28 Decembrie

Este a  a 362-a zi a anului.

Au mai rămas 3 zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 51 m şi apune la 16 h 43 m.

Citatul zilei

„Vinde-te ieftin şi vei fi tratat ca un nimic şi călcat în picioare. Pune preţ pe tine însuţi şi chiar dacă vei fi o nulitate, lumea te va privi cu respect.” (Theodore Dreiser)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 893: Un puternic cutremur distruge orasul Dvin vechea capitala a Armeniei, fondata in sec. IV de regele Khosrov III Kotayk (care a domnit din 330 pana in 338).

A fost reconstruit in Evul Mediu devenind un centru comercial infloritor cu 100000 de locuitori.Orasul a fost abandonat in timpul invaziei mongole in secolul al XIII-lea si a cazut in ruina.

• 1065: In Anglia este inaugurata catedrala Westminster Abbey.

Abația Westminster ( în limba engleză Westminster Abbey) este biserica cea mai cunoscută din Londra. Construcția sa a început în secolul XI. Este mormântul majorității regilor și reginelor engleze, dar și a mai multor oameni celebri. Colțul poeților aduce onoruri scriitorilor Regatului Unit. Aproape toate încoronările monarhilor englezi au avut loc în această abație. Westminster Abbey este cea mai veche și mai faimoasă dintre catedralele din Londra.

Acolo a fost un locaș de cult încă din secolul al VII-lea, când conform legendei, Sf Petru a fondat o biserică care purta numele lui.

Clădirea actuală este rezultatul reconstrucției care a fost începută de Henry III în 1245, apoi continuată în 1745.

Aproape toate încoronările monarhilor englezi au avut loc în această biserica,de la încoronarea lui Harold al II-lea în 1066, iar biserica adăpostește mormintele multor regi și regine, incluzându-i pe Elizabeth I, Mary, Regina Scoției și Henry VII.

De asemenea aici se afla și morminte de poeți, polticieni și eroi de război, printre care “Soldatul Necunoscut”, care a luptat în primul Război Mondial.

• 1612: Pluto este pentru prima dată observat de către Galileo Galilei, dar este catalogată doar ca o stea fixă. 

Abia peste 234 de ani, această planetă va fi considerată o nouă planetă a sistemului solar. În 2006 a primit statutul de planetă pitică.

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine.

Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii.

• 1795: În Canada, incepea constructia Strazii Yonge (Ontario) – considerate astazi cea mai lunga strada din lume (1896 kilometri). Yonge St.

Strada Yongese intinde pe distanta uluitoare de 1.896 kilometri - mai mare decat distanta dintre Bucuresti si Paris. Strada porneste de pe malul din Toronto al lacului Ontario si se avanta spre nord-vest, de-a lungul Autostrazii 11, inspre Raul Rainy, din Ontario, la granita cu statul american Minnesota.

Exista si surse - chiar Cartea Recordurilor Guinnes este una - care nu mai aseaza Yonge in postura celei mai lungi strazi din lume, inlocuind-o cu Autostrada Pan-Americana, careia ii acorda titlul de cel mai lung "drum rutier".

Yonge Street este o arteră de circulație majoră a Canadei, care pornește din Toronto (malul lacului Ontario), spre nord (North Bay), arcuindu-se spre nord-vestul provinciei Ontario. A fost recunoscută în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai lungă stradă din lume -1896 km- construcţia sa reprezentând un eveniment naţional cu semnificaţie istorică. O mare parte a arterei urmează un vechi traseu al aborigenilor care lega Lacul Ontario de partea de nord a regiunii. Yonge Street a reprezentat, de asemenea, traseul pentru prima linie de metrou în Canada. Strada a fost numită astfel ca un omagiu adus lui Sir George Yonge, expert în drumurile antice romane.

• 1840: S-a născut Ion Kalinderu, jurist, membru al Curţii de Arbitraj de la Haga, membru şi preşedinte al Academiei Române; (d.11.12.1913).

Ioan Kalinderu s-a născut într-o familie, se pare, de origine turcă. Tatăl său se numea Kalinderoglu, ceea ce în turcă înseamnă „fiul filosofului”.

A urmat studiile liceale la București, iar cele universitare la Facultatea de Drept din Paris, unde și-a luat doctoratul.

În magistratură a parcurs toate gradele și a ajuns consilier la Curtea de Casație și membru al Curții de Casație de la Haga

Un calator francez, Ulysse de Marsilac, trecand prin tara noastra descrie astfel acest mijloc de transport:

“Aceste omnibuzuri americane, cum le zice, sunt intr-adevar- cu bancile lor din catifea rosie- de o rara elegant si foarte confortabile. Fara zguduituri, aluneci pe sinele de tren, ceea ce este un fel de voluptate cand esti obisnuit cu scuturaturile birjei pe caldaram. Cu cinzeci de bani poti face o plimbare incantatoare pana la capul  Podului (Calea Victoriei, n.a.), trecand pe la Sfantul Gheorge, Biserica Enei, strada Academiei, Teatrul National, strazile Stirbei Voda, Luterana, Fantana Rosie si Targusor, pana la bariera Mogosoaiei, si ce de felurime de pasageri! Oboreni, pana la Sfantul Gheorge, bancheri si samsari!, pana la piata Teatrului si apoi plimbareti care se duc pe sosea.”

• 1868: S-a născut  Bucura Dumbravă – pseudonimul scriitoarei Fany Seculici.

 Născută la Bratislava, s-a stabilit în România de la vârsta de cinci ani. Pasionată excursionistă, a fost prima femeie care a ajuns pe vârful Omul. Unul dintre romanele ei, “Pandurul”, a fost pus în scenă de Ion Şahighian, în 1942 (d.30.01.1926).

Drumeata neobosita, Bucura Dumbrava e una din initiatoarele turismului românesc. Împreuna cu geograful Mihail Haret si scriitorul Emanoil Bucuta, ctitor al "Hanului Drumetilor", ia initiativa întemeierii unei asociatii care sa lupte prin toate mijloacele pentru "infiltrarea gustului de excursiuni în marea masa a populatiei si pentru înfiintarea de Parcuri Nationale în România". Aceasta asociatie era necomerciala, cu scopuri exclusiv stiintifice, culturale si sportive. Comitetul stiintific cuprindea pe Simion Mehedinti pentru geografie, pe Bucura Dumbrava pentru literatura, pe Mihail Haret pentru turism. Aceasta asociatie inaugureaza în vara anului 1920 seria excursiilor colective sub conducerea lui Mihail Haret si Bucura Dumbrava.

S-a născut la Bratislava în 1868, având numele real Fany Seculici. Limba sa maternă era limba germană. Familia ei s-a mutat la București în 1873.

A învățat carte la Sinaia și apoi la București. Pe când se afla într-o vacanță la Sinaia, tânăra de 14 ani i-a citit câteva poezii proprii în limba germană reginei Elisabeta a României, care a încurajat-o să continue, a invitat-o de mai multe ori la Castelul Peleș și a sprijinit-o din punct de vedere material. A învățat apoi la un pension german din București, unde a studiat și limba română.

Sub influența lui Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta), devine interesată de natura României, de literatura și folclorul românesc. În 1905 a înființat societatea "Chindia", care își propunea să cultive gustul pentru jocurile naționale și portul popular. Societatea a funcționat până la primul război mondial.

Sub pseudonimul Bucura Dumbravă, ea a început să scrie romane istorice, concepând o trilogie intitulată “Spărgătorul de valuri”. Din aceasta au apărut două romane scrise în limba germană: "Der Haiduck" (Regensburg, 1908) - o carte despre haiducul Iancu Jianu, tradusă în limba română de Teodor Nica sub titlul “Haiducul”; "Der Pandur" (Regensburg, 1912) - o carte despre Tudor Vladimirescu, tradusă în același an de Elisa Brătianu cu o precuvântare de Carmen Sylva și o prefață în română de Bucura Dumbravă, iar ulterior a fost tradus chiar de scriitoare. Cel de-al treilea roman al trilogiei, "Sarea Norodului", evoca figura lui Gheorghe Lazăr, dar manuscrisul în limba germană s-a pierdut.

Pasionată de munte, pleca în fiecare primăvară la Sinaia, făcând excursii lungi în Bucegi, în Parâng, în Retezat și în Făgăraș, alături de prieteni și prietene și călăuzită de cei mai buni cunoscători ai Bucegilor. În lunile de toamnă și de iarnă studia colecția de manuscrise a Academiei Române. În anul 1921, împreună cu geograful Mihai Haret, scriitorul Emanoil Bucuța și alți prieteni, a înființat "Hanul Drumeților". 

Sub influența drumețiilor montane, Bucura Dumbravă scrie prima carte în limba română, "Cartea munților" (București, 1920), care este un amestec poetic de îndrumări pentru organizarea și efectuarea de drumeții și de note de călătorie. Această carte a fost scrisă la îndemnul lui Emanoil Bucuța.  Această carte a fost denumită de Perpessicius un "adevărat vademecum al drumețiilor". În cel de-al doilea anuar al Bucegilor publicat în 1927, Emanoil Bucuța caracteriza astfel această carte: "Cartea munților e cea mai frumoasă floare sădită în grădina literaturii românești, pe care Bucura a adus-o din drumuri de treizeci de ani. Cu ea, scriitoarea ne însoțește de acum neîntrerupt și va mai însoți multe rânduri de oameni, după noi, atât în cățărările pe piatră, cât și în citirile din ceasurile de odihnă".

Vârful Bucura Dumbravă, sau mai simplu Vârful Bucura, cu o înălțime de 2503 m, este al doilea vârf ca înălțime din Munții Bucegi, fiind depășit cu doar 2 metri de Vârful Omu. Mai este denumit uneori și Vârful Ocolit. Această denumire este posibil să vină de la faptul că traseul spre Vârful Omu ocolește practic Vârful Bucura pe curba de nivel. Denumirea de Bucura Dumbravă a fost primită în memoria scriitoarei Ștefania Seculici, care a fost o promotoare în literatura turismului montan și care și-a luat pseudonimul Bucura Dumbravă.

Vârful Bucura Dumbravă este ceva mai puțin cunoscut, fiind eclipsat de vecinul său cu doar puțin mai înalt dar mult mai renumit, Vârful Omu.

În ultimii ani de viață a început să se preocupe de studiul teozofiei. A publicat culegerea "Ceasuri sfinte" (București, 1921), apoi a tradus cartea "La picioarele învățătorului" (1924) a lui Krishnamurti. În anul 1925 a înființat loja teozofică din România, pe care a condus-o până la moarte. A fost de asemenea membră a lojei masonice „Steaua Orientului”. A participat la mai multe congrese teozofice, printre care două în India. S-a îmbolnăvit de malarie pe vaporul cu care se întorcea din India, unde participase la un congres de teosofie și îl cunoscuse pe Krishnamurti, și a murit în ianuarie 1926 într-un spital din Port Said. Înainte de a muri, a spus îngrijitoarelor ei că numai vederea munților ar mai putea-o însănătoși.

În anul 1927, a părut lucrarea postumă "Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori" (București, 1927). După pseudonimul ei a fost denumit vârful Ocolit (vârful Bucura Dumbravă) din Munții Bucegi.

• 1869: Dentistul William Finley Semple din Mount Vernon, Ohio, era primul care primea un patent pentru guma de mestecat, obtinand certificatul numarul 98.304 al S.U.A. 

Istoria gumei de mestecat, este, insa, una destul de lunga. Grecii antici mestecau "mastic" - o guma facuta din rasina copacului mastic. Mayasii mestecau o guma (Chicle) facuta din seva copacului sapodilla. Indienii din America de Nord rugumau uscatura din molid si au transmis acest obicei colonistilor. Primii colonisti americani faceau guma de amestecat din uscatura de molid si ceara de albine. In 1848, John B.Curtis a facut si vandut prima guma de mestecat care a fost numita State of Maine Pure Spruce Gum (Guma Pura de Molid a Statului Maine). In 1850, Curtis a inceput sa comercializeze gume din parafina cu aroma, care deveneau pe zi ce trece mai populare decat guma din molid. In 1869, Antonio Lopez de Santa Anna I-a prezentat lui Thomas Adams produsul “Chicle”, iar acesta a patentat aparatul de producere a gumei de amestecat in 1871. In 1888 o guma Tutti-Frutti, lansata de Thomas Adams a devenit prima guma care a fost vanduta in automate cu fise pentru dulciuri, in statiile de metro din New York. Prima guma de mestecat care facea si baloane a fost inventata de Frank Henry Fleer in 1906. A botezat-o Blibber-Blubber. Reteta a fost inbunatatita de Walter Diemer care a numit inentia sa Double-Bubble. In Japonia, astazi, un producator de guma sustine ca produsul sau contine un extract de Pueraria mirifica, care poate sa mareasca sanii si sa tonifieze musculatura.

• 1872: Intră în exploatare la Bucureşti, prima linie de tramvai cu cai pe traseul Calea Tîrgoviştei, Podul Mogoşoaiei, Teatrul Naţional, străzile Biserica Enei, Colţei, Academiei, Piaţa Sfîntul Gheorghe, Moşi.

Tramvaiul cu cai a fost introdus în Bucureşti în decembrie 1972 şi a circulat până în 1929, deşi tramvaiul electric a fost introdus în 1894 (municipalitatea dispunea de un foarte mare număr de cai rămaşi de la trupele de cavalerie demobilizate din perioada războiului de independenţă). Roţile exponatului sunt fabricate la Edimburg (Scoţia) şi foarte probabil şi restul boghiului. Nu se cunoaşte cine a fabricat caroseria.

În 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie", cu capital englez şi belgian, a obţinut autorizaţia de a instala, pe unele străzi, linii de fier, pe care să circule primele tramvaie trase de cai. Un an mai târziu, societatea introducea primele trei linii de tramvaie cu cai din Capitală, care circulau pe rutele Bariera Mogoşoaiei - Calea Moşilor (prin Str. Fântânei, Teatrul Naţional, Sf. Gheorghe, Hotel Atena, Str. Romană), Şoseaua Bonaparte - Calea Călăraşilor (via Şcoala Comercială, Sf. Gheorghe) şi Sf. Gheorghe - Calea Văcăreşti. Tramvaiele trase de cai erau galbene, vatmanii aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici. Controlorii, îmbrăcaţi asemnător vatmanilor, erau străini pentru că englezii aveau mai multă încredere în ei decât în bucureşteni, potrivit almanahului Flacăra, publicat în 1982. Dacă erau prinşi fără bilet, oamenii erau obligaţi să achite călătoria, dar cum viteza tramvaielor trase de cai era mică, mulţi săreau din mers ca să scape de plata călătoriei.

Fiecare dintre vagoanele tramvaiului cu cai avea 10 locuri, iar atunci când acestea erau ocupate, la scară apărea tăbliţa "complect" şi nimeni nu mai putea să urce pentru că era interzisă călătoria în picioare.

Tramvaiele trase de cai aveau o capacitate de 20 - 25 călători, circulau cam la 10 minute, între orele 6 şi 10 seara, iar preţul biletului varia în funcţie de confortul asigurat şi de distanţa parcursă. De cele mai multe ori vehiculele erau arhipline, iar oamenii mergeau pe scări şi pe tampoane. Cum viteza lor era redusă, mulţi puteau coborî din mers. Liniile care treceau pe dealul Uranus sau pe ruta Şerban Vodă-Bellu se foloseau cai de urcuş, care ajutau atelajul în pantă şi erau deshămaţi apoi. Vatmanii respectau întocmai traseul şi programul pentru că orice întârziere sau abatere era penalizată prin reducerea salariului.

Biletul, pentru un kilometru, costa 0,20 lei, iar pentru imperială (la etaj), preţul era la jumatate. Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante. În anii următori, aceste mijloace de transport au fost îmbunătăţite: s-a asigurat iluminatul pe timp de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului. Nu erau acceptate în vagoane persoanele murdare, iar limita admisa a numărului de călători nu trebuia depăşită.

• 1879: Podul Tay din Dundee, Scoția, de aproape 2 mile lungime, la acea vreme cel mai lung pod din lume, s-a prăbușit în timp ce un tren îl traversa, ucigând 75 de oameni. 

În noapte de 28 decembrie 1879, a avut loc o catastrofă feroviară pe podul de pe râul Tay.

În cursul unei furtuni nocturne teribile, trenul care făcea ruta între Edinburgh şi Dundee a derait prin trecerea pe podul lung de pe râul Tay din Scoţia, provocând căderea a 13 traverse. Din cei 75 de călători care se aflau în momentul impactului în tren nu a scăpat niciunul!

La scurt timp după ce s-a produs această tragedie, se susţine că mai multe fantome au început să bântuie împrejurimile. În 1887, podul a fost reconstruit  şi traficul feroviar s-a restabilit însă, un an mai târziu, la 28 decembrie, s-a observat trecerea unui tren neprogramat care a dispărut miraculos în momentul în care a ajuns la mijlocul podului. Un tren fantomă!

Prăbușirea podului, deschis timp de doar 19 luni, a produs unde de șoc în profesia victoriană a ingineriei și în rândul publicului.

• 1895: În cafeneaua „Grand Café” din Paris are loc prima proiecție de film, realizată de frații Lumière.

Cinematografia s-a născut în 28 decembrie 1895 la Paris, când 33 de spectatori plăteau câte un franc pentru a descoperi primele imagini animate ale fraţilor Lumière. De atunci, a şaptea artă a vrăjit întreaga lume, a devenit un fenomen cultural global şi o industrie enormă, cu mai mult de un milion de filme produse şi încasări anuale de zeci de miliarde de dolari.

Frații Auguste și Louis Lumière, sunt copiii industriașului francez Antoine Lumière, proprietarul unei uzine de aparate de fotografiat. Cei doi erau fotografi de meserie. August Lumière s-a născut la 19 octombrie 1862 și a murit la 10 aprilie 1954. Louis Lumière s-a născut la 5 octombrie 1864 și a murit la 6 iunie 1948. Cei doi sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului aparat de proiecție cinematografică.

• 1908: Cutremurul din Messina din anul 1908.

La data de 28 decembrie 1908, un puternic cutremur cu o magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter a avut loc în apropiere de orașul Messina, cel de-al treilea oraș ca mărime din Sicilia, Italia. Orașul Messina a fost distrus aproape în întregime de acest cutremur ce a avut o durată de peste 50 de secunde și a dus la moartea a peste 75.000 de oameni numai în această zonă. Pe partea continentală a Italiei dincolo de Strâmtoarea Messina, cutremurul a ajuns până în zona Cosenza, făcând una cu pământul oraşele Terranova şi Reggio di Calabria, precum şi nenumărate sate aflate pe coasta Mării Tireniene.  În insula Sicilia, cutremurul a produs pagube uriaşe până departe în sud în oraşele Paterne, Vittoria şi Catania,făcând ca numărul total al persoanelor care și-au pierdut viaţa în acest cutremur să fie de peste 120.000. de oameni. Acest cutremur a fost considerat unul dintre cele mai distrugătoare din istorie, replicile sale simțindu-se constant vreme de 5 ani.

Să aveți o zi frumoasă!

7 Ianuarie

Este cea de-a 7-a zi a anului. 

Au mai rămas 358 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 51 m și apune la 16 h 53 m.

Citatul zilei

” Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.” (Mircea Sântimbreanu)

Crăciunul pe stil vechi

Crăciunul pe 7 ianuarie este sărbătorit de Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucraineană şi calendariştii vechi greci care continuă să se folosească de calendarul iulian pentru datele fixe.

Tradiţii şi obiceiuri în ziua Crăciunului pe stil vechi

Potrivit vechiului calendar iulian, sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos, stabilită pe 7 ianuarie, este prefaţată de seară de Ajun, când copiii şi tinerii îmbrăcaţi în costume tradiţionale, având colaci legaţi cu ştergare înflorate, colindă pe la casele rudelor şi prietenilor, în cete, pentru a aduce vestea cea bună a Naşterii Pruncului Sfânt.

După ce colindătorii se întorc la casele lor, familiile tradiţionale se reunesc la o masă de post, denumită ”Cina Sfântă”, după răsăritul primei stele pe cer, semnificaţie a astrului ce i-a călăuzit pe magi către locul Naşterii Mântuitorului.

Pe masa din Ajunul Crăciunului, ortodocşii de stil vechi pun aceleaşi bunătăţi de post specifice Sărbătorilor. Moldovenii, ardelenii sau minorităţile de ruşi lipoveni, bulgari, ucraineni sau sârbi pregătesc câte 12 feluri de mâncare, în numele apostolilor. Compotul de prune afumate, grâul fiert cu nucă sau sarmalele de post cu hribi, pipinci (ciuperci) cu usturoi sunt mâncărurile care anunţă, în noaptea Naşterii Domnului, o mare Sărbătoare.

Masa de Crăciun a ruşilor lipoveni include bucate specifice cum ar fi haladet (o piftie specială, care se serveşte cu hrean), lapşa (tăiţei fierţi în supă de pasăre), sărmăluţe în foi de viţă-de-vie sau varză. Nu lipseşte peştele, care se regăseşte preparat în ciorbă de perişoare sau chifteluţe. La deşert se servesc cozonac cu nucă, colţunaşi cu brânză (vareniki) şi alte specialităţi ruseşti. Imediat după masă încep să apară şi colindătorii, care cântă în casă, în faţa icoanei. Singurul colind este o cântare bisericească, ”Hristos Rajdaetsea”. Colindul începe de la preotul satului şi continuă la restul gospodăriilor.

Pentru ucrainenii din Maramureş, sărbătorirea Naşterii Mântuitorului se face potrivit obiceiurilor moştenite de generaţii. În Ajunul Crăciunului se mănâncă de post, dar tradiţia cere ca pe masă să fie aşezate nouă feluri de mâncare, ce simbolizează bogăţia de peste an. Cea mai importantă mâncare este ”hrebleanca”, o mâncare făcută din ciuperci gătite cu zeamă de varză. De asemenea, nu poate lipsi de pe masă grâul fiert, simbol al roadelor bogate, sau peştele. Un obicei aparte este acela că picioarele mesei sunt legate cu un lanţ iar acesta rămâne aşa până la Bobotează, pentru ca binele să rămână în casă.

În seara de Ajun, după apusul soarelui şi până înainte de miezul nopţii, sunt aşteptaţi copiii la colindat. La ora 12 noaptea se merge la biserică, la snocne, cum se numeşte slujba de la miezul nopţii. După slujbă, în biserică se colindă iar din repertoriu nu lipseşte cea mai veche şi mai lungă colindă, care conţine 17 strofe. În dimineaţa de Crăciun, toată lumea merge din nou la biserică, unde un grup de tineri vine cu Viflaimul.

Sârbii, pe lângă bucatele speciale pe care le pregătesc cu acest prilej, aprind la miezul nopţii de ajun banjakul (o creangă de stejar), pentru că arzând, acesta aduce în viaţa lor bunăstare, fericire şi noroc. Până la miezul nopţii se mănâncă doar mâncăruri de post iar sub feţele de masă se pun, conform tradiţiei, bani şi fân, acestea urmând să fie scoase doar la Bobotează (19 ianuarie). Atunci fânul va fi dat animalelor din gospodărie.

Crăciunul pe stil vechi îl sărbătoresc şi românii care fac parte din Biserică Ortodoxă de Stil Vechi, stilistă, cum este denumită popular (nerecunoscută canonic de nici o biserică ortodoxă). Pentru aceştia, sărbătoarea Naşterii Domnului se face potrivit cu tradiţiile locului, cea mai mare parte dintre ei aflându-se în Moldova.

Naşterea Mântuitorului este sărbătorită şi de basarabeni, tot pe 7 ianuarie. Cele două mitropolii care activează pe teritoriul Republicii Moldova (Mitropolia Basarabiei, ce aparţine canonic de Patriarhia Română, şi Mitropolia Moldovei, care aparţine Patriarhiei Ruse) sunt pe stil vechi. În Basarabia există obiceiul ca Ajunul Crăciunului să fie aşteptat cu pâine. Gospodinele coc din aluat ”crăciunelul”, un colac mic în forma cifrei opt, dar şi ”ajunelul”, care nu completează optul, adică doar vesteşte apropierea ajunului Naşterii Domnului. Aceşti doi colaci se agaţă, împreună cu flori de busuioc, la icoană şi se ţin până la Sf. Gheorghe, când se scot şi se dau la animale, ca să la păzească de rele.

În ziua de Crăciun, fiecare creştin ortodox de rit vechi merge la biserică, la Liturghie, apoi, la prânz familiile se reunesc la masa tradiţională, cu preparate din purcel de lapte fript la jar, sarmale, peşte, ciorbe şi borşuri, zacuscă, totul stropit din abundenţă cu vin rubiniu şi votcă.

La mulți ani, Ion, Ioana, Ioan, Ionuț, Oana, Ionică, Ioanichie, Onu Ionel, Ionela, Nelu, Nela, Ianoș, Janina, Gianina, Nică, Onică, Ioniță!

Sfântul Ioan Botezătorul

În fiecare an, pe data de 7 ianuarie prăznuim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini. Fiul Elisabetei și al preotului Zaharia este cunoscut sub denumirea de "Inaintemergătorul", pentru că a anunțat venirea lui Hristos. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar soția lui era din neamul lui Aaron și erau rude cu Sfinții Părinți Ioachim și Ana. În timp ce Zaharia slujea la templu în Ierusalim, i-a vestit Arhanghelul Gavriil că Elisabeta va naște un fiu la bătrânețe și se va chema Ioan. Pentru că Zaharia s-a îndoit de această veste, a rămas mut până ce Elisabeta a născut. Prorocul Maleahi îl vestește ca fiind "Îngerul Domnului" care avea să-I pregătească calea. El este ultimul din prorocii Vechiului Testament, care face legătura cu Noul Testament. Și-a început activitatea în anul 26 d.Hr. ( primul an al guvernării lui Pilat din Pont).

"Sfântul Ioan este ultimul şi cel mai de seamă prooroc al Vechiului Testament, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului Iisus Hristos. Sfâtul Ioan Botezătorul este o personalitate de excepţie, gata de jertfă, suflet nobil cu o ţinută morală vrednică de admiraţie, necruţător cu cei păcătoşi , chiar şi cu regele din acea vreme Irod Antipa, care trăia în desfrâu cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg.

De la această critică i s-a tras şi sfârşitul tragic. Pentru personalitatea sa bine conturată, pentru virtuţile alese dumnezeieşti, Biserica i-a rânduit mai multe zile de pomenire , cele mai importante fiind: pe 7 ianuarie, când se prăznuieşte Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului ( în sobor Sfântul este sărbătorit de oameni împreună cu îngerii); pe 24 iunie- ziua Naşterii sale (Sânzienele, în tradiţia populară) şi pe 29 august- decapitarea Sa (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul)”, precizează părintele Valentin Fotescu, Doctor în Teologie, preot la Biserica Sfânta Vineri din Bucureşti (Bulevardul Nicolae Titulescu)".

Tradiţii pentru spor şi sănătate
În ziua marelui praznic închinat Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la sate şi la oraşe, de secole, se păstrează unele tradiţii:

La biserică se sfinţesc bucate şi vin alb
La slujba închinată praznicului, gospodinele aduc la biserică mai multe bucate pregătite în acea gospodărie: pâinici, colaci cu stafide şi unşi cu miere, cozonaci, brânză şi ouă. De asemenea, se sfinţeşte vinul care se bea la masă, de obicei doar vin alb. Se împart pachete cu mâncare şi vin alb, în primul rând săracilor şi persoanele care poartă numele de Ioan.

Nu se bea vin roşu
În această zi, nu se bea vin roşu care aminteşte de martirajul Sfântului Prooroc Ioan.

Pomeniri pentru rudele care au murit în condiţii suspecte
În familiile în care au murit rude în condiţii suspecte, se fac pomeniri la biserică: se citeşte pomelnicul cu numele decedaţilor şi se dau de pomană pachete cu bucate preferate de cei plecaţi în eternitate în mod neaşteptat.

O tradiţie respectată de-a lungul timpului "Cumetria femeilor"
La sărbătoarea tradiţională numită „Cumetria femeilor” participă tinerele neveste. În multe zone din ţară, acestea se întâlnesc cu nevestele căsătorite de mai multă vreme. Acestea le împărtăşesc tinerelor „surate” din experienţa lor de familie, pentru a avea o căsnicie fericită şi prosperă. Finalul întâlnirii se încheie cu o petrecere la care participă purtătoarele numelui de Ioana; dar la petrecere nu se consumă băuturi alcoolice.

Totodată, femeile care poartă numele de Ioana pregătesc şi împart prietenilor de familie, covrigi cu ou, o delicatesă specifică în Câmpulung Muscel, după care se bea teiată, o băutură pregătită din flori de tei, dovedită a fi un tonic pentru trup şi suflet.

Casa se stropeşte cu Agheasma mare
Din această zi, timp de trei zile, casa se stropeşte cu aghesmă mare, exceptând baia. Totodată, candela va arde în tot acest interval, pentru ca în acea familie să se ia doar decizii înţelepte, chibzuite şi discuţiile să nu degenereze în tensiuni şi în gesturi necugetate.

În casele credincioşilor, să domine veselia
În ziua Soborului Sfântului Ioan, oamenii trebuie să fie veseli; în căminele în care membrii familiei nu se bucură în ziua praznicului, va domina tristeţea până la sfârşitul anului.

Tradiţia “Udatul ionilor”
În Transilvania şi în Bucovina există tradiţia numită "Udatul Ionilor". În Bucovina, la poarta casei sărbătoritului se pune un brad frumos împodobit. În acelaşi timp, sărbătoritul trebuie să dea o petrecere cu lăutari. În Transilvania, cei care poartă numele de Ion sunt purtaţi cu mare alai prin sat, până la râu, unde sunt botezaţi, adică purificaţi, prin stropire cu apă.

Ocrotitorul pruncilor
În unele regiuni, Sfântul Ion este numit “ocrotitorul pruncilor”, deoarece acesta îi apără pe copii de rele şi are grijă ca aceştia să nu moară nebotezaţi.

La "Masa moaşei"

În ziua acestui praznic, pe 7 ianuarie, mai ales în mediul rural, există obiceiul de a se organiza o "masă a moaşei" satului. Aceasta colindă pe la "nepoate", la mamele care au fost ajutate să nască, şi sunt invitate la petrecere. Fiecare femeie aduce moaşei câte un plocon, iar moaşa rupe dintr-un colac pregătit special pentru sărbătoarea respectivă şi împarte câte o bucată fiecărei femei. În funcţie de formă şi de mărime, bucata primită prevesteşte dacă femeia care primeşte bucata de colac va mai avea sau nu copii, dacă va avea fete sau băieţi.

Este o sărbătoare marcată cu o cruce roșie în calendarul ortodox, astfel că, asemenea tuturor sărbătorilor mari, de Sfântul Ioan nu se spală, nu se lucrează, nu se face curat. Mai mult, se spune că pe 7 ianuarie e bine să… petreci. Cine nu se bucura în această zi va fi trist tot anul!

Totuși, la petrecere  nu se bea vin roșu – acesta amintește de martirajul Sfântului Prooroc Ioan, care a murit în numele credinței sale. Se bea vin alb, sfințit întâi la biserică.

Nu e bine să eviți petrecerea pentru că, prin această sărbătoare, se spune că Dumnezeu ferește gospodăriile de foc și de fiare sălbatice.

In ziua Sfântului Ioan nu se stinge candela! se spune că arde în această perioadă pentru a aduce bunăstare în familie, iar membrii să ia doar decizii înțelepte.

Despre numele Ion 

Se poate afirma ca Ion a fost si este inca cel mai popular nume de persoana nu numai la romani, ci la toate popoarele europene (in formele specifice fiecarei limbi). Forma romaneasca Ion reproduce un vechi nume pers. ebraic "Johanan", incadrat in bogata familie a teoioricelor frazeologice. Acesta este format din "Jo", abreviere normala si curenta pentru "Jahve" si verbul "hartan" ce inseamna "a face favoare, a avea mila".

Românescul Ioan sau Ion provine din numele evreiesc Johanan sau Yochana (scrierea este diferită în funcţie de traducere). Numele înseamnă "Prin graţia Domnului", fiind la origine o incantaţie care alăturează cuvintele "Jo" - abrevierea lui "Jahve" (Dumnezeu), "ilie" şi "hanan", adică "a face o favoare", "a se milostivi".

Incantaţia era folosită la naşterea copiilor, fiind un mod de a mulţumi lui Dumnezeu pentru favoarea făcută.

Odată cu răspândirea creştinismului, numele Johanan, purtat de mai multe figuri religioase importante, în special Ioan Botezătorul, a devenit popular şi în Occident.

Tradus mai întâi în greacă, apoi în latină şi latina vulgară, Johanan a devenit Iohannes sau Ioannes, suferind apoi modificări în funcţie de fiecare limbă.

În română, numele de Ioan apare atestat documentar pentru prima dată în jurul anului 1200, însă cel mai probabil era folosit cu mult înainte de această perioadă.

Ioan este un nume comun şi în Ţara Galilor, unde este scris şi rostit la fel ca în româneşte.

Dincolo de originea ebraică, numele Ion are o conotație religioasă puternic înrădăcinată în cultura românească. Calendarele creștine celebrează peste 70 de Sfinți cu acest nume, însă românii îl celebrează doar pe Sfântul Ioan Botezătorul, sărbătorit anual pe data de 7 ianuarie.

În mitologia greacă, Ion a fost fiul, de o legendară înflăcărare şi impetuozitate, al lui Apollo şi al Creusei, şi a domnit peste pămînturile care i-au păstrat numele: Ionia şi, de la acestea, Insulele Ionice şi Marea Ionică, în vestul Greciei.

În Bucovina, se spune că de Sînt-Ion se "botează gerul", adică începe să se moaie, şi vremea se îmbună. Tot în acea zonă, se socoteşte că Sf. Ioan Botezătorul este patronul pruncilor, care-i păzeşte de nenorociri.

În Ardeal, se zice că dac-a venit Sîn-Nicoară pe cal alb, pleacă Sînt-Ion pe cal negru, adică se "înfrînge" iarna, se duce.!

În Muntenia, era datina de a se boteza de Sînt-Ion, cu agheazmă, şi viile, grădinile, vitele şi ogoarele. Tot aici, Sfîntul Ion se serbează mai mult de către femei, fără bărbaţi, fiindcă aceasta ar fi ziua, când: "cînd femeia e tot aşa de mare ca şi bărbatul".

 O legendă care circulă în toate provinciile româneşti şi care s-a transformat şi în colindă, spune că Sînt-Ion a fost blestemat de maică-sa să se prefacă în fiară de pădure. El s-a transformat în pui de căprioară şi trăit astfel 9 ani şi 9 zile. Apoi, s-a făcut din nou om, a înălţat o mînăstire şi abia după aceea l-a botezat pe Isus Cristos, zice legenda noastră.

În Muntenia, există "iordănitorii", un fel de colindători de Sf. Ioan, care-şi încep umbletul încă din seara de Bobotează. Merg prin case, cîntă Iordanul (ceea ce cântă şi preotul în ajunul Bobotezei) şi "iordănesc", adică stropesc pe membrii familiei cu apă sfinţită şi apoi îi ridică în sus de trei ori. (Prin unele părţi, acest obicei se mai numeşte şi "vălărit") !

Pe Ioni sau pe Ioane, dacă-i prind "iordănitorii", îi duc pe sus la gîrlă sau la fîntînă ca să-i "scalde"; în cazuri mai bune, Ion sau Ioana scapă doar cu cîteva găleţi de apă turnate în cap. Numai dacă-i cinstesc foarte-foarte bine pe iordănitori reuşesc să rămînă neiordăniţi.

Cumetria femeilor/Tontoroiul femeilor/Ziua Babelor, deşi mai puţin cunoscut, este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din spaţiul folcloric ramânesc. Este legat de noaptea dintre Boboteaza şi Sfântul Ioan, adică dintre 6 şi 7 ianuarie, când nevestele tinere se strâng pe la casele femeilor căsătorite mai demult sau chiar la crâşma din sat şi petrec, obligatoriu în absenţa bărbaţilor, până târziu, pentru a marca integrarea lor în această comunitate (a femeilor măritate). Se consideră că ziua de Sfântul Ioan este cea în care “femeia este la fel de mare sau chiar mai mare decât bărbatul”, deoarece ea da naştere pruncilor, iar Sfântul Ioan este şi patronul acestora.

Grupurile de femei sunt formate din 7-30 de persoane, fiecare trebuie să aducă de acasă mâncare, băutura fiind procurata din colindat, pe la casele oamenilor, sau din cumpărat. Colindatul nevestelor tinere, cu această ocazie, este similar cu cel al iordănitorilor, cu diferenţa că stropitul (cu un buchetel de busuioc) se face nu cu apă sfinţită, ci cu apă obişnuită, din fântână sau din rău, parodiindu-se umblatul preotului cu botezul, fapt interzis de biserică, dar păstrat, sute de ani, cu perseverenţă.

Uneori, femeile mergeau din casă în casă cu o căldare plină cu apă, stropind oamenii cu busuioc, parodiind astfel umblatul preotului cu botezul, lucru strict interzis de biserică, dar practicat cu perseverenţă sute de ani. Toate femeile erau obligate să vină la petrecere cu mâncare, băutura urmând a fi cumpărată; de băutură se mai făcea rost şi de la cei întâlniţi pe drum, care, pentru a scăpa de udat şi de aruncatul în sus, promiteau orice.

În general, ziua Sfântului Ion se serba prin petrecere mare şi veselie. Se crede că cine nu se veseleşte în această zi va fi trist tot anul; mai ales cei care poartă numele Sfântului îşi invită rudele şi prietenii la petrecere, prin Banat spunându-se că astfel îl “sântuiesc pe Sânt Ion”. Din păcate, astăzi aceste petreceri degenerează în adevărate beţii şi orgii alimentare, aniversarea zilei onomastice nemaiavând aproape nimic sfânt. Familiile care au morţi cu numele Ion sau Ioana obişnuiesc să facă praznice, dând de pomană săracilor. În fine, se crede că botezând gerul, Sântion reuşeşte să mai înmoaie gerul; cei care pot e bine să se tăvălească prin zăpadă, fiind astfel feriţi de boli, în special de friguri.

Putem afirma că sărbătoarea Sântionului este într-o strânsă legătură cu cea a Bobotezei, cuprinzând arhaice rituri de purificare a spaţiului, oamenilor şi animalelor cu ajutorul apei. Veselia este cuvântul de ordine al acestei mari sărbători, ceea ce doresc şi eu mai ales celor numiţi Ioana şi Ion!

Specialiştii în folclor consideră acest obicei ca fiind derivat din Sărbătorile (precreştine) dedicate zeului grec Dionysos, cunoscute şi în cetăţile antice de la Pontul Euxin (Marea Neagră), împrejurare din care nu lipseau muzica, dansurile frenetice, degustarea de vinuri etc., pentru a marca începutul unui nou ciclu al naturii, odată cu apropierea primăverii. Cuvantul tontoroi (cu o nuanta usor peiorativa) reflecta starea de spirit specifica unei astfel de imprejurari, insemnand joc/dans cu miscari bruste, topaituri (din magh. tantorogni). Pe de alta parte, cumetrie face referire la ospatul de la botez (in cazul acesta, Boboteaza).

Cumetria/Tontoroiul femeilor este, astfel, o adevărată petrecere, cu mare veselie, femeile lăsând pe seama bărbaţilor toate îndatoririle gospodăreşti – îngrijitul copiilor, adăpatul animalelor, prepararea mâncării etc. Mai mult, niciun bărbat nu trebuie să protesteze sau să facă vreo observaţie, în această zi, chiar dacă ar rămâne flămând.

Derivate: Ioan, Ionuț, Oana, Ionică, Ioanichie, Onu Ionel, Ionela, Nelu, Nela, Ianoș, Janina, Gianina, Nică, Onică, Ioniță s.a. 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 7 ianuarie 1502: S-a nascut Grigore al XIII-lea, papă al Bisericii Catolice din anul 1572, până în 1585.

                    

Papa Grigore al XIII-lea, cunoscut și ca papa Gregor al XIII-lea, (n. 7 ianuarie 1502, Bologna — d. 10 aprilie 1585, Roma),

Unul din cele mai mari merite ale sale a fost actualizarea calendarului iulian in anul 1582. Actualul calendar îi poartă numele,calendar gregorian.

• 1610: Matematicianul și astronomul Italian Galileo Galilei a descoperit patru sateliți ai planetei Jupiter – Ganimede, Io, Europa și Callisto.

                                   

Pe 7 ianuarie 1610, Galileo Galilei, părintele științei moderne, așa cum l-a numit Albert Einstein, a observat prin telescopul său ”trei stele fixe, totalmente invizibile prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu aceasta. Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter. Galilei descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto. Tot el l-a descoperit și pe al patrulea, pe 13 ianuarie. Galilei a numit cei patru sateliți stele mediceene, în cinstea viitorului său patron  Cosimo II de’ Medici, Mare Duce al Toscanei, și în cinstea celor trei frați ai săi. Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliți galileeni, în cinstea lui Galileo.

Cei patru sateliți au fost descoperiți între 1609 și 1610, când Galileo a adus unele îmbunătățiri telescopului său, care i-au permis să observe corpurile cerești mai distinct decât a fost posibil înainte. Descoperirea lui Galileo a arătat importanța telescopului ca instrument pentru astronomi, dovedind că există obiecte în spațiu care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Mult mai important este faptul că descoperirea unor sateliți care nu orbitează în jurul planetei Pământ a fost o lovitură puternică împotriva teoriei geocentric a lui Ptolemeu, conform căreia toate corpurile cerești se învârtesc în jurul Pământului.

La început, Galileo și-a denumit descoperirea Cosmica Sidera („Stelele lui Cosimo”), dar denumirile au fost alese, în cele din urmă, de astronomul german Simon Marius. Marius a descoperit sateliții independent, în același timp ca și Galileo și le-a dat denumirile actuale (propuse de către Johannes Kepler) în lucrarea sa Mundus Jovialis, publicată în 1614.

• 1904: A fost anunțat semnalul marinăresc utilizat în caz de pericol, CQD ("seek you, danger"), efectiv începând cu 1 februarie, înlocuit, un an mai târziu la 1 Aprilie 1905, cu SOS. 

(SOS poate fi privit ca o abreviere a: "save our ship", "save our souls", sau "send out succour", dar in realitate nu este o abreviere, nici acronim).

La începutul secolului 20 în Anglia, apelul general pentru telegraful cu fir era numit "CQ". Acest termen a fost adoptat de către restul lumii şi a fost folosit mai târziu de către telegrafia fără fir. Nu era încă stabilit de către Congresul Internațional nici un cod de pimejdie universal, astfel încât în 1904 compania Marconi a sugerat utilizarea codului "CQD". 

Tema de semnale SOS a ajuns la Berlin la a doua Conferință radiotelegrafică şi grupul a stabilit codul de urgență universal "SOS". Conferința nu a specificat motivele pentru această denumire, dar codul era folosit înainte cu un an de conferință în Germania.

Codul a fost repede acceptat și din cauză că cele trei litere se scriu în codul Morse intr-o succesiune rapidă: trei puncte, trei liniuțe, trei puncte.

• 1926: S-a născut Mircea Sântimbreanu, scriitor de literatură pentru copii, publicist, scenarist și producator de film român.

Mircea Sântimbreanu, prozator, traducator, publicist și scenarist român, s-a născut pe 7 ianuarie 1926 la Băița, în județul Hunedoara.

 S-a remarcat și a fost îndrăgit ca scriitor de literatură pentru copii. Atras de lumea copilăriei și a școlii, Mircea Sântimbreanu a lăsat moștenire o operă vastă, destinată celor mici.

Cu și fără ghiozdan (1956), Lângă groapa cu furnici (1964), Recreația mare (1965), Extemporale și... alte lucrări scrise (1963) și Mama mamuților mahmuri (1980) sunt doar câteva titluri celebre ce fac parte din opera acestuia. Director al Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu a promovat mulți scriitori prin publicarea lucrărilor lor.

În literatură, Sântimbreanu a debutat în anul 1956 cu volumul de proză Cu și fără ghiozdan, tradus ulterior în limbile maghiară, sârbă și germană. Au urmat și alte scrieri, unele dintre ele fiind distinse cu premii importante. Pentru Recreația mare a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București iar pentru Mama mamutilor mahmuri, Premiul Uniunii Scriitorilor.

Pentru întreaga sa activitate literară, scriitorul a fost declarat „Cetățean de onoare al municipiului Brad". 

Mircea Sântimbreanu s-a stins din viață pe 18 august 1999 la București.

•  1924:Compozitorul George Gershwin finaliza "Rapsodia albastră" la vârsta de 26 de ani. 

Îndrăgostit de pian, de muzica de jazz şi de cea clasică, interpet şi compozitor, devine rapid o stea pe firmamentul muzicii americane şi este recunoscut şi pe bătrânul continent.

Primul succes l-a avut în 1919, cu “I Was So Young, You Were So Beautiful”, melodie din comedia muzicală “Good Morning Judge”.

Renumit la New York, a cucerit apoi Londra, cu cântecul “Swanee”, cântat de celebrul Al Jolson. Avea 21 de ani. De-a lungul unei vieţi scurte, avea să moară acum 65 de ani, la numai 36 de ani, a compus o operă considerabilă: peste 700 de cântece, 10 comedii muzicale, coloane sonore originale pentru film, muzică clasică.

Creaţia lui George Gershwin, compozitorul fermecătoarei “Rhapsody in Blue”, pulsează de energia oraşului în care s-a născut. Vibraţia electrică a străzii newyorkeze pare să reamintească şi azi, la fiecare pas, ritmurile compoziţiilor sale. Agitaţia neîntreruptă, casele de cărămidă roţie şi săgeţile de oţel şi sticlă al zgărie-norilor, parfumul insinuant de castane coapte ce pluteşte uneori, vacarmul automibilelor, sirenele, dar mai ales agitaţia nebună din cluburi şi baruri, unduirea ca în dans a tinerilor de pe trotuar, sunetele trupelor de jazz revărsate din restaurante, par impregnate de muzica lui.

Alain Duault asemăna New York-ul cu Veneţia. “Şi, spunea el, aşa cum Veneţia şi-a găsit identitatea în Vivaldi, New York, oraşul trepidând de muzică, îi seamănă acelui tânăr fiu de emigranţi evrei care a ştiut să-l simtă, să-l respire, să-l înţeleagă şi să-l facă să pulseze: Gershwin”. Atăzi, o sală de spectacole, un parc şi un hotel din New York îi poartă numele.

Compune, într-o lună, “Rhapsody in Blue”, care este cântată, în 1924, la “Aeolian Hall”. Faimosul glissando de clarinet care deschide opera încântă întreaga sală, în care se aflau violoniştii Fritz Kreisler şi Jasha Heifetz, pianiştii Sergueï Rachmaninov şi Leopold Godowsky, cântăreţele Mary Garden et Amelita Galli-Curci… Toscanini, care a dirijat, afirma: “Gershwin este singurul compozitor american adevărat”. De atunci, “Simfonia albastră” se cântă în toată lumea.

 

George Gershwin - Rhapsody in Blue 

În 1933 se hotărăşte să compună o operă. Pleacă la Charleston, unde se desfăşoară acţiunea imaginată, pentru a asculta spirituals, pentru a merge în cafenelele rezervate negrilor. Întors la New York, crează o capodoperă “Porgy and Bess”. Premiera de la Boston, în 1935, este un triumf. La New York părerile sunt mai ponderate. Adevăratul succes va veni abia în 1942, la şase ani de la moartea lui. Dar, unele cântece, ca “Summertime” au devenit foarte populare, iar partiturile lor s-au vândut ca pâinea caldă.

În anul următor i se descoperă o tumoră cerebrală. Este operat la Los Angeles, dar la 11 iulie 1936, se stinge din viaţă.

• 1927: Primul telefon internațional - de la New York la  Londra.

Prima convorbire telefonică transatlantică (de la New York la Londra) a avut loc între un redactor al cotidianului Daily Mail (situat pe Fleet Street din Londra) și un corespondent al ziarului, aflat la New York.

Propagarea sunetului s-a realizat, în lipsa cablurilor telefonice, cu ajutorul unei stații de transmisie radio cu unde scurte, aparținând serviciului poștal (British Post Ofice). Conversația a durat trei minute și a costat 15 lire sterline (corespondentul a 75 de dolari).

• 1990: Turnul din Pisa este închis pentru siguranță pentru vizitatori, înclinarea devenind prea periculoasă.

 Lucrările de renovare vor dura până la 15 decembrie 2001.

Turnul înclinat din Pisa (în italiană Torre pendente di Pisa) este cea mai faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia.

Turnul a fost planificat ca o campanilă pentru Domul din Pisa. După doisprezece ani de la punerea pietrei de temelie, la 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, datorită proastei calități a solului, constituit din noroi argilos și nisip, turnul începea să se încline în direcția sud-est. Timp de o sută de ani construcția a fost stopată. Următoarele patru etaje au fost construite oblic, pentru a compensa partea înclinată. După aceea, construcția a trebuit să fie întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat.

Datorită importanței sale pentru industria turismului din Pisa, guvernul italian s-a implicat serios în ultima consolidare care a început în anul 1990. În decembrie 2001 turnul a fost declarat stabil și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului.

Să aveți o zi frumoasă!