Ion Iliescu și
adoptată de parlament în 2004 într-o variantă modificată, care nu conține
sancțiunile prevăzute în proiectul inițial (Legea 500/2004).
Pruteanu a criticat industria
mediatică de divertisment din România, în special referitor la programele de
calitate scăzută și la manele, pe care el le-a numit "un gunoi".
George Pruteanu a decedat la 27
martie 2008 la București în urma unui infarct miocardic și a fost înmormântat
în cimitirul Bellu.
- 1989: Ziua în care la Timişoara a început lupta pentru LIBERTATE
Ziua de vineri, 15 decembrie 1989,
este considerată ca fiind, dacă nu chiar începutul Revoluţiei de la Timişoara,
cel puţin preambulul ei.
Este ziua în care un grup de enoriaşi ai bisericii
reformate, situată în Piaţa Maria, s-au adunat pe strada Timotei Cipariu –
vecină cu piaţa -, în faţa casei parohiale în care locuia pastorul László
Tökés. Iniţial, a fost mai degrabă o procesiune religiosă, decât un protest. O
aşteptare tăcută, în care cei 15-20 de oamenii prezenţi au aprins lumânări şi
le-au rânduit pe pervazul ferestrelor de la demisolul clădirii.
Timişorenii care se întorcea de
la serviciu, în acea după-amiază, au văzut din tramvaiele care circulau prin
piaţă grupul de oameni, iar unii dintre ei, curioşi, au coborât să afle ce se
întâmplă. Printre ei, profesorul Adrian Kali, astăzi doctorand în istorie,
atunci muncitor. „Am văzut acei oameni adunaţi acolo şi am coborât. Nu ştiam
exact ce se întâmplă, dar bănuiam. Îl văzusem pe Tökés la televiziunea
maghiară, cu câteva zile în urmă, parcă pe 11 decembrie. Aşa cum voi, în sud,
aveaţi antene „de bulgari”, la fel, şi noi, pentru maghiari. Pastorul fusese
înregistrat în vară şi abia acum difuzau interviul, într-o emisiune foarte
urmărită la ei - „Panorama”. Ceva imagini cu Timişoara şi László Tökés, care
povestea despre situaţia lui şi cerea sprijin spre a nu fi mutat, îndepărtat
din comunitatea pe care o păstorea” îşi aminteşte Kali.
După un timp, organele
securităţii, au încercat să facă primele arestări. “A venit o maşină neagră, o
Dacia 2000. Au coborât doi indivizi şi au încercat să-l salte pe un cetăţean.
Am reuşit să-l scoatem din mâinile lor, iar eu am închis portiera, izbind-o cu
piciorul. Maşina a demarat, lăsându-i în stradă pe cei doi securişti. S-a creat
o îmbulzeală, indivizii au fost loviţi, în cele din urmă reuşind să fugă cu un
tramvai. După un timp am plecat către casă, fără să ne oprim pe alte străzi sau
în alte pieţe. Abia din data de 16 avea să se întâmple evenimente foarte
importante”, mai spune Adrian Kali.
László Tökés, episcop şi disident
Tökés a absolvit facultatea în
1975, fiind numit ulterior pastor al bisericii reformate din Braşov, de unde
pleacă, după un timp, la Dej. În anii 1981-1982 se implicat în editarea unei
revistei maghiare - Ellenpontok („Contrapuncte”) -, care apărea clandestin.
Acest fapt a declanşat “interesul” securităţii în ceea ce-l priveşte, interes
care a sporit în urma publicării unui articolul în care denunţa încălcarea
drepturilor cetăţeneşti în România. Noul episod de “nesupunere” a condus la
luarea deciziei de mutarea disciplinară a sa în comuna Sânpetru de Câmpie.
Refuzând să plece la noua
parohie, este excomunicat, rămânând “şomer” până în 1986. În urma unor
intervenţii externe – inclusiv americane -, Tökés este “reîncadrat” ca pastor
adjunct la parohia reformată din Timişoara. După moartea pastorului titular,
László Tökés cere să fie titularizat pe postul devenit vacant. Episcopul
reformat de Oradea, László Papp, îi refuză titularizarea, ceea ce conduce la un
adevărat conflict între cele două părţi.
Pe 31 octombrie 1988, Tőkés
organizează, în parohie, cu prilejul Zilei Reformei, o manifestare culturală,
unde este invitată şi trup de teatru de limbă maghiară „Thalia” - de pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor
din Timişoara. Membrii trupei recită poezii “neconforme” cu cerinţele, ceea ce
face să fie avertizaţi, atât ei cât şi pastorul
Tőkés. Nelăsându-se impresionaţi de averismentele securităţii, aceştia
organizează o nouă manifestare de gen, ceea ce conduce la interzicere trupei.
László Tőkés protestează, iar protestul său este difuzat la Radio Budapesta.
Tőkés devine astfel disident recunoscut faţă de regimul de la
Bucureşti.
Pasul următor este cel al
întocmirii, împreună cu pastorul arădean János Molnár, a unui apel contra
planului guvernului român de sistematizare şi modernizare a satelor.
Episodul realizării unui interviu
pentru televiziunea maghiară, în data de 24 iulie 1989, i-a supărat foarte tare pe capii bisericii
reformate dar şi pe cei ai conducerii de stat. În consecinţă, episcopul de
Oradea, László Papp, decide destituirea lui Tőkés şi mutarea acestuia de la
parohia Timişoara, în satul Mineu-Sălaj.
Pastorul refuză, din nou,
mutarea, iar episcopul deschide o acţiune judiciară la Judecătoria Timişoara,
pentru evacuare a lui Tőkés de la adresa din Timotei Cipariu, proprietate a
parohiei Bisericii Reformate. În consecinţă, judecătoria emite, la 20 octombrie
1989, sentinţa în baza căreia László Tőkés urmează să fie evacuat din locuinţă.
Recursul este respins de Tribunalul Timiş, la 28 noiembrie 1989.
Prin somaţia executorul judecătoresc,
lui László Tőkés i se dă termen de
evacuare până la 15 decembrie 1989. Pastorul a adus acest fapt la cunoştinţa
enoriaşilor, în cadrul slujbei de duminică, 10 decembrie 1989.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!