Este a 54-a zi a anului.
Au mai rămas 311 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 03 m și apune la 17 h 55 m.
Citatul zilei
„Poți fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuți nu.” (Stefan Zweig, n. 28 noiembrie 1881 - d. 23 februarie 1942)
Ziua hidrografului militar
Ziua hidrografului militar este sărbătorită, în fiecare an, la 23 februarie.
Data de 23 februarie este cea la care, în anul 1926, prin Decizia Ministerială a ministrului de Război nr. 126, s-a înfiinţat un serviciu special de hidrografie, geofizică şi astronomie pe lângă Divizia de Mare, se arată în ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010), primul şef al Serviciului Hidrografic Maritim fiind numit căpitanul Alexandru Stoianovici. Serviciul hidrografic permanent s-a înfiinţat în ţara noastră după Primul Război Mondial, cu scopul de a desfăşura acţiuni complexe, pentru asigurarea navigaţiei în Marea Neagră. Primul sediu al serviciului a fost în clădirea Şcolii Navale din Constanţa, în prezent sediu al Muzeului Marinei Române.
Până în anul 1940, Serviciul Hidrografic Maritim a desfăşurat acţiuni specifice, iar între 1940 şi 1945, a asigurat acţiunile de luptă ale Marinei Militare, din punct de vedere hidrografic şi hidrometeorologic. După cel de-al Doilea Război Mondial, şi-a redus activitatea, dar în următorii zece ani, mai exact până în 1954, prin grija acestui Serviciu, au fost tipărite 20 de hărţi, pentru asigurarea navigaţiei în partea de vest a Mării Negre.
În 1955, Serviciul Hidrografic Maritim a fost reorganizat, acesta devenind, prin Hotărârea 2444 a Consiliului de Miniştri al RPR, emisă la 11 noiembrie 1955, Direcţie Hidrografică Maritimă (DHM). Aceasta a executat, în perioada 1955-1990, o mare diversitate de acţiuni în folosul navelor româneşti militare şi civile.
După anul 1990, instituţia, reorganizată, a editat, printre altele, 37 de hărţi de navigaţie naţionale, în 2002 a realizat prima Hartă Electronică de Navigaţie (ENC) din România, iar în perioada 2002-2003 a realizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional al Forţelor Navale (SIMIN - FN).
Activitatea Direcţiei Hidrografice Maritime a fost stabilită şi reglementată prin Legea nr. 395 din 2004, privind activitatea hidrografică maritimă, instituţia dobândind statutul de autoritate naţională în acest domeniu. Din ianuarie 2007, DHM a devenit reprezentanta Guvernului României, în calitate de stat membru al Organizaţiei Hidrografice Internaţionale (OHI), iar din 2008, este acreditată ca instituţie ce desfăşoară activităţi de cercetare ştiinţifică, fiind implicată în proiecte cu finanţare naţională şi europeană, se arată pe site-ul menţionat.
Data de 23 februarie este cea la care, în anul 1926, prin Decizia Ministerială a ministrului de Război nr. 126, s-a înfiinţat un serviciu special de hidrografie, geofizică şi astronomie pe lângă Divizia de Mare, se arată în ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010), primul şef al Serviciului Hidrografic Maritim fiind numit căpitanul Alexandru Stoianovici. Serviciul hidrografic permanent s-a înfiinţat în ţara noastră după Primul Război Mondial, cu scopul de a desfăşura acţiuni complexe, pentru asigurarea navigaţiei în Marea Neagră. Primul sediu al serviciului a fost în clădirea Şcolii Navale din Constanţa, în prezent sediu al Muzeului Marinei Române.
Până în anul 1940, Serviciul Hidrografic Maritim a desfăşurat acţiuni specifice, iar între 1940 şi 1945, a asigurat acţiunile de luptă ale Marinei Militare, din punct de vedere hidrografic şi hidrometeorologic. După cel de-al Doilea Război Mondial, şi-a redus activitatea, dar în următorii zece ani, mai exact până în 1954, prin grija acestui Serviciu, au fost tipărite 20 de hărţi, pentru asigurarea navigaţiei în partea de vest a Mării Negre.
În 1955, Serviciul Hidrografic Maritim a fost reorganizat, acesta devenind, prin Hotărârea 2444 a Consiliului de Miniştri al RPR, emisă la 11 noiembrie 1955, Direcţie Hidrografică Maritimă (DHM). Aceasta a executat, în perioada 1955-1990, o mare diversitate de acţiuni în folosul navelor româneşti militare şi civile.
După anul 1990, instituţia, reorganizată, a editat, printre altele, 37 de hărţi de navigaţie naţionale, în 2002 a realizat prima Hartă Electronică de Navigaţie (ENC) din România, iar în perioada 2002-2003 a realizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional al Forţelor Navale (SIMIN - FN).
Activitatea Direcţiei Hidrografice Maritime a fost stabilită şi reglementată prin Legea nr. 395 din 2004, privind activitatea hidrografică maritimă, instituţia dobândind statutul de autoritate naţională în acest domeniu. Din ianuarie 2007, DHM a devenit reprezentanta Guvernului României, în calitate de stat membru al Organizaţiei Hidrografice Internaţionale (OHI), iar din 2008, este acreditată ca instituţie ce desfăşoară activităţi de cercetare ştiinţifică, fiind implicată în proiecte cu finanţare naţională şi europeană, se arată pe site-ul menţionat.
Evenimente de-a lungul timpului...
- 1271: Prima mențiune documentară a orașului Brașov
Brașov (în germană Kronstadt, în
maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut
Cron∫tadt sau Braßov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este
reședința și cel mai mare municipiu al județului Brașov, România.
Municipiul Brașov, reședința județului,
se află în centrul țării, în Depresiunea Brașovului, situat la o altitudine
medie de 625 m, în curbura internă a Carpaților, delimitat în partea de S și SE
de masivele Postăvaru care pătrunde printr-un pinten (Tâmpa) în oraș și Piatra
Mare, la 161 km de București. Este accesibil cu automobilul/autobuzul sau cu
trenul. În apropierea sa se găsesc localitățile Predeal, Bușteni, Sinaia,
Făgăraș și Sighișoara. Municipiul are o suprafață de 267,32 km².
1271 - Brasu: Acest toponim este atestat
într-un document latin, aflat în Arhivele Statului din Budapesta și în
fotocopie la Institutul de Istorie Cluj, act prin care Ștefan, regele Ungariei,
aproba contractul dintre „Chyel comes, filius Erwin de Calnuk” și „Teel, filius
Ebl de Brasu cognatus eiusdem”. Într-un alt document emis de regele Ungariei,
Venceslav, la 10 decembrie 1301, se confirmă că Detricus, fiul lui Theel sau
Tyl de Prejmer, este în posesiunea localităților Mikofalva și Nyen (Teliu). Pe
baza acestui document, precum și a altora, privind familia comiților din
Prejmer, nu este sigur dacă denumirea de „Barasu” se referă la localitatea
Brașov sau la Țara Bârsei.
În 1353 stema Brașovului consta dintr-o
coroană cu fleuroane în formă de crin, însoțită de o floare de crin. Din 1429 a
apărut și trunchiul de copac aflat sub coroană. Împreună, aceste simboluri sunt
arme vorbitoare, adică sugerează prin desen numele cetății (Corona). Stema
actuală a municipiul Brașov, aprobată de Consiliul Local în anul 1996, conține
un scut albastru pe care apare un trunchi de copac cu 13 rădăcini argintii —
cele 13 comune ale Țării Bârsei — care ies dintr-o coroană aurie cu trei lobi —
simbolul puterii. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată
din șapte turnuri — însemnul specific pentru municipii reședință de județ.
Semnificația în ansamblu a stemei este „Înțelepciunea și Puterea conduc de-a
pururi Cetatea”. Stema a fost aprobată de către Comisia Națională de Heraldică,
din cadrul Academiei Române.
Stilurile arhitecturale variază, de la
preromantic (Cetatea Brașovia), romanic (Biserica Sf. Bartolomeu), gotic
(Biserica Neagră), clasic (Poarta Ecaterinei), renascentist (astăzi mai puțin
observat, datorită renovărilor, caracteristic porților cu boltă rotundă,
interiorul Casei Sfatului), la baroc (casele secolului XVIII, în special fațada
Casei Sfatului și stucaturile locuințelor din Șchei; Biserica romano-catolică
Sf. Petru), rococo vienez, neo-renaștere, neo-baroc (secolul XIX; toate
palatele din Brașov sunt construite în acest stil), Art Nouveau, brâncovenesc
(Biblioteca Județeană, casele din Șchei care au aparținut familiilor domnitoare
din Țara Românească) și modern (construcțiile de după 1980).
În acest oraș a fost confecționată și
instalată o copie a „Statuii Lupoaicei” („Lupa Capitolina”), simbolul
latinității poporului român.
Scurta cronologie a istoriei orasului.
1203: Tradiția și cronicile calendarelor
brașovene îl consideră ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”. Totuși
documentele și izvoarele sigure nu confirmă această dată.
1211: Printr-o diplomă a regelui maghiar
Andrei al II-lea al Ungariei, Cavalerii Teutoni sunt așezați în Țara Bârsei
(Numele apare sub formele Borza în diplomă și Burszam în bula papală care a
aprobat-o) Se pare că au întărit cetatea Brașovia de pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni construiesc cel mai
vechi edificiu din oraș, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov din cartierul
Bartolomeu, o biserică construită în secolul al XIII-lea (cca. 1260), cu
modificări substanțiale în secolul al XV-lea.
Întreaga construcție este tributară
bisericii Mănăstirii Cisterciene de la Cârța. Partea originală, rămasă
neatinsă, cuprinde corul și încăperile adiacente acestuia, inclusiv cele două
capele pătrate cu care se închid, spre răsărit, brațele transeptului. Planul
bisericii este asemănător cu cel de la Cârța, numai că acesta dispune de trei
travee pătrate.
La fațada vestică există două turnuri,
din care doar unul este în întregime executat.
Turnul de astăzi este construit în 1842,
în locul turnului vechi, prăbușit la cutremurul din 1822.
1228: Se întemeiază la Brașov o
mănăstire de surori ale ordinului călugăresc al premonstratensilor, aflată
lângă Biserica Neagră de mai târziu, având ca patroană pe Sf. Catharina.
1234 – Corona: Cercetătorul Norbert
Backmund a editat așa-numitul „Catalogus Ninivensis”, care conține o listă a
tuturor mănăstirilor premonstratense din Ungaria și Transilvania.1234
corespunde cu anul în care abatele Fredericus cunoaște „Claustra Sororum «in
Hungaria assignata est paternitas» Dyocesis Cumanie Corona”.
1252 – Barassu: În acest an, regele Bela
al IV-lea donează „tera Zek”, comitelui Vincențiu, fiul lui Akadas, proprietate
așezată între pământurile românilor de Cârța, cele ale sașilor „de Barasu” și
cele ale secuilor de Sebus. Fr. Killyen, referindu-se la acest document, arată
că numele „Barasu” indică de fapt denumirea unui ținut întreg.
După afimația sa, toate cele trei
toponime la care face referință documentul se referă la teritorii care înconjoară
pământul donat și nu la vreun oraș.
În acest caz „Brașov” se referă la o
zonă, iar „Corona” ar denumi localitatea.
La 10 decembrie 1301, se confirmă că
Detricus, fiul lui Theel sau Tyl de Prejmer, este în posesiunea localităților
Mikofalva și Nyen (Teliu). Pe baza acestui document, precum și a altora,
privind familia comiților din Prejmer, nu este sigur dacă denumirea de „Barasu”
se referă la localitatea Brașov sau la Țara Bârsei.
- 1443: S-a născut, la Cluj, Matei (Matia) Corvin,
unul dintre cei mai mari
regi ai Ungariei; cel care a condus țara între 1458 și 1490, şi a fost al
doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara, renumit conducător militar, care a
întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare
împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama
lui Matei Corvin a fost Erzsébet (Elisabeta) Szilágyi, din mica nobilime
ardeleană.
Domnia sa este
considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei
Ungariei, marcată prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete
sereg („Armata neagră”).
Ungaria a cunoscut
în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din
sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia până în Bulgaria
de astăzi).
Matei a condus în
uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) și Austria
Inferioară. Vorbea maghiară, italiană, croată, latină, germană, cehă, slovacă,
precum și alte limbi slave.
Matei Corvin a
fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea
(Țepes), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul. Dar tot
Matia l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab.
Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei, a încheiat pacea cu
Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în
lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, Matia
fiind rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.
- 1685: S-a născut Georg Friedrich Händel, compozitor, organist, violonist german (d. 1759).
Handel a fost, în
timpul vieţii sale, cel mai renumit muzician, foarte cunoscut la nivel
internaţional.
S-a născut la
Halle (Germania), fiind fiul lui Georg Handel (1622-97) şi Dorothea Background
(1651-1730). Tatăl lui Handel, Georg, a fost bărbier-chirurg pentru Ducele de
Saxe-Weissenfels, iar mama sa a fost fiica unui pastor.
Pentru că tatăl
lui a vrut ca Handel să devină avocat, a incercat sa-l tina departe de instrumentele
muzicale. Dar talentul sau muzical s-a manifestat atât de clar că, înainte de a
implini 10 ani, Handel se furişa si canta la un clavir ascuns în pod. Astfel a inceput sa invete
clandestin muzică, si in cele din urma tatal sau i-a permis sa devina elevul
lui Zachow, principalul organist din Halle. La 17 ani a fost numit organist la
Catedrala calvinista, dar un an mai târziu el a plecat la Hamburg. Cand avea
doar 12 ani, tatăl său a murit
La Hamburg, Handel
a cântat la vioară și clavecin pentru opera din Germania și a predat lectii
private. Handel a scris prima sa opera, Almira, în anul 1704.
În anul 1706, Handel
a plecat în Italia, unde și-a însușit o mulţime de cunoştinţe privind limba
italiană; a stat mai mult de trei ani, in Florenţa, Roma, Napoli şi
Veneţia. S-a bucurat de patronajul
nobilimii şi a clerului,. În Italia Handel compus opere, oratorii, cantate; el
si-a încheiat sejurul italian cu un spectacol cu operă, Agrippina (1709), din
Veneţia.. În 1710, a fost numit Capellmaister la Hanovra, dar în curând a
plecat la Londra. Apoi, în 1719, el a devenit director muzical de la Royal
Academy of Music.
A compus în
continuare opere, muzica pentru biserică, iar
în următorii ani, a scris muzica apei . În 1717 a intrat în serviciul
lui Earl de Carnarvon (în curând avea să fie Duce de Chandos) la Edgware, lângă
Londra, unde a scris 11 imnuri şi două lucrări dramatice, Acis şi Galatea,
Esther. Sub patronajul ducelui de Chandos a compus oratoriul lui Esther şi 11
cantate pentru cor si orchestra de coarde (1717-1720).
În 1719 Handel a
câştigat sprijinul regelui pentru a pune la Royal Academy of Music spectacole
de opera,si aici a prezentat o parte a operlor sale: Radamisto (1720), Giulio
Cesare (1724), Tamerlano (1724), Rodelinda (1725 ).Mai tarziu Handel a fost desemnat compozitor la Capela Regală,
în 1723, unde a compus patru imnuri de
încoronare de George II
În 1727 Handel a fost naturalizat ca supus
britanic; Handel a suferit un accident
vascular cerebral şi s-a retras la Aachen (Aix-la-Chapelle) pentru a se
vindeca.
După ce s-a vindecat, la Dublin, în 1741-2, a
fost premiera oratoriului Mesia. Pe teme religioase a mai compus oratorii
(Samson, Belshazar, Joseph. Joshua, Solomon, de exemplu), unele inspirate din
mitologie clasică (Semele, Hercules) sau istorie crestinismului (Theodora); a
compus concerte la orga (a inventat un nou gen muzical) sau concerto Grosso
(op.6 , un set de 12, publicat în 1740, reprezintă realizarea magistrala).
În timpul ultimei
deceniu de viata a prezentat frecvent spectacole cu Mesia, de obicei cu circa
16 cantareti si o orchestra de a 40 de instrumentisti. În 1749 a scris-o suită pentru instrumente de
suflat ce a fost cantata in Green Park, însoţind Royal Fireworks ce sărbătoreau Pacea de la Aix-la-Chapelle. Ultima sa
oratoriul, compus in timp ce era orb, a fost Jephtha (1752); triumful de Timp
şi Adevăr (1757) este în mare parte compuse din materiale anterioare.
Handel a murit în
1759 şi a fost îngropat la Westminster Abbey. A fost si ramane un compozitor de
mare anvergura şi originalitate, de extraordinara varietate -cum e muzica celor
op.6 în concerte, în care melodia, frumusetea, îndrăzneala şi umorul ne incanta
de cate ori il ascultam.
Opera lui Georg
Friedrich Haendel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach,
punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a
dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a
recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează
printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor
orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate,
ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a
influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van
Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.
- 1866: Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de Monstruoasa Coaliţie.
La 23 februarie
1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi) Alexandru Ioan Cuza este silit să
abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de "monstruoasa coaliţie"
(conservatori şi liberali radicali). Se forează o locotenenţă domnească,
compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor),
generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi
colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern
provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe). Unirea
Principatelor este în primejdie.
O parte din elita
politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti:
Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale
lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se
temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea
precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate
obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea
viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care
va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi
liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi
militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie.
În noapte de 22 pe
23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de
ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea.
Ulterior, domnitorul Alexandru Ioan Cuza
a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre
două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele
pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor
în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani
împroprietăriţi de Cuza...
A doua zi,
fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a
revenit şi unde niciodată făcînd vre-o plîngere, repetînd mereu că şi el dorise
venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de
53 ani, relativ tînăr, în 1873.
- 1893: Patentarea motorului Diesel o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel.
La 23 februarie
1893, era patentat la Berlin un motor cu ardere interna, cu aprindere prin
compresie, inventat de inginerul Rudolf Christian Karl Diesel, personalitate
deja cunoscută la acea dată în cercurile tehnice europene.
Mai întâi, a
încercat să inventeze frigiderul.
Cererea sa de
patentare, cu numărul 67207, a fost acceptată acum 120 de ani, pe data de 23
februarie 1893, de către oficiul de înregistrare a patentelor din Germania. Și
cu aceasta, inventatorul german a pus bazele milioanelor de motoare diesel care
propulsează în prezent autovehiculele, camioanele și ambarcațiunile din toată
lumea. Dar Diesel nu avea să asiste decât la începutul succesului global al
creației sale: a murit în timpul unei călătorii pe mare acum 100 de ani, pe
data de 29 septembrie 1913.
Secretul
succesului proiectului său a fost auto-aprinderea – o caracteristică sinonimă
cu motoarele diesel de astăzi. În proiectul lui Rudolf Diesel, un amestec de
aer-carburant era comprimat în proporție de 20:1, ceea ce era suficient pentru
a-l face să se aprindă. Eficiența dobândită era uriașă. Atunci când Diesel a
început să lucreze la schițele sale, motoarele cu aprindere prin scânteie aveau
o eficiență de 12 procente, în timp ce motoarele pe gaz atingeau 17 procente.
Prin comparație, chiar primul prototip al inventatorului a însemnat un pas
uriaș înainte: motorul său cu auto-aprindere valorifica 25 la sută din energia
carburantului.
În ultimii 15 de
ani, popularitatea motoarelor diesel a crescut într-un ritm amețitor și tot mai
mulți șoferi de pe mapamond au fost atrași de consumul scăzut și rezervele mari
de cuplu oferite de aceste motoare, care au devenit tot mai complexe, puternice
și rafinate datorită noilor tehnologii adoptate. Mai mult, motorizările turbo
diesel au devenit atât de performante încât au început să participe cu succes
și la curse automobilistice (modelul Audi R10 TDI a câștigat cursa de anduranță
de la Le Mans, iar în campionatul BTCC, Seat utilizează cu succes o varianta
TDI modelului Leon).
Puțini cunosc însă
istoria dezvoltării motorului diesel sau povestea celui care a brevetat și a
dat numele său acestei invenții atât de importante pentru istoria
automobilului. Este vorba de strălucitorul inginer german Rudolf Diesel, născut
în martie 1858 într-o familie de imigranți modești care se stabiliseră la Paris
în Franța.
Atras de tehnică,
la 14 ani, tânărul Rudolf le-a scris părinților săi o scrisoare prin care i-a
informat că dorește să devină inginer, iar 2 ani mai târziu a obținut o bursă
de merit la Universitatea Politehnică Regală din München. Deși ratează prima
sesiune de examene de absolvire deoarece contractează febra tifoidă, Diesel
profită de timpul rămas până la următoare sesiune pentru a face practică la
renumita fabrica de motoare și mașini unelte Sulzer din Elveția. Această
experiență îi va fi extrem de utilă deoarece îi va trezi interesul pentru
dezvoltoarea motoarelor.
După ce a absolvit
Universitatea Politehnică în 1880, Diesel s-a întors la Paris pentru a lucra
alături de fostul său profesor, Carl Von Linde, la dezvoltarea unui sistem de
refrigerare pentru o fabrică de gheață. Destinul său nu avea însă să fie inventarea
unui precursor al frigiderului modern, așa că în 1890 se mută la Berlin unde
începe să experimenteze cu un motor care funcționa cu vapori de amoniac. Din
nefericire, în timpul testelor cu acest motor se produce o explozie care îl
rănește grav pe Rudolf (acesta este spitalizat timp de câteva luni în urma
incidentului). Totuși, acest eșec nu l-a descurajat și el și-a continuat
studiile pentru construcția unui motor care să fie cât mai eficient.
Pentru că era un
expert în termodinamică, Diesel știa că în cazul motoarelor cu aburi, aproape
90% din energia produsă era risipită. În cele din urmă, el patentează un motor
care funcționează cu ardere internă. În cazul acestui tip de motor,
combustibilul era injectat la finalul ciclului de compresie și aprinderea se
producea datorită temperaturii ridicate generate de comprimarea aerului necesar
arderii. Combustibilul utilizat de acest motor reprezenta un alt mare plus:
motorul diesel era conceput sa functioneze cu reziduuri rezultate după
distilarea petrolului (mai târziu acest combustibil va deveni ceea ce azi numim
motorină).
Numele motorului
avea să fie ales la sugestia soției inginerului german, Martha, care,
exasperată de nehotărârea soțului său privind numele invenției sale, i-a făcut
acestuia o sugestie simplă: „De ce nu-l numești pur și simplu motorul Diesel?”.
Magnatul german al siderurgiei, Alfred Krupp, și uzinele MAN finanțează
construcția prototipului noului motor. Primul motor diesel a fost prezentat la
Expoziția Universală din 1900 de la Paris. Acesta avea o cilindree de 1960 cmc
și o putere de 19,71 de cai. Desigur, poate astăzi cifrele nu impresionează,
dar motorul diesel era foarte economic, dezvolta puterea și cuplul motor foarte
jos în plaja de turații și putea funcționa chiar și cu ulei vegetal (Diesel era
un vizionar și văzuse potențialul utilizării unui combustibil vegetal de tip
bio-diesel încă de pe atunci). Dezvantajele sale erau zgomotul puternic și
fumul poluant generate. Totuși, regimul de utilizare al motorului și faptul că
nu era gurmand, l-au impus rapid în industria navală ca mai apoi, treptat, să
fie adoptat cu succes și pentru generatoare, propulsia locomotivelor,
camioanelor sau submarinelor.
Din pacate, Rudolf
Diesel avea să moară în circumstanțe încă neelucidate în timp ce călătorea spre
Londra la bordul vasului Dresda, pentru a-și prezenta invenția unor potențiali
clienți. El nu a apucat să-și perfecționeze motorul suficient pentru ca acesta
să fie montat pe automobile. Totuși, motorul creat de el a fost desăvârșit de
Mercedes, care, în 1936 a lansat prima sa mașina cu motor diesel (modelul 260
Diesel), urmată la scurt timp de francezii de la Peugeot.
Astăzi,
rafinamentul fiabilitatea și consumul redus al motorului diesel sunt
recunoscute pretutindeni și în multe piețe din Europa, motoarele diesel au
devenit chiar mai populare decât propulsoarele pe benzină.
- 1898: Romancierul francez Émile Zola a fost găsit vinovat de calomnie şi condamnat la închisoare, pentru că a scris celebra sa scrisoare, „J’accuse”, acuzând guvernul de anti-semitism şi de faptul că l-a încarcerat fără temei pe capitanul Alfred Dreyfus.
Émile Zola (n. 2
aprilie 1840 – d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai
important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării
politice a Franței.
Născut la Paris,
fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în
Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a
întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost
marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria
Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și
comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței.
Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul
Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză
ca de un vehicul pentru a accede la putere.
Majoritatea
romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les
Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea
imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul
ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția
într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a
respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii,
„Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie
care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul
i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor
amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește
nașterea unei noi lumi.” ” Cele mai importante volume ale ciclului Les
Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din
afara seriei este Thérèse Raquin.
Zola și Paul
Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a
încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a
artiștilor, L’Oeuvre (Opera, 1886).
Zola și-a riscat
cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său
J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian
L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat
ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza
guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul
căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în
Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la
închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită
scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională,
împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și
dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far
călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și
nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.
Zola a murit la
Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon
cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu
s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la
Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la
moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.
În ianuarie 1998,
președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul
manifestului J’accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La
Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia
afacerii Dreyfus.
- 1953: Francis Crick şi James D. Watson au descoperit structura ADN-ului molecular, aceasta fiind una dintre cele mai importante descoperiri postbelice ,o descoperire care a revoluţionat ştiinţa.
Într-o zi din luna februarie a anului
1953, doi oameni de ştiinţă care lucrau la Universitatea Cambridge - unul
britanic, altul american - au intrat triumfători într-un local zis „Vulturul”,
anunţând că descoperiseră „secretul vieţii”. Părea o veste prea măreaţă pentru
a fi anunţată la bodegă, dar aşa era viaţa universitară la Cambridge în anii
'50, iar cei aflaţi de faţă erau cu toţii oameni de ştiinţă care înţelegeau
importanţa unei asemenea noutăţi. Vestea era într-adevăr extraordinară: Francis
Crick şi James Watson descoperiseră structura moleculei de ADN - celebrul
„dublu helix” -, înfăptuire considerată drept una dintre cele mai de seamă
izbânzi ştiinţifice ale tuturor timpurilor.
Misteriosul ADN
ADN-ul (acidul deoxiribonucleic) este
suportul material al informaţiei ereditare: din ADN sunt alcătuite genele.
Molecula de ADN este o polinucleotidă, fiind alcătuită din unităţi de bază
numite nucleotide, iar fiecare nucleotidă este alcătuită din trei elemente:
-
o bază azotată, care poate fi adenină (A), citozină (C), timină (T) sau
guanină (G).
- o moleculă dintr-un glucid (zahar) numit deoxiriboză
una sau mai multe grupări fosfat
Secvenţa liniară de nucleotide - ordinea
în care sunt înşirate acestea - constituie structura primară a ADN-ului. Dar,
ca orice moleculă complexă, ADN are mai multe niveluri ale structurii.
Structura primară nu descrie complet alcătuirea moleculei, ci trebuie
descifrate şi celelalte niveluri ale structurii, pentru a o putea caracteriza
complet.
În celula vie, ADN există predominant
sub formă bicatenară (două catene, sau lanţuri, de nucleotide), iar structura
secundară este dată de modul în care cele două catene se conectează între ele,
şi anume prin legături de hidrogen între perechile de baze azotate de pe o
catenă şi de pe cealaltă. Bazele azotate nu se pot lega oricum, ci numai în
anumite combinaţii: adenina se leagă întotdeana de timină (A-T), iar citozina -
de guanină (C-G). Sunt două aspecte care au fost lămurite de Crick şi Watson în
modelul lor: câte catene are ADN-ul şi cum se conectează acestea între ele.
Aspectul major la a cărui lămurire au
contribuit cei patru savanţi menţionaţi a fost structura terţiară a ADN-ului,
adică forma tridimensională specifică moleculei. Azi, ştim că ADN-ul se
prezintă sub forma unui "dublu helix", cum l-a numit Watson, cele
două catene răsucindu-se una în jurul alteia la anumite unghiuri şi cu distanţe
precise între spirele structurii helicoidale. Pentru descoperirea acestei
structuri terţiare au ajuns celebri Crick şi Watson.
În fine, ADN are şi o structură
cuaternară, un grad mai înalt de organizare, care se referă la interacţiunile
ADN cu alte molecule, care îi permit să îşi desfăşoare funcţiile specifice. În
celulă, ADN este asociat cu molecule ale unor proteine numite histone, formând
o structură mai compactă numită cromatină. Sub această formă se găseşte ADN în
nucleul celulelor.
În ansamblu, molecula de ADN arată ca o
scară răsucită în spirală, în care părţile laterale sunt formate din grupări
deoxiriboză+fosfat, iar treptele - din perechi de baze azotate, A-T şi C-G.
- 1993: Explozie la World Trade Center, New York.
Bomba care a
explodat in parcarea aflata la subsolul World Trade Center, la 26 februarie
1993, a ucis sase persoane si a ranit alte o mie, provocand o panica de
nedescris.
Un informator
al FBI-ului a identificat un grup de sarbi, ca fiind prejumptivii vinovati
pentru aceasta explozie. Dupa o indelunga activitate de supraveghere FBI-ul a
descoperit ca sarbii nu erau teroristi, ci doar niste hoti de bijuterii. La
locul exploziei a fost gasit, totusi, o importanta parte a sasiului unei dube,
al carui numar de inmatriculare era inca vizibil. Cele doua indicii au condus
detectivii spre o firma de inchiriere de masini, din Jersey City, New Jersey.
Inregistrarile obtinute de la firma indicau faptul ca Mohammed Salameh a
inchiriat duba si a raportat-o ca fiind furata la 25 februarie.
Salameh se afla, deja, in baza de date a FBI-ului, astfel incat agentii
federali au fost convinsi ca l-au gasit pe autorul atentatului. Salameh a facut
o gresala care i-a fost fatala: s-a intors la firma de inchirieri masini pentru
a-si recupera garantia de 400 de dolari. A fost momentul cand FBI-ul l-a
arestat, perchezitia de la domiciliul sau scotand la iveala alti doi suspecti.
Intre timp, proprietarul unui depozit din Jersey City a reclamat politiei ca a
vazut patru barbati incarcand o dubita cu materiale suspecte. La verificarea
depozitului a fost descoperita o cantitate suficienta de nitroglicerina pentru
fabricarea unei alte bombe. Totodata au fost gasite si inregistrari video cu
instructiuni precise pentru fabricarea bombelor, dovezi care au condus la
arestarea unui al patrulea suspect.
Cei patru teroristi au fost condamnati la pedepse cu inchisoarea care au
insumat 240 de ani.
La data de 11 septembrie 2001, World Trade Center a fost din nou atacat,
Turnurile Gemene fiind doborate de avioane deturnate de teroristii organizatiei
al-Qaeda, condusa de Osama bin Laden. In acest atac, in care a mai fost
implicata si cladirea Pentagonului, au pierit peste 3.200 de oameni, inclusiv
cei aflati la bordul celor patru aeronave deturnate.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!