2 Decembrie

Este a 336-a zi a anului. 
Au mai rămas 29 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 332 m și apune la 16 h 37 m.

Citatul zilei

„Fiecare pas pierdut în tinerețe este o șansă de nefericire pentru viitor.” ( Napoleon Bonaparte)

Ziua Internațională pentru abolirea sclaviei

Ziua Internaţională pentru abolirea sclaviei este un eveniment anual, ce se sărbătoreşte pe 2 decembrie. Aceasta a fost înfiinţată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi a fost celebrată pentru prima oară în anul 1986.

În secolul al XVIII-lea, opinia progresistă din Europa s-a întors împotriva sclaviei, însă aceasta era apărată de puternice interese constituționale. Mișcările aboliționiste au apărut din două principii fundamentale: răspândirea noilor idealuri filozofice și politice, dezvoltate din principiile Iluminismului, care culminează în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789) din cadrul Revoluției franceze, și extinderea unui nou model economic apărut în urma Revoluției industriale engleze, care a făcut ca sistemul sclavagist să fie mai puțin rentabil ca sistemul de muncă remunerat.

În ciuda intrării în vigoare a Convenției cu privire la sclavie și a interzicerii oficiale în aproape toate țările, sclavia continuă să existe pe scală mare, atât în forma sa tradițională, cât și în forma sa modernă. Conform unui studiu publicat în anul 2000 s-ar putea să mai existe, încă, 27 de milioane de sclavi în toată lumea.Guvernul Mauritaniei a fost acuzat în mod repetat că nu promovează o politică suficient de fermă pentru a desființa sclavia pe teritoriul său. Sudanul este o altă țară, care pe fondul conflictului interetnic și interreligios de pe linia de fractură care desparte, pe de-o parte, populația negroidă, din sud de cea arabă, din nord, și pe de cealaltă populația de religie islamică de aceea creștină sau animistă, a fost acuzat că permite sclavia. Un fenomen similar este înregistrat și în Haiti, unde nici până astăzi, în anul 2007, forma locală de sclavie („restavec”, formă de sclavie acceptată cultural de către populația țării) nu a fost eliminată.

În lumea întreagă, există 1,4 milioane de sclavi sexuali, mare parte femei, însă și bărbați sau copii care sunt obligați să întrețină raporturi sexuale.

În prezent, una dintre cele mai răspândite forme de sclavie în lume este traficul de persoane. Acest fenomen a luat o amploare din ce în ce mai mare, fiind una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă societatea modernă.

Traficul de persoane reprezintă exploatarea sexuală, cât şi prin munca a oamenilor şi este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Categoriile cele mai afectate de acest fenomen sunt în general femeile şi copiii.

Această zi este marcată cu scopul de a eradica formele contemporane de sclavie, prin acțiuni menite să consolideze eforturile globale de eliminare a muncii forțate și să intensifice eforturile pentru asigurarea de garanții privind prevenția fenomenului muncii forțate, protecția și accesul la justiție. 

Potrivit datelor publicate pe pagina dedicată Zilei internațională pentru abolirea sclaviei, fenomenul muncii forțate este unul îngrijorător la nivel mondial, reprezentând 24,9% din aproximativ 40,3 milioane de persoane, care se află într-o formă de sclavie modernă. 16 milioane de persoane sunt exploatate în sectorul privat, precum munca casnică, construcții sau agricultură. 4,8 milioane de persoane sunt exploatate sexual forțat și 4 milioane de persoane depun o muncă forțată și impusă de autoritățile statului. 15,4 milioane de persoane se află într-o căsătorie forțată.
Femeile și fetele sunt afectate în mod disproporționat de munca forțată, reprezentând 99% dintre victimele din industria sexului comercial și 58% din alte sectoare.
Există 5,4 victime ale sclaviei moderne pentru fiecare 1.000 de persoane din lume.
În plus, peste 150 de milioane de copii sunt supuși muncii, reprezentând aproape unul din zece copii din întreaga lume, iar unu din patru copii sunt victime ale sclaviei moderne. 

OIM a adoptat un nou protocol obligatoriu din punct de vedere juridic, menit să consolideze eforturile globale de eliminare a muncii forțate, care a intrat în vigoare în noiembrie 2016.
Din punct de vedere legal, din 1981, sclavia nu mai este legală în niciun stat al lumii, Mauritania fiind ultimul stat care a abolit acest fenomen. În practică, sclavia se menține, fiind ascunsă sub diverse denumiri. Sclavia a evoluat și s-a manifestat în diverse forme de-a lungul istoriei, însă în timp ce formele tradiționale ale sclaviei sunt extrem de rare în zilele noastre, există încă multe forme contemporane sub care fenomenul se manifestă.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1409: Este fondată Universitatea din Leipzig.

Universitatea Leipzig, aflată în orașul Leipzig, în landul Saxonia, este una dintre cele mai vechi universități din Germania.

În 1409, prin Decretul de la Kuttenberg, Regele Romanilor Venceslav a dat primatul cehilor asupra germanilor. Nemulțumiți, germanii au părăsit atunci Praga și au plecat la Leipzig, unde au obținut de la landgravii Friedrich I de Saxonia și fratele său Wilhelm al II-lea de Misnia fondarea unei noi universități. Universitatea din Leipzig număra la început patru facultăți.

În prezent Universitatea Leipzig numără paisprezece facultăți și circa 29.000 de studenți, ceea ce face ca să fie a doua universitate din Saxonia ca mărime. Funcționează fără întrerupere de la întemeiere, timp de șase secole. Universitatea Leipzig este reputată mai ales pentru facultatea ei de medicină. Universitatea reunește alte 150 de universități, din lumea întreagă, pentru 190 de programe de formare, deschizându-se spre numeroase mastere și certificate de aptitudini în învățământ.

Printre membrii corpului profesoral cei mai cunoscuți, în cursul istoriei sale, îi putem cita pe astronomul Möbius, filosoful Ernst Bloch și fizicianul Heisenberg. Goethe, Christian Gottlob Heyne, Nietzsche, Ernst Jünger, compozitorii Robert Schumann și Richard Wagner sunt foști studenți ai acestei universități.

• 1492: Descoperirea Insulelor Haiti de către Cristofor Columb.

Haiti, oficial Republica Haiti (în franceză République d'Haïti, în creolă haitiană Repiblik d Ayiti) este o țară insulară din America Centrală, în Marea Caraibelor, situat pe treimea de vest a insulei Hispaniola (din grupul de insule Antilele Mari). Are graniță cu Republica Dominicană la est. Capitala se află în orașul Port-au-Prince.

Cristofor Columb descoperă insula Hispaniola în anul 1492, care era locuită de triburi amerindiene. El întemeiază prima așezare spaniolă din America.

• 1697: A fost deschisă catedrala londoneză "Sf. Paul".

Catedrala Saint Paul este o biserică anglicană situată pe colina Ludgate Hill din Londra Marea Britanie. Aceasta este cea mai mare biserică din Londra și a doua cea mai mare din această țară, după Catedrala din Liverpool. Catedrala Sfântul Paul este totodată și lăcașul în care slujește episcopul anglican al Londrei.

Pe locul actualei catedrale au existat de-a lungul timpului mai multe edifici. Prima biserică a fost construită în anul 604 de către Mellitus, cu ocazia investirii sale ca prim episcop de Londra de către Sfântul Augustin. Aceasta a fost dedicată Sfântului Paul și a avut rolul de catedrală a Londrei. Catedrala ar fi fost distrusă probabil de un incendiu, fiind reconstruită integral de două ori până în anul 1087.

În anul 1087 un nou incendiu a cuprins edificiul fiind nevoie de reconstruirea catedralei. Regele Wilhelm Cuceritorul a donat piatră din ruinele Turnului Palatin, iar regele Henric I a ordonat să se aducă pietre din River Fleet.

În 1135 a avut loc un nou incendiu ce a deteriorat catedrala și a întârziat construcția sa. În această perioadă stilul arhitectural al catedralei a fost schimbat de la romanic la cel gotic. Turnul central a fost terminat în anul 1221, iar în anul 1255 acoperișul a fost schimbat după ce a fost distrus în urma unei furtuni puternice. Catedrala a fost sfințită în anul 1250, iar apoi resfințită în 1300, dar a fost oficial finalizată abia în anul 1314. Se presupune că această catedrală erau una dintre cele mai mari din Europa, era asemănătoare cu cea de la Salisbury și avea un turn înalt de 149 de metri, depășind toate catedralele europene, cu excepția celei din Lincoln.

În anul 1535, catedrala inițial romano-catolică devine anglicană odată cu declanșarea Reformei Protestante în Anglia. Regele Henric al VIII-lea și succesorul său Eduard al VI-lea vor ordona distrugerea ornamentelor, criptelor și altarelor din curtea catedralei, unde se aflau câteva mănăstiri. Tot în această perioadă, în anul 1540 sediul Episcopiei de Londra s-a mutat la Abația Westminster, până în 1550 când va fi mutat înapoi. În anul 1666 izbucnește un nou incendiu în Londra ce va distruge catedrala din temeli.

Construcția actualei catedrale a început în anul 1675. Proiectul construirii unei noi catedrale i-a fost înmânat lui Sir Cristopher Wren încă din anul 1669. Wren a fost un mare arhitect al Angliei, mai mult de 50 de biserici din Londra fiindu-i atribuite. Designul ales de el și aprobat de rege a fost cel al unei biserici ce combina stilul baroc cu cel clasicist, având o cupolă și două turnuri.

Pe data de 2 decembrie 1697 a avut loc ceremonia de sfințire a catedralei, aceasta fiind finalizată totuși în anul 1710. Cu toate acestea statuile de pe fațadă au fost instalate abia în 1720.

Catedrala Sfântul Paul a fost cea mai înaltă clădire din Londra între anii 1710-1962, cu turlele ei înalte de 67 de metri și cu domul înalt de 111 metri. A suferit daune majore în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial (1939-1945), dar a fost restaurată în anul 1996 de către arhitectul John B. Chambers. Cele mai importante evenimente ce au avut loc în catedrală au fost: funerariile Lordului Nelson, ale lui Sir Winston Churchill și cele ale lui Margaret Thatcher, jubileurile Reginei Victoria, nunta prințului Charles cu prințesa Diana și Jubileul de Diamant al Reginei Elisabeta a II-ea, cât și aniversarea împlinirii vârstei de 80 de ani.

• 1804: Napoleon se autoproclamă "Imperatorul Napoleon I al Franţei " în biserica catolică Notre Damme de Paris, după care o încoronează pe Josefina în calitate de soţie a imperatorului.

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.

Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.

Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator.

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.

Napoleon ca împărat

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

 

• 1805: A avut loc Bătălia de la Austerlitz, cunoscută şi ca Bătălia celor trei împăraţi, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. 

Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.

Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.

Pierderile aliaților în urma bătăliei de la Austerlitz s-au cifrat la peste 27.000 de oameni și 150 de tunuri, în vreme ce francezii au pierdut doar 9.000 de oameni.

• 1845:  A fost infiintata, la Paris, „Societatea studentilor romani”, avandu–l ca presedinte pe Ion Ghica si ca secretari pe C.A.Rosetti si Scarlat Varnav. 

Societatea a infiintat o biblioteca romaneasca si a militat pentru unitatea politica a tarilor romane. (2/14.12).

Societatea studenților români a fost înființată la 2 decembrie 1845 de către studenții români la Paris, în frunte cu Ion Ghica (președinte), C. A. Rosetti și Scarlat Vârnav (secretari). În 1846 Societatea a organizat în capitala Franței o Bibliotecă română și a militat pentru unitatea politică a Țărilor Române.

Poetul Alphonse de Lamartine a acceptat funcția de președinte de onoare al societății și a devenit, apoi, ministrul afacerilor externe al guvernului revoluționar provizoriu, sub al cărui patronaj ființa și Societatea studenților români de la Paris.

Printre membrii fondatori se numărau și frații Ion Brătianu și Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu. După absolvirea studiilor lor peste hotare, aceste personalități au revenit în țară și au pus bazele Statului Român modern.

În sânul grupului de tineri români aflați la Paris existau și divergențe, mai ales între Ion Ghica și C. A. Rosetti. După plecarea în țară a celor doi, N. Bălcescu a preluat sarcina de a îndruma Societatea studenților români.

În 1847, erau înregistrați 131 de studenți cotizanți la „Societatea Studenților Români” din Paris.

Societatea studenților români de la Paris a reușit să editeze o revistă cu același nume, care a fost expediată și în țară. Printre colaboratori se numărau și G. Crețeanu, A. I. Odobescu, D. Berindei, G. Lecca și G. Florescu, redactor șef.

Când, în periplul său, Badea Cârțan a ajuns la Paris, a fost oaspete la Societatea studenților români, s-a întâlnit cu Gogu Rădulescu, care l-a adăpostit și i-a arătat monumentele importante ale capitalei Franței. După o săptămână, Societatea studenților români a organizat o recepție de adio.

În contextul manifestațiilor studențești care au avut loc la Paris în perioada 1845-1847 împotriva hotărârii autorităților de a suspenda „cele trei catedre de democrație” de la Collège de France (catedra de Istorie și morală condusă de Jules Michelet, catedra de Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale a lui Edgar Quinet și catedra de Literaturi slave condusă de Adam Mickiewicz), la care au luat parte activă și studenții români, Societatea studenților români a organizat o manifestație separată, la 17 ianuarie 1847, în fața casei lui Edgar Quinet, cunoscut filoromân

• 1854:  Începe construcţia liniilor de telegraf electric Bucureşti-Giurgiu-Rusciuk (Ruse), Bucureşti-Ploieşti-Braşov, Timişoara-Braşov şi Timişoara-Lugoj-Orşova, făcîndu-se astfel legătura între liniile telegrafice din Principate şi cele din Transilvania.

• 1859: S-a născut Georges Seurat, pictor francez (d. 1891)

Georges Seurat a fost un pictor francez neoimpresionist, creator și teoretician - împreună cu Paul Signac - al tehnicii divizioniste în pictură.

Geurges Seurat se ivește atunci când impresionismul pare să-și piardă din vigoare. Stilul și concepția lui Seurat fac simțită influența unei noi revoluții plastice. Scurta lui carieră artistică a fost de ajuns pentru a-i asigura un loc în istoria universală a artelor. Nici contemporanii săi nu au trecut indiferenți pe lângă opera sa. Camille Pissarro, Vincent van Gogh și mai târziu Henri Matisse aderă pentru o vreme la această nouă viziune, considerată o continuare logică a impresionismului. Iar în cursul secolului al XX-lea, cubiștii și pictorii abstracți s-au sprijinit în experimentele lor pe rezultatele maestrului pointillismului.

În 1885, Seurat își petrece vara într-un mic port, la Grandcamp și începe să experimenteze o nouă tehnică, pe care o numește divizionism, a cărei esență constă în a picta pete de culoare regulate, din ce în ce mai mici, până la un punct realizat cu vârful pensulei. Toamna, se întâlnește cu Pissarro, care își însusește imediat această tehnică. 

Apoi, în mai-iunie 1886, Seurat își prezintă tabloul intitulat "O duminică de vară pe insula Grande Jatte" la a opta și ultima expoziție a impresioniștilor, într-o sală separată, alături de creațiile lui Pissarro și Paul Signac. Criticii s-au năpustit asupra acestui tablou, fiind șocați de mulțimea și roirea micilor pete colorate. Au vrut să discrediteze stilul lui Seurat, numindu-l pointillism (fr.: point = punct), dar - și de data asta - "porecla s-a transformat în renume". La puțin timp după aceasta, tabloul este prezentat la a doua expoziție a "Societății Artiștilor Independenți" precum și la Bruxelles în 1887. În acest tablou totul este surprinzător: formatul uriaș (207x308 cm), legarea unei teme - scenă în aer liber - atât de importante pentru impresionism cu imobilitatea figurilor și, înainte de toate, tehnica deosebită. Pentru a obține un efect de maximă luminozitate, pictorul nu a amestecat culorile pe paletă. ci a aplicat pe pânză culorile complementare ca pe niște mici puncte, care - privite de la distanță - se contopesc, oferind tabloului o luminozitate vibrândă.

Termenul de "metodă neoimpresionistă" a fost folosit pentru prima dată de în septembrie 1886 de criticul de artă Félix Fénéon, susținător al picturii lui Seurat, implicând faptul că noul curent astfel inițiat provine, fără îndoială, din impresionism, în același timp îl înnoiește radical. În jurul lui Seurat se grupează pictori care gândesc asemenea lui: Paul Signac, Camille Pissarro, Maximilian Luce. În această perioadă, Seurat descoperă lucrarea lui Charles Henry despre expresivitatea culorilor, purtând titlul "Introducere în estetica științifică", care îl ajută să abordeze problemele teoretice ale cromaticei și facilitează aplicarea practică a acestora în pictură. Cu timpul adaptează tot mai mult noua tehnică la scenele de interior.

Ultima operă a lui Seurat este "Circul" (1890-1891), expus la expoziția pictorilor independenți pe data de 20 martie 1891. Legătura cu "Le chahut" este evidentă, mișcarea care însuflețește personajele pare la fel de mecanică, artiștii circului dau impresia unor marionete. La fel ca în multe alte tablouri ale lui Seurat, și chenarul tabloului este pictat din puncte: chenarul albastru închis contrastează cu tonul colorat al tabloului, ceea ce face posibilă accentuarea efectului și evidențierea compoziției.

În 1885, Seurat o cunoaște pe Madeleine Knoblock, care îi va deveni model și cu care își va împărți viața. Pictorul va avea un fiu cu ea, copilul se naște pe 16 februarie 1890. Relația lor o tăinuiesc în totalitate, iar prietenii află despre existența fiului lui Seurat abia după moartea pictorului.

Pe 26 mai 1891, Seurat se îmbolnăvește de difterie și moare peste trei zile, în vârstă de 31 de ani. A doua zi, Signac transmite "vestea îngrozitoare", potrivit căreia pictorul decedat "a lăsat în urmă o văduvă nefericită și...un copilaș minunat de treisprezece luni". Două săptămâni mai târziu, copilul moare de aceeași boală ca și tatăl său.

• 1861: Poarta otomană a admis (20 noiembrie pe stil vechi), unirea administrativă şi politică a Principatelor române, printr-un firman însoţit de o notă restrictivă, ca aceasta să înceteze la sfîrşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În ziua de 3/15 decembrie 1861, în deschiderea sesiunii Camerelor legislative, domnitorul Alexandru Ioan Cuza anunţa în mesajul său că „Înalta Poartă, precum şi toate puterile garante, au aderat la Unirea Principatelor. După trei ani de silinţe neîntrerupte – a adăugat el – …Unirea este în fine dobândită pentru noi”.

Marele act care a stat la fundamentarea Principatelor Române, Proclamaţia către Naţiune, a fost semnat pe 11/22 decembrie 1861, în casa de la Iaşi, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza:

„Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată! Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”.

In anul 1862, pe 22 ianuarie/3 februarie, cu ajutorul unioniştilor din cele doua principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizand unirea politica, odata cu formarea  primului guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, sub conducerea lui Barbu Catargiu.

Două zile mai târziu, se întrunea la Bucureşti Adunarea României, în care au luat loc alături, unii lângă alţii, deputaţii moldoveni şi cei munteni. Cu acest prilej, Cuza a rostit un vibrant discurs, în care i-a anunţat pe deputaţi înfăptuirea măreţului act.

”Astăzi – spunea el – statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis…”

Doua zile mai tarziu, pe 24 ianuarie 1862, adunarile Moldovei şi Ţarii Romaneşti, reunite în şedinţa comuna, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitala a intregii ţari.

De la acea dată Principatele  Moldova si Valahia  şi-au încetat existenţa istorica.

Dupa inlaturarea sa de la putere in 1866, unirea a fost consolidata prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

• 1864:  Alexandru Ioan Cuza promulgă Codul penal român (intrat în vigoare la 1 mai 1865), alcătuit după modelul Codului penal francez (din 1810) şi a Codului prusian (din 1851), avînd la bază şi unele legi penale autohtone.

Primul Cod Penal din istoria României moderne a fost adoptat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi conţinea şi capitole referitoare la faptele de corupţie, adaptate la realităţile vremii.

    Cum s-a pedepsit violul de-a lungul istoriei.

Codul Penal a lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri, a intrat în vigoare în 1864 şi era considerat, la acea vreme, unul dintre cele mai moderne coduri din Europa. Inspirat din codurile penale prusace şi franceze, Codul lui Cuza includea, pentru prima dată, şi infracţiunile de corupţie, în unele cazuri cei găsiţi vinovaţi pentru această infracţiune fiind condamnaţi şi la închisoare pe viaţă.

Acurateţea codului penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la individualizarea faptelor de corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această infracţiune. De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre cele mai drastice erau judecătorii.

La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în capitolul “Crime si delicte comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o infracţiune care face referire expres la magistraţii corupţi.

    “Daca mituirea s-a urmat asupra unui judecator sau jurat pronuntand in materii criminale in favorea sau in contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul inchisoarei si pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata; el va pierde si dreptul la pensiune. Daca mituirea s'a urmat asupra unui jurat pronuntand in materii de expropriatiune, pedeapsa va fi inchisoarea dela un an pana la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis in serviciu pe toata viata si a dreptului de pensiune”, se arata într-un articol din Codul Penal din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum se pedepsea abuzul în serviciu

În acelaşi Cod, găsim referiri şi la una dintre cele mai des întâlnite infracţiuni din ultimii ani, cea de abuz în serviciu. În Codul lui Cuza această infracţiune era descrisă în felul următor. “Orice functionar de ramul administrativ sau judecatoresc, orice agent sau insarcinat al unei administratiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act privitor la functiunea sa, fie si drept, dar pentru care n'ar fi determinata de lege o plata, se va pedepsi cu inchisoare de la doi pana la trei ani si cu amenda indoita a valoarei lucrurilor priimite sau fagaduite, fara ca aceasta amenda sa poata fi mai mica de 200 lei”.

Într-o formă specifică vremii, găsim şi actuala infracţiune de trafic de influenţă potrivit căreia “Oricare particular care, in numele sau, sau in numele vreunui functionar public, administrativ sau judecatoresc, cu stirea sau fara stirea acestuia, intr'un chip direct sau indirect, va cere, va lua, sau va face sa i se promita daruri sau alte foloase nelegitime,  pre a interveni, spre a se face sau a nu se face vre-un act din cele privitoare la atributiunile acelui functionar, se va pedepsi cu  nchisoare dela sase luni pana la doi ani si cu amenda valoarea indoita a lucrurilor luate sau promise, fara ca aceasta amenda sa fie mai mica decat 200 lei *). Lucrurile primite, sau valoarea lor, se vor lua in folosul ospiciilor sau caselor de binefacere ale localitatei unde s'a comis faptul. Iar daca mijlocitorul va fi functionar, va pierde dreptul de a mai ocupa functiuni si nu va putea primi pensiune”

În acelaşi Cod, în premieră, apar şi infracţiunile de falsificare de monedă sau de sigiliu, dar şi cele de falsificare de paşaport.

• 1901:  Apare la Bucureşti revista literară Sămănătorul.

Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele - Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.

În numerele apărute în anul 1901 (vineri, 2,9,16,23,30 decembrie) și în cele din anul următor, colaborează printre alții: Dimitrie Anghel, Zaharia Bârsan, Ion Gorun, Ion Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldoveanu, Constanța Hodoș, Ilarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu, Ion Adam, G. Vîlsan, alăturându-se în anii următori și Ioan A. Bassarabescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, George Topîrceanu, Ion Minulescu, Elena Farago, Emil Isac, etc.

În timpul celor doi directori, mișcarea semănătoristă reușise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui propriu, lui Vlahuță:„Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”. Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub directoratul lui Vlahuță și Coșbuc. Printre alte presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după numai un an de conducere, se numără și aceea că descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei. Mai există și alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din ele era că G. Coșbuc, poetul baladelor și idilelor acceptase conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina”

Ideea centrală din jurul conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai acute privind instrucția și educația permanentă a societății, de necesitatea culturalizării maselor dar și a formatorilor de opinie. Însuși „a semăna” dă de înțeles că reprezentanții acestui curent civic „seamănă” concepțiile lor. Și nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg ansamblul societății.

• 1901:  Inventatorul american King Camp Gillette a inventat lama de ras care ii poarta numele.

King Camp Gillette (n. 5 ianuarie 1855, Fond du Lac, Wisconsin — d. 9 iulie 1932, Los Angeles, California), inventator american al lamei de barbierit, brevetată în 1895, și lansată pe piață în 1903 care apoi a cucerit întreaga lume cu metoda sa revoluționară de ras.

A rămas cunoscut pentru inventarea lamei de bărbierit, brevetată în 1895, şi lansată pe piaţă în 1903.

Gillette l-a întâlnit pe William Painter, inventatorul capacului metalic pentru sticle, care l-a sfătuit să inventeze un produs popular, dar de scurtă folosinţă, astfel oamenii erau nevoiţi să îl cumpere iar şi iar. După ce a reflectat, i-a venit o idee revoluţionară, aparatul de ras. El au fost primit cu suspiciune, dar apoi popularitatea lui a crescut.

Când a fost întrebat despre secretul succesului său, Gillette a spus că a refuzat ideea potrivit căreia lama era imposibil de realizat: „Dacă aş fi avut pregătire tehnică, aş fi renunţat”, a precizat inventatorul.

Ideea aparuta, dupa spusele lui Gillette, in 1895 a fost cu adevarat revolutionara: un aparat cu o lama subtire, cu 2 taisuri ce poate fi inlocuita cand aceasta nu mai taie suficient de bine, iar reclamele vremii anuntau cu mandrie: ”fara ascutire, fara honuire!”, fapt care usura foarte mult munca celui care executa singur acest ritual al barbieritului, lama trebuind doar aruncata si inlocuita cu una noua.

King Camp Gillette şi-a început cariera şi ca vânzător ambulant după ce familia sa a pierdut magazinul de electronice în urma Marelui Incendiu din Chicago, din 1871. Ani mai târziu, după ce şeful său l-a sfătuit să inventeze dispozitive perisabile pentru a avea clienţi repetaţi, Gillette a ajutat la dezvoltarea unui aparat de ras ”de unică folosinţă”. În acea perioadă, bărbaţii mergeau la frizer pentru a se bărbieri sau foloseau acasă o lamă dreaptă care avea nevoie să fie ascuţită des. Gillette a fondat Compania Americană a Aparatelor de Ras Sigure în 1901, iar într-un an a ajuns să vândă 90.000 de aparate şi 12 milioane de lame.

Faţa sa a figura pe ambalajele produselor ceea ce i-a adus celebritatea, însă pasiunea lui era socialismul, nu capitalismul. El a scris o serie de cărţi pentru a-şi promova ideile unei utopii, printre care planul de a organiza lumea într-o corporaţie gigantică, deţinută public, dar şi crearea unei metropole vaste, susţinută de Cascada Niagara şi care să găzduiască 60 de milioane de americani. El i-a propus un milion de dolari lui Theodore Roosevelt pentru a conduce această entitate, însă recent pensionatul preşedinte a refuzat oferta.

Intre anul 1864 si decembrie 1901, adica luna si anul cand Gillette porneste demersurile inregistrarii brevetului sau (care in cele din urma a fost emis in 1904), peste 100 alte brevete pentru manere protectoare pentru lama sau pentru aparate de ras imaginate in intregime au fost depuse spre aprobarea comisiei Biroului de Inventii al Statelor Unite. Astfel de brevete au fost depuse desigur si la autoritatile similare din Franta, Anglia si cu singuranta in multe alte tari din lume.

Inceputurile aparatului de barbierit

• 1915: Albert Einstein publică faimoasa sa Teorie a relativităţii generalizată.

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton), fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică 

Albert Einstein a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

• 1918: Are loc întrunirea Marelui Sfat Naţional în sala Tribunalului din Alba Iulia, Transilvania.

Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a fost un organism politic provizoriu, cu atribuții legislative, executive și administrative limitate, al Transilvaniei, în perioada 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920.

Comisia de candidare a propus  ca preşedinte al Marelui Sfat Naţional pe Gheorghe Pop de Băseşti, pe episcopii Miron Cristea, Teodor Mihail şi Andrei Bîrsanu ca vicepreşedinţi, pe Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Gheorghe Crişan, Ghiţă Pop şi socialistul Traian Novac ca notari.

Marele Sfat Naţional Român din Transilvania a fost instituit, potrivit articolului al IX-lea al Rezoluţiei Adunării Naţionale de la Alba Iulia, „pentru conducerea mai departe a afacerilor Naţiunii Române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, drept pentru care avea „toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română, oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le află necesare în interesul naţiunii”. După constituire, Consiliul Dirigent a preluat o mare parte din aceste atribuţii, aşa încât atât presa vremii, cât şi studiile de specialitate au apreciat rostul Marelui Sfat Naţional în diverse moduri. Unele opinii l-au considerat o instituţie de tip parlamentar, ce trebuia consultată de către Consiliul Dirigent în cazuri importante, şi care avea să controleze activitatea Consiliului. Altele au conturat ideea că Sfatul trebuia să se ocupe doar de discutarea şi votarea proiectelor de lege privind reforma agrară şi legea electorală, cum s-a şi întâmplat de fapt.

În şedinţa Marii Adunări Naţionale din 1 decembrie 1918 Alexandru Vaida-Voevod a propus ca Marele Sfat Naţional să fie compus din 250 de membri, dintre care 200 aleşi în acea şedinţă şi 50 ulterior, prin cooptare. După acceptul adunării, a fost citită lista ce conţinea cele 200 de nume (după unele surse, este vorba despre un număr mai mare decât cel propus: 210 sau 212), pe care Adunarea a votat-o în unanimitate.

Din punct de vedere profesional, majoritatea membrilor aleşi erau jurişti (99) şi preoţi (39), fiind urmaţi de profesori (17), muncitori (14), proprietari (8), publicişti (7), directori de bancă (6), învăţători (4) şi medici (3). Explicaţia constă în faptul că, în condiţiile socio-politice din Austro-Ungaria de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, profesiile de jurist şi cleric erau cele mai accesibile românilor. Din punct de vedere politic, cei mai multi aparţineau Partidului Naţional Român. Partidul Socialist Democrat deţinea 17 locuri. Singura femeie aleasă în Sfat a fost Eleonora Lemeny-Rozvan, profesoară în Sibiu, membră a PSD.

Cele dintâi lucrări ale Marelui Sfat Naţional Român au fost ţinute pe 2 decembrie 1918. La ora 9, membrii aleşi ai Sfatului s-au întrunit în clădirea tribunalului din Alba Iulia şi şi-au ales organele de conducere: Gheorghe Pop de Băseşti (preşedinte), Ion Papp, Demetriu Radu, Teodor Mihali, Andrei Bârseanu (vicepreşedinţi), Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Ionel Pop, Silviu Dragomir, Gheorghe Pop şi Iosif Ciser (notari). De asemenea, au fost numiţi membrii delegaţiei care urma să prezinte regelui Ferdinand I şi guvernului Brătianu rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi, ulterior, Caius Brediceanu.

Marele Sfat Naţional a ales apoi un organ reprezentativ cu activitate permanentă, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului, şi ţinuturilor româneşti din Ungaria şi compus din membri ai Sfatului: Iuliu Maniu (preşedinte), Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Ion Suciu, Aurel Lazăr, Emil Haţieganu, Victor Bontescu, Romul Boilă, Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Vasile Lucaciu, Valeriu Branişte şi Octavian Goga. Consiliul Dirigent, aşa cum a hotărât Marele Sfat Naţional, „va aduce la îndeplinire hotărârile Adunării Naţionale, va prelua şi va dirigui viaţa de stat, va îngriji serviciile publice şi în acest scop va fi în drept de a ordona şi a lua toate măsurile pe care le va găsi necesare”. După ce au fost aleşi, membrii Consiliului care erau prezenţi au depus jurământul de credinţă în faţa episcopului Ion Papp.

Profesorul Silviu Dragomir a propus să fie trimisă o telegramă regelui Ferdinand I, prin care să fie înştiinţat că „Adunarea Naţională a românilor din Transilvania, Banat şi ţara ungurească, ţinută la Alba Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazu, a declarat într-un elan de entuziasm fără margini, unirea teritoriilor sale cu Regatul România”. Propunerea i-a fost acceptată.

La închiderea şedinţei, preşedintele Marelui Sfat Naţional şi-a exprimat bucuria faţă de evenimentele întâmplate şi i-a sfătuit pe ceilalţi membri să răspândească vestea celor hotărâte la Alba Iulia

• 1923:  S–a născut, la New York, Maria Callas (Maria Calogeropoulos), soprana americana de origine greaca (m.16.09.1977). 

A fost denumită "La Divina" sau "Regina della lirica". (m. 16 septembrie 1977).

Maria Callas este numele de artistă al Ceciliei Sophia Anna Maria Kalogeropoulos, renumită soprană, considerată de unii drept cea mai mare cântăreață de muzică de operă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, denumită "La Divina" sau "Regina della lirica".

Maria Callas, provenind dintr-o familie de greci imigrați în Statele Unite ale Americii, Gheorghiou Kalogheropoulos și Evangelia Dimitriades, se naște în New York la 2 decembrie 1923. În 1929, tatăl își schimbă numele în Georges Callas și deschide o farmacie în cartierul Manhattan din New York. În copilărie, la vârsta de cinci ani, Maria Callas este lovită de un automobil și rămâne în stare de comă timp de 22 de zile. Accidentul nu se soldează cu urmări, Maria Callas se dezvoltă normal și, având înclinații pentru muzică, începe să ia lecții de pian. În 1937, părinții se despart și mama se întoarce împreună cu fiica sa în Grecia. În anul următor, Maria este admisă în Conservatorul din Atena și studiază mai departe pianul cu Maria Trivella. În același timp ia și lecții de canto iar în 1939 interpretează în cadrul unui spectacol pentru studenți rolul lui Santuzza din "Cavalleria Rusticana" de Pietro Mascagni, obținând Primul Premiu al Conservatorului.

Maria Callas a fost educatǎ din punct de vedere muzical în Atena. Inițial, mama sa a încercat să o înscrie la prestigiosul Conservator din Atena, fără succes. La audiție, vocea sa, încă neprelucrată, nu a reușit să impresioneze, în timp ce directorul Conservatorului, Filoktitis Oikonomidis, a refuzat să o accepte fǎrǎ pregătirea teoretică (solfegiu). În vara lui 1937, mama sa a vizitat-o pe Maria Trivella la Conservatorul National Grec, solicitându-i să o accepte pe Mary (așa cum era numită atunci) contra unei taxe modeste. In 1957, Maria Trivella și-a reamintit prima impresie despre "Mary,o fată foarte grasuță, purtând ochelari mari pentru miopie":

"Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea in jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberatii melodioase, ca un carillon. Era in orice caz un fenomen uimitor, sau mai degrabă un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge sa stralucească la adevarata valoare".

Trivella a fost de acord să o pregatească complet pe Callas, renunțând la taxe, dar îndată dupa începerea lecțiilor formale și vocale, Trivella a ințeles că Maria nu era o contralto, asa cum a fost prezentată, ci o soprană dramatică. In consecință, au inceput să lucreze la extinderea razei vocale și la subțierea timbrului. Trivella și-a amintit de Callas ca "o studentă model. Fanatică, fără compromisuri, dedicată studiului trup si suflet. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi... In șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul international de operă cu o muzicalitate extraordinară". Pe 11 aprilie 1938, la debutul sau, Callas a incheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca. Callas a declarat că Trivella "avea o metodă franțuzească, care plasa vocea in nas, mai degraba nazală... iar problema mea era că nu aveam tonuri joase, care sunt esențiale in belcanto... Iată unde am invățat tonurile joase". Oricum, fiind intervievată de Pierre Desgraupes in cadrul emisiunii L'Invitee Du Dimanche, Callas a atribuit dezvoltarea vocii de piept nu Trivellei, ci urmatoarei profesoare, binecunoscuta soprană de coloratura Elvira de Hidalgo.

Callas a studiat cu Trivella timp de doi ani înainte ca mama sa să obțină altă audiție la Conservatorul din Atena cu de Hidalgo. 

De Hidalgo a declarat mai tarziu despre Callas că era "un fenomen... Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele, și tenorii... Era capabilă de orice." Insăsi Callas a declarat ca : "mergeam la Conservator la 10 dimineața și plecam cu ultimul elev... devorând muzică" 10 ore pe zi. Cand a fost intrebată de profesoara de ce proceda astfel, raspunsul a fost: "pană și cel mai putin talentat elev te poate invăța pe tine, cel mai talentat elev, ceva de care să nu fii capabil".

Începe astfel cariera de cântăreață lirică a Mariei Callas, care va avea o traiectorie fulminantă.

Viața Mariei Callas se împarte între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimantale, uneori furtunoase, cu regizorul Luchino Visconti, directorul de scenă Franco Zeffirelli, tenorul Giuseppe di Stefano.

În anul 1959, este invitată de bogatul armator grec Aristotel Onassis la o croazieră pe yacht-ul său "Christina", împreună cu personalități de frunte din protipendada internațională. Callas se desparte de Meneghini și devine amanta oficială a lui Onassis. A fost o pasiune "destructivă și violentă", cum a fost definită de ea însăși. Onassis, gelos, o ține departe de activitatea artistică. La insistențele lui Zeffirelli, reapare pe scenă în 1964 cu "Tosca" la "Covent Garden" (Londra) și apoi cu "Norma" la Paris, dar vocea sa se resimte după anii de inactivitate. Înregistrează încă un succes triumfal în 1965 cu "Tosca" la New York, după care urmează declinul. La Roma este silită să întrerupă un spectacol cu "Norma" după actul al II-lea, o reprezentație la Londra cu "Tosca" va fi ultima sa aparițe într-un spectacol de operă. Viața sa privată nu este mai bună. Onassis o părăsește pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy asasinat la Dallas. În 1973 mai întreprinde un turneu mondial de concerte împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care se termină în 1974 la Sapporo în Japonia. Este ultima sa apariție în public. Maria Callas nu mai este decât umbra aceleia care făcea să delireze publicul, nu mai are simțul scenic, nu mai caracterizează personajele, vocea sa care încânta cu timbrul, extensiunea vocală, culoarea și vitalitatea plină de vibrație nu mai este decât o palidă amintire a performanțelor din trecut. Se retrage la Paris, trăiește în singurătate aproape uitată de lume. Moare la 16 septembrie 1977 în vârstă de 55 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare. Piatra de mormânt de la cimitirul "Père Lachaise" amintește de cine a fost Maria Callas. Pentru posteritate au rămas înregistrările pe discuri cu vocea sa, care a dat viață într-un mod neegalat atâtor personaje tragice și nefericite.

Madame Butterfly - Maria Callas

• 1935: S–a nascut poetul Nicolae Labis, poet–simbol al anilor 50, numit de criticul Eugen Simion “buzduganul unei generatii” (“Primele iubiri”, “Moartea caprioarei”) (m.22.12.1956).

2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini s-a nascut Nicolae Labiș ,poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul” generației șaizeciste.

Nicolae Labiş a fost o personalitate fulgerãtoare şi un talent de excepţie, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moştenirea sensibilitãţii şi geniului sãu poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenţei artistice supuse dezagregãrii de cãtre noua ideologie. Labiş a simţit cum politicul sugrumã literatura şi a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertãţii şi reînnoirii.

După absolvirea şcolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Fălticeni şi la Iaşi. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul „Zori Noi“ din Suceava (1950). Urmează publicarea unor poezii în revista „Viaţa Românească“ (1951). După absolvirea cursurilor Şcolii de Literatură „M. Eminescu“ din Bucureşti (1952-1954), devine redactor la „Contemporanul“, apoi la „Gazeta literară“. În 1954 frecventează timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucureşti.

Volumul de debut, „Primele iubiri“ (1956), este singurul tipărit în timpul vieţii. „Lupta cu inerţia“ (1958) apare postum, după ce moartea îl răpise mult mai devreme, în urma unui accident.

Daca toate acestea fi-vor învățate

Fiii vostri singuri hotaresc in viata
Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii vostri mai tarziu invata
Taina ei fierbinte, nobila si grea.

Fiii vostri singuri mai tarziu, fireste,
Isi aleg iubita mangaind-o bland,
Inima lor larga si sincera-si roteste
In privinta asta cel mai greu cuvant.

Fiii vostri, insa, trebuie sa-nvete
Din copilarie inca, de la voi
Primele indemnuri, primele povete -
Dorul de lumina, scarba de noroi.

Cat sunt fragezi inca, mame, invatati-i
Sa iubeasca floarea pura din livezi.
Sa iubeasca-ntinsa mare si Carpatii,
Ce-si inalta-n ceruri fruntea de zapezi.

Sufletul sa-l aiba nentinat ca floarea,
Ochii lor sa fie limpezi si curati,
Sa nutreasca patimi vaste cum e marea
Sa inalte ganduri cat acesti Carpati.

Oamenii, din suflet, vesnic sa iubeasca,
Frati sa-i socoteasca, simpli si-ntelepti;
Invatati-i, mame, crancen sa urasca
Pe acei ce-s dusmani oamenilor drepti.

Sa iubeasca versul, sa iubeasca struna
Ce-i curat in lume, ce e nou si viu;
Cat sunt mici sa-nvate a uri minciuna.
Astea nu se-nvata cand e prea tarziu.

Sa iubeasca tara, pentru ea sa sara
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Invatati-i, mame, dragostea de tara
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea sa le sclipeasca-n licarul pupilei,
Sa le creasca-n suflet blanda ca un spic.
Sa se teama poate de rusinea zilei
Cand ar sti ca tarii nu i-au dat nimic.

Daca toate astea fi-vor invatate,
Restul o sa vina de la sine-apoi
Si-au sa se-mplineasca visurile toate
Ce le-ati pus intr-insii, mame scumpe, voi.

 ***

Noi, nu! – Nicolae Labis

O parte din noi ne-am invins

Greseala, minciuna si groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Pana-n zarea ce-si leagana oaza.

Generatii secate se sting,

Tinerii rad catre stelele reci -

Cine-si va pierde credinta-n izbanda

Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Cine din noi va muri

Inainte ca trupu-i sa moara?

Cine-o sa-si lepede inima-n colb -

Insuportabil de mare povara?

Ca un vant rau, ori ca o insulta

Intrebarea prin randuri trecu.

- Asculta, asculta, asculta!

Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!

1942: La Universitatea din Chicago (SUA), a fost efectuată prima explozie nucleară în lanț controlată.

• 1989: Încheierea „războiului rece”. 

Întâlnirea (2-3 decembrie) la nivel înalt de la Malta dintre George Bush, președintele SUA, și Mihail Gorbaciov, președinte URSS, consacrată “noii ordini mondiale”; cei doi lideri declară că „războiul rece” s–a încheiat.

Să aveți o zi frumoasă!