15 Decembrie

Este cea de-a 349-a zi a anului.

Au mai rămas 16 zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 7 h 45 m și apune la 16 h 37 m.

Citatul zilei

„La noi, dar şi aiurea, în lume, se produce "sudamericanizarea" culturii. O mână tot mai restrânsă de oameni au parte de fineţurile ei, în timp ce marile mulţimi sunt ţinute în sărăcie spirituală tot mai accentuată şi îndreptate pervers spre "divertismentul" grobian, spre frivolitatea nulă a aşa-zisei "distracţii" (entertainment), spre deşănţat şi lubric.” (George Pruteanu - februarie 2004)

15 decembrie, ziua internaţională a ceaiului

A 15-a dimineaţă a lunii decembrie este ziua internaţională a ceaiului.

Doar apa depăşeşte această licoare în clasamentul celor mai populare surse de hidratare la nivel mondial.

Proprietăţile terapeutice ale infuziilor de plante au fost descoperite în urmă cu 6 milenii, când ceaiul făcea parte din consumul zilnic al locuitorilor din Birmania şi Thailanda.

În 1610, venind dinspre Asia, o corabie olandeză a adus pentru prima oară frunze de ceai în Europa. Costurile ridicate de livrare au făcut ca multă vreme ceaiul să fie „băutura oamenilor bogaţi”.

În 1890, sir Thomas Lipton i-a scăzut preţul, eliminând intermediarii din piaţă.

Ceaiul a devenit mai apoi o băutură accesibilă pentru toate categoriile sociale.

La începutul anilor 1900, în SUA a apărut ceaiul rece, o afacere foarte profitabilă. Cam tot atunci au fost create şi pliculeţele de ceai.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 37: S-a născut Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat roman între anii 54-68 d.Hr.

Nero s-a născut la nouă luni după moartea lui Tiberius, la 15 decembrie 37 d.Hr. Văzându-l, tatăl său, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, ar fi exclamat în faţa celor care îl felicitau : „Din mine şi din Agrippina nu se poate naşte decât ceva detestabil şi funest pentru stat”. Parcă pentru a-i întări spusele, astrologii anunţau atunci lucruri înfricoşătoare. Legendele mai spun că imediat după naştere, un şarpe uriaş ar fi venit de nicăieri pentru a-i păzi patul, şarpe a cărui piele a fost descoperită pe perna micului Nero, şi pe care acesta ar fi purtat-o într-o brăţara, în chip de talisman, până aproape de propria moarte.

 Dar acestea sunt doar mituri legate de prima perioadă a vieţii sale. Cert este că, la numai 16 ani, Nero îi lua locul tatălui său adoptiv în urma unui complot pus la cale de Agrippina, cea care îşi otrăvea atunci soţul abia întors din campaniile militare. Claudius s-a stins într-o singură noapte, cea de 13 octombrie 54 d.Hr., probabil în urma unei doze extrem de puternice de otravă ce îi fusese administrată în timpul cinei. în aceeaşi dimineaţă, Nero devenea Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, cel mai tânăr împărat al Romei de până atunci.

Puternic influenţat de Agrippina şi de cei doi învăţători aleşi de aceasta, Lucius Aeneus Seneca cel Tânăr şi Sextus Afranius Burrus, Nero se pregătea asiduu pentru rolul major pe care urma să îl joace în fruntea lumii cunoscute. Puţini luau însă în serios, punând totul pe seamă tinereţii, apucăturile cel puţin condamnabile ale împăratului. Acesta părăsea deseori palatul, deghizat în femeie sau bărbat, pentru a colinda lupanarele Romei şi pentru a se deda celor mai crunte orgii. Nu o dată s-a întâmplat să joace chiar rolul prostituatei. Aceleaşi seri le încheia alături de un grup sinistru de acoliţi, alături de care ataca trecătorii, lovindu-i şi jefuindu-i doar pentru distracţie. In Roma lui Nero totul devenea posibil.

 Dar poate mai infamă decât Nero era chiar mama acestuia, Agrippina. Avidă de putere, fosta împărăteasă îşi imaginează că este adevărata conducătoare a imperiului şi nu se dă înapoi de la nimic din a-şi corupe fiul pe care îl consideră doar o marionetă. Cei doi ajung până acolo încă susţin relaţii incestuoase în palat şi în lectica cei îi purtat pe străzile Romei, urmele desfrâului nemaifiind un secret pentru nimeni. Un imens scandal are loc atunci când Agrippina insistă să stea pe tron alături de Nero, când acesta urma să primească o delegaţie din Armenia, doar riposta dură a lui Seneca făcând ca totul să nu degenereze într-un imens fiasco. Este momentul în care împăratul devine conştient de rolul său.

• 1802: S-a născut Janos Bolyai, matematician maghiar nascut in localitatea Cluj-Napoca. 

Si-a urmat tatal pe plan profesional, Farkas Bolyai – de asemenea un reputat matematician, in ciuda faptului ca in tinerete a lucrat ca inginer militar.

A surprins prin faptul ca inca dinainte de a merge la scoala facea calcule matematice complicate. Dupa ce a absolvit Academia Tehnica Militara din Viena a fost detasat la garnizoana din Timisoara ca ofiter-tehnic si a inceput sa se ocupe tot mai mult timp cu studiul matematicii.

Spre sfarsitul anului 1823 a reusit sa descopere formula geometriei neeuclidiene pe care el a caracterizat-o intr-o scrisoare adresata tatalui drept o “lume noua”, creata “din nimic”.

In alt capat al lumii, un alt matematician, rusul Nikolai Lobacevski, a definit si el o teorie similara, astfel incat aceasta a intrat in istorie cu numele de Geometria Lobacevski-Bolyai. Studiul tanarului matematician maghiar a fost publicat, ca anexa, intr-o carte scrisa de tatal sau si a fost extrem de apreciata.

Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca si-a luat numele si dupa el. Matematicianul s-a stins din viata pe 27 ianuarie 1860, in Tirgu Mures.

• 1832: S-a născut Gustave Eiffel, inginer și arhitect francez , proiectant al celebrului Turnul Eiffel din Paris; (d. 1923).

Alexandre Gustave Eiffel (n. 15 decembrie 1832, Dijon – d. 27 decembrie 1923, Paris) a fost un inginer francez, cunoscut în special pentru realizarea Turnului Eiffel care îi poartă numele.

Eiffel s-a născut în Dijon, Côte-d'Or, Franța. Numele de Eiffel a fost preluat de la unul dintre strămoșii germani la început de secol XVIII. Numele și l-a luat după localitatea unde s-a născut, Marmagen, situată în Eifel.

În tinerețe, cele două persoane care l-au influențat pe Gustave au fost amândoi chimiști, unchiul său Jean - Baptiste Mollerat și Michel Perret. Ambii unchi și-au petrecut mult timp în compania tânărului Eiffel, învățându-l tot despre chimie, sensul religiei și filosofie. La școală, Eiffel a fost extrem de isteț, dar nu foarte studios. Când era la Lycée Royal, Eiffel se plictisea și a ajuns la concluzia că orele erau o pierdere de timp. În ultimii doi ani de liceu, Eiffel și-a găsit preocupare, dar nu în inginerie, ci în istorie și literatură. Studiile lui Eiffel s-au îmbogățit, astfel încât a absolvit liceul cu două diplome, în științe și în literatură. Eiffel a absolvit colegiul la Collège Sainte Barbe, pentru a se pregăti mai bine pentru admiterea dificilă de la École Centrale des Arts et Manufactures. École Centrale des Arts et Manufactures a fost și este cea mai prestigioasă universitate de inginerie din Franța. Eiffel a intrat imediat la École Centrale des Arts et Manufactures din Paris. École Centrale la acea dată o universitate particulară, cunoscută drept una din universitățile de frunte în inginerie din Europa. Afacerea mamei sale cu cărbuni a adus un venit important în familie și a asigurat fondurile necesare pentru ca Gustave să studieze chimia la această universitate renumită din Paris.

În 1855, Eiffel a absolvit École Centrale des Arts et Manufactures, în același an când Parisul a fost gazda primei expoziții internaționale. După absolvire, unchiul său i-a oferit o slujbă în Dijon, Franța. Cu toate acestea, o dispută de familie a anulat această șansă și Eiffel a acceptat în curând un post într-o companie care proiecta poduri pentru trenuri în Bordeaux.

In 1876, Gustave Eiffel a construit Podul Eiffel, la Ungheni. În 1882 Gustave Eiffel a retușat la Iași, pe pământ românesc, într-unul din centrele care a polarizat conștiințele și energiile întregii țări, Grand Hotel Traian, din Piața Unirii. El poate fi admirat și astăzi.

Tot în Iași, Gustave Eiffel construise, în 1873, Hala Mare (devenită Hala Centrală), structură ce avea sa fie demolată în anii 1960.

De asemenea, după planurile lui s-a ridicat și mausoleul familiei politicianului Petre P. Carp, de pe moșia conacului din Țibănești, Iași.

• 1859: S-a născut Lejzer Ludwik Zamenhof, supranumit ”Doktoro Esperanto”, medic şi lingvist polonez.

Este recunoscut drept creatorul limbii esperanto,o limbă artificială, bazată pe o gramatică schematizată şi pe un vocabular împrumutat din cele mai răspîndite limbi europene, inventată cu scopul de a deveni limbă internaţională.

În 1887, a publicat (în limba rusă), sub numele de Doktoro Esperanto, volumul ”Limba internaţională. Prefaţă şi manual complet”;(d.14.04.1917).

• 1876: A luat ființă Cercul Militar al ofițerilor din garnizoana București, actualul Cerc Militar Național; 

Construcția Palatul Cercului Militar Național, sediu de astăzi al instituției, a început în anul 1911 și s–a încheiat în 1923.

Cercul Militar al Ofiţerilor din Garnizoana Bucureşti s-a înfiinţat la data de 15 decembrie 1876, ca formă de asociere privată a ofiţerilor; închirierea sau construcţia localului, precum şi desfăşurarea activităţilor fiind asigurate financiar prin cotizaţiile membrilor. Noua instituție a fost pusă sub patronajul lui Carol I (domnitor la acea dată, iar, din 1881, rege).

Primul conducător al Cercului Militar a fost generalul Alexandru Zefcari (1876-1877).

Cercul Militar a funcţionat, la început în localuri închiriate. După Războiul pentru Independenţă, Cercul Militar şi-a reluat activitatea, încercând să răspundă într-o măsură cât mai mare scopurilor pe care şi le-a propus prin statutele sale. El a continuat să funcţioneze în acelaşi local al Eforiei, de pe Bulevardul Regina Elisabeta, loc central, care îi asigura vizibilitatea. Apoi, din aprilie 1897, s-a mutat în Casa Greceanu aflată la intersecţia Calea Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta, lângă biserica Doamnei. În 1902, Cercul Militar a închiriat vestita casă Oteteleşanu care, peste circa două decenii, va fi dărâmată, pe locul ei înălţându-se Palatul Telefoanelor. Necesitatea unui local propriu s-a resimţit de la debutul activităţii sale, iar ideea unei clădiri monumentale, a unui palat, a apărut, după toate probabilităţile, în 1889 şi a aparţinut generalului Eraclie Arion.

Palatul Cercul Militar Național este o clădire din București care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol.

Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.

Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud.

Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876.

Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile.

Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

• 1887: S-a născut Cella Delavrancea, distins om de cultură, pianistă, prozatoare, fiica scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea (scrieri “O vară ciudată”, “Dintr-un secol de viaţă”); (m. 9 august 1991).

Cella Delavrancea (n. 15 decembrie 1887 - d. 9 august 1991) a fost o pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui "Bebs" Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu. Căsătorită cu Viorel Virgil Tilea în timpul Primului Război Mondial (divorțată), cu Aristide Blank (divorțată), cu Philippe Lahovary. Una din prietenele intime ale reginei Maria a României.

Cella Delavrancea urmează studii de pian, la început în familie, apoi la Conservatorul din București, urmate de un stagiu la Paris. Întrucât tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea era un apropiat al familiei Caragiale, a crescut alături de fiii și fiica lui Caragiale, pe care i-a evocat în cărțile sale cu caracter memorialistic. În anul 1909' Ion Luca Caragiale scria despre ea:

„Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta. (Ion Luca Caragiale, Universul, 1909, 4 mai, p. 1)”

Concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, Bilete de papagal. Este autoarea unor nuvele, romane și texte cu caracter memorialistic.

Din 1950 începe cariera didactică, mai întâi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între 1950 și 1954, predând apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din 1954 până la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. Cu Dan Grigore stabilește o colaborare și o prietenie artistică de lungă durată. A scris și a publicat sute de cronici muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical. Extrem de longevivă, a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar, în 1988, la Ateneul Român, printr-un concert de gală în care a cântat alături de pianistul Dan Grigore. (Sculptorul Ion Irimescu va fi al doilea artist care participă la sărbătorirea propriului centenar, organizată de Academia Română în anul 2003).

Este cunoscută și pentru legătura sa romantică cu profesorul Nae Ionescu.

A scris ,,O vizită în ateleierul lui Brâncuși", o întâmplare adevărată din viața scriitoarei care are loc la Paris în anul 1922.

Moare la vârsta de 104 ani.

• 1926: S-a născut Mircea Olteanu, unul dintre primii chirurgi oftalmologi din lume care a operat sub anestezie generală nou născuţi sub două săptămâni

Lui i se datorează înfiinţarea, în România, a unui centru de transplant de cornee, în care s–au realizat peste 3 500 de astfel de operaţii.

• 1928: S-a născut Friedensreich Hundertwasser, pictor austriac (d. 2000)

Friedensreich Hundertwasser  a fost un multitalentat artist austriac, pictor, grafician și arhitect, cu numele real Friedrich Stowasser (explicația schimbării numelui „Sto” în l.rusă înseamnă „o sută”, respectiv „Hundert” în limba germană). Tablourile sale bogat colorate se caracterizează prin forme naturale și linii curbe în spirală ("linia dreaptă nu corespunde naturii", Hundertwasser), inspirat de mișcarea artistică Secession din Viena. A dezvoltat un adevărat Stil Hundertwasser prin picturi, afișe, multiplicate în articole de massă sub formă de baticuri, umbrele și alte obiecte de uz comun, care i-au adus un renume internațional. 

Hundertwasser a proiectat și a contribuit la execuția multor clădiri, dintre care foarte cunoscute sunt Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Viena, Hundertwasser-Bahnhof ("Gara Hundertwasser") în Uelzen, Hundertwasserhaus ("Casa Hundertwasser") în Wittenberg.

Friedensreich Hundertwasser a studiat la "Kunstakademie" din Viena între 1948-1949, după care întreprinde mai multe călătorii de studiu în Italia (1949), Paris (1950), Maroc și Tunis (1951). Începând cu anul 1967 devine foarte popular prin vânzarea de grafice, placate, afișe, în mare tiraj. În 1981 este numit profesor la Academia de Arte din Viena. În 1991 se deschide la Viena "Muzeul Hundertwasser".

A trăit mai mult în Noua Zeelandă și pe propriul său vas Regentag, cu care a navigat în special în Oceanul Pacific. În timpul unei călătorii pe nava Queen Elizabeth II, încetează din viață la 19 februarie 2000 în urma unui atac de cord.

• 1939: La Atlanta , în statul american Georgia a avut loc premiera filmului “Pe aripile vântului”, unul dintre marile filme ale cinematografiei mondiale, realizat de regizorul Victor Fleming, avându–i ca protagoniști pe Vivien Leigh și Clark Gable.

Pe aripile vântului (Gone With the Wind) este unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, decenii la rând bucurând și mai bucură încă, milioane de cinefili. Este de asemeni producția de film care ani la rând, zeci de ani, a deținut supremația rețetei de casă, realizând cele mai mari încasări.

Filmul, ecranizare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell, prin tehnica cinematografică folosită devine primul film color de asemenea proporții, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. Filmările au durat 140 de zile. Premiera a avut loc la 15 decembrie 1939. Scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un stupid accident de mașină, în plină glorie, după succesul apariției romanului și filmului.

"New York Herald Tribune" scria la vremea apariției filmului că este "Un spectacol cinematografic monumental", iar "New York Times" că este "Cea mai mare înscenare cinematografică văzută până azi și cel mai ambițios film de acțiune din istoria spectaculoasǎ a Hollywoodului".

Se spune că filmul este mai bun decât cartea în exprimare. Scenariul este bazat pe dramatismul unei lumi care piere definitiv din istorie, Lumea Sudului cu "părinții iubitori ai negrilor sclavi" și Lumea Nordului, lumea "liberalilor generoși" care știa că muncitorul salariat poate fi exploatat mai bine decât robul.

A primit zece premii Oscar, un record deținut timp de douăzeci de ani, Ben-Hur doborându-l în 1960. În lista Insitutului American de Film 100 de ani...100 de filme (1998), Pe aripile vântului a fost ocupantul locului patru, cu toate că în lista 100 de ani...100 de filme (ediție aniversară), a coborât două locuri. În iunie 2008, AFI a publicat lista AFI 10 top 10 - o listă a celor mai bune zece filme din zene genuri. Pe aripile vântului a fost clasat al patrulea în categoria Epopei.

Dacă inflația este ajustată, acesta este filmul cu cele mai mari încasări ale tuturor timpurilor, având încasări de 1.430.476.000 $. Fără ajustarea inflației, Pe aripile vântului este al 103-lea cel mai de succes film, cu încasări de 198.676.459$.

• 1947: S-a născut George-Mihail Pruteanu, lingvist, eseist și politician român (d. 2008)

George-Mihail Pruteanu (n. 15 decembrie 1947, București - d. 27 martie 2008, București) a fost un politician și filolog român.

George Pruteanu a studiat literatura la universitățile din Iași și București, obținând ulterior titlul de doctor în filosofie. Începând cu anul 1972 el a scris articole și eseuri pentru diverse reviste literare, ca de exemplu Convorbiri literare, Cronica, România literară, Contemporanul.

După Revoluția din anul 1989 a continuat să lucreze ca jurnalist și critic literar pentru reviste și ziare ca Expres, Evenimentul Zilei, Dilema. Între 1995 și 1999 el a fost realizatorul unui program zilnic de televiziune de cinci minute despre folosirea corectă a limbii române, Doar o vorbă să-ți mai spun, care a fost prezentat mai întâi la Tele 7 ABC (1995), apoi la ProTV (1995-1996), iar ulterior, cu denumirea Doar o vorbă săț-i mai spun, la TVR1[6] (1997-1999 și din nou în 2006). Rubrică de cronică literară în Dilema. Rubrica "Veto" (publicistică pe teme cultural-politice) în Curentul.

Pruteanu a introdus un proiect de lege în 1997, devenit cunoscut ca "Legea Pruteanu", care cerea ca toate textele publice (inclusiv reclamele) în limbi străine să conțină și traducerea în română. Legea a fost promulgată de președintele Ion Iliescu și adoptată de parlament în 2004 într-o variantă modificată, care nu conține sancțiunile prevăzute în proiectul inițial (Legea 500/2004).

Pruteanu a criticat industria mediatică de divertisment din România, în special referitor la programele de calitate scăzută și la manele, pe care el le-a numit "un gunoi".

George Pruteanu a decedat la 27 martie 2008 la București în urma unui infarct miocardic și a fost înmormântat în cimitirul Bellu.

• 1989: Ziua în care la Timişoara a început lupta pentru LIBERTATE

Ziua de vineri, 15 decembrie 1989, este considerată ca fiind, dacă nu chiar începutul Revoluţiei de la Timişoara, cel puţin preambulul ei. 

Este ziua în care un grup de enoriaşi ai bisericii reformate, situată în Piaţa Maria, s-au adunat pe strada Timotei Cipariu – vecină cu piaţa -, în faţa casei parohiale în care locuia pastorul László Tökés. Iniţial, a fost mai degrabă o procesiune religiosă, decât un protest. O aşteptare tăcută, în care cei 15-20 de oamenii prezenţi au aprins lumânări şi le-au rânduit pe pervazul ferestrelor de la demisolul clădirii.

Timişorenii care se întorcea de la serviciu, în acea după-amiază, au văzut din tramvaiele care circulau prin piaţă grupul de oameni, iar unii dintre ei, curioşi, au coborât să afle ce se întâmplă. Printre ei, profesorul Adrian Kali, astăzi doctorand în istorie, atunci muncitor. „Am văzut acei oameni adunaţi acolo şi am coborât. Nu ştiam exact ce se întâmplă, dar bănuiam. Îl văzusem pe Tökés la televiziunea maghiară, cu câteva zile în urmă, parcă pe 11 decembrie. Aşa cum voi, în sud, aveaţi antene „de bulgari”, la fel, şi noi, pentru maghiari. Pastorul fusese înregistrat în vară şi abia acum difuzau interviul, într-o emisiune foarte urmărită la ei - „Panorama”. Ceva imagini cu Timişoara şi László Tökés, care povestea despre situaţia lui şi cerea sprijin spre a nu fi mutat, îndepărtat din comunitatea pe care o păstorea” îşi aminteşte Kali.

După un timp, organele securităţii, au încercat să facă primele arestări. “A venit o maşină neagră, o Dacia 2000. Au coborât doi indivizi şi au încercat să-l salte pe un cetăţean. Am reuşit să-l scoatem din mâinile lor, iar eu am închis portiera, izbind-o cu piciorul. Maşina a demarat, lăsându-i în stradă pe cei doi securişti. S-a creat o îmbulzeală, indivizii au fost loviţi, în cele din urmă reuşind să fugă cu un tramvai. După un timp am plecat către casă, fără să ne oprim pe alte străzi sau în alte pieţe. Abia din data de 16 avea să se întâmple evenimente foarte importante”, mai spune Adrian Kali.

László Tökés, episcop şi disident

Tökés a absolvit facultatea în 1975, fiind numit ulterior pastor al bisericii reformate din Braşov, de unde pleacă, după un timp, la Dej. În anii 1981-1982 se implicat în editarea unei revistei maghiare - Ellenpontok („Contrapuncte”) -, care apărea clandestin. Acest fapt a declanşat “interesul” securităţii în ceea ce-l priveşte, interes care a sporit în urma publicării unui articolul în care denunţa încălcarea drepturilor cetăţeneşti în România. Noul episod de “nesupunere” a condus la luarea deciziei de mutarea disciplinară a sa în comuna Sânpetru de Câmpie.

Refuzând să plece la noua parohie, este excomunicat, rămânând “şomer” până în 1986. În urma unor intervenţii externe – inclusiv americane -, Tökés este “reîncadrat” ca pastor adjunct la parohia reformată din Timişoara. După moartea pastorului titular, László Tökés cere să fie titularizat pe postul devenit vacant. Episcopul reformat de Oradea, László Papp, îi refuză titularizarea, ceea ce conduce la un adevărat conflict între cele două părţi.

Pe 31 octombrie 1988, Tőkés organizează, în parohie, cu prilejul Zilei Reformei, o manifestare culturală, unde este invitată şi trup de teatru de limbă maghiară „Thalia”  - de pe lângă Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara. Membrii trupei recită poezii “neconforme” cu cerinţele, ceea ce face să fie avertizaţi, atât ei cât şi pastorul  Tőkés. Nelăsându-se impresionaţi de averismentele securităţii, aceştia organizează o nouă manifestare de gen, ceea ce conduce la interzicere trupei. László Tőkés protestează, iar protestul său este difuzat la Radio Budapesta.

Tőkés devine astfel disident recunoscut faţă de regimul de la Bucureşti.

Pasul următor este cel al întocmirii, împreună cu pastorul arădean János Molnár, a unui apel contra planului guvernului român de sistematizare şi modernizare a satelor.

Episodul realizării unui interviu pentru televiziunea maghiară, în data de 24 iulie 1989,  i-a supărat foarte tare pe capii bisericii reformate dar şi pe cei ai conducerii de stat. În consecinţă, episcopul de Oradea, László Papp, decide destituirea lui Tőkés şi mutarea acestuia de la parohia Timişoara, în satul Mineu-Sălaj.

Pastorul refuză, din nou, mutarea, iar episcopul deschide o acţiune judiciară la Judecătoria Timişoara, pentru evacuare a lui Tőkés de la adresa din Timotei Cipariu, proprietate a parohiei Bisericii Reformate. În consecinţă, judecătoria emite, la 20 octombrie 1989, sentinţa în baza căreia László Tőkés urmează să fie evacuat din locuinţă. Recursul este respins de Tribunalul Timiş, la 28 noiembrie 1989.

Prin somaţia executorul judecătoresc, lui László Tőkés i se dă  termen de evacuare până la 15 decembrie 1989. Pastorul a adus acest fapt la cunoştinţa enoriaşilor, în cadrul slujbei de duminică, 10 decembrie 1989.

Să aveți o zi frumoasă!