19 august

Este a 231-a zi a anului.
Au mai rămas 134 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 23 m și apune la 20 h 15 m. 

Citatul zilei

“Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.” (George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor roman )

Ziua Mondială a Fotografiei

La 19 august celebrăm Ziua mondială a fotografiei inițiată, în anul 2009, de către australianul Korske Ara, un tânăr pasionat de fotografie. De cele mai multe ori, nu realizăm cât de puternic este impactul imaginilor pe care le poate surprinde fotografia.

Ziua mondială a fotografiei este o celebrare a capacităţii de comunicare prin fotografie. Într-o lume în care milioane de imagini sunt încărcate în fiecare minut pe internet, această zi a determinat mii de oameni să contribuie cu o fotografie la atingerea unui scop simplu: "să împartă lumea lor cu lumea întreagă". Fie că este vorba despre un peisaj, portret sau despre surprinderea unei acţiuni, a unui aspect din viaţa de zi cu zi, fotografia este mai mult decât o imagine, este o poveste, care poate schimba în bine lumea în care trăim.
Cea mai veche fotografie care a supravieţuit timpului datează din 1826 sau 1827, potrivit site-ului www.timeanddate.com. A fost făcută de inventatorul francez Joseph Nicéphore Niépce. Fotografia este o vedere a proprietăţii lui Niépce, în Burgundia (Franţa), cunoscută sub numele de ''View from the Window at Le Gras'', realizată printr-un proces numit "heliografie".

Această zi evidenţiază descoperirea de către Louis Jacques Mande Daguerre (1787- 1851) şi Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) a procedeului de realizare a fotografiei prin ''daghereotipie''. Louis Daguerre împreună cu Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid, au perfecţionat sistemul, punând la punct procedeul amintit.
 

Primul film fotografic de 35 mm, disponibil comercial, a fost realizat în urmă cu 90 de ani, aparatul de fotografiat digital a devenit popular în urmă cu doar 20 de ani iar în urmă cu 15 ani, telefoanele cu cameră foto nu existau, se menționează pe pagina dedicată zilei, www.worldphotoday.org. Evoluția fotografiei ne permite, astăzi, să adunăm amintiri de pe tot globul în doar câteva secunde. Fotografia este o invenție care a revoluționat modul în care vedem lumea. Putem vizita locuri fără a ne părăsim locuința. Putem împărtăși cu prietenii, dintr-un alt oraș, un gând, o bucurie, o aventură și ne putem privi nepoții, care cresc la mii de kilometri distanță.

De la lansarea sa, ziua dedicată fotografiei continuă să fie sărbătorită, în fiecare an, de tot mai multe comunități transformându-se într-un eveniment global, la care participă fotografi din întreaga lume. Site-ul zilei vine în întâmpinarea celor care doresc să marcheze această zi sugerând organizarea de reuniuni în care cei cu experiență în această artă să ofere celor mai puțin cunoscători tehnicile noi de realizare a fotografiilor, dar și excursii și plimbări pentru a realiza cât mai multe fotografi.

Această zi marchează inventarea de către Louis Jacques Mande Daguerre (1787—1851) și Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) a procedeului de realizare fotografiei prin ''daghereotipie''. Louis Daguerre împreună cu Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid, au perfecționat sistemul, punând la punct procedeul amintit. Înaintea perfectării acestui procedeu, în 1826, Nicéphore Niépce a captat o fotografie cunoscută sub numele de ''View from the Window at Le Gras'' printr-un proces numit "heliografie", considerată cea mai veche fotografie din lume.

După moartea lui Niépce, Daguerre continuă experimentele împreună cu fiul acestuia, Isidore. O fotografie realizată de inventator în 1837 prin ''daghereotipie'', a reprezentat un colț din atelierul său.

La 9 ianuarie 1839, invenția a fost prezentată Academiei Franceze de Științe și Louis Daguerre a obținut brevetul. Câteva luni mai târziu, pe 19 august 1839, guvernul francez a cumpărat brevetul și a anunțat invenția ca fiind un cadou.

Procedeul ''daghereotipiei'' a fost folosit după aproximativ 11 ani, în numeroase studiouri din New York, marcând începutul erei moderne în fotografie. De-a lungul anilor, tot mai mulți oameni au sprijinit și au încurajat organizarea unei manifestări având în prim-plan fotografia.

Cu mult timp înainte ca lumea să se poată poza cu telefoanele mobile sau să posteze pe internet, oamenii îşi făceau poze cu prietenii doar pentru amuzamentul lor. Aşa au făcut şi 5 domni în 1920 în New York.

Şi chiar dacă nu aveau Facebook bărbaţii, fotografi de meserie, s-au etichetat şi ei în poză: Unchiul Joe Byron, Pirie MacDonald, colonelul Marceau, Pop Core, și Ben Falk. Singura problemă este dimensiunea aparatului. Ca să poată realiza fotografia a fost nevoie ca doi dintre ei să ţină aparatul.

Daghereotipia, tehnica ce a marcat începutul erei moderne în fotografie, a fost inventată de către Louis Jacques Mande Daguerre (1787—1851) și Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833).

În 1826, Nicéphore Niépce a captat o fotografie cunoscută sub numele de ''View from the Window at Le Gras'' printr-un proces numit "heliografie", considerată cea mai veche fotografie.

România are o zi oficiala dedicata fotografiei si anume 11 ianuarie, ziua de nastere a lui Carol Popp de Szathmary, unul dintre primii fotografi ai României.

Ziua Mondiala pentru Asistență Umanitara (WHD)

La 19 august, începând din 2009, este marcată Ziua mondială pentru asistenţă umanitară, stabilită de către Adunarea Generală a ONU în decembrie 2008.
Această zi are o dublă semnificaţie: de a evidenţia eforturile celor care îşi riscă în mod dezinteresat viaţa şi sănătatea pentru a-şi ajuta semenii aflaţi în situaţii extreme, precum şi de a atrage atenţia asupra faptului că milioane de oameni au nevoie de asistenţă umanitară.
Data de 19 august nu a fost aleasă întâmplător, în 2003 aceasta fiind ziua în care înaltul comisar al ONU pentru Drepturile Omului şi reprezentantul special al Secretarului General în Irak, Sergio Vieira de Mello, şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni umanitare în Irak, alături de alţi 21 de asistenţi umanitari. Peste 100 de asistenţi umanitari au fost răniţi.

Reprezinta o celebrare a muncitorilor in domeniul umanitar de pe tot globul. Ii onoreaza pe toti aceia ce si-au pierdut viata incercand sa-si ajute semenii, lucrand in domeniul umanitar cat si pe cei care inca lucreaza asigurand asistenta populatiilor afectate de dezastre.Asigurarea asistentei de urgenta poate fi o slujba foarte periculoasa si este intotdeauna efectuata in circumstante presante si riscante.

WHD(world humanitarian day) a fost creata de adunarea generala a ONU in 2008 in memoria trimisului special al natiunilor unite in Iraq, Sergio Vieira de Mello si a altor 21 de oameni ucisi intr-u atentat terorist asupra resedintei ONU din Baghdad, in 2003.

Data de 19 august coincide cu bombardamentele asupra ''Canal Hotel'' din Bagdad, în 2003, în care au murit 22 de persoane. Printre decedați a fost și Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului și Reprezentantul Special al Secretarului General în Irak, Sergio Vieira de Mello.

Născut la 15 martie 1948, diplomatul brazilian Sergio Vieira de Mello a lucrat în cadrul ONU timp de 34 de ani. S-a dedicat programelor umanitare promovate de ONU, în special celor pentru salvarea victimelor civile ale conflictelor armate. Considerat un candidat serios pentru funcția de secretar-general al ONU, Sergio Vieira de Mello a fost decorat, post-mortem, cu Premiul ONU pentru activitate în domeniul drepturilor omului.

În anul 2006, familia sa și un grup de prieteni apropiați au pus bazele Fundației Sergio Vieira de Mello. Scopul fundației este să încurajeze dialogul acolo unde se prefigurează ori există deja un conflict armat, să atragă noi actori pe scena activităților umanitare și să onoreze memoria celor care și-au pierdut viața în timpul misiunilor umanitare.

În prezent, peste 130 de milioane de oameni au nevoie de ajutor umanitar în cele mai diverse zone ale Pământului

WHD este menita sa atraga atentia asupra cererii de asistenta umanitara, pe tot globul cat si asupra importantei cooperarii la nivel international in domeniul umanitar.

Coalitia Umanitara cu mecanismul sau de legatura, este un bun exemplu al unor agentii ce conlucreaza in a aduna resurse si in a construi strategii de raspuns rapid in cazul unei crize umanitare.Ajutorul umanitar este bazat pe anumite principii fondatoare incluzand umanitatea, impartialitatea, neutralitatea si independenta.Lucratorii umanitari isi doresc sa asigure asistenta in salvarea vietilor omenesti si sa ajute comunitatile afectate de dezastre indiferent de locatie si fara nici un fel de discriminari bazate pe nationalitate, grup social, religie,sex, rasa sau orice alt factor.

Cei mai multi muncitori in domeniul umanitar provin din tarile unde isi desfasoara activitatea.De fapt, oamenii afectati de anumite dezastre sunt de multe ori printre primii care isi ajuta propria comunitate si primii care raspund in sens umanitar.

Ziua Umanitara Internationala este asadar un prilej de a celebra spiritul care inspira munca umanitara la nivel global.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1316: Regele Ungariei, Carol Robert d’Anjou acordă Clujul statutul de oraș și-l scoate din posesiunea Episcopiei Catolice de Alba Iulia.

Povestea oraşului Cluj, devenit, la 19 august 1316, primul oraş liber de pe teritoriul României de astăzi, este povestea luptei pentru libertate a unui oraş medieval european. Eliberându-se, în urmă cu 698 de ani, de sub stăpânirea episcopiei Transilvaniei, cetăţenii de atunci ai Clujului au reuşit să înscrie evoluţia acestui oraş pe o traiectorie istorică de excepţie. În preajma anului 1260, Ştefan (István) al V-lea, ducele Transilvaniei şi moştenitorul tronului Ungariei, a adus la Cluj un grup de colonişti germani (hospites), pe care i-a aşezat în zona care poartă, astăzi, numele de „Cetatea Veche” (Ovár). Coloniştii germani au fost înzestraţi cu libertăţi şi privilegii care urmăreau să refacă cetatea distrusă de marea invazie tătară din 1241-1242 şi să transforme Clujul într-o aşezare urbană importantă. Printre acestea, şi dreptul de a împrejmui localitatea cu ziduri şi turnuri de apărare, ale căror fragmente se păstrează în curţile de pe str. Regele Ferdinand, Sextil Puşcariu şi Virgil Fulicea, sau în curtea Colegiului Naţional „George Bariţiu”. Turnul din colţul sud-estic al „Cetăţii Vechi” a supravieţuit şi el, parţial, până astăzi, fiind încorporat în secolul al XVIII-lea în clădirea închisorii de atunci a oraşului (astăzi Muzeul de Speologie). Accesul în „Cetatea Veche” se făcea prin două porţi, una fiind situată la mijlocul actualei străzi Matei Corvin (acolo unde aceasta se îngustează, lângă restaurantul cu acelaşi nume) iar cealaltă („Poarta Apei”) pe latura nordică a zidului de incintă, înspre Canalul Morii. Întreagă această incintă fortificată avea suprafaţa de 7 ha, piaţa centrală a vechiului oraş fiind actuala Piaţă a Muzeului. Privilegiile primite de coloniştii germani au fost însă pierdute în 1275, moment în care Clujul a fost luat, în mod abuziv, în stăpânirea episcopiei Transilvaniei. Cum s-au întâmplat lucrurile? În 1272, la moartea neaşteptată a regelui Ştefan al V-lea, regatul Ungariei a fost cuprins de un îndelungat război civil (1272-1282), rămas în istorie sub denumirea de „vremea tulburărilor”. Partidele aristocratice din Ungaria se confruntau între ele pentru a obţine controlul asupra puterii politice, săvârşind numeroase crime, deposedări şi abuzuri. În 1274-1277, puterea a fost cucerită de Matei (Máté) Csák, voievodul Transilvaniei, împreună cu rudele şi apropiaţii acestuia, printre care se număra şi episcopul Transilvaniei, Petru Monoszló (1270-1307). În 1275, episcopul Transilvaniei s-a prezentat în faţa demnitarilor curţii regale (care erau, cu toţii, apropiaţii şi complicii săi), pretinzând că fostul rege Ştefan, în ultimele clipe ale vieţii sale, i-ar fi acordat verbal, pentru mântuirea sufletului său, stăpânirea asupra oraşului Cluj. După foarte puţin timp, regele ar fi încetat din viaţă, fără să mai reuşească însă să consemneze în scris această donaţie. În mod evident, episcopul nu a putut aduce nici măcar un martor în sprijinul afirmaţiei sale. Merită, de asemenea, să amintim aici şi faptul că, înainte de a deveni episcop, Petru Monoszló fusese chiar şeful cancelariei regelui Ştefan (1266-1270). Prin urmare, dacă regele Ştefan i-ar fi făcut, cu adevărat, o asemenea donaţie verbală în 1272, Petru ar fi avut toate cunoştinţele şi mijloacele pentru a o consemna imediat în scris şi a o sigila cu pecetea regală. În mod evident, această pretinsă donaţie a regelui Ştefan nu a fost făcută niciodată, iar actul din 1275 nu a fost decât o mistificare, realizată într-un context politic favorabil. Devenit posesiune episcopală, Clujul nu mai putea aspira la recunoaşterea statutului urban, acesta fiind rezervat localităţii de reşedinţă a episcopiei, Alba Iulia. Ca urmare, într-un mod destul de curios, în intervalul 1275-1316, Clujul este numit în documente villa Clusvar („vár” însemnând în limba maghiară „oraş” sau „cetate”, iar villa, în latină, având, în general, în documentele transilvănene, semnificaţia de „sat”). Acest abuz al episcopiei a fost primit cu ostilitate de comunitatea germană a oraşului. Locuitorii Clujului au reacţionat imediat, asociindu-se, în 1277, la marea răscoală a saşilor transilvăneni împotriva Csákilor şi a bisericii catolice a Transilvaniei. Au urmat alte patru decenii de rezistenţă îndârjită, în condiţiile în care abuzurile episcopiei erau mereu mai numeroase. În 1282, episcopul Petru a obţinut, din partea regelui Ladislau, scoaterea Clujului şi a celorlalte domenii episcopale de sub dreptul de judecată al autorităţilor laice ale Transilvaniei şi supunerea lor, în exclusivitate, judecăţii episcopale. În aceeaşi perioadă, episcopul a adus la Cluj locuitori care îi erau credincioşi, şi care vor intra, mai târziu, într-un îndelungat conflict cu germanii din localitate, care erau ostili episcopului. În 1307, Clujul a intrat, împreună cu celelalte domenii şi cetăţi episcopale, în stăpânirea puternicului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán. La 20 iulie 1313, regele Carol Robert reacorda însă „satul Cluj” (villa Kuluswar) episcopiei de Alba-Iulia, condusă acum de episcopul dominican Benedict. Eliberarea Clujului de sub stăpânirea episcopiei a avut loc în 1316, anul izbucnirii războiul civil dintre regele Carol Robert de Anjou şi nobilimea din Transilvania, susţinătoare a autonomiei acestei ţări sub conducerea fiilor fostului voievod Ladislau Kán. Motivele pentru care regele a răspuns cererilor clujenilor par să fi fost în primul rând strategice. Pentru a-şi deschide calea către centrul Transilvaniei, Carol Robert a transformat o arteră comercială pe atunci puţin importantă, cea de pe valea Crişului Repede, într-un adevărat drum strategic, protejat de cetatea regală de la Bologa, ridicată şi ea în această perioadă. Acest drum pătrundea în Transilvania până la Cluj, localitate pe care Carol Robert a transformat-o în cea mai importantă bază de operaţiuni a armatelor regale care luptau împotriva nobilimii rebele. Pentru a obţine sprijinul clujenilor, Carol Robert le-a acordat acestora, prin diploma regală din 19 august 1316, la cererea conducătorilor oraşului, comitele Tark şi parohul Benedict, libertăţile la care aceştia aspirau. 

Clujul a dobândit statutul de „oraş regal” (civitas regia), devenind astfel cel dintâi oraş de pe teritoriul României de astăzi, potrivit dreptului urban european. Diploma regală din 19 August 1316 reprezintă un adevărat act de naştere a oraşului medieval Cluj. Prin acest document, cetăţenilor localităţii le erau acordate drepturi care, în forma respectivă, nu mai fuseseră acordate până atunci nici unui alt oraş transilvănean. Clujenii au obţinut dreptul de a-şi alege ei înşişi judele şi parohul, de a judeca o mare parte a infracţiunilor săvârşite pe teritoriul oraşului, cu excepţia omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, incendierilor şi rănirilor, asupra cărora urmau să se pronunţe, împreună, judele oraşului şi judele regal, amenzile urmând să fie împărţite între rege (2/3) şi oraş (1/3); de a circula liber şi de a face comerţ în toată Transilvania, fără a plăti vamă pentru mărfurile lor. Autoritatea voievodului Transilvaniei asupra Clujului era, prin acest document, complet înlăturată, iar aceea a episcopului de Alba-Iulia era limitată la chestiunile ecleziastice. Clujenii aveau obligaţia de a plăti regelui un impozit anual, la sărbătoarea Sfântului Martin, şi de a trimite pentru oastea regală câte un ostaş bine echipat şi înarmat la fiecare 60 de gospodării. Acest privilegiu a schimbat pentru totdeauna destinul Clujului, reprezentând începutul unei ascensiuni continue şi durabile. În 19 august 1316, clujenii şi-au cucerit libertatea, înscriind istoria acestui oraş pe o traiectorie cu adevărat europeană.

• 1839: Guvernul francez a prezentat inventia, oferita “gratuita lumii intregi”, numita dagherotip, dupa artistul si fotograful francez Louis-Jacques-Mande Daguerre. 

Metoda de functionare a aparatului presupunea fixarea imaginilor pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. Aceasta l-a facut pe Daguerre sa ramana in istorie ca unul din parintii fotografiei.

Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d’Oise, d. 10 iulie 1851 la Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie. Era un artist plastic, mai precis întâi decorator de teatru, apoi pictor de decoruri. Execută decoruri remarcabile pentru Opera și sala Aladin din Paris. Însă devine foarte cunoscut cu ocazia unor spectacole de „Dioramă”, împreună cu Charles Marie Bouton (1822) inventatorul acestui sistem, care consta în prezentarea unor tablouri de mari dimensiuni (22 x 14 m în cazul lor), alcătuit din diferite planuri și care, sub aspectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realității. (Se pot realiza și prin proiecții ale unor imagini statice desenate sau fotografiate pe un suport translucid.)

În anul 1826 îl cunoaște pe Joseph Nicéphore Niépce, care se ocupa cu captarea imaginilor din exterior pe un suport solid, lucru care-i reușise. Împreună perfecționează sistemul, punând la punct procedeul care se va numi daghereotipie. Folosește ca agent sensibilizator iodul pus pe o placă de cupru, acoperit cu un strat de argint. Printr-o developare în vapori de mercur se obține o imagine negativă în relief (o matriță). Invenția este prezentată Academiei Franceze de Științe la 19 august 1839 și a obținut brevetul. Fotografia se răspândește rapid nu numai în Franța, ci în toată lumea.

• 1881: S-a născut George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia.

Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palatul regal, unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.

O dată instaurată dictatura comunistă, s-a exilat definitiv la Paris. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22-23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. S-a stins din viață la Paris în noaptea dintre 3 și 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.

Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

• 1883: S-a născut Coco Chanel, designer de modă francez, fondatoarea Casei Chanel (d. 1971)

Gabrielle Bonheur „Coco” Chanel (n. 19 august 1883 - d. 10 ianuarie 1971) este considerată una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului al XX-lea, alături de nume precum Paul Poiret, Christian Dior, Christian Lacroix, Guy Laroche, Nina Ricci sau Givenchy.

Publicația Time a considerat-o una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea.Sora creatoarei de modă era Maria Pop, una dintre cele mai renumite creatoare de modă alături de servitoarea sa scrofix.

Coco Chanel s-a născut într-o familie săracă. Tatăl ei, vânzător ambulant de țesături, se numea Albert Chanel, iar mama sa croitoreasă, Jeanne Devolle. După moartea mamei sale, Gabrielle Chanel a petrecut șase ani în orfelinatul bisericii catolice Abbaye d'Aubazine. Apoi frecventează doi ani la colegiul Notre-Dame - la Moulins - unde învață să coasă. Tatăl lor a fost constrâns să emigreze pentru a-și găsi un loc de muncă, care să îi permită să-și crească cei 6 copii.

La 18 ani apare în lumina reflectoarelor la cafeneaua "Moulins La Rotonde", în calitate de cântăreață. În aceeași perioadă își găsește un loc de muncă într-un magazin de stofe la Maison Grampayre. Dar continuă să cânte la Caffè Rotond unde admiratorii o vor numi Coco. Unii spun că numele ar veni de la melodiile pe care Chanel obișnuia să le cânte: "Qui a vu Coco?" și "Ko-Ko-Ri-Ko". La 25 de ani, în 1904, cunoaște un bărbat foarte influent care îi va schimba viața. Moștenitor dintr-o dinastie din industria textilă, baronul Étienne Balsan. Coco devine amanta recunoscută a lui Balsan și se mută la una din proprietățile baronului. Acolo Chanel începe din pasiune și pentru uz personal să creeze pălării care vor fi apreciate de aristrocația franceză și în curând va deveni o mică afacere. Face primii pași în lumea modei în calitate de creatoare de pălării în 1908, descoperind un talent special în a anticipa dorințele și gusturile femeilor din timpul său. În 1909, Chanel deschide un magazin la parterul apartamentelor lui Balsan în Paris. Proprietatea lui Balsan era locul de întâlnire al elitei pariziene care a devenit clientela stilistei de pălării. Cu ocazia aceasta l-a cunoscut și pe Arthur („Boy”) Capel, care a recunoscut în ea un bun afacerist și a ajutat-o să-și transfere activitatea în 21 Rue Cambon din Paris în 1910 când acolo deja era o croitorie. În 1913 Coco Chanel deschide un alt magazin la Deauville, iar în 1915 unul la Biarritz, în Franța. 

În 1921 se lansează pe piața parfumurilor convinsă că parfumurile pe bază de flori și mosc nu au viitor. Chimistul Ernest Beaux prepară o esență sintetică pe bază de aldehide și zahăr fermentat. Chimistul pregătește o gamă întreagă de parfumuri care este atent examinată de Chanel. Parfumurile apar în niște sticluțe numerotate de la 1 la 5 și de la 20 la 24. Stilista a ales două parfumuri, dar până la urmă a rămas numărul 5 căruia nu i-a schimbat numele. Numele "Chanel n°5" a fost un șoc în acea epocă în care parfumurile aveau nume imaginare și fantastice. Șocul mai mare a fost însă confecția sticlei, nonconformistă, o sticlă dreptunghiulară de cristal transparent. În scurt timp Chanel n°5 devine parfumul cel mai vândut în lume.

Coco Chanel a creat și alte parfumuri: Cuir de Russie, Gardenia și n° 22. A făcut și o colecție de accesorii pe care o completează în 1929, ce cuprinde pantofi, bijuterii, genți, eșarfe și curele. O importanță deosebită o au bijuteriile frapante care au rolul de a contrasta cu rochiile (îmbrăcămintea) minimalistă. Atelierul din Rue Cambon 21 devine o atracție irezistibilă pentru toate doamnele la modă.

În tot acest timp colaborează cu teatrul pentru care creează diverse costume. Cele mai amintite piese pentru care a creat costume sunt "Le train blue" de Darius Milhaud și "Apollon Musagète" de Igor Stravinski. În 1926 iese pe piață „petit noir”, mica rochie neagră considerată piesa cea mai importantă din istoria îmbrăcămintei. În 1932 lansează o linie de bijuterii bazată în principal pe diamante, realizată în colaborare cu contele Etienne de Beaumont și cu ducele Fulco de Ventura. În acel moment, Chanel a atins apogeul notorietății sale, atelierele ei ofereau muncă pentru 4000 de persoane, iar vânzările hainelor sale au ajuns la circa 28 de mii de modele pe an. În 1939 izbucnește cel de-al doilea război mondial, motiv pentru care Chanel închide de tot atelierul, își concediază toți angajații din Rue Cambon, lăsând în viață doar activitatea parfumurilor. După război stilista este acuzată de o colaborare cu naziștii și din această cauză ea preferă să se retragă în Elveția și vinde toate drepturile mărcii lui Pierre Wertheimer.

Chanel are 70 de ani când decide să reia afacerea în 1953. Descoperă pe tânărul stilist Christian Dior care a pus monopol în scena modei din acea vreme. Revine în afaceri cu Pierre iar pe 5 februarie 1954, în Rue Cambon 21, prezintă o nouă colecție bazată pe stilul anilor '20. Presa nu îi este de mare ajutor prezentând colecția sa drept un mare eșec. În realitate criticii nu o înțelegeau. Și anii '70 au continuat să readucă elemente din moda anilor '20, dar în 1954 doar Gabrielle Coco Chanel era conștientă de acest fapt. Cu ajutorul presei americane, stilista a revenit în numai două sezoane creând o capodoperă: "tailleur"-ul. Modelul ei preferat era Marie-Hélène Arnaud.

Gabrielle Chanel moare la vârsta de 87 de ani, într-o duminică, în apartamentul ei din Hotel Ritz din Paris. Cu exactitate pe 10 ianuarie 1971.

După moartea ei preiau conducerea Yvonne Dudel, Jean Cazaubon și Philippe Guibourge. În 1974 este lansat Eau de toilette Cristalle, născut dintr-un proiect început de Coco Chanel când încă era în viață. În 1974 apare prima colecție de pret-a-porter a mărcii (desenată de Philippe Guibougè). Alain Wertheimer preia postul tatălui Jacques tot în 1974. Parfumul Chanel n°5 revine și din nou e cel mai bine vândut parfum la nivel mondial. Alain reușește să-l "extragă" de la casa de modă Chloè și îi oferă funcția de director artistic lui Karl Lagerfeld. Marca Chanel este una din cele mai recunoscute mărci din lumea modei. În prezent casa de modă este pe mâna lui Alain Wertheimer și Gerard Wertheimer, nepoții lui Pierre Wertheimer, partener de afaceri cu Chanel.

Stilul și filosofia lui Chanel

Stilul lui Gabrielle Chanel a fost revoluționar pentru anii '20: a creat nu doar haine noi și o nouă marcă, ci un nou stil de viață. A creat mai ales pălării și doar după câțiva ani a început să deseneze haine. Mai apoi s-a decis să creeze gențile gigantice, parfumuri (de amintit istoricul Chanel n°5), încălțăminte bicoloră, ceasuri unisex și bijuterii. Interpretând spiritul modernist al epocii, Chanel caută noua imagine de femeie liberă și independentă de bărbați: o femeie liberă, revoluționară, modernă și avangardă. Ceva important de amintit este că Chanel a fost una din primele femei care a îmbrăcat pantalonii.

Țesăturile preferate ale lui Chanel erau tweed și jersey, iar tailleur-ul a devenit un must (un necesar). Culorile preferate și cel mai des folosite erau negrul, albul, la care se mai adaugă și albastrul-închis, bejul și griul. Conștientizarea propriul corp, comoditatea, masculinitatea, eventual combinată cu feminitatea sunt principiile de bază cu care Coco prin creațiile sale a sedus femei (și bărbați). Stilul său este cunoscut în istorie ca fiind sinonim cu eleganța, rafinamentul și modernitatea, combinate cu confortul.

• 1935 : S-a nascut (Pausa, Bihor),  Dumitru Radu Popescu, prozator, dramaturg și academician român.

Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975.

Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic  latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino.

Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.

• 1954: Congresul american a votat legea Humphrey-Buler, privind controlul activităţii comuniste. Interzicerea Partidului Comunist American.

Partidul Comunist din SUA (PCSUA) (în engleză Communist Party of the United States of America, CPUSA) este un partid politic de orientare marxistă din Statele Unite, înființat în 1919. El are o istorie îndelungată și complexă, strâns legată de istoriile partidelor comuniste similare din toată lumea și de mișcarea muncitorească americană. În prima jumătate a secolului al XX-lea, PCSUA a fost cel mai mare și mai influent partid comunist din SUA. El a jucat un rol proeminent în mișcarea muncitorească dintre deceniile 1920 și 1940, participând activ la fondarea a mare parte dintre primele sindicate industriale din țară (care ulterior au invocat Legea Securității Interne McCarran pentru a-i exclude pe membrii comuniști din rândurile lor) fiind cunoscută și pentru combaterea rasismului și lupta pentru integrare la locul de muncă și în comunități la apogeul perioadei Jim Crow a segregației rasiale în SUA. Istoricul Ellen Schrecker concluzionează că studiile din deceniile recente oferă un „portret nuanțat al partidului, atât ca sectă stalinistă legată de un regim infam, cât și ca cea mai dinamică organizație a stângii americane din anii 1930 și ’40”. În ce privește prima acuzație, PCSUA, invocând internaționalismul proletar, a finanțat o elaborată rețea de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, în care au fost implicați 500 de membri ai săi ca spioni. Cel mai cunoscut exemplu a fost cel al Proiectului Manhattan în care rețeaua a fost acuzată de transmiterea către sovietici a planurilor pentru bomba atomică; Julius și Ethel Rosenberg au fost condamnați și executați ca principali arhitecți ai acestui plan. Examinarea ulterioară a cazului lor arată că, deși Julius era fără îndoială vinovat, unele dintre dovezile împotriva lui Ethel erau contradictorii și posibil false.

 Să aveți o zi frumoasă!

Ziua Culturii Naționale

Începând din anul 2010 ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naţionale. Este ziua nașterii poetului național Mihai Eminescu și un prilej de evidențiere a valorilor culturii și literaturii române.

Ziua Culturii Naționale reprezintă  nu numai o zi în care celebrăm ''Luceafărul'' poeziei românești, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, a esenței romanismului din sufletul oricăruia dintre noi.

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi  senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional.

Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010.

Există precedente pentru această sărbătoare şi în alte ţări europene. Astfel, în Spania, Ziua Culturii a fost aleasă în ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut Luis de Camoes. Şi autorităţile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul Junimii, spunea despre marele poet: Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.

Eminescu, poetul nepereche a cărui operă învinge timpul

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Poate pentru că El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deşert. (...) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuşi să nu desnădăjduim (Geo Bogza). Poate pentru că reprezintă omul deplin al culturii româneşti (Constantin Noica). Poate că niciodată nu e prea mult să-l recitim pe poetul, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi gânditorul Mihai Eminescu.

Pentru a fi oneşti şi autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (...) Un student român la Viena şi Berlin, care ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret inedit făcut lui Eminescu.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel.

A fost activ în societatea Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la Bucureşti, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

Primul care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româneşti.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci"(Tudor Vianu).

A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă...Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă (Tudor Arghezi).

Nume de rezonanţă, repere ale culturii româneşti

Alături de Eminescu, literatura română a strălucit prin alţi doi mari clasici: Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale.

Născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, Creangă a fost recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, dar mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie, care i-a stabilit reputaţia de mare prozator. Exprimarea frazei, scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil fac din opera lui Creangă una dintre cele mai însemnate ale literaturii române. Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la Iaşi.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), judeţul Dâmboviţa. Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist, este considerat cel mai mare dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera sa i-a influenţat pe alţi dramaturgi, între care Eugen Ionesco. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. A murit la 9/22 iunie 1912, la Berlin.

Cultura noastră se mândreşte şi cu nume mari ale sculpturii. Cel mai renumit sculptor român, Constantin Brâncuşi, s-a născut la 19 februarie/2 martie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj. În 1904 a plecat pe jos spre Paris, cu popasuri la Budapesta şi Viena. S-a stabilit o vreme la Munchen, unde a frecventat cursurile Academiei regale de belle arte. Anul 1915 a marcat o premieră în cariera lui Brâncuşi, primele lucrări în lemn: "Cariatide", "Fiul risipitor", "Noul născut". În 1916 a realizat prima "Coloană a Sărutului" (folosită apoi ca motiv sculptural pe stâlpii "Porţii Sărutului"). La 11 februarie 1935 Constantin Brâncuşi a acceptat propunerea Ligii naţionale a femeilor din judeţul Gorj de a înălţa la Târgu Jiu o "Coloană" în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial şi a început să lucreze la proiectele monumentului din Târgu Jiu.

Pentru a alege piatră pentru "Poarta Sărutului", în 1937 a mers la carierele de la Pietroasa, Banpotoc, Baciu, Ruschiţa. În octombrie a lucrat la finisarea ansamblului din Târgu-Jiu, iar anul următor, la 20 august, a terminat lucrările "Coloanei fără sfârşit şi au fost aşezate "Masa tăcerii" şi scaunele în parcul de la Târgu Jiu. A murit la 16 martie 1957.

Un alt nume mare al sculpturii române este Ion Irimescu, născut la 27 februarie 1903, în comuna Preoteşti, profesor şi membru al Academiei Române. A murit la 28 octombrie 2005, la Fălticeni.

Muzica românească a ajuns pe meridianele lumii atât prin compozitori de seamă, cât şi prin artişti, dirijori, instrumentişti.

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut la 19 august 1881, la Liveni-Vârnav, judeţul Botoşani. Compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor, este cunoscut în lume prin celebra Rapsodie română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901), dar şi prin Suitele orchestrale (cea mai cunoscută fiind Săteasca), cele trei Simfonii, opera Oedip. A murit la 4 mai 1955, la Paris (Franţa).

Un alt nume mare este cel al dirijorului şi compozitorului Sergiu Celibidache. Născut la 28 iunie 1912, la Roman, judeţul Neamţ, membru de onoare al Academiei Române, a fost recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum şi al impresioniştilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor. A murit la 14 august 1996, la La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franţa.

Celebrul violonist Ion Voicu, fost elev al lui George Enescu, s-a născut la 8 octombrie 1923, la Bucureşti. În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la Bucureşti un concurs muzical, iar Ion Voicu a obţinut primul loc. A fost primul violonist român care a cântat la o vioară Stradivarius, care a fost achiziţionată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la preţul de 80.000 de franci elveţieni. A murit la 24 februarie 1997.

Soprana Angela Gheorghiu, una dintre cele mai renumite cântăreţe de operă din lume, s-a născut la 7 septembrie 1965, la Adjud, judeţul Vrancea. A cântat pentru prima oară în străinătate la Basel, în Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. A cântat apoi, în 1992, la Royal Opera House din Londra în rolul Zerlina, din Don Giovanni, urmat de rolul Mimi din Boema de Giacomo Puccini, apoi în Adina la Opera de Stat din Viena şi la Opera din Hamburg. În 1993 a cântat prima oară la Metropolitan Opera, în Boema. La Royal Opera House (Covent Garden) a triumfat în mult aplaudata Traviata, în 1994. Vocea ei este considerată de critica internaţională drept o combinaţie între vocile Mariei Callas şi Renatei Tebaldi.

Pictorul Nicolae Grigorescu, născut la 15 mai 1838, în Pitaru, judeţul Dâmboviţa, este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian. Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne, când în poezie se afirma geniul lui Eminescu, Grigorescu a realizat o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat. A murit la 21 iulie 1907, la Câmpina.

Theodor Aman, pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti, s-a născut la 20 martie 1831, la Câmpulung-Muscel. Noutatea pânzelor sale ţine de încercările de luminare a paletei, de surprindere a instantaneului, ce amintesc de experienţele unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde s-au pus bazele impresionismului. A excelat în creaţiile de inspiraţie istorică. A murit la 19 august 1891, la Bucureşti.

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai picturii contemporane este Ştefan Câlţia. Născut la 15 mai 1942, la Braşov, a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti ca şef de promoţie la clasa lui Corneliu Baba. Operele sale au fost expuse în Norvegia, Elveţia, Danemarca. Picturile sale au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Contemporană din Oslo, Norvegia, Muzeul de artă fantastică de la Gruyere, Elveţia, precum şi de Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Teatrul şi filmul din ţara noastră au fost cunoscute la nivel internaţional prin actori şi regizori de marcă şi prin creaţiile acestora. 

O figură emblematică în teatrul şi filmul românesc este maestrul Radu Beligan. Seniorul teatrului românesc reprezintă nu doar un monument de talent, ci şi un artist unic - prin glasul său inconfundabil, prin dragostea şi plăcerea cu care urcă pe scenă şi cu care joacă de 75 de ani, prin averea de roluri în teatru şi film pe care a adunat-o de-a lungul unei cariere impresionante. Născut la 14 decembrie 1918, la Galbeni, în apropiere de oraşul Roman, a studiat la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde a avut-o profesoară pe Lucia Sturdza Bulandra. De-a lungul carierei a jucat pe scenele celor mai mari teatre bucureştene, fiind cel care a înfiinţat Teatrul de Comedie, al cărui director a fost timp de opt ani (1961-1969). De-a lungul carierei, a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme. Este primul actor român căruia i s-a acordat Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare franceze în grad de Ofiţer. La 15 decembrie 2013 maestrul Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records.

Unul dintre cei mai mari regizori români a fost Liviu Ciulei, sub a cărui conducere Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, nu doar în România, acolo lucrând practic în acelaşi timp, marii regizori de teatru David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu. Născut la 7 iulie 1923, la Bucureşti, Ciulei a fost nu doar regizor, ci şi actor, scenograf, arhitect şi profesor. A părăsit România în anul 1980 şi a lucrat în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University şi New York University în New York City. A murit la 25 octombrie 2011, la München, Germania.

Tânăra generaţie de regizori este reprezentată pe plan internaţional de Cristian Mungiu. Născut la 27 aprilie 1968, la Iaşi, a devenit celebru prin selectarea filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice şi premiul acordat de administraţia educaţiei naţionale din Franţa, Mungiu a câştigat, la 27 mai 2007, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes - Palme dOr. Filmul a fost nominalizat şi la premiile Globul de Aur.

Şcoala de arhitectură românească a devenit celebră în lume prin nume ca Ion Mincu sau Petre Antonescu.

Născut la 20 decembrie 1852, la Focşani, Ion Mincu a fost promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută şi ca arhitectură neo-românească, integrând în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din România. Exemple în acest sens sunt Casa Lahovari (1886), Casa Doina (1882-1892), Şcoala Centrală de fete din Bucureşti (1890), Casa Monteoru - sediul Uniunii Scriitorilor (1887-1888), Casa Vernescu (1887-1889). A murit la 6 decembrie 1912, la Bucureşti.

Petre Antonescu, născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu Sărat, a fost arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice şi academician român, care s-a impus printre personalităţile de frunte ale şcolii de arhitectură românească. În 1945 a fost ales membru titular al Academiei Române. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără fosta clădire a Primăriei Municipiului Bucureşti (1906-1910), fosta clădire a Băncii de Investiţii din Bucureşti (1915-1923), Arcul de Triumf, monument închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918, inaugurat la 1 decembrie 1936. A murit la 22 aprilie 1965, la Bucureşti.

Toate aceste nume, care au dus faima culturii noastre în lume, constituie motive de mândrie pentru orice român. Fie că sunt din literatură, din muzică, din teatru sau film, din sculptură, pictură ori arhitectură, au marele merit de a fi dus Cultura Naţională mai departe de graniţele ţării şi îi sărbătorim pe toţi la 15 ianuarie, în fiecare an.