14 Decembrie

Este cea de-a 348-a zi a anului. 
Au mai rămas 17 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 44 m și apune la 16 h 37 m.

Citatul zilei

„Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite din muncă.” (Simion Mehedinţi, academician, geograf și geopolitician roman, n. 19 octombrie 1868 - d. 14 decembrie 1962)

Ziua Internationala de Protest Impotriva

 Reactoarelor Nucleare

Toate reactoarele nucleare comerciale sunt bazate pe fisiune (divizare) nucleara, ceea ce inseamna ca acestea sunt considerate nocive atat pentru mediu cat si pentru viata oamenilor.

Poluarea radioactiva este eliminata de la suprafata solului in zeci de ani. Nici dupa o perioada atat de indelungata aceasta nu dispare complet ci coboara in subsol si are acelasi efect nociv asupra vietii.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1280: Prima atestare documentară a orașului Sighișoara.

Cronicarul sighișorean Georg Kraus (1607-1679) menționează că în anul 1191 locul unde acum se află Sighișoara era locuit, dar prima atestare documentară a așezării este din anul 1280 sub numele de Castrum Sex.

În anul 1298 este menționată denumirea germană Schespurch (mai târziu “Schäßburg”).

Localitatea este menționată în anul 1367 ca „civitas” (oraș). Numele românesc al orașului este atestat în scris din anul 1435.

Forma „Sighișoara” a pătruns în română pe filieră maghiară, fiind o adaptare a numelui „Segesvár”.

Sighișoara (în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un oraș situat în județul Mureș, Transilvania, România.

 Sighișoara în imagini

• 1458: Atestarea documentară a municipiului Onești, printr-un act de danie emis de cancelaria lui Ștefan cel Mare.

Satul Onești a fost fondat pe 14 decembrie 1458. Numele său se trage de la „Seliștea lui Oană la Trotuș”.

Asezarea de pe Trotus apare, asadar, consemnata intr-un act de danie emis la 14 decembrie 1458 de cancelaria voievodului Stefan cel Mare si Sfant din Suceava. Documentul se afla expus la Muzeul de Istorie al mun. Onesti alaturi de obiecte si arme datand din acea vreme, descoperite de arheologi pe aceste meleaguri.

In dulcele grai moldovenesc, Stefan cel Mare si Sfant poroncea cancelarului sa scrie urmatoarele randuri:

“Malurile, tinutu Bacau , Cu mila lui dumnezeu, noi Stefan Voievod, domn tarei Moldaviei. Facem instiintare cu aceasta carte domniei mele, tuturor cine o va vide, sau cetindu-se o va auzi, ca viind inainte noastra si inainte boerilor nostri, mari si mici, Marusca, fata lui Andries Slujascul, giupaneasa lui Negrila, de a sa buna voie si’au dat satele si moara, parte a ei, ci si’au impartit, inainte noastra si inainte boierilor nostri, cu fratii sei si cu surorile sale si au dat manastirei Bistritii, unde este hramul Adormirea preasfintei nascatoarii de dumnezeu; numele satelor: giumatate de Slujesti, unde au fost curtea tatalui ei, si giumatate de moara si din tot venitul, giumatate, si la Maluri amandoua coturi Onestii si Labasestii, si fantana Horgai, unde au fost manastirea tatanesau ca sa fie sfintei manastiri Bistritii cu tot venitul

Iar hotarul numitelor sate sa le fie pe unde din vechi s’au stapanit.

Pre care este credinta a domniei mele, noi Stefan Voievod si credinta mitropolitului nostru Teoctist, si credinta tuturor boerilor nostri, mari si mici”.

• 1704: S-a înfiinţat spitalul Coltea, primul spital din Bucureşti, construit la 14 decembrie 1704, din iniţiativa spătarului Mihai Cantucuzino, pentru a fi un spital pentru săraci.

A fost primul spital din București, construit la 14 decembrie 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția.

În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky.

Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamneilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală.

În incinta mănăstirii, ridicată în perioada 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute.

 Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842.

Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocră și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. 

Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.

Organizarea şi funcţionarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti din Veneţia.

• 1864: Este inaugurată Școala de Belle–Arte din București, înființată prin decretul domnesc.

Universitatea Nationala de Arte Bucuresti a fost infiintata in anul 1864 de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza si pictorii Theodor Aman, respectiv Gheorghe Tattarescu, sub numele de Scoala Nationala de Arte Frumoase. Durata acesteia in acea perioada era de 5 ani si se studia pictura, arhitectura, estetica, sculptura, gravura, desen linear, istorie si perspectiva.

Înfiinţată în 1864, prin eforturilor pictorilor Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu, “Şcoala Naţională de Arte Frumoase”, devenită Academie în 1931, a avut parte de profesori dedicaţi şi a “produs” pictori de primă mărime pe care orice iubitor de artă îi cunoaşte, de la George Demetrescu Mirea, Camil Ressu, Eustaţiu Stoenescu, Jean Al. Steriadi, Alexandru Ciucurencu, la Ştefan Constantinescu, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Corneliu Medrea, Ion Lucian Murnu, doctorul Gheorghe Ghiţescu, arhitectul Horia Teodoru sau, în perioada comunistă, Zoe Băicoianu, Ion Bitzan, Alexandru Brătăşanu, Mac Constantinescu…

• 1869: Inaugurarea oficiala a clădirii Universității din București, construită între 1857-1869 după planurile arhitectului Alexandru Orăscu.

Palatul Universității este o construcție aflată în Piața Universității din București, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.

Palatul Universităţii a devenit post 1989 o scenă a manifestaţiilor de protest

Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșeneanu. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul bombordamentelor aeriene americane din 4 aprilie 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16.

Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else.

Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioetca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare.

În prezent clădirea găzduiește câteva din facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică si Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatae de Istorie și laboratoarele specifice facultăților. Facultatea de filozofie inițial a funcționat în această clădire, dar după '89 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studențească R3 din Campusul Studențesc Regie.

În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor, Gheorghe Costaforu precum și arhitectul Orăscu.

• 1911: Exploratorul norvegian Roald Amundsen a devenit primul om care a ajuns la Polul Sud.

Roald Engelbregt Gravning Amundsen, pe numele lui intreg, a fost un explorator norvegian si primul om care a atins Polul Sud. Pe 7 Decembrie 1911, Amundsen si echipa lui au ajuns intr-un punct pe care nimeni nu-l mai atinsese (88 grade si 23 minute S). Recordul, pana atunci, era detinut de Ernest Shackleton (1909). La o saptamana dupa aceasta realizare, pe 14 decembrie 1911, Amundsen a ajuns la Polul Sud.

El si-a numit baza de aici „polheim”, in traducere libera insemnand „casa de la pol”.

Nefiind sigur daca vor putea sa se intoarca acasam Roald a lasat o scrisoare la aceasta baza regelui Haakon VII al Norvegiei spunandu-i de minunata realizare.

Roald Amundsen s-a nascut intr-o familie de capitani de vas, in orasul Borge. Mama lui, Hanna Sahlqvist si-a dorit ca el (al patrulea fiu al familiei) sa evite traditia familiei de comert pe mare si si-a incurajat fiul sa devina doctor. Roald a indeplinit dorinta mamei, insa doar pana la 21 de ani, cand mama lui a murit si el s-a lasat de facultate pentru o viata pe mare. Intre 1893 si 1896 a lucrat ca marinar pe diferite corabii.

Exploratorul norvegian a fost inspirat de expeditiile lui Fridtjof Nansen si Sir John Franklin si a decis sa-si dedice viata explorarii salbaticiei.

Expediția la Polul Sud, 1910-1912

După succesul expediției prin Pasajul de nord-vest, Amundsen considera că a sosit momentul pentru a aborda visul vieții sale: să fie primul om care va ajunge la Polul Nord. Din nou Fridtjof Nansen l-a ajutat, împrumutându-i nava sa de explorări arctice Fram. Amundsen începe pregătirea expediției spre Polul Nord, un proiect a cărui durată o anticipează ca fiind de patru-cinci ani, timp în care spera să traverseze în derivă Oceanul Arctic.

În acea perioadă expedițiile polare erau în plin avânt, existând în acest context o adevărată cursă, atât între exploratori cât și între națiuni. La 1 septembrie 1909, Frederick Cook a anunțat că ajunsese la Polul Nord pe 21 aprilie 1908. Șase zile mai târziu, Robert Peary a anunțat că el ajunsese la Polul Nord pe 6 aprilie 1909. Începea marea controversă legată de descoperirea Polului Nord.

La începutul anului 1910 exploratorul englez Robert Scott a anunțat în mod public că pregătea o expediție la Polul Sud, expediție care se baza pe notele și hărțile elaborate de Ernest Shackleton (care ajunsese în 1909 până la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la doar 190 km de pol). Aflând acest lucru, Amundsen a luat imediat decizia de a schimba planurile sale referitoare la o expediție la Polul Nord, pentru a se îndrepta spre Polul Sud. A păstrat în secret această decizie (din întreg echipajul navei Fram, doar fratele său și ofițerul secund au aflat despre schimbarea destinației).

La data de 3 iunie 1910 expediția condusă de Roald Amundsen a plecat din portul Oslo. Odată ajuns în Madeira, Amundsen a informat echipajul despre schimbarea destinației (Polul Sud, în locul Polului Nord) și i-a trimis o telegramă lui Robert Scott în care îi spunea: „vă informez că expediția îmbarcată pe nava Fram se îndreaptă în acest moment spre Antarctica”.

La 14 ianuarie 1911, Amundsen și-a instalat tabăra de bază din Antarctica, pe care a numit-o Framheim („Casa Fram”), în „Golful Balenelor” de la bariera de gheață a Mării Ross. Atunci când „Terra Nova”, nava lui Scott, a intrat în Golful Balenelor și a vizitat expediția Fram, britanicii au fost impresionați de calitatea materialelor expediției norvegiane, de experiența membrilor ei și mai ales de numărul mare de câini (130) aduși de către Amundsen.

Utilizând schiuri și sănii trase de câini, Amundsen și membrii expediției sale au făcut succesiv depozite de provizii în linie dreaptă spre Polul Sud, la latitudinile 80°, 81° și 82°S. La 19 octombrie 1911 Roald Amundsen, însoțit de Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel și Oscar Wisting, a pornit în asaltul final al Polului Sud. Aveau patru sănii și 52 de câini. Urmând o rută încă neexplorată până atunci, pe ghețarul Axel Heiberg, au ajuns pe platoul polar la 21 noiembrie, iar la 14 decembrie 1911 au atins Polul Sud. Amundsen a numit tabăra de la Polul Sud Polheim („Casa de la Pol”), iar platoul antarctic circumpolar Podișul Regele Haakon al VII-lea (în onoarea suveranului Norvegiei). La plecare, membrii expediției au lăsat la Pol un cort mic, de culoare neagră, pentru a fi cât mai vizibil pe albul ghețurilor polare, și o scrisoare conținând relatarea realizării lor, pentru cazul în care nu ar mai fi reușit să revenă în condiții de siguranță la Framheim.

Drumul de întoarcere a durat 41 de zile. Pe 25 ianuarie 1912 echipa de exploratori a revenit cu bine la Framheim; le mai rămăseseră doar 11 câini. Călătoria lor, acoperind în total 2824 km, fusese efectuată în 94 de zile (56 zile la dus și 38 zile la întoarcere), cu o viteză medie de 30 km/zi.

Succesul expediției lui Amundsen a fost anunțat public la 7 martie 1912, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia. Acest succes s-a datorat îndeosebi minuțioasei pregătiri a călătoriei - echipament de bună calitate pentru perioada respectivă, îmbrăcăminte adecvată (din piei de animale), o țintă foarte clară, o foarte bună cunoaștere a folosirii atelajelor cu câini și a schiurilor - dar și voinței impresionante a membrilor acestei expediții.

• 1918: Pentru prima oară femeile din Marea Britanie au avut drept de vot la alegerile generale.

Organizaţiile feminine au dus, ani la rând, o luptă pentru a obţine dreptul de a vota. Femeile au dobândit, abia după anul 1.900, acest drept. În prezent femeile sunt în continuare private de drepturi electorale în unele ţări din orient.

Noua Zeelanda a fost prima tara independenta in care femeile au putut vota, in 1893.

Insa in Elvetia, doamnele nu au avut dreptul sa voteze la toate scrutinurile decat in 1990.

Primul stat care a acordat, femeilor, dreptul de a vota şi de a candida la orice funcţie publică a fost Finlanda în 1906. Anglia a introdus dreptul de vot pentru femei în 1918, iar SUA în 1920, dar şi atunci numai pentru acele femei care nu erau de culoare. În Europa cel mai târziu au obţinut drept de vot femeile din Elveţia (1971) şi Andorra (1978).

În România, dreptul de vot pentru femei a fost introdus prin Constituţia din 1938, promulgată de regele Carol al II-lea. Acest drept însă n-a putut fi exercitat întrucât, în aceeaşi perioadă, regele a desfiinţat practic viaţa politică, introducând dictatura carlistă. Aşadar, votul femeilor a început să fie aplicat abia după război. Perioada interbelică a fost cea în care s-a făcut saltul de la femeia de casă la cel de doamnă de societate.

• 1955:  România a fost primită în rândul statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Ministerul Afacerilor Externe salută împlinirea, la 14 decembrie 2015, a 60 de ani de la aderarea României la Organizația Națiunilor Unite.

Astfel, în urmă cu șase decenii, la 14 decembrie 1955, a fost adoptată Rezoluţia 995 a Adunării Generale a ONU prin care România, alături de alte 15 state, a fost admisă ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.  România a fost, în tot acest timp, un membru activ al Organizaţiei, cu iniţiative şi propuneri constructive de acţiune în cele trei domenii majore de activitate: pacea şi securitatea internaţională, dezvoltarea şi drepturile omului.

Informaţii suplimentare:

În decursul celor 60 de ani de când România este membru al ONU, țara noastră a fost aleasă de mai multe ori ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate şi ca membru al Consiliului Economic şi Social şi, respectiv, Consiliului Drepturilor Omului, organisme principale ale sistemului ONU.

România fost primul stat al grupului est-european care a deţinut, în anul 1967, prin ministrul de externe de la acea vreme, Corneliu Mănescu, înalta funcţie de preşedinte al Adunării Generale a ONU.

Totodată, Bucureştiul a fost prima capitală a unui stat al grupului est-european care a găzduit, începând cu anul 1970, o prezenţă a ONU, prin Centrul ONU de Informare şi, ulterior, prin Biroul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

După anul 1990, domeniile în care România a avut contribuţii s-au diversificat: participare la operaţiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, valorificarea sprijinului ONU pentru procesul de tranziţie democratică, iniţiative în domeniile drepturilor omului, statului de drept, proceselor democratice, iniţierea de proiecte finanţate din asistenţa oficială pentru dezvoltare, contribuţii de natură conceptuală privind cooperarea dintre ONU şi organizaţiile regionale în domeniul păcii şi securităţii internaţionale.

Participarea României la sistemul ONU a intrat într-o nouă etapă după aderarea la Uniunea Europeană, organizaţia oferind cadrul de promovare a unor poziţii comune în domenii de interes.

• 1976: A fost inaugurat Muzeul Teatrului Național din Iași.

A fost inaugurat la 14 decembrie 1976, cand se implineau 160 de ani de la prima reprezentatie teatrala in limba romana, in casa care a apartinut vornicului Vasile Alecsandri si in care a copilarit poetul.

Cladirea dateaza de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si se afla in apropierea bisericii Sf. Ilie, pe strada cu acelsi nume. Muzeul ilustreaza dezvoltarea fenomenului teatral din cele mai vechi timpuri si pana astazi, evidentiind momentele importante din istoria Teatrului National din Iasi: primul spectacol de teatru in limba romana organizat de carturarul Gh. Asachi la Iasi, infiintarea Conservatorului Filarmonic – Dramatic al Teatrului National din Iasi, in anul 1840, al carui director a fost V. Alecsandri, inaugurarea actualei cladiri a teatrului, personalitaþi de seama care au contribuit la propasirea teatrului romanesc. Expozitia permanenta se desfasoara pe spatiul a noua sali, restul incaperilor de la parter si etaj fiind ocupate de depozit, sala de expozitii temporare si manifestari culturale, birouri, anexe.

Muzeul detine un patrimoniu bogat alcatuit din colectii de afise si programe teatrale, volume tiparite, documente, fotografii, manuscrise, corespondenta, presa, note muzicale, obiecte de arta, piese de mobilier, costume de teatru, diverse alte obiecte memoriale. Patrimoniul s-a constituit pe baza arhivei Teatrului National din Iasi, a costumelor si obiectelor actorilor ce au jucat pe aceasta scena de-a lungul timpului, la care s-au adaugat numeroase donatii si oferte ulterioare, descoperite de specialistii muzeului la diverse persoane care au activat in teatru, sau la descendenti ai acestora.

Spaţiul ce adăpostea ”Muzeul Teatrului”, casa în care s-a născut şi în care a copilărit Vasile Alecsandri, a fost retrocedat proprietarului, muzeul fiind nevoit să ia drumul pribegiei, în căutare de noi forme de exprimare, de expunere. Şi a fost „găzduit” de Eminescu, astfel încât, la 22 februarie 2009, în cadrul Muzeului „Mihai Eminescu” din Copou, la etaj, s-a redeschis, într-o formulă mult mai restrânsă, o nouă expoziţie: Colecţia „Istoria Teatrului Românesc”.

Reprezentative pentru specificul sau de muzeu al teatrului sunt: colectia de afise teatrale de la inceputurile Teatrului National din Iasi; colectia de programe teatrale pentru diverse stagiuni ale Teatrului National din Iasi; volume de teatru (editii vechi, intre care Mirtil si Hloe tiparita in 1850); scrisori autografe: V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale, V.I. Popa, M. Sadoveanu s.a.; fotografii originale: V. Alecsandri, Matei Millo, Gr. Manolescu, Agatha Barsescu, G. Enescu; pagini manuscrise cu note muzicale ale lui Al. Flechtenmacher, Ciprian Porumbescu; obiecte de arta, vase ornamentale s.a., ce au apartinut lui Matei Millo, T.T. Burada, Agatha Barsescu, Aristizza Romanescu, H. Darclee s.a.; diverse obiecte de recuzita: evantaie din fildes, dantela, pietre pretioase; costume purtate de actori ai Teatrului National din Iasi expuse intr-o sala speciala a muzeului: costumul purtat de marele actor Gr. Manolescu in rolul Hamlet, cel purtat de Matei Millo in Barbu Lautaru, altul purtat de Miluta Gheorghiu in celebra Chirita s.a.; portrete ale unor actori si oameni de teatru realizate de pictorul C.D. Stahi; obiecte din metale pretioase (ceas, bijuterii) care au apartinut unor oameni de teatru.

INFO

Muzeul Teatrului

Adresa muzeului: Parcul Copou, tel. 0747.499.406

Program de vizitare: Marţi – Duminică 10.00-17.00;  Luni închis

• 2004: A fost inaugurat, în sudul Franţei, cel mai înalt pod din lume (300 de metri înălţime), construit pentru a decongestiona traficul din zona oraşului Millau; proiectul a fost realizat de arhitectul britanic Norman Foster.

Viaductul este un pod hobanat cu o lungime de 2.460 m. Traversează râul Tarn la aproape 270 m altitudine. Tablierul, cu o lătime de 32 m, conține o autostradă cu 2 bezi și o bandă de urgență pe fiecare sens de mers.

Podul este susținut de șapte picioare prelungite prin piloni de 87 m înălțime, de care sunt agățate cele 11 perechi de hobane. Raza de curbură a podului este de 20 km, ceea ce permite vehiculelor o traiectorie mai precisă decât în linie dreaptă.

Viaductul Millau este un pod rutier care se se află pe valea râului Tarn lângă Millau, în sudul Franţei. Proiectat de inginerul francez Michel Virlogeux și de către arhitectul britanic Norman Foster, acesta este cel mai înalt pod din lume, vârful catargelor atingând 343 metri.

Este de fapt un pod rutier ce face legătura între autostrăzile A75 și A71 din regiunea franceză Aveyron. A fost inaugurat pe data de 14 decembrie 2004. Este de un real ajutor, deoarece nu se mai face aglomerație în zonă (înainte în această zonă se mergea pe un drum național pe lângă localitatea Millau). Viaductul Millau are o lungime de 2460 m și este cel mai înalt pod din Europa. Se spune că sub el ar putea încăpea Turnul Eiffel.

Podul traversează valea Tarn desupra celui mai jos punct al acesteia, unind două dealuri de calcar, Causse du Larzac și Causse Rouge, dealuri plasate în parcul natural regional Grands Causses.

Primele studii pentru construirea podului au început în 1988. Viaductul este declarat lucrare de utilitae publică pe 10 ianuarie 1995. Alegerea soluției hobanate propuse de consorțiul Europe Études — Société d’Études R.Foucault et Associés — Sogelerg — Norman Foster este făcută pe 9 iulie 1996. A fost deci nevoie de nu mai puțin de opt ani pentru a defini traseul și a alege soluția. Încă cinci ani au fost necesari pentru alegerea constructorului.

 

Să aveți o zi frumoasă!