22 August

Este a 234-a zi a anului.
Au mai rămas 131 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 06 h 26 m și apune la 20 h 09 m. 

Citatul zilei

“Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească.” (Ray Bradbury)

 Rusia - Ziua Drapelului de stat

Pe 22 august, în Rusia se sărbătoreşte Ziua Drapelului Naţional al Federaţiei Ruse, instituită pe baza decretului preşedintelui Rusiei din 20 august 1994 „despre Ziua Drapelului de Stat al Federaţiei Ruse”.

Istoria tricolorul rus are peste 300 de ani. Drapelul naţional al Rusiei a apărut în perioada consolidării Rusiei. Pentru prima oară, steagul alb-albastru-roşu a fost ridicat pe prima navă rusă de luptă Oriol în timpul domniei lui Aleksei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare.

Acest steag a fost folosit ca drapel al marinei și armatei terestre din 1693 și a fost adoptat ca drapel civil în 1705 pentru a fi arborat la catargul vaselor comerciale. Pe 7 mai 1883 s-a autorizat folosirea acestui drapel șC'est ta mere quii pe uscat. Totuși, nu a devenit steag național până la încoronarea țarului Nicolae al II-lea din 1896.

Legendele populare afirmă că originea steagului național poate fi găsită în vizita țarului Petru cel Mare în Olanda în anul 1699.

Când bolșevicii au preluat putere în 1917, ei au renunțat la folosirea steagului tricolor, în schimb adoptând steagul roșu cu diferite variante ale abrevierii RSFS Ruse în colțul stânga-sus. Ultima versiune a steagului roșu a fost adoptată în 1954 și a fost steagul național al RSFS Ruse până la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991. Steagului Uniunii Sovietice îi lipsea banda verticală albastră din partea stângă.

Steagul imperial alb-albastru-roșu a fost readoptat de Rusia pe 22 august 1991.Drapelul de stat al Rusiei a apărut la hotarul dintre secolele XVII-XVIII, în epoca formării Rusiei ca stat puternic. Cele trei culori ale drapelului, care au devenit culori naţionale au primit o interpretare oficială. Roşu indică suveranitate, albastru – este culoarea Maicii Domnului, care ocroteşte Rusia, iar culoarea albă înseamnă libertate şi independenţă.

La ora actuală este folosită tot mai des următoarea interpretare a acestor culori ale drapelului rusesc: alb înseamnă pace, albastru credinţă şi loialitate, roşu simbolizează puterea şi sângele vărsat pentru Patrie.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 565: Misionarul creştin, Sfântul Columban, a văzut un monstru în lacul Loch Ness din Scoţia.

Acesta a plecat spre Munţii Scoţiei pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu printre păgânii ce locuiau acolo. Când a sosit pe malul lacului, a zărit un grup de localnici care tocmai aşeza în mormânt trupul unui bărbat. Călugărul a întrebat în ce împrejurări a murit bărbatul, iar oamenii i-au răspuns că nefericitul fusese ucis de monstrul care locuia în lac. În acel moment, misionarul Columban le-a cerut oamenilor să îl conducă până la acel lac unde, în scurt timp, şi-a făcut apariţia o creatură înfricoşătoare. În acel moment, acesta şi-a ridicat mâinile şi a strigat: „Piei din ochii mei, creatură a iadului”. Din acea zi, în Scoţia, locuitorii păgâni s-au convertit la creştinism.

• 1456: Vlad Ţepeş şi-a început cea de-a doua domnie în Ţara Românească (încheiată în noiembrie 1462),

caracterizată prin întărirea autorităţii centrale şi a statului şi prin lupta împotriva dominaţiei otomane, contra căreia a repurtat victorii de mare prestigiu.

Odată urcat pe tronul Ţării Româneşti (ajutat de un grup de boieri şi de voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş şi-a făcut planul domniei: întărirea ţării înăuntru pentru a-i asigura independenţa. Astfel, el a decis:

-      Să pună capăt abuzurilor boiereşti, ocrotind ţărănimea care reprezenta o parte din Oastea ţării

-      Să frâneze tendinţele anarhice ale marii boierimi care se dorea ea la conducerea ţării

-      Protejarea negustorilor munteni care prin activitatea lor aduceau bogăţii ţării.

Erau măsuri suficiente pentru a-şi realiza concepţia ce a exprimat-o şi braşovenilor cu claritate, la 10 septembrie 1456: „gândiţi-vă şi voi că, atunci când un om sau un domn este tare şi puternic, atunci poate face pace cum vrea; iar când e fără putere un altul mai tare ca veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va vrea.”

Ideile politice ale lui Vlad Ţepeş apar şi în „Povestirile slavone” despre domnitorul român, în care este calificat ca un „mare stăpânitor”, în măsură să pedepsească pe cei ce ar pune sub semnul întrebării prerogativele domneşti.

• 1862: S-a născut Claude Debussy, compozitor, pianist și critic muzical francez (d. 1918)

Achille-Claude Debussy a fost un compozitor francez.Este considerat unul dintre cei mai influenți compozitori, creatorul unui stil inovativ, cu o finisare tehnică și cu un aer de natură poetică. Opera sa a constituit o evadare din conceptele tradiționaliste. De asemenea, este considerat a fi cel mai important compozitor de pian, de după Frederic Chopin.

Apariția creației muzicale a lui Claude Debussy naște însă un curent absolut novator: impresionismul muzical. Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu și în muzică, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886, caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor.

Compozitorul francez, creatorul unor noi "culori" muzicale afirma: Muzica nu este o dublură a versului, ea îi creează o dimensiune nouă. Cum trebuie să "privim" cu ochii intuiției muzica nouă? Melodiile lui Claude Debussy sunt oarecum desprinse de armoniile așa-zisului acompaniament. Ele ne apar ca niște broderii de arabescuri pe un fond armonic încărcat de culorile diferitelor combinații timbrale instrumentale. Aceste armonii, altfel sonorizate, sunt puse în lumină ca niște "pete de culoare". Tocmai de aceea muzica lui Debussy, prin natura ei, provoacă, nu atât o arhitectură sonoră, cât mai ales o stare de sugestie, pe care capacitățile intuitive ale auditorilor, de o mare importanță pentru simțirea poeticii muzicale debussyste, o descoperă prin audieri repetate. Să fie oare o libertate extremă în creația muzicală impresionistă? Nicidecum. Înțelegerea muzicii lui Debussy, de exemplu, trebuie efectuată însă mai mult cu vocea interioară a Eului, printr-o contemplație uneori chiar "visătoare". Compozitorul vine desigur în ajutorul auditorilor prin imagini sonore pline de sugestii, ca de exemplu în piesa Cloches á travers les feuilles (Clopote printre frunze) sau în suita de șapte piese miniaturale cu tentă programatică intitulată Colțul copiilor. Aici vom întâlni expresivitatea sugestivă a unei muzici care intonează "Serenada pentru păpușă". Debussy ne propune chiar o "muzică picturală" prin piesa Nori din prima nocturnă pentru orchestră.

Debussy place deoarece, la audierea unor piese, melomanii descoperă o nouă conduită melodică și noi combinații ritmice și armonice. Pentru mulți auditori, mai puțin pregătiți prin lipsa de cunoaștere a spațiului cultural al timpului, ascultarea Cvartetului de coarde, a pieselor "Preludiu la după amiaza unui faun" sau a celor "Trei nocturne", modernitatea melosului va șoca cu siguranță. S-ar părea că muzica operează într-o mare libertate de creație.

• 1864: A fost adoptată Convenţia Internaţională de la Geneva, cu privire la acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar. 

Cu această ocazie s-a înfiinţat Crucea Roşie.

Douăsprezece țări europene au semnat Prima Convenție de la Geneva, prin care s-a înființat Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Acestea au fost Elvetia, Baden, Belgia, Danemarca, Franta, Hesse, Olanda, Italia, Portugalia, Prusia, Spania si Wurttemberg.

S-a adoptat  Convenţia Internaţională de la Geneva privind  acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar.

La momentul actual, Conventiile de la Geneva cuprind patru tratate si trei protocoale aditionale prin care sunt stabilite standardele de drept international umanitar pentru tratamentul de razboi.

De obicei, Conventia de la Geneva se refera la acordurile din 1949, care au fost negociate in perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial (1939-1945), care au actualizat termenii primelor trei tratate (1864, 1906, 1929) si au adaugat un al patrulea.

Conventiile de la Geneva definesc pe larg drepturile de baza ale prizonierilor de razboi (civili, personal militar), stabilesc protectie pentru raniti si pentru civilii din si in jurul unei zone de razboi.

Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie este o mișcare umanitară internațională a cărei misiune este de a proteja viața și sănătatea oamenilor, de a asigura respectul față de ființa umană, de a preveni și alina suferința oamenilor, fără vreo discriminare de naționalitate, rasă, religie, clase sociale sau opinii politice.

Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roșie Internațională, deși acesta este folosit greșit, deoarece nu există nicio organizație cu acest nume. În realitate, mișcarea constă în mai multe organizații distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiași mișcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statute și organe de conducere comune.

România a devenit Parte semnatară la prima Conventie de la Geneva din 1864 și a ratificat-o în 1874. Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România care și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Coltea din București.

Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Rosii Romane, se regasesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino si Dr. Carol Davila.

Primul presedinte al Crucii Roșii Române a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897.

• 1884: S-a născut Panait Istrati, scriitor român (d. 1935)

Panait Istrati (numele la naștere: Gherasim Istrati) a fost un scriitor român de limbă română și franceză.

Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). 

În Rusia îl intâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul). În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică. Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunță abuzurile regimului comunist. Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedania unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor. Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).

În 1930 se reîntoarce definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.

A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.

Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții. Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

• 1884: S-a născut Raymonde de Laroche, prima femeie pilot din lume, pentru care i s-a înălţat o statuie pe aeroportul Le Bourget, Paris.

Elise Raymonde Deroche (n. 22 august 1882 la Paris – d. 18 iulie 1919 la Le Crotoy) a fost un aviator francez, prima femeie din lume care a obținut o licență de pilotaj aparate de zbor.

Fascinată de realizările fraților Wright, decide să ia lecții de zbor. La 8 martie 1910 obține licența din partea aeroclubului francez. Deși multe din zborurile sale s-au soldat cu accidente, și-a urmărit vocația cu fermitate. Cu toatea acestea, femeie fiind, s-a lovit de concepțiile misogine ale epocii. Astfel, în Primul Război Mondial nu i s-a permis să piloteze avioane și a fost nevoită să fie activă doar ca șofer militar.

A stabilit două recorduri: unul de altitudine în zbor susținut de femei (4800 m) și unul de distanță (323 km).

Și-a pierdut viața într-un zbor experimental.

În memoria ei, în fiecare an, în jurul datei de 8 martie (Ziua Internațională a Femeii și ziua când Raymonde de Laroche a obținut licența de zbor) se sărbătorește Săptămâna Internațională Femeii Aviatoare.

• 1902: S-a născut Riefenstahl, una dintre cele mai controversate personalităţi feminine ale secolului XX,

dansatoare, actriţă, regizor de film, realizatoare, din ordinul lui Adolf Hitler, a filmelor „Olympia”, „Triumph des Willens”, iar ultimul său film documentar, „Impresii sub apă” (2002), difuzat cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost considerat o adevărată capodoperă.

Cele mai faimoase opere ale lui Riefenstahl sunt filme documentare de propagandă pentru partidul naziștilor NSDAP. A introdus estetica corpurilor nude în film. Deși valoarea propagandistică a filmelor sale este adesea criticată (în 1938 i s-a acordat Cupa Mussolini pentru „Olympia”, considerat cel mai bun film străin, în cadrul Expoziției Internaționale de Artă cinematografică de la Veneția), estetica lor este considerată de mulți realizatori și critici de film ca excepțională.

Fiind exclusă din lumea filmului după război, s-a dedicat fotografiei și filmelor despre viața marină. În anul 2002, ultimul ei film, documentarul „Impresii sub apă", difuzat de canalul de televiziune ARTE cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, a fost considerat o adevărată capodoperă, însă comentariile criticilor nu au omis să pună din nou în evidență răspunderea morală a creatorului de artă.

Prin modul evident distorsionat de interpretare al valorii operei sale estetice, și mai ales după ignorarea sa deliberată din partea a doua a secolului 20, deși a produs nenumărate opere valoroase, Leni Riefenstahl constituie un exemplu tipic de aplicare a "moralității selective" a criticii de artă post-belică (WWII) în domeniul artistic.

 

• 1902:  A luat naştere Cadillac, cea de-a doua marcă americană ca şi vechime şi cea care poate fi considerată perla industrie auto americane.

În această zi în Detroit a luat naştere Cadillac, o marcă denumită după exploratorul francez Antoine Laumet de la Mothe, Sieur de Cadillac, cel care a înfiinţat "oraşul motoarelor" în 1701. Fondatorul mărcii americane este Henry M.Leland, un inginer american care a preluat rămăşiţele Henry Ford Company - cea de-a doua tentativă a lui Henry Ford de a pune pe picioare o companie, nu a treia şi cea încununată de succes - şi a reformat-o ca şi Cadillac.

Cadillac a intrat sub umbrela General Motors în 1908 şi imediat s-a remarcat prin inovaţii de succes aduse automobilului. Astfel în 1910 Cadillac a fost primul producător care a asamblat un automobil cu caroserie închisă, iar în 1912 a fost primul care a încorporat un sistem electric pe maşini, pentru pornirea motorului şi luminile de drum.

În 1926 Cadillac a introdus şi primul plafon făcut din oţel, până atunci automobilele având unul din lemn acoperit cu material textil. În 1957 Cadillac a introdus funcţia de memorare a poziţiei scaunului şoferului, o formă primitivă a sistemelor de astăzi şi 7 ani mai târziu pe un Cadillac a apărut climatizarea automată. De altfel aceea a fost perioada de glorie Cadillac, criza auto americană din anii '70 afectând compania.

De asemenea, Chevrolet a suferit din cauza politicii General Motors, care în încercarea de a mări eficienţa, a început să dezvolte modele pe platforme comune, ba care chiar şi semănau foarte mult între ele. În anii '90 Cadillac a revenit în atenţia americanilor prin introducerea SUV-ului Cadillac Escalade în 1998. În prezent Cadillac încă se luptă pentru a atinge excelenţa inginerească a competitorilor germani, foarte des comparându-se ei însăşi cu mărcile nemţeşti.

• 1904:  S-a născut sculptorul român Gheorghe D. Anghel, autorul bustului lui Mihai Eminescu aşezat în faţa Ateneului; (m. 7 aprilie 1966).

După ce frecventează la Școala de Arte Frumoase din București cursurile sculptorului Dimitrie Paciurea, Anghel își definitivează formația la Paris (1924-1937) sub îndrumarea lui Antoine Injalbert. Aici are ocazia să viziteze atelierul lui Brâncuși și face studii în muzee și expoziții, fiind interesat de monumentele vechii arhitecturi și sculpturi franceze. Gustul pentru formele riguroase și expresive îi este alimentat de zestrea artistică românească primită prin lecțiile lui Paciurea, de patrimoniul cultural medieval francez, ca și de preocupările artiștilor neoclasici sau de arta unor sculptori francezi moderni ca Rodin, Bourdelle, Maillol, Despiau. Astfel de filiații culturale la care ajunge pe calea propriilor sale convingeri îl vor face să evolueze pe un alt drum decât Brâncuși. Anghel nu respinge experiențele impresionismului în sculptură, nu consideră ca "impur" modelajul încărcat de senzații. El păstrează în portret - gen ce l-a preocupat întreaga viață - un ideal clasic, în sensul structurii durabile a ființei umane, al unei robusteți interioare de nedesmițită claritate.

Viziunea sa realistă a perenității îl face să lucreze în general în bronz și numai foarte rar în piatră (bustul lui Enescu de la Ateneul Român). Amestec de austeritate și spontaneitate, operele sale au în ele o atitudine solemnă, departe însă de grandilocvență.

Capodoperele sculpturii sale sunt statuia lui Theodor Pallady, aflată în colecția muzeului din Craiova, și statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român.

• 1908: S-a  născut fotograful şi pictorul   Henri Cartier Bresson.

A cutreierat întreaga lume şi a fost primul fotograf “capitalist” acceptat să fotografieze liber în Blocul Sovietic.

A fondat împreună cu Robert Capa, în 1947, agenţia de fotografie Magnum; (d.3 august 2004).

„Fotografia nu e ca pictura; exista o fractiune de secunda de creativitate. Ochiul tau trebuie sa vada compozitia ca o expresie a ceea ce iti ofera viata si tu trebuie sa intuiesti cand sa declansezi aparatul. Acesta este momentul de creativitate al fotografului… Oop! Momentul! Daca l-ai ratat, e pierdut pe vecie!”, declara  Henri Cartier-Bresson in 1957.

Henri Cartier-Bresson, fotograf francez, este considerat parintele fotojurnalismului modern. El a fost printre primii adoptanti ai formatului 35 mm, si maestru al fotografiei candide. Este „creatorul” Momentului decisiv care a influentat generatii de fotografi ce i-au urmat.

Cartier-Bresson s-a nascut in anul 1908 la Chanteloup-en-Brie, in Franta, fiind cel mai mare din cei 5 copii. A crescut intr-o familie franceza traditional burgheza, in care parintii ii cereau sa li se adreseze cu formalul “dumneavoastra”, in locul familiarului “tu”.

Inca din copilarie, Cartier-Bresson avea un aparat Brownie pe care il folosea pentru instantaneele din calatorii. Mai tarziu a trecut la camera fotografica 3×4 inch.

Dupa incercarea nereusita de a studia muzica, ca adolescent, Cartier-Bresson a invatat sa picteze in ulei de la unchiul sau Louis, un pictor talentat. Insa lectiile de pictura sub indrumarea unchiului sau au fost scurte, acesta murind in Primul Razboi Mondial.

La varsta de 20 de ani, Cartier-Bresson a intrat la Lhote Academy, scoala pictorului si sculptorului Andre Lhote. De asemenea, studiaza pictura si cu portretistul de societate Jacques Émile Blanche. Educatia teoretica de la Academie l-a ajutat in rezolvarea problemelor legate de fotocompozitie. Adeseori, vorbind despre Lhote, Cartier-Bresson spunea ca a fost profesorul sau pentru ‘fotografia fara camera’.

Experienta cu fotografia

In anii ’20 curentul realist in fotografie lua amploare in Europa. Revolutia fotografica incepuse: ‘Se sparge traditia. Fotograful gandeste asa cum simte’

Deoarece nu putea aplica in pictura preceptele realismului fotografic, si-a distrus aproape toate lucrarile din tinerete. Frecventeaza Cafeneaua Cyrano unde incepe socializarea cu Suprarealistii.

Intre anii 1928 si 1929, Cartier-Bresson studiaza la Universitatea din Cambridge engleza, arta si literatura, devenind bilingv.

In 1930 cauta escapada si aventura si pleaca in Cote d’Ivoire. Aici traieste facand si vanzand fotografii localnicilor.

Se imbolnaveste grav de malarie si in 1931 se intoarce in Franta.

Revenit in Franta isi reia relatia cu suprarealistii. Devine inspirat de fotografiile fotojurnalistului ungur Martin Munkacsi si spune: “Am inteles, dintr-o data, ca fotografia poate imortaliza eternitatea intr-o clipita“. L-a inspirat atat de mult, incat a renuntat la pictura si a decis sa ia fotografia in serios. Acesta a fost momentul. Si-a cumparat o camera Leica si un obiectiv de 50 mm care l-au acompaniat pentru multi ani. Descria aceasta camera ca fiind ‘o extensie a ochiului meu’. Dimenisiunile mici ale camerei i-au permis sa treaca neobservat pe strada sau in locurile inchise. Neobosit, a fotografiat pe strazile din Bruxeles, Berlin, Varsovia, Madrid, Praga si Budapesta si mai putin la inceput in Franta lui natala. Fotografiile sale au fost pentru prima data expuse in anul 1932 in cadrul unei expozitii de la New York. Iar in 1934 expune in Mexic impreuna cu Manuel Alvarez Bravo.

Trecerea de la fotografia suprarealista la fotojurnalism

In 1934 il intalneste pe tanarul intelectual polonez, fotograful David Szymin (David Saymour dupa ce-si schimba numele) caruia ii spune “Chim”, data fiind pronuntia greoaie a numelui. Prin intermediul lui Chim il cunoaste pe fotograful ungur Endre Friedman (care-si va schimba numele in Robert Capa). Cei trei impart un studio, Capa devenind mentorul lui Cartier-Bresson. Capa l-a sfatuit sa renunte la fotografia suprarealista si sa faca fotojurnalism. In 1935 pleaca in Statele Unite unde a fost invitat sa expuna in galeriile Julien Levy din New York. Aici il va intalni si pe Paul Strand.

Prima fotografie jurnalistica a lui Cartier-Bresson a fost publicata in 1937, cu ocazia incoronarii regelui George VI al Marii Britanii.

In 1939 se inroleaza in Armata Franceza ca fotograf (Caporal in Unitatea de Film si Fotografie). In iunie 1940 cade prizonier la nemti si este trimis intr-un lagar de munca fortata. Dupa 35 de luni petrecute in lagar, reuseste sa evadeze dupa doua incercari nereusite.

Cu acte false reuseste sa se intoarca in Franta si, impreuna cu alti fotografi, documenteaza in secret ocupatia Frantei si apoi Eliberarea Frantei. “Le Retour” este documentarul despre intoarcerea prizonierilor francezi pe care il realizeaza pentru Serviciul de Informatii al Armatei Americane.

Momentul decisiv

In primavara lui 1947, Henri Cartier-Bresson impreuna cu Robert Capa, David Seymour, William Vandivert si George Rodger fondeaza “Magnum Photos” in care fiecare avea de acoperit o anumita zona geografica; Cartier-Bresson avea sa se ocupe de India si China. Misiunea Magnum Photos era de a “simti pulsul vietii”…

“The Decisive Moment“

Cartier-Bresson a dobandit recunoasterea internationala in anii 1948 – 1949 cand a documentat fotografic funeraliile lui Mahatma Gandhi, ultimele luni ale Razboiului Civil din China si primele luni ale regimului maoist, eliberarea Indiilor Olandeze si formarea Indoneziei in 1952.

In 1952 a publicat cartea Images à la sauvette a carei editie in engleza avea titlul The Decisive Moment. Continea un portofoliu de 126 fotografii din Est si din Vest. Coperta era desenata de Henry Matisse, iar prefata continea citate din Cardinalul de Retz: “Il n’y a rien dans ce monde qui n’ait un moment decisif” (Nu e nimic in aceasta lume care sa nu fie un moment decisiv).

A cutreierat lumea in lung si-n lat, China, Mexic, Canada, SUA, India, Japonia si Uniunea Sovietica si a fost primul fotograf occidental lasat sa fotografieze “liber” in Blocul Sovietic.

Intoarcerea la prima pasiune

Se retrage din fotografie la inceputul anilor ’70, iar din 1975 practic nu a mai fotografiat decat ocazional, portrete private.

S-a intors la pasiunea din tinerete: desenul si pictura. In 1975, la New York, a vernisat prima sa expozitie de pictura. Marturisea: Tot ce-mi pasa in aceste zile este sa pictez, fotografia nu a fost niciodata mai mult decat un mod de a picta, un fel de crochiu.

Vizita in Romania

In mai 1975, cum-necum a primit din partea Guvernului roman invitatia de a vizita Romania. A ajuns in Bucuresti, alaturi de sotia sa Martine Franck, fotograf la Magnum. A vizitat Bucurestiul, apoi Craiova, iar o saptamana si-a dedicat-o zonei Maramuresului. A fost impresionat de locuri si oameni mai ales in ultima zona mentionata, iar imaginile realizate au fost pe masura.

Fundatia Henri Cartier-Bresson (HCB)

Henri Cartier-Bresson, sotia sa Martine Franck si fiica lor Melanie au decis sa infiinteze o fundatia care sa poarte numele fotografului. In 2003 si-a deschis portile. Misiunea fundatiei este de a conserva in Franta un patrimoniu care va fi inalienabil, de a prezenta publicului operele altor fotografi, sculptori, pictori, de a sustine creatia prin decernarea, odata la doi ani, a premiului HCB acordat de un juriu international.
 

Finalul

Moare in anul 2004 la Montjustin (Alpes-de-Haute-Provence, Franta) la varsta de 95 de ani. Henri Cartier-Bresson a fost un fotograf care ura sa fie fotografiat si pretuia mai mult decat orice intimitatea, discretia.

Tehnica lui Henri Cartier-Bresson

A folosit, aproape in exclusivitate, un aparat Leica cu un obiectiv normal (ocazional un superangular pentru peisaje). Folosind obiective luminoase si filme cu ISO mare, reusea sa fotografieze in practic orice imprejurare. Nu a fotografiat niciodata cu blitzul. Solicita ca fotografiile sa fie marite fara decupaje si fara alte manipulari in laborator. A lucrat exclusiv alb-negru si singurul lucru care-l interesa a fost declansarea, munca de laborator lasand-o altora.

“Fotografia nu a fost pentru mine o pasiune in sine, cat dorinta de a captura acea fractiune de secunda de emotie a subiectului si de frumusete a formei”.

• 1917:  S-a născut criticul şi istoricul literar Alexandru Piru, autorul lucrării “Istoria literaturii române de la început până azi”; (m. 6 noiembrie 1993).

Alexandru Piru  a fost   profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universității din București si unul dintre asistenții lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat și Adrian Marino, pînă la „radierea” (îndepărtarea) acestuia din Facultate, și a îngrijit re-editarea monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini și pînă în prezent”, semnând prefața ediției a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.

Este de asemenea autorul unor importante lucrari de istorie a   literaturii române : ”Istoria literaturii române de la origini până la 1830″ (publicată în 1977), Istoria literaturii române (publicată postum în 1994) și nu în ultimul rând foarte utila Istorie a literaturii române vechi, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan.

Alexandru Piru este și autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (apărută în 1968). În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

• 1920: S-a născut Ray Bradbury, scriitor american

Ray Douglas „Ray” Bradbury a fost un scriitor american de romane SF, fantasy, horror și mister.

Este cel mai bine știut pentru romanele 451º Fahrenheit și Cronicile marțiene. Operele sale au fost adaptate în peste 20 de filme și show-uri.

Bradbury și-a petrecut tinerețea citind și scriind, spunând de mic că va urma "una dintre arte". În afara scrisului, el a fost preocupat de desen și actorie.

În 1932, una dintre primele influențe asupra lui Bradbury a devenit Edgar Allan Poe. La doisprezece ani tânărul a început să scrie povestiri horror, încercând să îl imite pe Poe până în jurul vârstei de optsprezece ani. La vremea aceea, printre preferințele sale se mai numărau Edgar Rice Burroughs cu seria sa despre John Carter și benzile desenate. Bradbury Obișnuia să asculte spectacolul radiofonic Chandu the Magician și, după terminarea emisiunii, se așeza la masă și scria întregul scenariu din memorie.

În tinerețe și-a petrecut mulți ani în Biblioteca Carnegie din Waukegan, citind autori ca H.G. Wells, Jules Verne și Edgar Rice Burroughs. I-a plăcut atât de mult a treia carte din seria Barsoom a lui Burroughs, The Warlord of Mars, încât la 12 ani a scris propria continuare. Pasionat de benzile desenate, îi plăcea să realizeze ilustrații, scriind și desenând aventuri ale lui Tarzan.

La șaptesprezece ani, Bradbury citea povestirile publicate în Astounding Science Fiction, fiind atras în mod deosebit de scrierile lui Robert Heinlein, Arthur C. Clarke și de textele de început ale lui Theodore Sturgeon și A. E. van Vogt. Cu toate acestea, el afirmă că influențele sale majore SF au fost H.G. Wells și Jules Verne, despre cel din urmă afirmând: "El își imaginează că ființa umană trece prin situații neobișnuită într-o lume neobișnuită și crede că putem izbândi printr-un comportament etic." 

În jurul vârstei de douăzeci de ani, Bradbury a renunțat să mai citească literatură de gen și s-a deschis către alte genuri, citindu-i printre alții pe Alexander Pope și John Donne.

În copilărie, o mătușă îi citea povestiri scurte, pe care le-a folosit ulterior în creionarea cadrului romanului Something Wicked This Way Comes și în descrierea localității Waukegan ca "Green Town" în unele romane semi-autobiografice - Dandelion Wine, Farewell Summer - precum și în multe povestiri.

Obișnuința de a scrie zilnic o pune pe seama a două incidente. Primul, petrecut pe când avea trei ani, a fost cel în care mama sa l-a dus să vadă reprezentația lui Lon Chaney în filmul The Hunchback of Notre Dame. Al doilea s-a petrecut în 1932, când un anume Mr. Electrico l-a atins pe nas pe tânăr cu o sabie electrificată în timpul unui carnaval, făcându-i părul să se ridice și strigând: "Trăiește veșnic!" Bradbury își amintește: "Am simțit că întâlnirea cu Mr. Electrico a produs ceva ciudat și minunat... [mi-]a dat un viitor... Am început să scriu și am făcut asta în fiecare zi timp de 69 de ani." Ia vârsta aceea a început Bradbury să facă primele numere de iluzionism, care îi plăceau la nebunie. Dacă nu ar fi descoperit scrisul, ar fi devenit magician.

Bradbury pretindea că influențele asupra sa au fost variate, relatând despre discuții pe care le-ar fi purtat cu poeții și scriitorii săi preferați Robert Frost, William Shakespeare, John Steinbeck, Aldous Huxley și Thomas Wolfe. De la Steinbeck ar fi învățat "cum se scrie obiectiv, privind totuși în interior fără a face prea multe comentarii de prisos". A studiat-o pe Eudora Welty pentru "remarcabila abilitate de a crea atmosferă, personaje și mișcare într-un singur rând". Printre autorii preferați ai tinereții sale se numără și Katherine Anne Porter - care a scris despre Sudul American, Edith Wharton și Jessamyn West.

Când a fost întrebat la un moment dat de unde vine puterea lirică a prozei sale, Bradbury a răspuns: "Din lecturarea atât de multor poezii în fiecare zi a vieții mele. Scriitorii mei preferați au fost cei care au spus lucrurile așa cum trebuie".

În liceu, Ray Bradbury a activat atât în clubul de poezie, cât și în cel dramatic, fără a renunța la planurile de a deveni actor, dar dedicându-se tot mai mult scrisului pe măsura înaintării în vârstă. El a absolvit Los Angeles High School, unde a urmat cursurile de poezie cu Snow Longley Housh, iar cele de proză scurtă cu Jeannet Johnson. Profesorii i-au recunoscut talentul și l-au încurajat să scrie, dar el nu a continuat studiile, preferând în schimb să vândă ziare la intersecția străzilor South Norton Avenue și Olympic Boulevard. Cu privire la educația sa, Bradbury spunea:

„ Bibliotecile m-au crescut. Nu cred în colegii și universități. Cred în biblioteci, deoarece majoritatea studenților nu au bani. Când am absolvit liceul, eram în plină Criză și nu aveam bani. N-am putut urma colegiul, așa că timp de 10 ani am mers de trei ori pe săptămână la bibliotecă.”

Celor de la Paris Review le-a declarat: "Nu poți învăța să scrii în colegiu. E un loc nefast pentru scriitori, deoarece profesorii cred că știu mai multe ca tine - ceea ce este fals."

Bradbury a scris povestirea clasică The Fireman, care descrie un viitor în care cărțile sunt arse, într-o cameră de studiu a Bibliotecii Powel din cadrul UCLA, unde se închiriau mașini de scris. Având 25.000 de cuvinte, povestirea avea să fie rescrisă ulterior, devenind de două ori mai lungă și fiind publicată sub numele 451º Fahrenheit, autorul trebuind să scoată din buzunar 9,80$ pentru a plăti chiria de zece cenți pe jumătate de oră.

În afara operelor de ficțiune, Bradbury a scris multe eseuri despre artă și cultură, atrăgând atenția criticii din domeniu. El a fost gazda serialului "The Ray Bradbury Theater", care conținea ecranizări ale povestirilor sale și a fost consultantul pavilionului american de la Târgul Mondial de la New York din 1964 și al expoziției originale găzduite de geosfera Spaceship Earth (Walt Disney). În anii '80, Bradbury s-a concentrat mai mult asupra genului detective fiction.

Câțiva realizatori de benzi desenate au adaptat povestirile lui Bradbury, printre aceștia numărându-se EC Comics, care anunța periodic pe coperta numerelor din seria lor SF&H că în interior se află o adaptare a operei acestui autor. Printre adaptările Bd se numără Tales from the Crypt, Weird Science, Weird Fantasy, Crime Suspenstories, Haunt of Fear, precum și multe altele.

Bradbury a rămas un colaborator entuziast al teatrului, lăsând și în acest domeniu o moștenire bogată. Timp de mulți ani, Bradbury a condus compania teatrală Pandemonium din Los Angeles și a avut o colaborare de cinci ani cu Fremont Centre Theatre din South Pasadena.

Bradbury este creditat cu scrierea a 27 de romane și a peste 600 de povestiri, opera sa vânzându-se în peste opt milioane de exemplare, publicate în peste 36 de limbi.

Să aveți o zi frumoasă!