4 Septembrie

Este a 247-a zi a anului. 
Au mai rămas 118 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 42 m și apune la 19 h 47 m.

Citatul zilei

Ziua Tipografilor Militari

Ziua tipografilor militari este sărbătorită la 4 septembrie. Este data la care, în anul 1920, a fost emisă Decizia Ministerială nr. 506, care stabilea ''organizarea, administrarea şi funcţionarea unei tipografii a Ministerului de Război, în scopul de a satisface trebuinţele tuturor direcţiunilor şi serviciilor'', se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010).
Înfiinţarea unei tipografii a fost necesară pentru tipărirea de către minister a actelor ce trebuiau transmise structurilor subordonate. Activitatea tipografiei era controlată şi coordonată de către Secretariatul General al Ministerului de Război, căruia îi era subordonată.
 

Tipografia a fost subordonată Secretariatului general al Ministerului de Război, care controla și coordona activitatea acesteia.

La 3 august 1939, în cadrul Armatei Române, existau zece tipografii în București și patru în provincie.

La 30 septembrie 1943, Tipografia MApN și ''Monitorul Oastei'' au fost unificate, devenind Serviciul Tipografic al MApN.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), Tipografia MApN a fost coordonată de Secretariatul General al Ministerului. În 1946, Serviciul Tipografic s-a unit cu Tipografia Școlii Superioare de Război.

În 1977, Tipografia Militară a MApN a fost subordonată locțiitorului Șefului Marelui Stat Major.

În perioada 1980-1990, Tipografia Militară a realizat tipărirea a numeroase periodice (reviste, ziare, buletine ale direcțiilor din cadrul ministerului). De la 1 august 2003, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, subordonat Statului Major General, asigură materializarea politicii editoriale a MApN. Totodată, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei publică numeroase lucrări de specialitate pe probleme militare, de securitate și de apărare și participă, în cadrul târgurilor de profil din țară — Gaudeamus, Polemos, Amplus, obținând numeroase premii editoriale.

De la 1 august 2003 Centrul Tehnic Editorial al Armatei, subordonat Statului Major General, asigură materializarea politicii editoriale a MApN. Totodată Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei publică numeroase lucrări de specialitate pe probleme militare, de securitate şi apărare şi participă în cadrul târgurilor de profil din ţară - Gaudeamus, Polemos, Amplus, obţinând numeroase premii editoriale.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1541: Transilvania intră sub suzeranitatea Porţii Otomane.

Sultanul otoman Soliman Magnificul l-a înlǎturat pe regele minor Ioan Sigismund Zapolya (nǎscut 1540) de la conducerea Ungariei și l-a numit principe al Transilvaniei (4 septembrie), iar pe George Martinuzzi ,episcopul Oradei, ca guvernator până la majoratul principelui.

Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea totuși Porții Otomane un dar anual de complezență („munus honorarium”) în valoare de 10.000 de ducați. În această calitate, a participat ca țară beligerantă la razboiul de o suta de ani și a încheiat o serie de tratate cu țări europene, de pe poziție de egalitate.

De subliniat faptul că principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) și, după 1660 nici Crisana , transformată de asemenea în vilayet turcesc, cu centrul la Oradea .

• 1768: S-a născut Francois-René Chateaubriand, scriitor francez; considerat fondatorul romantismului în literatura franceză („Geniul creştinismului sau Frumuseţea religiei creştine”); (m. 4 iulie 1848).

François-René de Chateaubriand a fost un scriitor francez, politician și diplomat. Este considerat fondatorul romantismului în literatura franceză. Principala sa lucrare este "Geniul creștinismului sau Frumusețea religiei creștine" (1802), publicată ulterior în numeroase ediții. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1811.

• 1774: În timpul celui de-al doilea voiaj al său, exploratorul englez James Cook a descoperit la 1200 km est de Australia, insulele din Pacific.

El le numește Noua Caledonie după numele latin al Scoției (Caledonia).

James Cook (n. 7 noiembrie 1728 - d. 14 februarie 1779) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.

În cele trei călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.

Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

A doua călătorie (1772-1775)

La puțin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771. Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipotetitcul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este atașată unui continent mai mare aflat la sud. Deși a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deși s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple și alții din Royal Society erau convinși că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud.

Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediția lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care să treacă de Cercul Polar de Sud pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat și luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită și numită de Clerke Rocks și Insulele Sandwich de Sud. În ceața antarctică, Resolution și Adventure. s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populația Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774.

Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare. Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eșuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr Tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoștințe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paștelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie și Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis.

Noua Caledonie (franceză Nouvelle-Calédonie) este un arhipelag în vestul Oceanului Pacific în regiunea Melanezia, situat la câteva grade nord față de Tropicul Capricornului. Este o colectivitate de peste mări atașată Franței cu un statut particular în urma semnării Acordurilor de la Nouméa în așteptarea unui referendum local prevăzut pentru anul 2014 privind independența sau menținerea sa în cadrul republicii franceze.

Istoric

Teritoriile din vestul Pacificului au fost populate încă de acum 50.000 de ani. Popoarele care au colonizat arhipelagurile melaneziene se numesc Lapita. Din secolul XIX în insulă au sosit polinezieni care s-au amestecat cu populația indigenă.

Navigatorii europeni au descoperit insulele în secolul XVIII. James Cook a descoperit insula Grande Terre și a denumit-o Noua Caledonia, Caledonia fiind numele latin al Scoției. Comercianți europeni și nord-americani au început să facă comerț cu insulele, dar deoarece au devenit din ce în ce mai neonești și datorită introducerii bolilor noi s-au creat tensiuni repetate între populațiile locale și aceștia. Ulterior, locuitori din insule au fost utilizați ca sclavi pe plantațiile de trestie de zahăr în Fiji și Queensland.

În secolul XIX misionari creștini au debarcat pe insulă și au produs schimbări profunde ale culturii locuitorilor, multe din obiceiurile străvechi pierzându-se. În 1853 Napoleon al III-lea a declarat insula ca posesiune franceză și până în 1922 în insulă au fost trimiși peste 22.000 de pușcăriași, inclusiv criminali și prizonieri politici. La sfârșitul epocii coloniei penale, coloniștii europeni (inclusiv pușcăriași) și lucrătorii din sudul Asiei depășeau din punct de vedere numeric indigenii, aceștia fiind discriminați printr-un sistem gen apartheid - Code de l'Indigénat.

Până în 1946 Noua Caledoine a fost o colonie franceză, ulterior aceasta devenind teritoriu de peste mări. Din 1985 mișcarea de independență a devenit din ce în ce mai puternică, Front de Libération Nationale Kanak Socialiste (FLNKS) fiind una dintre cele mai virulente organizații. În 1988 a avut loc o luare de ostateci în Ouvéa ce a dus la semnarea acordurilor de la Matginon și ulterior a acordurilor de la Nouméa ce descriu procesul de devoluție, oferă o cetățenie caledoniană separată, simboluri naționale separate și un referendum programat în 2014 asupra independenței sau rămânerii în cadrul republicii franceze.

• 1781: Coloniştii spanioli au întemeiat o aşezare în sudul Californiei, pe care au denumit-o „El Pueblo Nuestra Señora la Reina de Los Ángeles de Porciúncula”, pentru ca mai târziu să se ajungă la prescurtarea Los Angeles sau L.A.

Pe 4 septembrie 1781, un grup de 44 de coloniști cunoscuți și ca ”Los Pobladores” au înființat ”La Reyna de los Angeles”, un nume onorific dat în memoria Sfintei Marii. Două treimi din coloniști erau mestizo sau mulatrii cu strămoși Africani, Amerindieni și Europeni. Colonia a rămas un așezământ de fermieri pentru zeci de ani, dar până în 1820 populația a crescut la 650 de oameni. Astăzi, colonizarea este sărbătorită în districtul istoric Los Angeles Pueblo Plaza și Olvera Street, cele mai vechi părți din Los Angeles.

Los Angeles, cunoscut ca L.A. ori în mod colocvial „City of Angels” (Orașul Îngerilor), este cel mai mare oraș din statul California și al doilea ca mărime a populației din Statele Unite, fiind întrecut doar de New York City.

În 1781 spaniolii au întemeiat un oraș în zona vestică a Statelor Unite, pe nume El Pueblo de Nuestra Senora Reina de los Angeles. Dominația spaniolă a încetat în 1821, însă Statele Unite au preluat controlul orașului 30 de ani mai târziu. Apariția căilor ferate, precum și celebra "Goană după aur" a adus în aceste ținuturi foarte mulți emigranți. Stabilirea după 1913 aici a marilor studiouri cinematografice va avea efectul unei explozii a afacerilor, cea ce va aduce acestui oraș numele de țara făgăduinței.

Orașul este denumit familiar L.A. (pronunție, el ei) de către locuitorii săi și are o climă sub-tropicală extrem de blândă. Extinderea enormă a zonei urbane a făcut din Los Angeles orașul cu cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Economia orașului se bazează pe o diversificare foarte mare a industriei. De fapt, statul California reprezintă o putere economică clasificată la nivel mondial de state pe locul 7, iar economia orașului Los Angeles contribuie semnificativ la cea a Californiei.

• 1881: Se naște la Bacau poetul George Bacovia (George Vasiliu ) (d. 22 mai 1957, Bucureşti).

Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.

Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană.

Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică.

În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.

În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902.

În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.

În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb.

În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.

În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.

În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.

În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene.

Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii.

În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.

Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.

La început vazut ca poet minor de critica literară, Bacovia va fi treptat receptat favorabil, mergând până la recunoaşterea sa ca unul dintre cei mai importanti poeti simbolisti români şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.

• 1882:  Thomas (Alva) Edison, inginer american, a început să furnizeze electricitate primilor clienţi ai firmei sale, „Edison Electrical Illuminating Company”, din oraşul New York, cartierul Manhattan. 

De altfel, sub conducerea lui s-a construit prima centrală electrică din lume (1882), la New York, în aceeaşi perioadă brevetând un sistem cu trei conductoare, pentru transportul energiei electrice care se utilizează şi astăzi. Autor a peste 1.000 de invenţii, Thomas Edison a reuşit, practic, să lumineze viaţa întregii planete, becul electric creat de el reuşind să revoluţioneze lumea.

• 1888: Numele Kodak a fost înregistrat de către George Eastman din Rochester, New York (SUA). El a patentat şi rola sa de film: U.S. Patent.

Kodak – un nume inventat din nimic, dar recunoscut oriunde în lume pentru capacitatea de a păstra imaginile de orice fel: clipele dragi, evenimente marcante, momentele memorabile. În spatele succesului unei mărci imposibil de asimilat cu orice altceva, se ascunde atât povestea pasiunii unui singur om, George Eastman (1854 – 1932), pentru aducerea imaginii mai aproape publicului larg, cât şi un lung şir de invenţii care au menţinut compania în topul celor mai buni furnizori de soluţii pentru imprimarea diverselor tipuri de imagini.

În 1888, când George Eastman patentează invenţia sa – aparatul de fotografiat cu roll film, acesta era deja un nume în lumea fotografilor după ce el şi mai apoi compania pe care a înfiinţat-o în 1892, în oraşul Rochester, statul New York, a încercat să găsească diverse soluţii pentru a simplifica procesul de fotografiere.
Roll filmul este o bucată de peliculă fotosensibilă, fabricată din nitroceluloză şi inventată de acelaşi Eastman, de circa 1 m lungime, care este introdusă într‑o casetă metalică ermetic izolată de lumină, înfăşurată pe o rolă. După ce se realizează fotografia, filmul se rulează pe altă rolă, de asemenea într-o casetă ermetic izolată de lumină, până la procesul chimic de developare. Aceasta a făcut posibilă construcţia de aparate de fotografiat mai mici, uşoare, portabile. Idealul lui Eastman era să construiască un aparat care să fie la fel de uşor de manevrat şi cunoscut, precum un creion.
De altfel, şi sloganul ales: „You ­press the button, we do the ­rest“ (tu apeşi pe buton, noi facem restul - n.r.), tot de Eastman pentru prima sa cameră, exprimă exact ideile acestuia. La baza succesului companiei Kodak au stat o serie de principii de bază – producţia de masă la costuri minime, distribuirea către un public cât mai larg a unei game cât mai diverse de produse, publicitatea, stimularea creşterii şi dezvoltării prin cercetare continuă, respectul şi fidelizarea angajaţilor şi reinvestirea profitului prin extinderea domeniului de activitate.
Simplificarea procesului de fotografiere, reducerea greutăţii aparatului, dar şi invenţiile ulterioare, făceau ca în 1896, Kodak să vândă circa 100.000 de camere de fotografiat şi să producă aproximativ 640 de kilometri de film şi hârtie fotografică lunar. În acel moment, cel mai ieftin aparat costa cinci dolari. Cel mai ieftin aparat Kodak – Brownie – a fost lansat în 1900 la preţul de un dolar.

Reclamele Kodak au apropiat şi mai mult publicul de produsele companiei. Imaginea amatorilor care puteau să facă oriunde poze, după cum se poate vedea şi în afişul alăturat (care datează din 1920), au adus o veritabilă creştere a vânzărilor.
Tehnologia lui Eastman era accesibilă oricui, într‑o gamă variabilă. Imaginea Kodak a avut şi mai mult de câştigat prin introducerea primului film. Implicarea în proiecte medicale (suportul pentru razele X - 1914), peliculele folosite în industria cinematografică (atât cele pe bază de nitrat cât şi cele pe bază de acetat), dar şi instrumentele de mare sensibilitate folosite de NASA în proiectul de fotografiere şi cartografiere a suprafeţei lunare (anii ’60) sau inventarea camerei foto digitale (1975) au contribuit la promovarea companiei lui Eastman.

• 1890: Un incendiu de proporții a provocat daune grave în orașul grec Salonic. 

Cartierul european a ars complet. 20.000 de oameni au rămas fără adăpost.

Salonic (în greacă Θεσσαλονίκη, transliterat Thessaloniki; în bulgară și macedoneană Солун, Solun; în aromână, Sãrunã, iar în meglenoromână, Săruna), denumit și Selânik, Salonika sau Salonica, este al doilea oraș ca mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea greacă Macedonia

Salonic are o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile, fiind astfel cel de-al doilea oraș ca mărime din Grecia și cel mai mare din nordul țării. Este un oraș universitar.

A fost capitala unuia dintre cele patru districte romane ale Macedoniei și era condus de un praetor. A fost numit după Thessalonica, soție a lui Cassandru și soră a lui Alexandru cel Mare, care a fondat orașul. Ea a fost numită așa de tatăl ei Filip, pentru că a auzit pentru prima dată de nașterea ei după ce a înfrânt (nike) Tesalia.

În cea de-a doua călătorie misionară, Pavel a predicat în principala sinagogă a evreilor din acea parte a Macedoniei și a pus bazele unei biserici. Opoziția evreilor l-a făcut să plece din oraș spre Berroia.

Ca parte a Macedoniei, Salonic a făcut parte din Imperiul Roman, iar mai târziu din Bizantin - până ce Constantinopolul a fost capturat în Cruciada a patra (1204). Orașul a devenit capitală a Regatului Cruciat al Salonicului, până ce a fost cucerit de despotatul bizantin al Epirusului în 1224. A fost recuperat de Imperiul Bizantin în 1264, dar, neputând să-l susțină împotriva Imperiului Otoman, despotul bizantin Andronikos Palaeologus a fost forțat să-l vândă Veneției, care l-a păstrat sub autoritatea sa până în 1430.

Monumentele paleocreștine și bizantine din Salonic au fost înscrise în anul 1988 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

În localitățile din împrejurimile Salonicului locuiește o importantă comunitate de meglenoromâni. Aceștia numesc portul Săruna, nume moștenit direct din latinescul Salona. De la ei, și nu de la greci, au preluat denumirea bulgarii și macedonenii, care astăzi îi zic Solun.

Salonicul a fost fondat de Cassandru al Macedoniei, în 315 î.Hr., și denumită astfel în onoarea soției sale, fiică a lui Filip al II-lea, Thessalonica, soră vitregă a lui Alexandru cel Mare. Denumirea Tessalonica provine de la contragerea cuvintelor grecești Θεσσαλών (transliterat: Thessalón, în română: „thessali”) și νίκη (transliterat: níke, în română: „victorie”), comemorând victoria macedonenilor asupra locuitorilor din Focida, cu ajutorul thessalilor.

• 1929: Călătoria de 35 de zile prin lume a dirijabilului german LZ 127 Graf Zeppelin se încheie la Friedrichshafen. 

Aproximativ 40.000 de oameni vor asista la revenirea lui.

Zeppelinele au fost primele aerostate dirijabile folosite cu succes în aeronautică. Denumirea provine de la constructorul lor, Ferdinand Graf von Zeppelin. Erau folosite între anii 1900 - 1940 la transportul de persoane sau mărfuri, cât și în scopuri militare. Succesul lor, în comparație cu alte tipuri de dirijabile, a fost atât de mare încât constructorul a atras un număr mare de investitori, putând astfel să mărească dimensiunile zeppelinului și să le fabrice în serie.

Cea mai renumită aeronavă care a zburat vreodată

Era zeppelinului a atins apogeul în 1929, când Graf Zeppelin a zburat în jurul globului. Începându-şi oficial călătoria la Lakehurst, dirijabilul a făcut înconjurul pământului de la vest spre est în 21 de zile, aterizând la Friedrichshafen, apoi la Tokyo — unde s-au adunat un sfert de milion de oameni ca să-l întâmpine —, dar şi la San Francisco şi la Los Angeles. Doi ani mai târziu, istoria s-a repetat când Graf şi-a propus un „rendez-vous“ cu un spărgător de gheaţă rusesc în Antarctica. Cartea Hindenburg — An Illustrated History comentează: „Până acum, Graf Zeppelin s-a bucurat de o reputaţie aproape mistică. Oriunde ajungea stârnea senzaţie. Se poate afirma categoric că a fost cea mai renumită aeronavă care a zburat vreodată — întrecându-l chiar şi pe modernul Concorde“.

Şi alte ţări au întrezărit un viitor măreţ pentru dirijabilele rigide. Marea Britanie a hotărât ca o flotă de giganţi de argint să lege colţurile cele mai îndepărtate ale imperiului său prin zboruri regulate spre India şi Australia. În Statele Unite, Shenandoah a fost primul dirijabil rigid care a folosit heliu în loc de hidrogen inflamabil pentru a se ridica de la sol. Akron şi Macon puteau, în timpul zborului, să lanseze şi să reprimească la bord mici aeronave, pe care le duceau în cală. Dispunând de echipament de radioraliere, Macon a devenit primul aparat de zbor din lume renumit pentru eficienţa cu care transporta avioane la bord.

• 1984: Se difuza pentru prima oară Locomotiva Thomas și prietenii săi pe postul englezesc ITV. 

Thomas the Tank Engine and Friends (romana Locomotiva Thomas si Prietenii Sai), redenumita ulterior Thomas & Friends (romana Thomas si Prietenii), este numele unei celebre serii de televiziune bazate pe cartile The Railway Series (romana Seria Cailor Ferate) scrisa de Wilbert Awdry. Seria Cailor Ferate prezinta aventurile de zi cu zi ale unui grup de vehicule care au viata si trasaturi umane. Brandul dateaza oficial din 1945, insa a fost creat in 1943. A fost adaptata pentru televiziune de Britt Allcroft in anii 1980, care a folosit ca scenarii povestile din Seria Cailor Ferate, inainte ca episoadele sa fie scrise de producatorii serialului. Pana in prezent au fost produse 13 sezoane de televiziune, trei episoade-film si un film de cinema. Locomotiva Thomas a avut si are un succes mondial, in prezent serialul fiind pe primul loc pentru al zecelea an la rand, in clasamentul primelor 10 seriale preferate de prescolarii din Anglia. Thomas si prietenii sai au calatorit in destinatii grozave, de mai bine de 60 de ani, cu povesti clasice si aventuri pe sine, pe Insula Sodor. Personajul Thomas a fost creat acum 60 de ani de un tata pentru fiul sau. Astazi, familii din 145 de tari se delecteaza cu aventurile si glumele acestor personaje si in acelasi timp experimenteaza lectii de viata, invata despre prietenie si colaborare.

Să aveți o zi frumoasă!

31 August

Este a 243-a zi a anului. 
Au mai rămas 122 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 37 m și apune la 19 h 54 m.

Citatul zilei

„O naţiune în ascensiune poate profita de mediocrităţi; o naţiune în declin nu mai ştie să-şi folosească geniile.” (Neagu Djuvara în Civilizaţii şi tipare istorice)

 Ziua Limbii Române

Limba noastră – maternă, oficială, literară, vorbită, scrisă, pe web, îmbogăţită sau sărăcită, cultivată sau maltratată - este celebrată în 31 august, în numele celor 28 de milioane de vorbitori de limba română din toata lumea.

Pentru a atrage atenţia asupra importanţei păstrării calităţii limbii române şi pentru a-i sprijini pe românii din afara graniţelor să-şi păstreze cultura şi identitatea naţională, ziua de 31 august a fost proclamată, prin legea 53/2013, drept Ziua Limbii Române.

Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană.

„Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicul a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană.” (Petre Ţuţea)

Ziua Limbii Române este marcată de autorităţi şi instituţiile publice, de reprezentanţele diplomatice şi institute culturale ale României, precum şi de instituţii româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi evenimente cultural-educative cu caracter evocator sau ştiinţific, consacrate limbii române.

Manifestările naționale şi cele internaționale îşi propun să-i unească pe 31 august pe cei care vorbesc şi simt românește şi dau ocazia de a ne reaminti că limba noastră-i o comoară şi că limba română este patria mea, iar dacă vreţi să marcaţi acest eveniment, vorbiţi corect!

Ziua Limbii Române este sărbătorită şi în Republica Moldova, pe 31 august, încă din 1990, iar din 2006, în aceeaşi zi, a fost organizat în fiecare an, la Bucureşti, pe treptele Teatrului Naţional, "Concertul Limbii Române".

Cel care nu are cuvinte nu are idei

Învaţată în familie şi în şcoală şi apoi iubită şi cultivată, sau ignorată, poluată ori uitată, limba e vie şi puternică pentru că exprimă, uneşte sau dezbină, defineşte identitatea, se moşteneşte şi se lasă moştenire.

Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este “tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute.”

Despre virtuţile limbii române Mihai Eminescu spunea "Limba este însăţi floarea sufletului etnic al românimii."

Limba română, cu toate faptele de istorie, evoluţie şi dezvoltare, este studiată atent în ultimii mai mult de 100 de ani de lingvişti şi, mai recent, de sociolingvişti, psiholingvişti sau specialişti în geografia lingvistică.

Concluziile lor şi ale celor care se îngrijesc de limba română în educatie, cultură sau media nu sunt întotdeauna încurajatoare şi par a contrazice uneori cugetarea lui Nichita Stănescu:

„A vorbi despre limba în care gândeşti este ca o zi de sărbătoare. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă".

Limba română, cu toată diversitatea, bogăţia şi forta sa expresivă, n-a aşteptat însă o anume zi pentru a fi sărbătorită, marii gânditori, scriitori şi poeţi au celebrat-o prin toate scrierile lor sau au cântat-o în ode, iar înţelepciunea populară s-a exprimat despre limba noastră strămoşească cu haz şi har în proverbe şi zicători.

"Limba dulce mult aduce".

"Limba ta e capul tău".

"Limba îndulceşte, limba amăreşte".

Cine vorbeşte limba română?

Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italianei, fiind vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care 24 de milioane o au ca limbă maternă. 17 milioane se află în Romania, unde româna este limbă oficială şi limbă maternă pentru mai mult de 90% din populaţie.

În Republica Moldova limba română este limbă oficială şi limbă maternă pentru trei sferturi din populaţie, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba română este una dintre cele şase limbi oficiale.

De asemenea, româna este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină, organizaţie internaţională care reuneşte ţările lumii în care se vorbeşte una dintre limbile romanice şi în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007.

Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase în statul monastic Muntele Athos.

Limba română este limbă maternă sau este vorbită şi în Ucraina, Ungaria, pe Valea Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită şi în comunităţile etnicilor români din Croaţia, Slovenia, Slovacia sau Polonia.

Emigranţii au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5 % din populaţie provine din România şi vorbeşte limba română. În Italia, Spania, SUA, Canada, Franţa, Germania, Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste 3 milioane de români.

Studenţii străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română şi se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care şi-au făcut studiile în România, vorbesc limba română.

Limba română este predată în ţări est-europene unde există comunități semnificative româneşti, dar şi în instituţii de învăţământ din 43 de ţări ale lumii, unde limba română este învăţată ca limbă străină.

Graiurile româneşti

Cu mici deosebiri de accent sau pronunţie, limba română este vorbită şi înţeleasă de toţi conaţionalii, indiferent de zona geografică, deşi în Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia, Basarabia sau Bucovina se vorbesc mai multe graiuri.

Dulcele grai moldovenesc are în special aspect oral şi se diferenţiază de limba literară prin pronunția intensă a consoanei ş, prin folosirea multor regionalisme şi prin unele diferenţe de gramatică.

Graiul ardelenilor este inconfundabil de molcom, iar graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, române, slave, maghiare şi germane, ambele graiuri au diferenţe de gramatică şi vocabular faţă de limba literară.

Graiul timocean şi cel vorbit în Mehedinți au caracteristici fonetice distincte şi fac tranziţia între cel muntenesc și graiul bănăţean.

Graiul muntenesc, fonetic şi lexical cel mai apropiat de limba română literară, a fost influenţat puternic de greci, bulgari sau sârbi, dar şi de diversele mode ale timpului.

Cum e vorbită limba română

Direcţia în care evoluează limba română în spaţiul public îngrijorează pe cei care cred în importanţa limbii vorbite şi scrise în spaţiul civilizaţiei.

Modul de exprimare corect şi îngrijit este prea des ignorat, se fac frecvente greşeli de exprimare, prin cuvinte şi expresii scrise sau pronunțate greşit sau în acordul gramatical.

Pentru angajaţii instituţiilor publice a existat chiar un proiect de lege, respins însă, care instituia obligaţia salariatilor de a cunoaşte limba română şi prevedea ca  sancţiune pentru angajaţii care nu vorbesc sau scriu corect pierderea locului de muncă.

În audiovizual, calitatea limbii române este monitorizată, începând din 2007, de responsabilii din două foruri importante, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române şi Consiliul Naţional al Audiovizualului. În urma monitorizărilor privind modul în care limba română e folosită de posturile de radio și televiziune din România, care prin larga audiență, acoperirea teritoriului şi ponderea de emisiuni informative și de dezbatere, au un important rol educativ şi cultural, se fac recomandări sau se aplică sancţiuni.

Reglementările, legile sau chiar sancţiunile nu sunt însă suficiente pentru a înlătura pericolul degradării limbii române. Neglijenţa cu care e vorbită limba, greşelile frecvente care tind sa devină reguli, utilizarea aşa-numitului limbaj de lemn sau pătrunderea masivă şi nejustificată a neologismelor sau a termenilor noi de care nu este nevoie, pentru că limba română are un vocabular suficient de bogat, precum şi anglomania exagerată nu îmbogăţesc, ci aduc confuzie şi degradeaza limba română.

Moldovenii luptă pentru limba română

„Limba noastră cea română“ a fost celebrată pentru prima dată în calitate de sărbătoare legală în Republica Moldova în 31 august 1990, după ce, la 31 august 1989, fusese adoptată legea privind revenirea la grafia latină, iar limba română dobândise statutul de limbă oficială în Republica Moldova.

În timpul perioadei sovietice, populaţiei i se impusese să vorbească în limba moldovenească şi să utilizeze grafia chirilică. Rolul limbii române în calitate de limbă de stat a Republicii Moldova a fost consfinţit şi în Declaraţia de independenţă adoptată la 27 august 1991. Ulterior, prin articolul 13 din Constituţia din 1994 s-a statuat drept limbă oficială limba moldovenească, dar în 2013 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a interpretat că acest articol are valoare juridică inferioară Declarației de independență şi a ridicat la rang de limbă oficială limba română.

Din 1994 o parte din poezia "Limba noastră" scrisa de Alexei Mateevici, reorganizată sub forma a cinci strofe de câte patru versuri, a fost aleasă ca imn naţional al Republicii Moldova. Poezia este un elogiu adus limbii romane şi un îndemn pentru preţuirea ei.

Propunerea legislativă ca Ziua Internațională a Limbii Române să fie sărbătorită în fiecare an la 31 august, a fost a fost inițiată în 2011, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România.

Propunerea legislativă a devenit Legea nr. 53/2013, adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri.

Conform legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de către alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

În această zi va fi arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii numărul 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice.

(Articol preluat integral de pe : stiri.tvr.ro)

Cuvintele dacice din limba română

BlogDay - Ziua Mondială a Blogului

Ziua Mondiala a Blogului se celebreaza in fiecare an, pe 31 august. BlogDay a fost creata cu gandul ca bloggerii simteau nevoia sa aiba o zi dedicata cunoasterii altora din diverse tari sau din alte domenii de interes. Astfel, li se ofera si posibilitatea sa le faca vizitatorilor cunoscut blogul lor.

Intr-o lume plina de @ si de www, ai crede ca blogul a existat dintotdeauna. Numai ca el are aproape 20 si ceva de ani. Termenul Blog vine din contopirea lui "web" cu "log", pentru ca, mai tarziu, de la el sa sa formeze si verbul "bloguer" (a scrie pe blog), care si-a facut loc in dictionarul francez si nu numai, gasim pe site-ul oficial BlogDay.

De fapt, ce este un blog?

Un site, pe care creatorul lui il personalizeaza cu etichete, abtibilduri, animatie si-l intretine dupa cum vrea, facandu-l accesibil tuturor internautilor.

In vreme ce unii se folosesc de el pentru a-si exprima opinii legate de anumite evenimente, a transmite informatii sau sa-si impartaseasca pasiunile, altii isi povestesc viata, experientele, emotiile lor. In felul acesta, blogul sau se transforma intr-un adevarat jurnal intim interactiv.

Pe scurt, blogul este un spatiu personal de exprimare, deschis lumii intregi. Atuurile sale: e simplu de utilizat, genereaza schimburi de idei si permite sa te definesti ca un star, in maniera aleasa de tine.

Cum se sarbatoreste BlogDay?

 In ziua de 31 august, bloggerii de pretutindeni posteaza un articol, prin care recomanda 5 noi bloguri, de preferinta din culturi diferite. Vizitatorii blogurilor vor descoperi astfel si alte surse de informare, necunoscute, cu noi autori interesanti.

Un blog (cuvânt provenit de la expresia engleză web log = jurnal pe Internet) este o publicație web (un text scris) care conține articole periodice sau și actualizate neîntrerupt ce au de obicei un caracter personal. Ca regulă, actualizarea blog-urilor constă în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuțiile fiind afișate în ordine cronologică inversă (cele mai noi apar imediat, sus, la vedere). Acest gen de publicații web sunt în principiu accesibile publicului larg, însă unele pot fi contra cost.

Termenul de "blog" a apărut în anul 1997, când John Berger și-a denumit propriul site "weblog".

Dacă la început blog-urile erau actualizate manual, cu timpul au apărut „unelte” (programe și metode) care să automatizeze acest proces. Utilizarea unui astfel de software bazat pe browsere Internet este acum un aspect obișnuit al blogging-ului.

Există mai multe platforme pentru blog-uri, de exemplu Wordpress (cea mai cunoscută și folosită platformă de blogging), Blogspot, Blogger ș.a.

Scopul blog-urilor variază foarte mult, de la jurnale personale și până la „armele” publicitare ale campaniilor politice, ale programelor media sau ale diverselor companii comerciale. De asemenea ele variază și în funcție de autor - de la unul singur la o comunitate întreagă. Blogurile pot constitui și o sursă importantă de venituri pentru cei care le administrează.

Multe blog-uri permit vizitatorilor lor să răspundă prin comentarii, care sunt și ele publice, creându-se astfel o comunitate de cititori centrată în jurul blog-ului; alte blog-uri nu sunt interactive.

Totalitatea blog-urilor și a autorilor de blog-uri a fost denumită „blogosferă”. Vezi de exemplu blogosfera românească, blogosfera moldovenească. Pe lângă asta, blog-urile constituie una din numeroasele fațete ale fenomenului numit Web 2.0.

Vă invit pe blogurile mele:

http://evenimentezilnice.blogspot.ro/

http://dordeduca2011.blogspot.ro/

Evenimente de-a lungul timpului...

• 121 e.n. : S-a născut Caligula, membru al dinastiei  Iulio-Claudiene, fiul lui  Germanicus, nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius, imparat roman intre anii 37- 41. 

El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe de lux pentru el, dar și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus.

În timpul domniei sale, imperiul a anexat  Mauritania și a transformat-o in provincie. 

Caligula a fost primul împărat roman asasinat, in urma unei conspirații care a implicat ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale, la  24.02.41.

Scopul conspiratorilor a fost   restabilirea  Republicii Romane, dar planul a fost zădărnicit dupa ce  în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat pe unchiul lui Caligula , Claudius, împărat în locul lui.

Istoricii i-au atribuit unele ciudatenii, printre care si  aceea de a-si fi facut calul senator.  

• 1786: S-a născut  chimistul francez Michel Eugene Chevreul.

A scris lucrarea “Principiile armoniei si contrastului culorilor si aplicarea lor in arte”, desemnata ca cea mai complexa carte scrisa vreodata despre culoare; (d. 9 aprilie 1889).

I se atribuie descoperirea acidului margaric, cu rol important în obținerea margarinei  și crearea primului tip de sapun, realizat din grasimi animale.

În ceea ce privește domeniul artelor vizuale, Chevreuil studiază culorile și formulează Legea contrastului culorilor.

A trăit aproape 102 ani, fiind în același timp un deschizător de drumuri în domeniul gerontologiei.

• 1895: Contele german Ferdinand von Zeppelin patentează Zeppelinul (balonul navigabil).

Cu puţin timp înainte ca avioanele să cucerească înălţimile, cerul era brăzdat de o altă maşinărie zburătoare născocită de mintea cutezătoare a unui inventator german. De forma aproximativă a unui balon clasic cu aer cald, dar mult mai sigur şi mai manevrabil, dirijabilul care avea să poarte numele contelui care l-a inventat, a fost ultimul aparat de zbor care a stârnit rumoare şi admiraţie, înainte de apariţia avionului care avea să-l detroneze definitiv.

Ferdinand von Zeppelin a părăsit cariera militară în anul 1890, la vârsta de 52 de ani, ca să se poată consacra proiectului său, construirea unui dirijabil, care va lua numele inventatorului său: Zeppelin. Eforturile sale au fost încununate de succes, astfel încât la data de 13 august 1898 i se acordă patentul imperial No. 98580 pentru construirea primului balon dirijabil cu motor. Schița dirijabilului, patentată la 31 august 1895, avea următoarele caracteristici mai importante:

   - un schelet din bare subțiri rigide de aluminiu, cu inele și bare intermediare de sprijin;

   - spațiul pentru gaz împărțit în mai multe celule cilindrice;

   - posibilitatea dirijării navei cu ajutorul unor ampenaje verticale și orizontale;

   - două nacele de tip „gondole” (germ. gondel) separate, legate între ele printr-un schelet rigid;

   - nava era propulsată de o elice montată la înălțime, unde rezistența aerului atingea valoarea maximă;

  -  posibilitatea de a putea cupla în lanț mai multe nave (ca la tren), lucru care însă nu a fost pus niciodată în practică.

Un militar de carieră

Puţine figuri din galeria ilustră a aviaţiei se ridică la înălţimea contelui Ferdinand Adolf Heinrich August Graf von Zeppelin, un inventator, inginer şi general german care a creat dirijabilul zburător care-i poartă numele.

Acesta s-a născut pe data de 8 iulie 1838 în sânul unei familii de aristocraţi şi politicieni germani din Kostanz, landul Baden-Wurttemberg. Tânărul Ferdinand a urmat cursurile prestigioasei Academii Militare Ludwigsburg, precum şi cele ale Universităţii din Tubingen. A avut o bogată şi fructuoasă carieră militară, intrând în armata prusacă în anul 1858 şi ajungând în Statele Unite în anul 1863 unde a lucrat pentru Armata Unionistă.

A luptat şi în Războiul Franco-German  dintre anii 1870-1871, şi s-a retras din armată  cu gradul de general de brigadă. Cu toate că a avut o carieră militară de invidiat, contele-general de brigadă nu se simţea deloc împlinit. Se pare că retragerea sa din armată s-a datorat criticilor exprimate deschis faţă de tactica de luptă şi măsurile luate de Ministerul de Război al Prusiei.

Nu a fost foarte afectat de trimiterea sa în rezervă, considerând acest fapt ca pe o şansă în a-şi aprofunda munca şi cercetările în ştiinţa aeronaouticii.

Contele Zeppelin avea astfel ocazia de a-şi pune în practică viziunile referitoare la ceea ce el numea „Lenkbare Luftschiffe” sau aeronavele ghidate, într-o traducere aproximativă.

Ideea acestor mijloace de transport aerian îl fascinase de peste două decenii şi fusese alimentată de succesul dirijabilului La France, care îl fascinase de-a dreptul. Într-o scrisoare adresată direct regelui său, contele Zeppelin se referea în mod particular la posibilităţile şi aplicaţiile militare ale noii tehnologii de zbor.

Din nefericire, întâlnirea sa cu responsabilii militari nu a avut rezultatele anticipate de acesta. Autorităţile erau convinse în sinea lor că nimeni nu poate construi un obict zburător mai greu decât aerul care să poată fi folosit cu succes în caz de război.

Dezamăgit dar neînfrânt, Zeppelin a început munca la un nou proiect în pragul anului 1892. Cu ajutorul unui singur inginer asistent, contele a schiţat planurile de construcţie ale unei aeronave revoluţionare pentru acele vremuri, care ar fi trebuit să fie gata într-un interval de doi ani de zile.

Perseverenţa şi inspiraţia sa au avut succes, doar că atunci când în anul 1894, Zeppelin a dorit să prezinte prototipul autorităţilor, acestea şi-au manifestat din nou reticenţa, considerând că noua maşinărie zburătoare ar fi avut o capacitate redusă  de a transporta bombe.

Din fericire pentru inventatorul german, în anul 1886 a fost descoperit un nou procedeu electrolitic cu ajutorul căruia aluminiul putea fi produs în cantităţi industriale. Inventat aproape simultan în Franţa de către cercetătorul Paul Heroult, şi în Statele Unite de către C.M. Hall, procedeul permitea ca acest metal uşor şi rezistent să deschidă noi oportunităţi pentru cei care încercau să construiască un aparat de zbor mai greu decât aerul. Printre aceşti ingineri vizionari se afla evident şi Ferdinand Graf von Zeppelin.

Puterea perseverenţei

Designul imaginat de acesta prezenta un schelet de aluminiu, dar în loc să fie acoperit cu plăci alcătuite din acelaşi metal, contele a optat pentru o „caroserie” din material textil care să acopere uriaşele compartimente cu gaz care propulsau noua aeronavă.

Spre finele anului 1895, prima sa navă şi primul aparat de zbor din istorie numit zeppelin în cinstea inventatorului său, era deja patentat. Se numea „Luftzug” şi un an mai târziu Verein Deutscher Ingenieure, sau Asociaţia Inginerilor Germani, era convinsă de valoarea muncii contelui. Mai mult, aceiaşi asociaţie a lansat o campanie de strâns fonduri necesare continuării muncii şi proiectelor lui Zeppelin.

Acesta a lucrat aproape o decadă înainte de zbura personal cu dirijabilul creat de el. Se întâmpla în anul 1900, aeronava se numea LZ-1, avea lungimea de 128 metri, iar oamenii erau amuzaţi şi fascinaţi în egală măsură de forma sa de cârnat umflat dar care putea zbura şi ateriza în relativă siguranţă.

Contele reuşise!

Crease un nou aparat de zbor reuşind să combine calităţile aerodinamice ale unui zmeu cu cele ale unui balon acţionat cu aer cald. LZ-1 era propulsat de două motoare de automobil pe benzină, fiecare dezvoltând o forţă de 14,7 cai putere.

A doua zi, ziarele vremii titrau pe prima pagină despre „Contele von Zeppelin, un fost ofiţer de rang înalt, în vârstă de 62 ani, cu o mustaţă stufoasă ca de morsă, ochi vioi şi un chipiu alb”. Zborul aparatului său durase 18 minute, aeronava atinsese viteza maximă de 30 kilometri pe oră şi dăduse dovadă de o mare manevrabilitate.

Din nefericire, zeiţa Fortuna se hotărâse să-l părăsească din nou pe conte. După alte două zboruri demonstrative, noua companie care-i sposoriza activitatea şi-a declarat falimentul, iar dirijabilul LZ-1, tatăl  şi strămoşul tuturor aeronavelor, urma să sfârşească la fier vechi.

Verein Deutscher Ingenieure a trimis o comisie care a ajuns la concluzia că Zeppelin realizase cu adevărat ceva important, dar în concluzia lor aeronava cea nouă nu avea viitor.

Falit, şi cu un singur inginer rămăs alături, contele a dat dovadă de o clasică şi fructuoasă încăpăţânare prusacă şi a decis să-şi reia munca pentru a crea un nou prototip. Nu s-a sfiit să ceară bani în mod public prin intermediul cotidienelor vremii, chiar dacă mulţi critici şi colegi îl ironizau. Cu toate acestea, în anul 1906 a reuşit să creeze o nouă aeronavă, fiind în cele din urmă ajutat de rege şi de către loteria naţională.

Preludiu pentru era avioanelor

În colaborare cu Alfred Colsman un manager strălucit, ginerele sponsorului şi prietenului său, Carl Berb, contele a dat în sfârşit lovitura dorită. Noul LZ-3 a efectuat o serie de zboruri de succes, contele fiind lăudat la scenă deschisă chiar şi de către criticii săi.

Zeppelin a fost decorat cu onoruri de către Verein Deutscher Ingenieure şi a primit suma de o jumătate de milion de mărci din partea guvernului. Cu ajutorul noului prototip intitulat LZ-4 Graf Zeppelin, contele a reuşit un zbor  de 12 ore în care a traversat Elveţia.

Cu toate acestea, noul proiect s-a sfârşit dezastruos într-un accident. În timpul unei opriri la sol pentru reparea unui motor o furtună izbucnită din senin a distrus dirijabilul. În mod surprinzător pentru conte, acasă a fost primit cu un val de simpatie naţională fără precedent.

Oamenii luaseră cunoştintă de eforturile şi succesele sale, şi Ferdinand Zeppelin devenise peste noapte un erou naţional. În cel mai scurt timp, donaţiile au început să curgă şi au atins valoarea de şase milioane de mărci. În plus, guvernul se angajase să cumpere următoarele două dirijabile construite de conte.

Dar Zeppelin nu era deloc mulţumit. Cu toate că nu mai avea probleme financiare, Zeppelin era conştient de limitele tipului său de aeronavă. Ştia că dirijabilul trebuia să atingă o viteză maximă de 70 kilometri pe oră, şi să fie manevrabil chiar şi în condiţiile unui vânt puternic. Contele şi-a creat o companie proprie, Zeppelin GmbH, şi au fost deschise mari uzine de producţie.

Cu toate acestea, lipseau încă comenzile de mare anvergură din partea armatei, pe care scontase contele. Conştient parcă de rolul minor pe care aveau să-l joace în dezvoltarea aviaţiei dirijabilele sale, von Zeppelin a început să fie interesat şi de construirea unui aeroplan. Izbucnirea primului Război Mondial i-a demosntrat cum nu se poate mai bine estimările.

Contele a inventat pe atunci un aeroplan enorm de tip Gotha care avea să fie prototipul primelor avioane de bombardament din lume, folosite cu succes în decursul primei Conflagraţii Mondiale. Pe de altă parte, dirijabilul care-i purta numele avea să se dovedească o ţintă aeriană uşoară şi explozivă la propriu, când un număr de circa 40 de dirijabile au fost doborâte uşor în timp ce zburau deasupra Londrei.

De asemenea, dirijabilul era mult prea fragil, fiind în consecinţă vulnerabil la vreme rea. Era sa s-a sfârşit odată cu proverbiala explozie a dirijabilul LZ-129 Hindenburg din anul 1937.

Contele nu a trăit să vadă sfârşitul principalei sale creaţii. În luna martie a anului 1917, acesta a murit la Berlin în timpul unei operaţii. Aeronava care i-a împumutat definitiv numele, face senzaţie şi astăzi, când este folosită în principal în zboruri de agrement şi mesaje publicitare.

Numele său a fost preluat şi de legendara trupă rock Led Zeppelin, contele intrând astfel fără voia lui, nu numai în istoria aviaţiei ci şi în cea a muzicii rock.

(Articol preluat integral de pe: descopera.ro)

• 1897: Thomas Edison, un important inventator și om de afaceri american, cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park”, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1903 brevete) a patentat kinescopul.

Thomas Alva Edison (n. 11 februarie 1847, Milan, Ohio, SUA – d. 18 octombrie 1931, West Orange, New Jersey, SUA) a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca "Magicianul din Menlo Park", fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei - kinetoscopul.

În anul 1894 inventează kinetoscopul, primul aparat care putea reda imagini în mișcare, cu o frecvență de 45 de imagini pe secundă, dar acest aparat permitea vizionarea filmului doar de o singură persoană. Aparatul folosea benzi de film perforate pe margini, unde imaginile luminate prin transparență puteau fi urmărite printr-o lentilă. Primul "spectacol" public a avut loc într-o sală de pe Broadway, după care aparatul a fost construit în serie și comercializat.

Kinetoscopul, este aparatul care redă imagini în mișcare din lumea reală obținute cu ajutorul unui kinetograf, mai pe înțeles un aparat de filmat cu suport fexibil de 35 mm cu perforații.

Kinetoscopul este inventat și realizat de Edison în anul 1890 și prezentat pentru prima dată la Expoziția Mondială de la Chicago. Pentru a crea senzația de mișcare, folosește un tambure dințat cu rotație sacadată imprimată de un sistem de transport sacadat, astfel că fiecare imagine va sta în fața vizorului un anumit timp pentru a fi pecepută, după care obturatorul o va acoperi făcând posibilă aducerea următoarei. Deplasare se făcea cu o frecvență de 46 imagini pe secundă.

Aparatul a fost conceput pentru vizionare unei singure persoane. Începe producerea lui în serie din 1893. Edison a făcut și o încercare de sonorizare a filmulețelor, asociind kinetoscopul cu o altă invenție de a lui fonograful. Pentru durata filmulețelor, circa 1 minut, a fost o mare reușită, ținând cont și de tehnologiile de atunci.

Oricum, cu toate că aplicația lui, a kinetoscopului nu a fost de durată a însemanat un pas important spre invenția fraților Lumière, cinematograful

În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 "Premiul Rumford" pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 "Medalia Franklin" pentru contribuția sa pentru binele umanității.

Edison s-a născut în Milan, Ohio, Statele Unite ale Americii și și-a petrecut copilăria în Michigan. A fost parțial surd din adolescență, ceea ce nu l-a împiedicat să devină operator de telegraf în anii 1860. Primele lui invenții au fost legate de telegraf. În adolescența sa, Edison a lucrat și în alte domenii, vânzând mâncare și bomboane călătorilor prin trenuri. Primul său brevet de invenție a fost obținut pentru mașina electromagnetică de înregistrat voturi în 28 octombrie 1868.

• 1914: S-a născut Octavian Vuia, filosof, eseist, memorialist; a fost director adjunct al departamentului românesc al postului de radio „Europa Liberă” în perioada 1976-1980 şi a fondat, împreună cu Mircea Eliade, Emil Cioran şi Horia Stamate „Centrul român de studii de la Paris” (1949).

Octavian Vuia, filosof, publicist, un om al exilului şi al nostalgiei faţă de ţara natală.

Octavian Vuia face parte dintr-o generaţie care i-a mai numărat pe Nicolae Steinhardt şi Alexandru Dragomir, ca să nu spunem că alţii din aceeaşi generaţie încă mai sunt în viaţă, Neagu Djuvara şi Mihai Şora. Era mai în vârstă decât Cioran doar cu trei ani. A aparţinut, se poate spune, acelui val din cultura noastră, situat între marea generaţie a anilor â30 şi generaţia următoare greu încercată de anii războiului. A murit exact în 1989 şi nu a mai apucat providenţiala schimbare.

Avea o remarcabilă distincţie în tot ceea ce făcea şi gândea şi de bună seamă nu avea cum să agreeze presa superficială, "din vârful peniţei", ca să nu ne mai referim la cea grosolan tabloidizată. Lucrul la "Europa liberă" nu a însemnat pentru el simpla exercitare a unei activităţi remunerate, ci expresia unei autentice chemări. Garda veche de altminteri a postului de radio tocmai prin aşa ceva s-a caracterizat. Ştiau bine ce înseamnă pericolul comunist, aveau o cultură solidă şi o suită de convingeri morale şi spirituale de la care nu abdicau. Schimbarea gărzii nu s-a ridicat nici pe departe la înălţimea înaintaşilor, dar aceasta e cu totul altă problemă, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu destinul lui Octavian Vuia.

• 1916: S-a născut Neagu Djuvara, istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român și francez

Neagu Djuvara (n. 18 august/S.N. 31 august 1916, București) este un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român.

Neagu Djuvara s-a născut la București într-o familie aristocrată de origine aromână, așezată în țările române la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care a dat mulți oameni politici, diplomați și universitari de prestigiu.

Tatăl său, Marcel Djuvara, șef de promoție la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, căpitan de geniu în armata română, a murit în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădișteanu, mama sa, aparținea ultimei generații dintr-un neam de mari boieri munteni.

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie - noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legație la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii preiau și acest minister.

Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăște să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizații ale exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistență a Refugiaților Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundației Universitare „Carol I”).

În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci și trei de ani în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine și, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey.

Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obține doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron; mai târziu, obține și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale de la Paris (INALCO).

Din 1984 este secretar general al Casei Românești de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în țară. Din 1991 în 1998 este profesor - asociat la Universitatea din București. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.

A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.

Deși unele dintre teoriile sale sunt neacceptate de majoritatea istoricilor români, Neagu Djuvara rămâne unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, încurajând în general o atitudine critică asupra istoriei românilor și a istoriei în general. Opiniile sale legate de glorificarea istoriei naționale au atras la rândul lor critici din partea unor figuri politice naționaliste în România, fiind catalogate ca "antiromânești" și o influență nefavorabilă asupra percepției de sine la români și a românilor în afara granițelor țării.

Istoricii contemporani i-au contestat teoriile și calificarea ca istoric, numindu-l, după propria-i afirmație, "amator". Studiile sale în domeniu precum și doctoratul de stat în filosofia istoriei acordat de Universitatea Sorbona sunt însă necontestate, iar scrierile sale au căpătat recent o atenție sporită, datorată în mare popularității sale în România.

• 1921: Nicolae Paulescu, medic român, a publicat, la această dată, un studiu referitor la descoperirea unui hormon antidiabetic, numit de el „pancreină”

Studiul a apărut în revista „Archives Internationale de Physiologie”, tiparită la Paris şi la Liege, putând fi considerat actul de naştere al insulinei.

Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie, revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. În nici una din publicații, Nicolae Paulescu nu amintește de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 și 1919.

Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best neagă influența rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și afirmă că deși Paulescu a demostrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect:

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină  din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John Macleod  pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i privește pe Banting și Best, Ian Murray îi considera drept niște cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu. Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

• 1986, nava ruseasca ”Amiral Nahimov”, cu 1.234 de oameni la bord, se ciocneste cu cargoul ”Piotr Vasev” in golful Novorossisk, din URSS, la putine minute dupa ce plecase catre Soci.

 
Sunt 423 de morti, dintre care 64 de membri ai echipajului. Pe punte se aflau si cetateni din Republica Moldova. Rudelele lor nu stiu, nici azi, ce s-a petrecut exact, autoritatile comunistea musamalizand cazul
”Berlin III” a fost lansata la apa in 1925. Nava germana, sanatoasa, ce ajungea pana la New York. Dupa inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost transformata in spital pentru raniti. In 1949, recuperata de catre rusi, a fost rebotezata ”Amiral Nahimov”, in onoarea comandantului ce avusese un rol covarsitor in Razboiul din Crimeea.
Pe 31 august 1986, la ora 22.00 (ora Moscovei), ”Amiral Nahimov” pleaca din portul Novorossisk, cu destinatia Soci, urmatoarea oprire. Nava opereaza pe Marea Neagra, ”plimba” turistii aflati in vacanta pe litoral. La bord sunt 888 de pasageri si 446 de membri ai echipajului. Oameni din URSS, Ucraina, Tarile Baltice. Aproape 50 provin din Republica Moldova. Capitan este Vadim Markov.
La cateva momente dupa plecare, acesta este instiintat ca in fata navei lor, la iesirea din golf, se afla cargoul de mare tonaj ”Piotr Vasev” (nava japoneza, recent achizitionata de catre sovietici), plin ochi cu orz si ovaz din Canada, care nu da semne ca ar dori sa-si modifice cursul. Markov crede ca nava sa are timp suficient sa treaca, de aceea se duce, la odihna, in a sa cabina, lasandu-l la comanda pe Alexander Sudnovski. Care isi da seama, imediat, ca se va produce o coleziune si ordona ca motoarele sa fie date, cu toata puterea, inapoi.

Titanicul din Marea Neagra
Este, insa, prea tarziu. La 23.12 pm., la nici 75 de minute de la plecare, ”Amiral Nahimov” este lovita de ”Piotr Vasev”, la 13 km de port. Unii pasageri sunt, deja, in cabine, altii se distreaza, dansand, pe punte. Gaura are mai mult de 84 metri patrati. Vaporul se scufunda in doar sapte minute. Oamenii se arunca in apa plina de ulei, e destul de rece. 64 de nave de recuperare si 20 de elicoptere ajung, destul de tarziu, la fata locului. Pentru ca pe nava era cald, zapuseala, geamurile de la cabine sunt deschise, apa intrand si pe aici. Vasul fusese modificat, spre a primi cati mai multi pasageri, masurile de securitate fiind, de cele mai multe ori, ignorate.

Din 1.234 de persoane, 423 decedeaza. ”Titanicul” din Marea Neagra, cea mai mare tragedie din regiune. Autoritatile sovietice musamalizeaza cazul, vorbind despre probleme de ordin meteo, nu umane. Se merge departe, ajungind sa se spuna ca seismul din Vrancea, care avusese loc in acea noapte, cu o magnitudine de 7,1 grade pe Scara Richter, cauzase o unda magnetica ce dusese la coleziune! Cetatenii din Republica Moldova sunt ultimii care afla despre accident. De fapt, familiile celor decedati primesc doar sicriele, fara prea multe alte detalii. Sovieticii ascund mai bine de 48 de ore tragedie, despre care americanii scriu, prima oara, doua zile mai tarziu. Supravietuitorii nu au voie sa dea detalii, trimit doar o telegrama cu ”Suntem bine, sanatosi, in Novorossisk”. Atat!
Comisia stabileste ca ambii capitani sunt vinovati, cu atat mai mult cu cat Markov refuzase sa anunte incidentul ”amanandu-l” cu 40 de minute. In plus, el lipsise de pe punte. La finele lui 1986, cei doi comandanti sunt condamnati la 15 ani de inchisoare. Vor fi eliberati in 1992.

Să aveți o zi frumoasă!