1 februarie - Ziua Mondială a Hijabului

Pe 1 februarie unele tari sarbatoresc Ziua Mondiala a purtarii Hijabului. Pentru prima data aceasta zi a fost sarbatorita in 2013. Scopul sau a fost pentru a creste gradul de constientizare a oamenilor din intreaga lume, a necesitatii partarii hijabului. Dar cel mai important scop a fost apararea drepturilor omului de a purta acest tip de haina. Nu de a obliga sau de a interzice, ci de a le oferi tuturor dreptul de a alege.

De Ziua Mondială a Hijabului, femeile care nu sunt musulmane sunt invitate să încerce vălul tradiţional al Islamului. Poate această practică să conducă la toleranţă religioasă şi la înţelegere mai bună a fenomenului?

Jess Rhodes, o studentă de 21de ani din Marea Britanie, a intrat în acest joc. Una dintre prietenele ei i-a împrumutat un văl pe care tânăra îl va purta pe tot parcursul zilei de 1 februarie, de Ziua Mondială a Hijabului.

Mişcarea a luat naştere în New York, fiind pentru prima oară organizată de Nazma Khan pe reţelele de socializare. A atras atenţia musulmanilor şi a non-musulmanilor din peste 50 de ţări de pe Glob.

"Am crescut în Bronx şi am fost discriminată de multe ori din cauza vălului” povesteşte Khan. „În şcoala generală, mi se spunea „Batman” sau „ninja”. În timpul facultăţii, la puţin timp după atentatul din 11 septembrie, colegii au început să-mi spună Osama Bin Laden”.

„M-am gândit că singura metodă de a pune capăt acestei discriminări este să le rog şi pe celelalte fete să încerce experienţa hijabului”, a mai declarat  Nazma Khan pentru BBC News.

Cuvântul „hijab” vine din limba arabă şi desemnează vălul purtat pe cap de femeile musulmane. În arabă, hijab înseamnă „perdea” deci ceva care ascunde, care izolează.

Majoritatea savanţilor musulmani au considerat că femeile trebuie să îşi acopere tot corpul, cu excepţia feţei, a mâinilor şi labelor picioarelor. O minoritate a decretat că femeile ar trebui să îşi acopere chiar şi faţa (prin niqab sau burka) şi mâinile, lăsând cel mult la vedere ochii, iar altă minoritate, mai puţin cunoscută de către musulmanii din ziua de azi, a susţinut că modestia este un concept a cărui înţelegere variază cultural şi care poate cunoaşte definiţii diferite în funcţie de normele variate ale societăţilor în ceea ce priveşte definirea modestiei într-o anumită epocă, într-un anumit spaţiu. În acest ultim caz, chiar şi o femeie cu părul, braţele şi pulpele picioarelor descoperite se consideră că respectă normele hijab-ului (termen folosit aici în sens larg, de „modestie”). Aşadar, o parte a musulmanelor consideră hijab-ul, în varianta sa cea mai populară, a fi o cerinţă religioasă, o manifestare a credinţei şi a supunerii faţă de divinitate. Fără a fi forţate de cineva, ele aleg acest tip de vestimentaţie şi îi ataşează o serie de semnificaţii spirituale. A purta hijab, în cazul lor, reprezintă o asumare conştientă, voluntară a religiozităţii, o expresie aparte a angrenării într-o disciplină spirituală. Aşa cum se roagă şi postesc, unele musulmane poartă hijab-ul înscriindu-l în seria actelor de devoţiune religioasă care te ajută să menţii o viziune spirituală asupra lumii; hijab-ul funcţionează ca un fel de reamintire a faptului că ele se află pe o cale spirituală, un fel de simbol al detaşării de preocupările mundane. Pentru acele femei care pot alege în mod liber să poarte sau să nu poarte hijab-ul, motivaţia centrală constă în recunoaşterea unei porunci pe care ele o consideră a fi de origine divină şi, implicit, într-o supunere faţă de divinitate, nu faţă de autoritatea masculină. 

Hijabîn limba (arabă : ar, hijāb) înseamnă „toate tipurile de văl plasate în fața unei ființe sau a unui obiect pentru a le ascunde vederii sau a le izola”. În mod particular el desemnează acel tip voal pe care femeile musulmane îl poartă pe cap și care lasă fața vizibilă. Dacă vălul acoperă fața, atunci el poartă alte denumiri, cum ar fi: niqab, burqa sau sitar.

Hijab este în egală măsură cunoscut și ca vălul islamic.

Vălul islamic își are originea în Orientul Apropiat. El este menționat în tăblița A 40 din colecția de legi ale regelui asirian Teglat-Phalazart I, din jurul anului 1000 îen., unde se spunea că era „obligatoriu pentru fiicele pubere ale bărbaților liberi și interzis pentru prostituate”.

în Codul lui Hammurabi din secolul XVIII îen. femeile libere, spre deosebire de sclave, trebuiau să poarte văl, în caz contrar erau pasibile de aplicarea de pedepse. La rândul său, un text asirian făcea din văl un semn distinctiv între o femeie onorabilă și o prostituată.

În perioada antică, în lumea greacă și apoi romană vălul a îndeplinit aceeași funcție.

Era o funcție de distincție socială care avea să fie ulterior împrumutată și de Coran. Rabinul Josy Eisenberg sublinia că „legile antice ale civilizațiilor semitice cum erau cele ale asirienilor, obligau femeile căsătorite să poarte văl”. În iudaism, legea impunea femeilor să își acopere capul, ca simbol al apartenenței sale soțului său. 

În creștinism, numeroși Părinți ai Bisericii recomandau femeilor creștine să poarte văl. Apostolul Pavel, în Prima Epistolă către Corinteni (11:2-16) nota: „Bărbatul nu trebuie să poarte văl căci el este imaginea gloriei lui Dumnezeu, dar femeia este gloria bărbatului, iată de ce ea trebuie să poarte semnul dependenței sale”. (din acest motiv, până la jumătatea secolului XX și în special în zonele rurale, femeile își acopereau capul cu un șal, batic sau basma, când mergeau la biserică).