2 Februarie

Este a 33-a zi a anului.

Au mai rămas 332 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 33 m și apune la 17 h 26 m.

Citatul zilei

”Când crezi că ai scăpat de toţi, dai de tine, şi nu mai ştii încotro s-o iei...” (James Joyce)

Ziua Clătitelor(La Chandeleur)

Francezii se pregătesc deja pentru Ziua Clătitelor (La Chandeleur), pe care o vor marca, anul acesta, pe 2 februarie. În aceeași zi, americanii au Ziua marmotei. Nici englezii nu se lasă mai prejos: ei țin cu sfințenie, în calendra, Joia Clătitelor.

Sărbătoarea cu gust dulce perpetuează o tradiție străveche, ce marca apropierea sfârșitului iernii. În zilele noastre, se lasă cu petreceri pe cinste: oamenii de adună pentru a-și arăta măiestria atât în prepararea clătitelor, cât și în aruncarea lor. Se încing și concursuri de alergare cu tigaia în mână, în timpul cursei participanții trebuind să întoarcă, prin aruncare, clătitele.

Anual, dupa 40 de zile de la Crăciun, romano-catolicii marchează ceremonia binecuvântării lumânărilor. Aceasta aduce aminte de Curățarea Fecioarei Maria.

În Franța, în aceasta zi începe perioada carnavalului, fiind ocazia perfectă pentru francezi de a pregăti și mânca clătite.

Exact nu se știe de ce, dar multe surse amintesc de Papa Gelase I, inițiatorul sărbătorii și cel care i-a hrănit cu clătite pe pelerinii care i-au vizitat biserica.

Etimologic vorbind, își trage denumirea din latină "festa candelarum" sărbătoare a lumânărilor, după un obicei care consta în aprinderea de lumânări la miezul nopții pentru iertare și binecuvântare.

Conform tradiției, clătitele trebuie mâncate numai dupa 8 seara, adică tot atunci când se fac și preziceri. Se spune că trebuie să ții o monedă în mână cu care scrii, iar în cealaltă o tigaie cu o clătită și să încerci să o învârți în aer fără să cadă jos. Dacă reușești, familia ta va prospera tot anul.

Potrivit unei ziceri, pe 2 februarie, iarna fie se încheie, fie devine mai geroasă.

Oamenii mănâncă dintotdeauna clătite. S-a descoperit că obiceiul de a mânca clătite datează din Antichitate, iar istoricii au demonstrat că ea a fost inventată cam cu 7000 de ani î. e. n., când clătita era realizată din făinuri integrale de felurite cereale și apă, presate împreună pentru a forma un strat gros ce era apoi încălzit pe o piatră încinsă.

Initial, in perioada cuceririlor romane La Chandeleur era dedicata zeului Pan; incepand cu anul 472, Papa Gelase decide crestinarea acestei sarbatori si ii confera simbolistica purificarii fecioarei Maria la 40 de zile dupa Craciun.

 

Pana sa apara traditia de a pregati clatitele altul era obiceiul pentru “La Chandeleur”, dupa cum arata insusi numele sau latin “festa candelarum”- sarbatoarea candelelor. Oamenii mergeau la biserica de unde recuperau cate o lumanare si aveau obligatia sa o aduca aprinsa pana acasa (cumva cum procedam si noi la Inviere). Lumina candelei avea puteri binefacatoare si alunga spiritele rele din casa. Mai mult decat atat, aceasta sarbatoarea marca iesirea din iarna catre primavara, iar forma rotunda si culoarea aurie a clatitei simboliza discul solar.

    In Evul Mediu, se pregateau clatite in ziua de Chandeleur pentru ca recolta de grau sa fie bogata si sanatoasa; o traditie mai veche spune ca cei care nu pregateau clatite pe 2 februarie nu aveau parte de recolte bune in anul ce tocmai l-au inceput. Agricultorii trebuiau sa respecte si un anumit ritual: cu mana dreapta tineau tigaia cu clatite, in vreme ce in mana stanga aveau o moneda de aur. Moneda respectiva se infasura intr-o clatita si avea loc o adevarata procesiune, la finalul careia moneda era oferita unui sarac. In acest mod se asigura prosperitatea gospodariei in care se pregateau clatitele.

    Tot in ziua in care se celebreaza La Chandeleur se spune ca ursul iese din barlog si daca vede ca afara este insorit si cald se reintoarce la hibernat, intrucat stie ca vremea este inselatoare si timpul frumos nu dureaza foarte mult.

    In alte state, precum Canada sau SUA, La Chandeleur a fost inlocuita cu Sarbatoarea Marmotelor (marmotele ies din vizuina, semn ca iarna este pe sfarsit).

Romanii obișnuiau să mănânce clătite mai ales de Lupercalii, sărbătoarea fecundității, ce avea loc la începutul lunii februarie în cinstea venirii primăverii și pentru belșugul viitoarelor recolte. Tot un obicei roman era și transformarea oricărei festivități într-o orgie, așa că, în 494, Papa Gelase interzice această sărbătoare, înlocuind-o cu « Chandeleur », Purificarea Fecioarei și Întâmpinarea Domnului. Această tradiție rămâne până în zilele noastre, pe 2 februarie sărbătorindu-se Chandeleur cu clătite, astfel încât a devenit mai cunoscută ca Ziua Clătitei.

În secolul XII cruciații au adus din Asia o cereală noua, hrișca. Mai întâi folosită pentru pâine, din secolul XIII bretonii încep să facă clătite cu făina de hrișcă, pe care le numesc galete (galettes). Din secolul XV în Bretagne se inventează crepierele de fontă și clătitele devin din ce în ce mai populare și mai sofisticate, fiind gătite cu oua, slănină sau cârnați. Prin urmare, clătitele s-au născut în Bretagne, prima lor rețetă fiind cea sărată – cu făină neagră și umplutură savuroasă, pentru dejun. Clătitele dulci au fost inventate mai târziu, din nevoia de a avea și un desert tot pe baza aluatului de clătite, prin adăugarea de zahăr, ouă, floare de portocal. Când a fost descoperită făina albă de grâu, ea a înlocuit făina neagră în compoziția clătitelor dulci, iar rețeta a rămas neschimbată până în zilele noastre.

Știați că…

Deși clătitele sunt astăzi faimoase la noi ca desert – cel mai des umplute cu gem sau dulceașă, primele și cele mai iubite de francezi au fost clătitele sărate sau galetele.

Numele de « crepe » vine din franceza veche crespe, și mai dinainte din latinescul crispus care înseamnă ondulat.

Ziua Marmotei (Groundhog Day)

Ziua Marmotei a fost înființată în 2002, cu scopul de a celebra aceste ființe interesante care nu primesc suficientă atenție la nivel mondial, deși le putem găsi pe aproape toată suprafața Pământului.

Există totuși anumite părți ale lumii unde marmota este apreciată cu adevărat. Spre exemplu, un loc deosebit de atent cu Ziua Marmotei (care are rolul de zi de sărbătoare) este Alaska. Locuitorii din Alaska obișnuiesc ca în această zi, pe lângă alte activități în comunitate, să ia masa cu cei dragi și să discute despre marmote. Glumele și bancurile nu lipsesc defel.

Orașul Owosso din Michigan este un alt exemplu, aici Ziua Marmotei fiind celebrată prin intermediul unui festival cu adevărat impresionant, care conține jocuri și chiar concursuri între marmote.

Dacă nu te afli într-un loc unde această zi este privită cu respect, poți sărbători marmotele prin documentarea și acumularea informațiilor despre ele și prin implicarea în organizațiile non-profit care luptă pentru drepturile animalelor.

Americanii din oraşul Punxsutawney sărbătoresc astăzi cea de-a 130-a ediţie a „Zilei Cârtiţei" (Groundhog Day), o sărbătoare tradiţională care îl are în centrul atenţiei pe Phil, o marmotă despre care locuitorii cred că pot prezice vremea. Ştiri pe aceeaşi temă Cel mai bizar cuplu din lume: soțul și iubitul unei femei din SUA dore... DEZASTRU PE ŞOSELE Aţi scăpat cu maşina întreaga iarna aceasta? V-o di... Pericol de prăbuşire! 14 case din sudul Prahovei stau să cadă din cauz... Povestea a început în 1886 când un grup de vânători de marmote din Punxsutawney şi-au declarat marmota drept singurul oracol în privinţa vremii. De atunci, locuitorii se adună în fiecare an, pe 2 februarie, pentru a vedea spectacolul. Marmota iese din adăpostul ei, iar tradiţia spune că dacă îşi vede umbra şi se întoarce în cuşcă vor mai fi încă şase săptămâni de iarnă dură. Dacă marmota rămâne afara pentru mai mult timp, iarna va fi blândă, iar primăvara timpurie. Localnicii şi turiştii continuă să creadă în Phil, chiar dacă legenda a fost exagerată de-a lungul anilor. Între 10.000 şi 15.000 de persoane ajung în micul orăşel din Pennyilvania. Unii spun că ideea din spatele legendei datează de foarte multă vreme, chiar din perioada romanilor. Aceştia credeau că primele zile din februarie pot prezice vremea în perioada următoare, dar ei nu foloseau marmote, ci cârtiţe. Aceste două tradiţii au fost unite în Germania şi aduse în SUA de către imigranţi care s-au stabilit în Pennyilvania. În lipsa hârciogilor, germanii au înlocuit animalul cu o marmotă, iar Groundhog Day s-a născut, scrie „National Geographic". „Marmota e doar un animal sălbatic" Nu toţi cred în această tradiţie. Cei care ştiu cum funcţionează o marmotă râd de sărbătoarea de astăzi. „Bineînţeles că toată povestea asta cu marmota care prezice vremea e o nebunie", a declarat pentru Associated Press Linda Lombardi, o fostă îngrijitoare la grădina zoologică şi o apărătoare a drepturilor animalelor. De asemenea, Phil din Punxsutawney nu este atât de dulce şi de liniştit pe cât doresc să creadă cei care apreciază sărbătoarea. „Phil nu e cald şi pufos. Phil este de fapt un animal sălbatic. Dacă faci lucruri care nu-i plac, o să te muşte", a declarat o persoană care are grijă de marmotă. Adevărată sau nu, legenda rămâne în picioare după aproape un secol. La fel ca legenda celor şapte cojoace pentru români, americanilor le place să creadă că o marmotă prezice vremea. În plus, filmul „Groundhog Day" din 1993, cu Bill Murray în rolul principal, a fost un adevărat succes.

Stretenie sau Ziua Ursului

La 40 zile după Crăciun, la 2 februarie, când se sărbătorește Întâmpinarea Domnului, spiritualitatea populară păstrează sărbătoarea numită Stretenie sau Ziua Ursului.

Ziua Ursului, cunoscută şi ca Martinul cel Mare. Este la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii, iar în mitologia populară, în această zi, ursul iese din hibernare şi părăseşte bârlogul. Conform tradiţiei, el îşi priveşte umbra în zăpadă. Dacă este frig sau ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu şi bea o gură de apă şi îşi vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, cu soare şi îşi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic. Și-a câştigat o adevărată veneraţie, simbolizând curajul şi puterea. În diferite culturi siberiene, ursul era considerat strămoşul şi călăuza şamanilor. În unele triburi din nordul Africii exista un adevărat cult al urşilor, în încercarea de a le îmbuna sufletele, să nu se întoarcă şi să se răzbune pe oameni, după ce sunt vânaţi. El este asimilat şi cu Luna deoarece dispare odată cu sosirea iernii şi reapare primăvara.

La vechii greci, ursul era în legătură cu zeiţa Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto şi fiul ei au fost transformaţi de Hera în constelaţiile ursului, respectiv Ursa Mare şi Ursa Mică. La celţi, ursul era simbolul şi emblema clasei războinicilor.

Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) — considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor — ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă ”piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

În credinţa populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri şi practici magice: ungerea copiilor cu grăsime de urs, botezarea celor mai firavi cu numele ”Ursu”, pentru a fi puternici în viaţă, afumarea celor bolnavi de ”sperieturi” cu păr jumulit din blana ursului etc. Pentru a câştiga simpatia şi bunătatea ursului, oamenii pun pe poteci vase cu miere şi bucăţi de carne. În schimb, nu este voie să arunci cărbunii în curte. Lupoaicele îi caută ca să-i mănânce, cărbunii le asigură fertilitatea. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbeşte despre el, cu respect, folosind denumiri precum ”Moş Martin” sau ”’ăl Bătrân”.

Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urşilor.

Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii, precum şi Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul primăverii. De asemenea, se crede că în această zi timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice.

Țăranii ştiu cum va fi vremea după comportamentul ursului şi pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an.

Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.   Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a câştiga bunăvoinţa animalului sălbatic, ei aşezau pe potecile pe unde obişnuia să treacă acesta, bucăţi de carne sau vase cu miere de albine. 

Se consideră că puterea acestui animal era transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, dacă aceştia se ungeau, în ziua de 2 aprilie, cu grăsime de urs.   Bolnavii de "sperietoare" erau trataţi în această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs.   Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni.

Dimpotrivă, dacă în ziua de Stretenie cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.

Legende și superstiții de ziua Ursului

În popor se spunea că, dacă trece Stretenia peste apă și apa e dezghețată, atunci se mânie și-și face pod peste dânsa ca să treacă. Adică dă un viscol și ger așa de mare că îngheață toate apele. Iar dacă trece Stretenia și pe apă se află gheață, atunci e semn că are să fie cald.

Dacă Stretenia găsește pământul fără zăpadă și gheață, apoi numaidecât a doua zi trebuie să ningă și să fie ger, dacă însă este zăpadă, apoi atunci de la Stretenie înainte începe timpul primăvăratic și al căldurii.

Dacă la Stretenie e zi frumoasă, atunci până la Sân-Georgiu tot așa va fi, iar dacă numai dimineața e frumoasă – adică până când soarele e așa de sus pe cer, încât ursul își poate vedea coada în umbra sa – atunci vremea va fi rea.

Pomii fructiferi fără rod în anul ce a trecut erau amenințați cu securea. Se credea că, în felul acesta, pomii vor fi determinați să rodească.

 Ziua Ariciului 

Asociat cel mai adesea cu imaginea toamnei – frunze uscate, stropi de ploaie, nori – ariciul este sărbătorit pe 2 februarie, primăvara, atunci când iese din perioada de hibernare. Mic, simpatic şi, în ciuda ţepilor, prietenos, a ajuns un apreciat şi căutat animal de companie.

În mitologia noastră, ariciul a participat alături de Dumnezeu şi Diavol la facerea lumii. El este cel care a pus ordine în succesiunea zilelor şi a preîntâmpinat incestul Soarelui cu Luna. Mai mult, în alte mituri, el este cel care a salvat lumea atunci când Dumnezeu a greşit sau a fost mediator între zi şi noapte, pământ şi apă, suprafaţă şi adâncime, ordine şi haos, normă şi abatere.

Legendele şi miturile i-au dat rolul de stăpân şi paznic al tainelor şi bogăţiilor pământului. Iar cea mai mare taină aflată în păstrarea sa era singura plantă magică care putea să învingă bolile şi moartea, cea care putea deschide uşile Raiului.

Se spune în popor că atunci când cineva încuie puii mamei arici, aceasta caută Iarba Fiarelor, pe care doar ea o poate afla, şi cu ajurorul acesteia descuie lacătele şi îşi eliberează puii.

În Antichitate, era considerat talisman aducător de noroc şi era semn bun când o familie de arici se stabilea în apropierea unei locuinţe.

Pentru buriaţi (trib mongol), ariciul este cel mai bun sfătuitor, responsabil cu agricultura şi cel care a descoperit focul, în timp ce în culturile indo-europene, ocupa un loc important în teoria despre originea Universului.

Cu ace care înţeapă ca focul, asemănătoare razele soarelui, micul insectivor nocturn era perceput, pe de-o parte, ca erou solar, iar pe de altă parte, ca simbol al matricei şi misterului feminin.

Arici celebri

Tiggy-Winkle este o spălătoreasă arici care trăiește într-o scorbură în Lake District şi care se împrieteneşte cu micuţa Lucie. Cele două livrează hainele proaspăt spălate animalelor și păsărilor din vecinătate.Scriitoarea şi ilustratoarea britanică Beatrix Potter a scris cărţi pentru copii, multe dintre ele dedicate fetiţelor şi activităţilor casnice, aşa cum este şi „The Tale of Mrs. Tiggy-Winkle”, publicată în anul 1905.

Ariciul Sonic, protagonistul unor jocuri online pentru copii. Un arici albastru care caută mereu aventura şi are capacitatea de a alerga cu viteză supersonică și de a se transforma într-o minge pentru a-şi ataca inamicii.

Ariciul Sebastian din filmul lui Peter Jackson „The Hobbit: An Unexpected Journey” (2012).

Aricii au luat cu asalt şi reţelele sociale: Darcy The Flying Hedgehog locuieşte la Tokyo şi e celebră pe Instagram.

Vrei să vezi cum arată ziua unui arici? Elena Eremina este un fotograf din Sankt Petersburg, specializat pe miniaturi. De la hamsteri la arici, este o maestră în fotografierea animalelor mici. Chiar dacă cele mai multe dintre fotografii sunt, probabil, editate, ele au un mare succes.

Dacă dorim un arici, trebuie să ştim că:

În captivitate, dacă sunt îngrijiţi corespunzător, aricii trăiesc 10-16 ani.

Deşi sunt mari amatori de lapte, este recomandat să fie hrăniţi cu fructe, carne, nuci. Laptele le produce o formă severă de diaree sau chiar moartea.

Aricii scot sforăituri, chiţăie sau scâncete. Aşa comunică ei.

Aricii se împrietenesc repede cu câinii şi pisicile.

Ariciul este un animal nocturn, cu 3 perioade de activitate: în internalul 18-20, după miezul nopţii şi între orele 4 şi 6.

Aricii sunt buni înotători, se pot căţăra în copaci, pe ziduri sau garduri.

Sunt şi buni agricultori, eficienţi sanitari pentru grădini. Un singur arici curăţă grădina de insecte dăunătoare, consumând doar într-o noapte circa 200 grame de larve, gândaci şi alte insecte.

Cele mai întâlnite specii de arici sunt: ariciul algerian, ariciul african, ariciul indian, ariciul cu "patru degete" și ariciul alb pântecos. Aricii africani s-au adaptat cel mai bine vieții alături de oameni, fiind cea mai întâlnită specie.

Ziua Mondială a Zonelor Umede (World Wetlands Day)

Data de 2 februarie a fiecărui an reprezintă, în cadrul calendarului evenimentelor de mediu, Ziua Mondială a Zonelor Umede, desemnată pentru a marca semnarea Convenţiei asupra Zonelor Umede, pe 2 februarie 1971, în oraşul iranian Ramsar de pe coasta Mării Caspice. Prima celebrare a Zilei Mondiale a Zonelor Umede a avut loc în anul 1997.

Tema evenimentului o reprezintă “Mijloacele de existență durabile”, sloganul multianual fiind “Zone Umede pentru viitorul nostru”.

În stare naturală zonele umede sunt adesea cruciale pentru om, în principal datorită capacităţii lor de stocare a cantităţilor mari de apă proaspătă, atenuarea impactului inundaţiilor şi a secetelor pentru o zonă de ansamblu, precum şi pentru productivitatea lor biologică (de exemplu peşte, lemn, stuf).

Zonele umede au fost definite ca fiind întinderile de bălți, mlaștini, ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderi de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 metri.

Rolul zonelor umede: reglarea ciclului hidrologic, creşterea biodiversităţii, reducerea eroziunii, îmbunătăţirea microclimei, atenuarea amplorii fenomenelor de inundaţii, asigurarea condiţiilor de viaţă naturală pentru numeroase specii de plante şi animale, destinaţie turistică.

Până în prezent au fost înscrise pe lista Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii şi a Resurselor Naturale peste 300 zone umede. În România există 89 de zone umede, fiind identificate, de asemenea, 44 de zone de importanţă avifaunistică, cu o suprafaţă totală ce reprezintă 3% din suprafaţa ţării. Pe teritoriul românesc sunt 52 de ecoregiuni cu o varietate mare de ecosisteme.

România are declarate 19 sit-uri Ramsar, regăsite pe listele IUCN, totalizând 1.156.448 hectare:   Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (21 mai 1991), Lacul Bistreț (13 iulie 2012), Lacul Blahnița (2 februarie 2013), Brațul Borcea (2 februarie 2013), Calafat – Ciuperceni – Dunăre (2 februarie 2013), Canaralele de la Hârșova (2 februarie 2013), Parcul Natural Comana (25 octombrie 2011), Ostroavele Dunării – Bugeac – Iortmac (2 februarie 2013), Complexul piscicol Dumbrăvița (2 februarie 2006), Parcul Natural Porțile de Fier (18 ianuarie 2011), Confluența Jiu-Dunăre (2 februarie 2013), Confluența Olt-Dunăre (13 iunie 2006), Tinovul Poiana Stampei (25 octombrie 2011), Lacul Iezerul Călărași (13 iunie 2012), Lacul Techirghiol (23 martie 2006) Parcul Natural Lunca Mureșului (2 februarie 2006), Dunărea Veche – Brațul Măcin (2 februarie 2013), Insula Mică a Brăilei (15 iunie 2001), Balta Suhaia (13 iunie 2012).

Importanța zonelor umede:

    Rol în desfășurarea proceselor natural din ecosisteme.

    Reducerea simțitoare a puterii distructive a inundațiilor.

    Rol în stabilizarea malurilor (reduc eroziunea).

  Rețin sedimentele (particulele solide de variate mărimi care plutesc în masa apei).

    Refugii pentru numeroase specii de animale.

    Locuri de reproducere, hrănire, iernare pentru specii de animale acvatice și semiacvatice.

    Exploatate pentru importanța lor economică.

    Rol în promovarea turismului “verde” sau “agroturism”.

Ce poți face TU?

    NU distruge cuiburile și ouăle păsărlor;

  NU arde stuful și vegetația de apă, locurile unde păsările cuibăresc;

    NU arunca gunoi în natură, murdăria înseamnă poluare;

    NU-ți scrie numele pe scoarța copacilor și NU rupe arbuștii;

    NU pescui si NU merge la vânătoare în perioada prohibiție.

Întâmpinarea Domnului

Ortodoxe

Întâmpinarea Domnului

Greco-catolice

Întâmpinarea Domnului în Templu. Ziua Vieții Consacrate

Romano-catolice

Întâmpinarea Domnului; Sf. Ioana

Această zi este prima care capătă o semnificaţie deosebită în legătură cu Mîntuitorul. Pînă la Întîmpinarea Domnului, conform Legii Vechi, toate jertfele care se aduceau la Templul din Ierusalim aveau menirea să menţină trează în popor conştiinţa vinovăţiei faţă de Dumnezeu. Chiar dacă erau curate, precum primii născuţi ai oamenilor, ai turmelor sau „floarea pîinii“, aceste jertfe nu erau depline, capabile să şteargă vina păcatului, adică să stabilească pacea între Creator şi făptura Sa. Aşa stînd lucrurile, era nevoie de o jertfă atît de curată, încît să fie vrednică de sfinţenia lui Dumnezeu şi aşa de preţioasă, încît să umple toată prăpastia dintre Împărăţia Cerului şi cea a pămîntului. Acea jertfă s-a adus, în persoana lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, pe 2 februarie, la 40 de zile de la Naşterea Domnului. Dincolo de semnificaţia religioasă, sărbătoarea este şi izvor de tradiţii, bătrîni susţinînd că se poate afla starea vremii de peste an. Dacă este cald şi ursul îşi strică bîrlogul, sînt semne bune, de primăvară timpurie.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, care are loc în ziua de 2 februarie, amintește aducerea la Templu a Mântuitorului Iisus Hristos de către Sfânta Fecioară Maria, la 40 de zile de la Naștere.

Potrivit prescripțiilor Legii iudaice, cele 40 de zile reprezentau zilele de curățire a celei care născuse, după care tot primul nou-născut de parte bărbătească trebuia să fie închinat Domnului.

La Templu, Pruncul Iisus este întâmpinat de Sfântul și Dreptul Simeon și de Sfânta Prorociță Ana.

Simeon este descris de Sfântul Evanghelist Luca ca un om credincios, un drept care respecta rânduielile Legii Vechi "Și iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui " (Luca 2; 25).

Când dreptul Simeon a întâmpinat pe Hristos și a luat în brațe pe Pruncul trimis de Dumnezeu să se Întrupeze, să se facă om și să devină Mântuitorul lumii, atunci a avut bucuria împlinirii făgăduințelor făcute de Dumnezeu și a mulțumit printr-o rugăciune: "Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel" (Luca 2, 25-26).

Potrivit tradiției, bătrânul Simeon era unul dintre cei 70 de înțelepți care au tradus din limba ebraică în limba greacă Vechiul Testament, la porunca regelui Ptolemeu al Egiptului. Și atunci când trebuia să traducă versetul de la Isaia, capitolul 7, "Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu", s-a îndoit, gândindu-se că este imposibil ca o fecioară să nască, așa că a vrut să șteargă aceste cuvinte și să spună "iată femeia va lua în pântece". Însă îngerul Domnului i-a spus să nu fie necredincios. Și pentru că s-a îndoit de aceasta, nu va vedea moartea până ce nu va ține în brațele sale pe Cel ce se naște din Fecioară, pe Hristos Domnul.

Astfel el a crezut cele spuse de înger și a așteptat venirea lui Hristos în lume, ducând o viață dreaptă, ferindu-se de tot răul și rugându-se lui Dumnezeu să miluiască lumea.

Sărbătoarea, celebrată la 40 de zile după Nașterea Domnului, mai este numită în popor și Stretenia. Prima mențiune documentară despre existența acesteia este cea din memorialul de călătorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea în Ierusalim în anii 382-384, numind-o Quadragesimae de Epiphania. Întrucât pe atunci la Ierusalim Nașterea lui Hristos se serba la 6 ianuarie, odată cu Botezul, Întâmpinarea Domnului era sărbătorită la 14 februarie (la 40 de zile).

Mărturiile despre existența sărbătorii se înmulțesc spre sfârșitul secolului al V-lea. Sever al Antiohiei (512-518) spunea că Întâmpinarea Domnului fusese de curând introdusă la Ierusalim și că încă era necunoscută la Antiohia, unde a fost introdusă în 526.

Generalizarea sărbătorii s-a făcut în secolul al VI-lea, începând din anul 534, când împăratul Iustinian a decretat prăznuirea ei, cu mare solemnitate, la 2 februarie.

La Roma ea a fost introdusă de papa Ghelasiu în anul 494, pentru a înlocui vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, de la începutul lunii februarie, când aveau loc procesiuni în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus (ucigătorul lupilor). În acest fel, erau înlocuite concepțiile și practicile păgâne cu aceea a curățirii Sfintei Fecioare, păstrându-se și făcliile tradiționale.

Tot în popor, în unele zone, de Întîmpinarea Domnului se sărbătoreşte şi Ziua Ursului, pentru ca fiara să nu atace vitele peste an, iar cu o zi înainte, pe 1 februarie, de Sf. Mucenic Trifon, se ţinea o sărbătoare care apără de omizi, zi în care oamenii se duc de dimineaţă la biserică, de unde-şi iau aghiazma făcută anume cu care se stropesc apoi livezile, viile şi grădinile.

Evenimente de-a lungul timpului...

•     1207:  Este fondată Terra Mariana ( Țara Mariei )

A fost numele oficial  al  Livoniei medievale pentru  teritoriile care cuprind în  ziua de azi Estonia și Letonia.

La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarată  principat al Sfântului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea ,direct supusă Sfântului Scaun. 

•  1395: Prima menţiune documentară a Cetăţii Neamţ.

Despre data exactă a începerii lucrărilor la cetate nu există date certe. Mai mulţi istorici şi filologi, printre care unii de mare calibru, precum A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, D. Onciul ş.a., pornind de la Bula papală din anul 1232, în care se strecura informaţia că în timpul şederii cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, între anii 1211-1225, aceştia ar fi construit pe versantul estic al Carpaţilor un castrum muntissimum, au acreditat ideea că este vorba de Cetatea Neamţului.Ipoteza germanică – teutonică sau săsească – a Cetăţii Neamţ a fost însuşită de mulţi dintre istoricii noştri, care au trebuit într-un fel sau altul să se pronunţe asupra originii acesteia, pornind de la numele pe care îl poartă. Mai sigur este că Cetatea Neamţului este o ctitorie ridicată în perioada domniei lui Petru I în Moldova (1374-1391), confirmată şi de cercetări arheologice care au scos la lumină urme materiale de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi monede de argint de pe vremea acestuia.Crearea statală a Moldovei în anul 1359 precum şi dezvoltarea economică ulterioară au fost premizele pentru construirea unor fortificaţii de piatră, menite să asigure controlul strategic în caz de război, iar pe perioada domniei lui Petru I Muşat au fost gândite trei astfel de construcţii – la Neamţ, Suceava şi Şcheia (actuala Mănăstire Zamca), alături de alte numeroase lăcaşe de cult fortificate.În anul 1387 apare prima menţiune despre cetăţile Moldovei, într-un omagiu adresat de Petru I regelui Poloniei. 
Prima referire la Cetatea Neamţului datează din 2 februarie 1395, într-un un act ante castrum Nempch emis de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg.
Materialele de construcţie folosite în cele două perioade de ridicare a cetăţii au fost obţinute din zonele înconjurătoare – gresie, şisturi verzi, bolovani, pietriş şi nisip, iar mortarul folosit – alcătuit din var, nisip, piatră sfărâmată, cărămidă pisată şi mangal – făcea priză perfectă, fiind atât de solid încât, după mai bine de 600 de ani, s-a dovedit a fi mai rezistent decât piatra.La 4 iulie 2009, Cetatea Neamț a fost redată circuitului turistic național și internațional.
Cetatea Neamtului a fost ridicata in timpul lui Petru I Musat. Prima mentiune documentara dateaza din 1395. In timpul domniei lui Alexandru Lapusneanu (1564-1568) cetatea a fost distrusa partial. In timpul lui Vasile Lupu cetatea a fost transformata in manastire (1634-1653). In anul 1691, cetatea este aparata de un mic grup de plaiesi in fata asediului armatei polone conduse de Ioan Sobietski. In timpul domniei lui Stefan cel Mare, cetatea joaca un important rol de aparare. In aceasta perioada sunt ridicate noi ziduri si este construit un impresionant pod sprijinit pe 11 piloni de piatra. Epoca de maxima stralucire a cetatii se va incheia odata cu prima domnie a lui Petru Rares, cand turcii ocupa cetatile Moldovei. Cetatea Neamț este construită din piatră de râu (folosită atât ca elevație, cât și ca umplutură a zidurilor), din piatra de carieră (folosită la arcade, pervazuri, piloni și contraforți) și rocă de gresie verzuie. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare (pe latura de nord). În cetate se pătrundea pe o poartă ("poarta mușatină") aflată pe la mijlocul zidului nordic. Fortul mușatin are forma unui patrulater cu laturi inegale; latura de nord are 38,50 m, latura de sud 37,50 m, latura de est 47 m și latura de vest 40 m. Zidurile sunt groase de aproape 3 m și aveau inițial o înălțime de circa 12-15 m, fiind susținute și consolidate în exterior de 18 contraforți puternici de formă prismatică, care corespund pe direcția zidurilor interioare. În cele patru colțuri ale fortului mușatin se află turnuri de apărare, care nu sunt plasate în exteriorul zidurilor, ca la cetățile Suceava și Șcheia construite în aceeași perioadă, ci încadrate direct în scheletul de ziduri. 

În mijlocul fortului se afla o curte interioară largă, înconjurată de încăperi cu diferite întrebuințări: -pe latura de est se aflau închisoarea, monetăria, camera de provizii și cuhnea (bucătăria) - la parter și demisol, "neagra temniță", paraclisul "Sf. Nicolae", cameră de locuit, camera pârcălabului și camera domnițelor - la etaj -pe latura de vest se aflau sala armelor - la demisol și parter, sala de sfat și judecată, o sală de trecere, un iatac și o cameră de taină - la etaj -pe latura de sud se afla un lapidarium - la demisol și parter și o terasă - la etaj -pe latura de nord nu existau încăperi, aici aflându-se doar zidul de incintă Pentru a evita apropierea dușmanilor de zidurile cetății și amplasarea de bombarde în apropiere, Ștefan cel Mare a tăiat legătura dinspre coama dealului, de la nord, printr-un șanț de apărare. 

În cetate se pătrundea printr-un pod de acces arcuit cu o parte fixă și o alta mobilă, sprijinit pe 11 piloni de piatră de formă prismatică cu o înălțime de circa 8 m. Partea mobilă se afla pe porțiunea de pod dintre ultimul pilon și zidul bastionului și se putea ridica în caz de primejdie, printr-un sistem de scripeți, dar odată trecut de ea existau două capcane cu trape, cunoscute și sub numele de "curse de șobolani". Intrarea în fortul mușatin se făcea printr-o poartă gotică, în arc frânt, aflată în turnul de nord-est.
Cetatea este vizitată anual de circa 100.000 de turişti, şi a rămas un spaţiu încărcat de numeroase mituri şi legende, dar şi de fapte de vitejie care marchează etape importante din istoria zbuciumată a naţiei noastre.

Cetatea Neamțului foto 

•     1536: Conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a înființat orașul Buenos Aires.

Buenos Aires sau Ciudad de Buenos Aires este capital si cel mai mare oraș din Argentina și a doua cea mai mare zonă metropolitană dinAmerica de Sud, după Sao Paulo. Este localizat pe malul vestic al estuarului Rio de la Plata, pe coasta de sud-est a continentului Sud-American. Marea aglomeratie urbană Buenos Aires, care include si câteva provincii ale orasului, constituie a treia cea mai mare aglomeratie urbană din America latină, cu o populație de aproape 12 milioane de oameni. Populația sa este formată în general de argentinieni de descendență spaniolă sau italiană, însă există și comunități importante dearabi, evrei, armeni șicoreeni. O mică parte din locuitori au origini indigene. Majoritatea locuitorilor suntromano-catolici, cu limba maternă spaniola.

  Orașul Buenos Aires nu este parte a provinciei Buenos Aires si nici nu este capitala acestei provincii, dar este un district autonom. In 1880, dupa decade de diferente politice sirăzboi civil, Buenos Aires a fost federalizat si scos din componența provinciei Buenos Aires.

 Locuitorii orasului sunt considerati „porteños” (oamenii portului). Buenos Aires este o destinatie turistică de top, si este cunoscut pentru stilul arhitectural european si bogata viată culturală.

Orașul a fost fondat în 1536 de către Pedro de Mendoza, distrus de indieni și refondat în 1580 de Juan de Garay.

  Buenos Aires a crescut în importanță în 1776, când a fost numit capitală a Regatului Rio de la Plata. Condiția sa de port, l-a transformat în cheia dezvoltării țării, în detrimentul interiorului.

•     1625: În America de Nord, este fondat orașul New Amsterdam, actualmente New York, SUA.

Regiunea era locuită de cca. 6.000 nativi americani lenapi, în momentul descoperirii sale în 1524, de către Giovanni de Verrazzano, un explorator italian, în seviciul coroanei franceze, care a denumit-o „Nouvelle Angoulême“ (Noul Angoulême).

 Instalarea europeană a început odată cu fondarea unei așezări olandeze în 1614 ce se ocupa cu comerțul de blănuri, denumită mai târziu „Noul Amsterdam“, situată în sudul Manhattanului. Directorul-general colonial, olandezul Peter Minuit, a cumpărat insula Manhattan mai târziu în 1626, oferind în schimb 60 guilderi (denumirea monedelor de aur olandeze.  În 1664, orașul a fost cucerit de către englezi și redenumit New York, după Ducele englez de York și Albany.

Primii new york-ezi veritabili se numeau Lenape, o populatie indigena care vana, pescuia si cultiva regiunea dintre raurile Delaware si Hudson. Europenii au inceput sa exploreze regiunea in primele decenii ale secolului al 16-lea, iar printre primii exploratori s-a numarat si Giovanni da Verrazzano, un italian care a navigat de-a lungul coastei Atlanticului in cautarea unei rute spre Asia. Nici un european nu s-a stabilit insa aici pana in 1624, anul in care Compania Olandeza a Indiilor de Vest a trimis aproximativ 30 de familii sa munceasca si sa locuiasca intr-o mica asezare pe "Nutten Island", astazi insula Guvernatorilor.

Așezarea a fost botezată New Amsterdam iar în anul 1626, guvernatorul așezarii, Peter Minuit, a cumpărat Insula Manhattan de la aborigeni pentru echivalentul a 60 de guldeni în mărfuri cum ar fi scule, echipament agricol, postav și mărgele. Atunci când New Amsterdam s-a mutat în Manhattan, mai puțin de 300 de suflete locuiau în această așezare. Însă acest lucru avea să se schimbe, așezarea având o creștere spectaculoasă, iar în 1760 orașul cunoscut deja sub numele de New York City cu o populație ce număra 18.000 de locuitori, depășea în importanță orașul Boston și devenea a doua cea mai mare colonie din America. Peste numai alți 50 de ani, cu o populație de peste 200.000

• 1754: S-a născut Charles Maurice de Talleyrand, om politic și diplomat francez

  

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez.

Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcope de Autun. În timpul Revoluției franceze abandonează viața clericală și trece la o viață laică. Ocupă diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.

A servit sub mai multe regimuri, fiind o persoană controversată.

Talleyrand s-a născut la 2 februarie 1754, la Paris, în sânul înaltei aristocraţii franceze, în familia Talleyrand-Perigod, o familie cu rădăcini în secolul al IX-lea.

Linia Talleyrand-Perigod este, înainte de toate, de înalta viţă nobilă. Originile lui Talleyrand au rădăcini în epoca Capeţienilor şi chiar mai înainte de aceştia, întrucât se pare că Talleyrand-Perigod, a avut o înrudire prin alianţă cu dinastia Carolingiană. Deviza familiei este „Rien que Dieu”(Nimic fără Dumnezeu).

Originea numelui de familie Talleyrand, provine din timpuri îndepărtate: în epocă, unul dintre strămoşii lui Charles-Maurice era supranumit „Tailleran” sau „Talran” (cel care avansează în rang soldaţii). Ca şi în timpurile de demult, familia Talleyrand, a fost atrasă de cariera armelor; când nu a fost cazul sau nu a fost posibil, unii dntre membrii săi s-au ocupat cu predicarea şi răspândirea sfântului cuvânt: Calea bisericească, pe care Talleyrand o va urma, în prima fază a tinereţii sale.

A fost educat în sânul elitei, însă el nu a avut  relaţie adevărată cu părinţii săi, care locuiau în cea mai mare parte a timpului la curte. Copilăria sa a fost marcată foarte devreme de un accident care avea să-l afecteze fizic pe mai departe.

Născut la mijlocul secolului al XVIII-lea, Talleyrand a crescut într-o epocă în care oamenii nu erau foarte dezvoltaţi, cât despre igienă, nutriţie şi sănătate, acestea sunt destul de sărăcăcioase în aceste vremuri. În ciuda acestora, există şi excepţii, precum Talleyrand: era un om de talie mare, inalt, printre oamenii acelei vremi, măsurând 1m 76cm.

Ceea ce frapează la Talleyrand este longevitatea politică, indiferent de regimuri. Influenţa pe care acesta şi-a exercitat-o constant timp de 50 de ani, făcându-l în toată acea perioadă, prin cultura lui politică şi imensa listă de relaţii şi legături, să fie indispensabil regimurilor cunoscute de Franţa acelei perioade. Talleyrand, dincolo de o figură neagră, din anumite puncte de vedere, este predecesorul imaginii omului politic modern, iar imaginea globală pe care a avut-o ca rezolvare la problematica europeană, îl transformă pe acest vizionar într-un „părinte” al ideii de Europă unită.

• 1871: Orașul Roma devine capitala Italiei.
  

  
  

  
  
  
  

  

  
  

Roma este capitala Italiei. Situat pe malul fluviului Tibru, orașul are o istorie îndelungată fiind de-a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a Bisericii Romano-Catolice și a Italiei moderne. Roma are o populație de 3 milioane de persoane. Aria metropolitană are o populație de în jur de 4 milioane. Este capitala regiunii Lazio și a Provinciei Roma.

Roma este un important centru turistic. Printre monumentele cele mai faimoase se numără Colosseumul și Columna lui Traian

O enclavă a Romei este și statul Vatican, un teritoriu suveran al Sfântului Scaun situat într-un cartier roman. Este cel mai mic stat din lume, și capitala singurei religii care are reprezentație în Națiunile Unite (ca un stat observator non-membru).

Roma, Caput mundi („Capitala lumii”), la Città Eterna („Orașul etern”), Limen Apostolorum („Pragul apostolilor”), la città dei sette colli („Orașul celor șapte coline”) sau pur și simplu l'Urbe („Orașul”),este profund modernă și cosmopolită. Ca unul dintre puținele orașe mari ale Europei care a supraviețuit celui de-al doilea război mondial relativ puțin afectat, centrul Romei rămâne renascentist și baroc în esența sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

•     1882: S-a născut James Joyce, scriitor irlandez de limbă engleză

James Augustine Aloysius Joyce, prozator și poet irlandez, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului al XX-lea, este considerat ca fiind un reprezentant de seamă al modernismului anglo-saxon, alături de T. S. Eliot, Virginia Woolf și Ezra Pound.

Născut la 2 februarie 1882, într-o suburbie a orașului Dublin, într-o familie numeroasă, cu 10 copii, James Joyce a dat dovadă, de mic copil, nu numai de o inteligență deosebită, ci și de o înclinație aparte pentru literatură. A învățat singur norvegiana, pentru a putea citi piesele lui Henrik Ibsen în limba în care au fost scrise, iar mare parte din timp și-o petrecea în compania operelor scrise de Dante, Aristotel și Toma de Aquino. Familia l-a încurajat să-și continue studiile, urmând, inițial, Clongowes Wood College și, ulterior, Belvedere College. A urmat apoi University College Dublin, unde a studiat limbile modern. După absolvirea universității, Joyce a plecat la Paris, cu intenția de a studia medicina, dar în aprilie 1903 a fost chemat înapoi la Dublin, mama sa fiind grav bolnavă și, ulterior, murind. A rămas în Irlanda până în 1904, în luna iunie a acelui an cunoscând-o pe Nora Barnacle, care avea să-i devină parteneră și, 30 de ani mai târziu, soție.

În august 1904, a publicat primele nuvele în revista Irish Homestead, dar în octombrie același an, a plecat în Croația, unde a obținut un post de profesor de engleză. Nu avea să mai revină în Irlanda decât în patru vizite, ultima dintre acestea fiind în 1912. Din Croația, cei doi au plecat la Trieste, în Italia, unde Joyce a predat engleza. Aici a învățat italiana, una dintre cele 17 limbi pe care le vorbea, printre care se numărau și araba, sanscrita și greaca. Joyce și Barnacle s-au mutat apoi la Roma și la Paris. Au avut doi copii, Georgio și Lucia, și pentru a-și putea întreține familia, Joyce a continuat să lucreze ca profesor.

Nu a renunțat, însă, să scrie, iar în 1914, a publicat prima carte, ''Dubliners'', o colecție de 15 nuvele, la care lucra încă din 1904. În același an, începe să publice, în revista The Egoist, primul său roman, ''Portrait of the Artist as a Young Man''. Cartea a atras atenția poetului Ezra Pound, care l-a elogiat pe autor pentru stilul neconvențional. În același an, a scris și singura sa piesă, ''Exiles''.

După succesul acestora, Joyce a luat în considerare mult mai serios romanul pe care începuse să-l schițeze încă din 1907, ''Ulise'', cea mai apreciată operă a sa. Romanul prezintă o singură zi în Dublin, respectiv data de 16 iunie 1904, ziua în care autorul o cunoscuse Nora Barnacle. La o primă vedere, povestirea urmărește trei personaje principale, pe Stephen Dedalus, pe Leopold Bloom și pe soția acestuia, Molly Bloom, dar, de fapt, ''Ulise'' este o repovestire modernă a ''Odiseei'' lui Homer, care se distinge prin folosirea monologului interior.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Joyce a plecat, împreună cu familia, la Zurich, unde a rămas pe toată perioada războiului, timp în care a lucrat la ''Ulise'', care avea să fie publicat în 1922. La scurt timp după publicare, însă, cartea a fost interzisă, fiind acuzată de obscenitate. Abia din 1934, în urma unei decizii judecătorești, aceste acuzații au fost infirmate, cartea putând fi repusă pe piață.

Cu toate că-și dorea să se întoarcă la Trieste, după terminarea războiului, poetul Ezra Pound l-a convins să se mute la Paris, unde a rămas timp de 20 de ani. Acolo a cunoscut-o pe Sylvia Beach, care l-a ajutat să publice ''Ulise''. După anul 1930, Joyce l-a cunoscut pe Paul Léon, care i-a devenit bun prieten și consultant și cu ajutorul căruia a publicat ultima sa carte, ''Finnegans Wake'', în 1939. La vremea aceea, James Joyce se confrunta deja cu probleme serioase de vedere, care s-au agravat dramatic spre ultimii ani ai vieții.

În 1940, înainte de invazia nazistă, Joyce s-a refugiat în sudul Franței, iar Paul Léon s-a întors în apartamentul scriitorului din Paris pentru a-i salva bunurile. Datorită lui, au fost salvate, pe lângă lucrurile personale, și manuscrisele lui Joyce.

James Joyce a murit la 13 ianuarie 1941, la Zurich, unde primise azil împreună cu familia sa.

•     1935: Prima utilizare practică a detectorului de minciuni  de către o  instanţă de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii.

Detectivul american  Leonard Keeler  testeaza detectorul de minciuni  pe doi criminali : Cecil Loniello si  Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.

Poligraful sau detectorul de minciuni are origine europeană. Un interes deosebit pentru detecția științifică a minciunii s-a manifestat încă din anul 1895 în Italia, Germania, Austria și Suedia, după unele insuccese obținute de testele psihologice aplicate în identificarea criminalilor.

Americanii preiau ideile europene și dezvoltă o tehnică separată. Astfel catalizatorul acestei idei a fost psihologul germano-american Hugo Münsterberg de la Universitatea Harvard, inițiatorul actualei tehnici, care susține că detectarea vinovăției trebuie efectuată cu o multitudine de variabile psihologice și fiziologice incluzând pneumograful, pletismograful, activitatea inimii și activitatea electrodermală.

În 1915 William M.Marston, studentul lui Münsterberg, descoperă că schimbările presiunii sistolice a sângelui sunt asociate cu minciuna. Marston utilizează în 1917 tehnica sa pentru a rezolva cazurile de spionaj militar.

În 1920 psihiatrul John A. Larson, în colaborare cu profesorul de psihologie Robert Gisele, a realizat un aparat poligraf care înregistra tensiunea arteriala, pulsul și respirația. August Vollmer șeful poliției din Berkeley utilizează aparatul dezvoltat de John A. Larson pentru detectarea minciunii. În câțiva ani detectorul de minciuni a fost făcut portabil, adăugându-se și un canal pentru înregistrarea reacției electrodermale. Leonarde Keller, studentul lui Larson, a popularizat rapid tehnica, iar în 1925 realizează un detector de minciuni îmbunătățit denumit “Keller Polygraph“, punând astfel bazele detectorului de minciuni modern.

Laboratorul științific de detectare criminala al Poliției din Chicago a efectuat în perioada 1938-1941 un număr de 1127 teste, fiind relevată culpabilitatea în 84% din cazuri.

Poligraful este un instrument ce înregistrează simultan schimbările ce apar în procesele fiziologice (ritmul respirației, presiunea arterială, conductivitatea electrică a pielii). Poligraful este utilizat ca detector de minciuni de către Poliție, FBI, CIA și alte agenții private sau de stat. Teoria poligrafului afirmă că atunci când oamenii mint devin nervoși, iar acest lucru se poate detecta. Bătăile inimii devin mai rapide, presiunea arteriala crește, se schimbă ritmul respirației, apare transpirația etc.

Poligraful măsoară răspunsurile fiziologice ce apar atunci când se răspunde la anumite întrebări. Funcționează pe principiul comparației, adică, pentru început, este necesară stabilirea unei stări „normale” fiziologice (prin intermediul unor întrebări simple, al căror răspuns este cunoscut investigatorului) cu ajutorul căreia se vor identifica, prin comparație cu răspunsurile fiziologice la setul de întrebări relevante, stările fiziologice „deviante”.

Doar din descrierea acestei metode se poate concluziona că poligraful nu este un detector de „minciuni” prea reușit. E doar un aparat ce măsoară, prin reacțiile fiziologice, starea emoțională a unei persoane – teoria poligrafului spune că minciuna modifică starea emoțională care modifică starea fiziologică. Metoda însăși sugerează diverse metode prin care se pot produce rezultate false sau prin care se poate folosi poligraful în avantajul subiectului.  De exemplu, sistemul nervos al sociopaților reacționeaza diferit: sunt capabili să mintă cu naturalețe. Conform lui John T. Capiocco, în cartea sa „Manualul Psihofiziologiei”, „niciun spion nu a fost identificat vreodată prin intermediul poligrafului”.

 

Să aveți o zi frumoasă! 

Citate James Joyce

- Viaţa e ca un ecou: dacă nu-ţi place ce auzi trebuie să-ţi schimbi mesajul pe care-l trimiţi.

- Trecutul e desfiinţat de prezent, iar prezentul există numai pentru că ştim că ne

- Fiecare viaţă înseamnă un cumul de zile, zi după zi hoinărim de unii singuri, întâlnind hoţi, stafii, uriaşi, bătrâni, tineri, soţii, văduve, fraţi, cumnaţi, dar mai ales, întâlnindu-ne pe noi înşine.