8 Octombrie

Este a 281-a zi a anului. 
Au mai rămas 84 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 22 m și apune la 18 h 44 m. 

Citatul zilei

“Construim ceea ce plănuim.” (Vittorio Alfieri,poet, dramaturg și filosof Italian, n. 16 ianuarie 1749 - d. 8 octombrie 1803)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1434:  A fost menţionată Curtea Domnească din Iaşi, când voievozii Iliaş şi Ştefan dăruiau unor boiernaşi, Giurgiu şi Ion, un sat la obârşia Saratei. 

În actul de danie, s-a consemnat că aşezarea era supusă jurisdicţiei acestei curţi. „…Şi alt judecător să nu aibă, ci să ţină numai de Curtea noastră din Iaşi.” Clădirea a ars în 1624, 1723, 1785 şi a fost reconstruită în 1806. Curtea Domnească din Iaşi, cea mai veche curte domnească din Moldova, prezintă un interes ştiinţific deosebit în ceea ce priveşte cunoaşterea trecutului istoric al oraşului Iaşi. Pe locurile ei s-a construit, în secolul XX, Palatul Administrativ, azi Palatul Culturii din Iaşi.

Curtea Domnească din Iaşi constituie un ansamblu arhitectural datat din vremea lui Alexandru cel Bun şi întins, ca o pânză, pe tot curpinsul municipiului Iaşi...

Curtea Domnească din Iaşi a funcţionat o perioadă îndelungată de timp, din prima jumătate a secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă în care însemnătatea administrativă şi politică a fortificaţiilor a fost completată de cea culturală, la Iaşi tipărindu-se cărţi şi documente de referinţă în istoria românilor.

Primele investigaţii arheologice înterprinse în 1952 au demonstrat că ansamblul de fortificaţii datează din timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi a fost amplasat pe o mai veche aşezare feudală, alături de ruinele acesteia din urmă descoperindu-se urme de locuire din perioada neolitică timpurie, din epoca Latene şi din perioada migraţiilor din secolul al XIV-lea.

Curtea ocupa spaţiul pe care se află astăzi Palatul Culturii şi s-a extins în timpul lui Ştefan cel Mare (din perioada lui Ştefan cel Mare s-a mai păstrat un bastion de formă pătrată). Teoretic, Curtea Domnească ocupa în perioada sa de apogeu un traseu delimitat de: Piaţa Podu Roş, strada Sfântul Lazăr, strada Smârdan, strada Bucşinescu, bulevardul Tudor Vladimirescu, bulevardul C.A.Rosetti, şoseaua Sărărie.

S-a încercat şi o reconstituire a formei iniţiale deţinute de ansamblu; acesta ar fi avut o formă de pentagon, cu vârful orientat spre oraş (conform studiilor de topometrie derulate în secolul al XVII-lea) şi era delimitat de ziduri cu o grosime de 1 metru la bază, temelia aflîndu-se la 1,50 metri sub nivelul solului.

• 1820:  S-a născut, la Focşani, Gheorghe Tăttărescu, pictor român. 

A pictat tablouri alegorice cu subiecte revoluţionare (Deşteptarea României) sau patriotice (Unirea Principatelor). A executat portretele unor personalităţi (N. Bălcescu, Gh. Magheru), peisaje, picturi bisericeşti (la Mitropolia din Iaşi, biserica „Sf. Spiridon” din Bucureşti).

A început să picteze ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu (1799 – 1880), zugrav de biserici. Continuă studiul picturii la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său. În 1844, împreună cu unchiul său, pictează mănăstirea Rătești.

Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, obține o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma (1845–1851). Aici i-a avut ca profesori pe Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni (1790–1853) și Pietro Gagliardi (1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, se formează în spiritul academismului Italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni și alții.

Tattarescu a participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici aproape identice).

Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în compoziții alegorice cu subiect revoluționar (Deșteptarea României, 1849,11 Februarie 1866 - România Modernă, 1866), cu subiect patriotic (Unirea Principatelor, 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrân la 1386, Neagoe Basarab în fața Mănăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).

În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera Dâmbovicioara, 1860).

O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională bizantină. În perioada 1853–1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici din București (biserica Sf. Spiridon) și Iași (Mitropolia din Iași),[necesită citare] precum și Biserica Greacă din Brăila sau biserica mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892.

În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

Casa pe care a cumpărat-o în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Înființat în 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.

• 1871: A izbucnit Marele Incendiu din Chicago care a distrus 17.500 de clădiri în două zile.

Marele Incendiu din Chicago a ars începând cu ziua de duminică, 8 octombrie și până marți, 10 octombrie 1871 și s-a soldat cu moartea a sute de persoane și cu distrugerea a circa 10 km² de zonă construită în orașul Chicago, Illinois. Cauzele incendiului nu sunt cunoscute. Deși a fost una dintre cele mai mari catastrofe din Statele Unite în secolul al XIX-lea, reconstrucția ce a demarat aproape imediat a făcut din Chicago unul dintre cele mai populate și mai dezvoltate economic orașe americane.

Pe drapelul orașului Chicago, a doua stea comemorează incendiul.

• 1878:  Armata română victorioasă în Războiul de Independență își face intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

139 de ani de „Calea Victoriei”. Intrarea TRIUMFALĂ a armatei române în BUCUREȘTI

Razboiul de Independenta, sau Razboiul Ruso Turc, a fost un conflict militar, dintre Imperiul Rus si aliatii sai si Imperiual Otoman, care s-a desfasurat intre 24 aprilie 1877 si 3 martie 1878. Ca urmare a razboiului, Romania isi declara formal independenta, fata de Imperiul Otoman, este fondata Princiaptul Bulgariei si de asemnea Serbia isi dobandeste independenta fata de Imperiul Otoman. Tratatul de pace dintre marile puteri Europene si Imperiul Otoman, a fost concretizat pe calea Congresului de la Berlin din 13 iunie- 13 julie 1878. Dupa incheierea luptelor, Aramta Romana, isi face intrarea trimfala in Bucuresti, defilind pe Podul Mogosoaiei, care primeste cu aceasta ocazie denumirea de Calea Victoriei.

Singurul fotograf căruia i-a fost permis să fotografieze intrarea Armatei române în București, de pe 8 octombrie a fost ungurul Franz Mandy.

„Mâne, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în București. Într-adevăr, dacă este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, când totul e amenințat, să prezinte o priveliște mai mândră și mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, când Camerele s-au dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut și rumpându-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii. Pe când o generație coruptă, fără de mândrie și statornicie, formează publicul privitor, oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.
…
Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruși și cei români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi împodobiți cu flamuri tricolore și se vor ilumina, un alt colț al pământului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorții”.
Acestea sunt cuvintele cu care își încheia ediția din 7 octombrie ziarul Timpul. România trecea prin clipe confuze. Pe de o parte își obținuse independența, pe de alta însă jocul Marilor Puteri făcuse ca țara noastră să fie obligată să cedeze sudul Basarabiei către Rusia pentru a primi la schimb Dobrogea. Imperiul Țarist făcea un schimb: oferea Dobrogea, un teritoriu pe care nu-l stăpânise niciodată, și răpea din nou o parte a Moldovei. De aceea ziarul zicea „Camerele s-au dezonorat”. Frustrările legate de pierderile teritoriale au fost uitate însă în ziua când ostașii care luptaseră în Balcani se întorc în glorie la București.
Duminică 8 octombrie Armata Română își face intrarea triumfală în Capitală. La 8 dimineața fericitul eveniment se vestește cu 21 de salve de tun. La ora 12 Domnul și Doamna vin la Băneasa unde în mijlocul trupelor era un altar improvizat. Împrejurul altarului erau trofeele luate de la otomani. Mitropolitul ține o slujbă în timp ce în capătul șoselei Kiseleff se termina de ridicat primul arc de triumf din istoria românilor. La tribunele de lângă el se adunaseră înaltele autorități și corpul diplomatic. După terminarea serviciului divin Carol se pune în fruntea trupelor, trece pe sub arcul de triumf și intră în Capitală. Aici e întâmpinat de ajutorul de primar, deoarece în acel moment orașul nu avea primar și de delgațiile județelor și comunelor. Garda orășenească și societățile de tir erau înșirate în ținute de gală pe ambele laturi ale drumului. În Piața Teatrului începe defilarea propriu-zisă. După Domn vin: un pluton de „gendarmi”, răniți, drapele luate trofee duse de sergenții decorați, statul major, fanfarele, diverse batalioane și regimente, ambulanța, roșiorii încheind defilarea. Tunurile aveau ghirlande de stejar cu inscripția bătăliei unde fuseseră cucerite.
Tot orașul era gătit cu drapele și lampioane, o lume imensă alergase din toate colțurile României, așa că pe podul Mogoșoaiei nu se mai putea circula. Niciodată Bucureștii nu mai avuseseră un astfel de aspect de sărbătoare, poate cu excepția Unirii lui Cuza. Seara lumina lampioanelor făcea să fie zi. Cu acest prilej primăria a schimbat numele câtorva străzi. Podul Mogoșoaiei a luat numele de Calea Victoriei, strada Târgoviștei a devenit Calea Griviței, Podul de Pământ a fost rebotezat Calea Plevnei, Calea Craiovei a început să fie cunoscută drept Calea Rahovei, iar strada Germană a devenit Smârdan. Un parc, o stradă și o școală au primit denumirea de Basarabia pentru a nu se uita nedreptatea săvârșită de Rusia. Cu ocazia defilării s-a ridicat un arc de triumf. Se afla la rondul al II-lea de la Șosea. Pe capitel, sub statuia Victoriei era inscripția: ”Apărătorilor independenței”, apoi dedesubt era numele făuritorului monumentului, ”Orașul București”.
Mai jos, de o parte și de alta erau numele bătăliilor care aduseseră această clipă de glorie a Țării: Grivița, Opanez, Plevna, Rahova, Arcer-Palanka, Lom-Palanka, Smârdan, Vidin. Dedesubt erau inscripționate datele bătăliilor. De o parte și de alta, între două colonade, literele MM. LL. (leurs majestes) și fama (divinitatea ce întruchipa faima) cu trâmbița ei. La fel ca Unirea din 1918, intrarea armatei în Capitală a avut doar un singur fotograf. Pe Franz Mandy, originar din Budapesta, până în anul 1877 nu-l cunoştea nimeni, însă a fost suficient să imortalizeze trecerea victorioasei armate române pe sub Arcul de Triumf pentru ca faima sa să rivalizeze cu a veteranilor Szathmari şi Duschek, chiar să o depăşească.
După ce defilarea s-a terminat a fost dat un înalt ordin de zi: ”Bravi oșteni! Țara, prin delegații ei, împreună cu Capitala, împodobită ca niciodată și însuflețită de cel mai sacru simțământ al patriei recunoscătoare, vă primește astăzi și salută în voi nu numai pe eroii de la Grivița, Plevna,Rahova și Smârdan, dară chiar și pe aceia cari prin sângele lor, au pus pe fruntea României cununa independenței”.

• 1919:  Prima întrecere aeriană continentală a avut loc în S.U.A..

 În competiţie au intrat 63 de avioane, acestea având de parcurs ruta San Francisco – New York. Intrecerea a fost câştigată de locotenentul Belvin Maynard, care a zburat la bordul unui aparat Havilland-4 botezat Hello Frisco, el parcurgând distanţa dus-întors în 24 de ore, 59 de minute, 49 de secunde. Cursa acestuia a durat însă aproape o săptămână, pilotul american având nevoie de trei zile să ajungă din New York până pe coasta californiană şi de alte patru să se întoarcă. Belvin Maynard i-a avut ca însoţitori de bord pe mecanicul William Klein şi pe câinele Trixie. Pe drum a întâmpinat numeroase probleme tehnice, însă a reuşit să aducă avionul cu bine la destinaţie. Cursa s-a sfârşit tragic pentru 12 piloţi, armata americană fiind criticată la acea vreme pentru organizarea evenimentului. După izbândă, Belvin Maynard a fost supranumit cel mai mare pilot de pe pamânt.

• 1923: S-a născut Ion Voicu, celebru violonist român, fost elev al marelui George Enescu. 

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la București, într-o familie de muzicieni: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost vărul primar al violonistului și dirijorului de folclor Ionel Budișteanu.

Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip, pentru ca la 14 ani să dea examenul de admitere la „Academia Regală de Muzică”, unde a intrat direct în anul V. Fiind admis la Academia Regală de Muzică din București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei ani, în 1940. Profesor și îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de muncă a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică”.

A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite.

În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc.

Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh.

În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume: la Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo sau Berlin.

Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah.

Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. Ion Voicu a fost primul violonist român care a cântat la o vioară Stradivarius.

Să aveți o zi frumoasă!

Ziua Culturii Naționale

Începând din anul 2010 ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naţionale. Este ziua nașterii poetului național Mihai Eminescu și un prilej de evidențiere a valorilor culturii și literaturii române.

Ziua Culturii Naționale reprezintă  nu numai o zi în care celebrăm ''Luceafărul'' poeziei românești, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, a esenței romanismului din sufletul oricăruia dintre noi.

Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit zi a Culturii Naţionale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.

Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi  senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional.

Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie - Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010.

Există precedente pentru această sărbătoare şi în alte ţări europene. Astfel, în Spania, Ziua Culturii a fost aleasă în ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut Luis de Camoes. Şi autorităţile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul Junimii, spunea despre marele poet: Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti.

Eminescu, poetul nepereche a cărui operă învinge timpul

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Poate pentru că El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deşert. (...) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuşi să nu desnădăjduim (Geo Bogza). Poate pentru că reprezintă omul deplin al culturii româneşti (Constantin Noica). Poate că niciodată nu e prea mult să-l recitim pe poetul, prozatorul, dramaturgul, ziaristul şi gânditorul Mihai Eminescu.

Pentru a fi oneşti şi autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (...) Un student român la Viena şi Berlin, care ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret inedit făcut lui Eminescu.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. A fost poet, prozator, dramaturg şi jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel.

A fost activ în societatea Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. A murit la 15 iunie 1889, la 39 de ani, la Bucureşti, iar la 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

În cartea dedicată vieţii lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

Primul care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veşmântului şi cugetării româneşti.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăţia şi farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci"(Tudor Vianu).

A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă...Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă (Tudor Arghezi).

Nume de rezonanţă, repere ale culturii româneşti

Alături de Eminescu, literatura română a strălucit prin alţi doi mari clasici: Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale.

Născut la 1 martie 1837, la Humuleşti, Creangă a fost recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, dar mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie, care i-a stabilit reputaţia de mare prozator. Exprimarea frazei, scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil fac din opera lui Creangă una dintre cele mai însemnate ale literaturii române. Creangă a murit la 31 decembrie 1889, la Iaşi.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), judeţul Dâmboviţa. Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist, este considerat cel mai mare dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Opera sa i-a influenţat pe alţi dramaturgi, între care Eugen Ionesco. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române. A murit la 9/22 iunie 1912, la Berlin.

Cultura noastră se mândreşte şi cu nume mari ale sculpturii. Cel mai renumit sculptor român, Constantin Brâncuşi, s-a născut la 19 februarie/2 martie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj. În 1904 a plecat pe jos spre Paris, cu popasuri la Budapesta şi Viena. S-a stabilit o vreme la Munchen, unde a frecventat cursurile Academiei regale de belle arte. Anul 1915 a marcat o premieră în cariera lui Brâncuşi, primele lucrări în lemn: "Cariatide", "Fiul risipitor", "Noul născut". În 1916 a realizat prima "Coloană a Sărutului" (folosită apoi ca motiv sculptural pe stâlpii "Porţii Sărutului"). La 11 februarie 1935 Constantin Brâncuşi a acceptat propunerea Ligii naţionale a femeilor din judeţul Gorj de a înălţa la Târgu Jiu o "Coloană" în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial şi a început să lucreze la proiectele monumentului din Târgu Jiu.

Pentru a alege piatră pentru "Poarta Sărutului", în 1937 a mers la carierele de la Pietroasa, Banpotoc, Baciu, Ruschiţa. În octombrie a lucrat la finisarea ansamblului din Târgu-Jiu, iar anul următor, la 20 august, a terminat lucrările "Coloanei fără sfârşit şi au fost aşezate "Masa tăcerii" şi scaunele în parcul de la Târgu Jiu. A murit la 16 martie 1957.

Un alt nume mare al sculpturii române este Ion Irimescu, născut la 27 februarie 1903, în comuna Preoteşti, profesor şi membru al Academiei Române. A murit la 28 octombrie 2005, la Fălticeni.

Muzica românească a ajuns pe meridianele lumii atât prin compozitori de seamă, cât şi prin artişti, dirijori, instrumentişti.

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut la 19 august 1881, la Liveni-Vârnav, judeţul Botoşani. Compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor, este cunoscut în lume prin celebra Rapsodie română nr. 1 în La major, Op. 11 (1901), dar şi prin Suitele orchestrale (cea mai cunoscută fiind Săteasca), cele trei Simfonii, opera Oedip. A murit la 4 mai 1955, la Paris (Franţa).

Un alt nume mare este cel al dirijorului şi compozitorului Sergiu Celibidache. Născut la 28 iunie 1912, la Roman, judeţul Neamţ, membru de onoare al Academiei Române, a fost recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum şi al impresioniştilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor. A murit la 14 august 1996, la La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franţa.

Celebrul violonist Ion Voicu, fost elev al lui George Enescu, s-a născut la 8 octombrie 1923, la Bucureşti. În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la Bucureşti un concurs muzical, iar Ion Voicu a obţinut primul loc. A fost primul violonist român care a cântat la o vioară Stradivarius, care a fost achiziţionată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la preţul de 80.000 de franci elveţieni. A murit la 24 februarie 1997.

Soprana Angela Gheorghiu, una dintre cele mai renumite cântăreţe de operă din lume, s-a născut la 7 septembrie 1965, la Adjud, judeţul Vrancea. A cântat pentru prima oară în străinătate la Basel, în Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. A cântat apoi, în 1992, la Royal Opera House din Londra în rolul Zerlina, din Don Giovanni, urmat de rolul Mimi din Boema de Giacomo Puccini, apoi în Adina la Opera de Stat din Viena şi la Opera din Hamburg. În 1993 a cântat prima oară la Metropolitan Opera, în Boema. La Royal Opera House (Covent Garden) a triumfat în mult aplaudata Traviata, în 1994. Vocea ei este considerată de critica internaţională drept o combinaţie între vocile Mariei Callas şi Renatei Tebaldi.

Pictorul Nicolae Grigorescu, născut la 15 mai 1838, în Pitaru, judeţul Dâmboviţa, este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian. Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne, când în poezie se afirma geniul lui Eminescu, Grigorescu a realizat o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat. A murit la 21 iulie 1907, la Câmpina.

Theodor Aman, pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti, s-a născut la 20 martie 1831, la Câmpulung-Muscel. Noutatea pânzelor sale ţine de încercările de luminare a paletei, de surprindere a instantaneului, ce amintesc de experienţele unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde s-au pus bazele impresionismului. A excelat în creaţiile de inspiraţie istorică. A murit la 19 august 1891, la Bucureşti.

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai picturii contemporane este Ştefan Câlţia. Născut la 15 mai 1942, la Braşov, a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti ca şef de promoţie la clasa lui Corneliu Baba. Operele sale au fost expuse în Norvegia, Elveţia, Danemarca. Picturile sale au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Contemporană din Oslo, Norvegia, Muzeul de artă fantastică de la Gruyere, Elveţia, precum şi de Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Teatrul şi filmul din ţara noastră au fost cunoscute la nivel internaţional prin actori şi regizori de marcă şi prin creaţiile acestora. 

O figură emblematică în teatrul şi filmul românesc este maestrul Radu Beligan. Seniorul teatrului românesc reprezintă nu doar un monument de talent, ci şi un artist unic - prin glasul său inconfundabil, prin dragostea şi plăcerea cu care urcă pe scenă şi cu care joacă de 75 de ani, prin averea de roluri în teatru şi film pe care a adunat-o de-a lungul unei cariere impresionante. Născut la 14 decembrie 1918, la Galbeni, în apropiere de oraşul Roman, a studiat la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde a avut-o profesoară pe Lucia Sturdza Bulandra. De-a lungul carierei a jucat pe scenele celor mai mari teatre bucureştene, fiind cel care a înfiinţat Teatrul de Comedie, al cărui director a fost timp de opt ani (1961-1969). De-a lungul carierei, a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme. Este primul actor român căruia i s-a acordat Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare franceze în grad de Ofiţer. La 15 decembrie 2013 maestrul Radu Beligan a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records.

Unul dintre cei mai mari regizori români a fost Liviu Ciulei, sub a cărui conducere Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, nu doar în România, acolo lucrând practic în acelaşi timp, marii regizori de teatru David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu. Născut la 7 iulie 1923, la Bucureşti, Ciulei a fost nu doar regizor, ci şi actor, scenograf, arhitect şi profesor. A părăsit România în anul 1980 şi a lucrat în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University şi New York University în New York City. A murit la 25 octombrie 2011, la München, Germania.

Tânăra generaţie de regizori este reprezentată pe plan internaţional de Cristian Mungiu. Născut la 27 aprilie 1968, la Iaşi, a devenit celebru prin selectarea filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice şi premiul acordat de administraţia educaţiei naţionale din Franţa, Mungiu a câştigat, la 27 mai 2007, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes - Palme dOr. Filmul a fost nominalizat şi la premiile Globul de Aur.

Şcoala de arhitectură românească a devenit celebră în lume prin nume ca Ion Mincu sau Petre Antonescu.

Născut la 20 decembrie 1852, la Focşani, Ion Mincu a fost promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută şi ca arhitectură neo-românească, integrând în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din România. Exemple în acest sens sunt Casa Lahovari (1886), Casa Doina (1882-1892), Şcoala Centrală de fete din Bucureşti (1890), Casa Monteoru - sediul Uniunii Scriitorilor (1887-1888), Casa Vernescu (1887-1889). A murit la 6 decembrie 1912, la Bucureşti.

Petre Antonescu, născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu Sărat, a fost arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice şi academician român, care s-a impus printre personalităţile de frunte ale şcolii de arhitectură românească. În 1945 a fost ales membru titular al Academiei Române. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără fosta clădire a Primăriei Municipiului Bucureşti (1906-1910), fosta clădire a Băncii de Investiţii din Bucureşti (1915-1923), Arcul de Triumf, monument închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918, inaugurat la 1 decembrie 1936. A murit la 22 aprilie 1965, la Bucureşti.

Toate aceste nume, care au dus faima culturii noastre în lume, constituie motive de mândrie pentru orice român. Fie că sunt din literatură, din muzică, din teatru sau film, din sculptură, pictură ori arhitectură, au marele merit de a fi dus Cultura Naţională mai departe de graniţele ţării şi îi sărbătorim pe toţi la 15 ianuarie, în fiecare an.