27 Februarie

 Este a 58-a zi a anului.
Au mai rămas 307 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 56 m și apune la 18 h 01 m.

Citatul zilei

"[...]Este uşor ca din lenevie, din slăbiciune, să te arunci în braţele lui Dumnezeu spunînd: "N-am avut încotro; drumul era dinainte stabilit". Dar gîndeşte-te la măreţia alegerii. Îl face pe om, om. Pisica n-are nici o posibilitate de alegere, albina trebuie să facă miere. Nu este nimic divin în asta." (John Steinbeck - La răsărit de Eden)

Ziua Internațională a Ursului Polar

Ziua Internațională a Ursului Polar, animal ce trăieşte în zona Oceanului Artic, considerat cel mai mare prădător întâlnit pe uscat.Calendarul zilei - 27 februarie.

Ziua Internaţională a Ursului Polar, care este marcată pe data de 27 februarie, este dedicată celui mai mare mamifer carnivor întâlnit pe uscat (greutatea adulţilor ajunge până la 650 kg la masculi şi 300 kg la femele).

Ursul polar este un urs alb, excelent înotător, care trăieşte în zonele nordice îngheţate ale Oceanului Arctic.

În Alaska, până în anul 1950, numai inuiţii vânau urşi polari, dar aceştia nu vânau mai mult de 120 de exemplare pe an. Din anul 1950 a început „sportul” de vânare a urşilor polari, care au fost decimaţi în mod necugetat.

În Canada, unde există cca. 15.000 de urşi polari, aceştia trebuie să facă faţă la două principale ameninţări: vânătoarea şi topirea calotei glaciare. Deşi ambele probleme sunt recunoscute la nivel guvernamental, urşii polari canadieni nu au fost incluşi în categoria animalelor ocrotite de lege, ci în cea a animalelor care au nevoie de „protecţie specială”. Un plan de protejare a urşilor polari va fi stabilit până în anul 2014.

Simpaticele animale au ajuns pe lista mamiferelor protejate de lege din cauza încălzirii globale, a vânătorilor şi a poluării ce otrăveşte tot mai mult Pământul pe măsură ce industria se tot dezvoltă.

International Union for Conservation of Nature a anunţat că dacă tendinţa climatică continuă, urşii polari ar putea să dispară în următorii 100 de ani.

Urșii polari sunt prima specie amenințată cu dispariția în urma pierderii habitatului, consecință a schimbărilor climatice. Alte cauze includ poluarea, vânatul și dezvoltările industriale. Pe timp de vară, gheața care se pierde în zona arctică este egală cu dimensiunea României, Bulgariei, Italiei, Spaniei, Franței, Germaniei și Suediei la un loc!
Studiile arată că dacă schimbările climatice îți continuă cursul, două treimi din populația de urți polari ar putea să dispară până în 2050! La o întâlnire recentă în Copenhaga în 2009 s-a arătat că din 19 subpopulații de urși polari, 8 sunt în scădere, 3 sunt stabile, 1 este în creștere, iar pentru 7 nu sunt informații suficiente.

Stiați că?

Urșii polari sunt atât de bine protejați împotriva frigului încât cele mai mari probleme le au datorită supraîncălzirii, nu datorită frigului. Chiar și pe timp de vreme extrem de rece, urșii polari se supraîncălzesc foarte repede când aleargă.
Ursul polar reușește imposibila combinație dintre a nu mânca și a crește, prin reciclare!
• calciul pierdut din oase este reciclat înapoi, tot în oase;

• urina care se formează în mod continuu este reciclată în circuitul de sânge prin absorbția de către vezica, iar ureea este reciclată inapoi în aminoacizi și proteine;

• acizii grași liberi sunt reciclați înapoi în tesutul adipos, reglând nivelul de cetona din sânge; grăsimea din corp furnizează atât energie cât și apă în metobolism;

• datorită acestor procese, masa corporală a urșilor ce hibernează crește, în timp ce grăsimea se reduce.

În ciuda lipsei de activitate și de mișcare, urșii nu pierd masa osoasă – cu alte cuvinte, nu suferă de osteoporoză – în timpul celor cinci luni sau mai multe de hibernare. Pierderea masei osoase este un fenomen ce are loc la toate celelalte specii mamifere, inclusiv la oameni. Un om care este imobilizat la pat, spre exemplu, pierde între o pătrime și o treime din masa osoasă, într-o perioada de 5 luni.

Osteoporoza, boala oaselor, reprezintă o problemă majoră de sănătate, mai ales pentru cei în varsta, mai puțin activi sau care sunt nevoiți să stea în pat. Numai în Statele Unite, osteoporoza afectează peste 28 de milioane de oameni, cauzeaza peste 1,5 milioane de fracturi osoase și peste 70,000 de decese, anual. Studiul urșilor polari ar putea ajuta la identificarea unor noi medicamente pentru această boală și nu numai. Ei ar putea oferi indicii și pentru boli precum eșecul renal, anxietate acută, obezitate, diabet de tip I si II etc.

Ziua mondială a ONG-urilor

ONG înseamnă pe scurt, Organizaţie Non Guvernamentală sau o organizaţie cu personalitate juridică, non-profit, care lucrează independent faţă de activitatea guvernului. ONG-urile pot avea venituri dar nu profit, pot fi finanţate de stat sau de alte organizaţii, pot avea membri, voluntari sau specialişti angajaţi.

Scopul acestor oganizaţii este de a pune în comun munca şi priceperea membrilor săi, pentru a promova iniţiative şi valori în cadrul societăţii, urmând propria misiune şi viziune, pentru a aduce o schimbare în bine, prin proiecte, programe şi activităţi specifice.

Ziua Națională a Republicii Dominicane

Pe 27 februarie 1844, Trinitarios, membrii societății secrete La Trinitaria, au declarat independența Republicii Dominicane față de Haiti. La Trinitaria a fost fondată în anul 1838 de Juan Pablo Duarte, cu scopul de-a obține independența coloniei Santo Domingo fără intervenții externe. Un rol important în lupta pentru independența statului, care ocupă două treimi din Hispaniola (centrul și estul insulei), l-au avut, alături de Duarte, Matías Ramón Mella și Francisco del Rosario Sánchez, ei fiind considerați cei „trei părinți” fondatori ai Republicii Dominicane.

Știați că…

… până la obținerea independenței, partea estică a insulei era denumită Santo Domingo, numele actualei capitale a Republicii Dominicane?

… termenul de dominican nu apare în imnul național (autorul imnului a utilizat termenul poetic de Quisqueyanos)?

… Quisqueyanos provine din limba amerindienilor Taino și înseamnă Maica tuturor teritoriilor (utilizat în cântecele locale, termenul este o altă denumire a țării)?

Republica Dominicană, cea mai populară destinație turistică din Marea Caraibilor, oferă plaje de vis și numeroase stațiuni balneoclimaterice (Cap Cana, Punta Cana), dar și regiuni în care se pune mare preț pe ecoturism: localitățile Jarabacoa și Constanza, Pico Duarte – cel mai înalt vârf al țării (3.098 metri), Bahia de las Aguilas…

Evenimente de-a lungul timpului…

• 272: S-a născut împăratul roman Constantin cel Mare, proclamat împărat roman în 306 de legiunile din Britania. 

Constantin I a fost proclamat împărat roman în 306 de legiunile din Britania.

 A fost o figură dominantă a secolului al IV-lea, în timpul domniei sale întărindu-se şi răspândindu-se mult credinţa creştină, pe care a legalizat-o prin Edictul de la Milan în anul 313 (Edictum Mediolanense),  o scrisoare semnată de Licinius  și  Constantin  care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.

Licinius  guverna partea de est a imperiului, iar Constantin  conducea provinciile din vest. Cei doi s-au întâlnit în palatul imperial   din Mediolanum ( Milano de azi), pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin I și aici au semnat textul scrisorii, care anula persecutarea crestinilor instituita in timpul lui Diocletianus.

Pentru a încuraja creştinii, a stabilit ca zi de odihnă duminica , a permis eliberarea sclavilor  printr-o declaraţie în biserica (333), a permis Bisericii să primească moşteniri şi a acordat dreptul  justiţiabililor de a alege între instanţa civilă şi medierea unui episcop.

Tot Constantin a luat hotărârea de a restaura Bizantul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324  a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mărind cam de 4 ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma.

„Noua Romă” care a luat numele de Constantinopol (orasul lui Constantin), a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.La sfarsitul domniei lui Constantin, orasul va numara deja mai multe zeci de mii de locuitori

Constantin cel Mare murit la 22 mai 337.

• 1626: Un edict promulgat de cardinalul Richelieu interzice practicarea duelurilor.

Duel (latină duellum) este o luptă între doi adversari, care folosesc aceleași arme și au șanse egale de a-l ucide pe celălat. Cauza unui duel în trecut era de cele mai multe ori apărarea onoarei rănite. Duelul avea reguli tradiționale bine stabilite, azi această luptă este aproape în toate țările interzisă.

 Originea istorică a duelului provine din lumea antică (în Iliada, duelul dintre Menelaos și Paris), la vechii germani rezulatul duelului dintre doi combatanți era hotărâtă de zei. In evul mediu rezultatul luptei dintre doi cavaleri era considerată ca o sentință judecătorească. Mai târziu rezolvarea conflictului printr-un duel a fost preluat într-o formă nouă în secolul XV de Spania, Italia și Franța care s-a extins apoi în toată Europa, rezultatul duelului fiind acceptat ca o hotărâre divină. Intre secolele XVI și XVII duelul era la modă, numai în Franța au murit între anii 1594 și 1610 de pe urma unui duel ca. opt mii de nobili sau ofițeri. Se spune că baronul François de Montmorency-Bouteville (1600-1627) ar fi omorât în duel 40 de adversari. Pe când în Anglia duelul era interzis pe la mijlocul secolului XIX în Europa era practicat până la începutul secolului XX.

Scopul duelului era obținerea unei așa numite „Satisfacții” pentru a salva „Onoarea pătată” în urma unei jigniri. Victoria unuia din ei de fapt nu era considerată de societate importantă ci faptul că cei doi combatanți acceptau duelul fiind considerați „bărbați de onoare” care riscau de a fi răniți sau omorâți. Nu aveau toți acest privilegiu de a participa la un duel, ci la acest ritual de a se putea duela cu arme luau parte de obicei nobili, ofițeri sau studenți. Apariția burgheziei prin secolului XIX a făcut că și aceștia au început să aparțină de așanumită „elită a societății” și să aibă dreptul de a participa la duel ca martori sau combatanți.

 Prin secolul XVII și XIX regulile duelului erau reguli bine stabilite care erau precizate în „Code Duello” din 1777, sau „Essai sur le duel“ a contelui „Comte de Chateauvillard” din 1836. De asemenea mai exista în Ungaria „Regulile de duelare” a lui Franz von Bolgár (Budapesta 1880, 7. ediția Viena 1903).

Jignirea era totdeauna factorul care provoca duelul ea fiind considerată ca o problemă de onoare care treuie rezolvată de bărbat. Jignirea putea fi verbală prin ironie, dispreț, bârfă la adresa celuilalt, sau a unui membru al familiei ca și o legătură sexuală extraconjugală. Jignirile puteau fi grave ca o palmă care nu sufereau amânare sau iertare, sau jigniri minore, la care era suficient o scuză pentru aplanarea conflictului.

Cel jignit chema la duel persoana care l-a jignit, și cerea să numească pe cei doi secundanți care vor participa ca martori la duel, care erau prieteni sau membrii de familie. Duelul trebuia să aibă loc la cel târziu 24 de ore de la provocare, între timp secundanții încercau rezolvarea pe cale pașnică a incidentului sau să se determine ce arme vor fi folosite, pistol sau spadă. Folosirea altor arme necesita consimțământul celor doi combatanți.

Datorită faptului că duelul era oficial interzis, se căuta ținerea duelului în secret, ea având loc frecvent dimineața devreme în locuri izolate. In afară de secundanți la locul duelului mai era un medic și eventual o persoană neutră care supraveghea dacă secundanții respectă regulile duelului.

 

Desfășurarea duelului era hotărâtă de gradul de jignire. În cazul folosirii pistolului, erau diferențe între numărul de împușcături (1, 2 sau 3), distanța de tragere care era între 15 și 100 de m (frecvent ca. 11–74 m). La duelul cu sabia era stabilit dacă se oprește duelul când unul dintre duelanți sângerează sau până când este incapabil să continue lupta. Erau cazuri extreme de „fair play” când ambii combatanți ținteau dinadins cu arma alături, când numai unul din pistoale era încărcat, sau când condițiile erau mai severe și se duelau până la moarte.

• 1711: S-a născut  Constantin Mavrocordat, om învățat, pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale secolului al XVIII-lea.

A fost un om învățat  și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale secolului al XVIII-lea.

El este domnitorul care a suprimat  iobagia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova ( 1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla in razboi cu Turcia,, Constantin Mavrocordat a cazut prizonier și a fost  ucis de un soldat rus.

După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. A desființat unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul”, a introdus o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. I-a eliberat pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 lei, plătiți boierului respectiv.

Pe țăranii boierești i-a obligat la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova. Pe boieri i-a recompensat printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins.

În urma războiului ruso – turco – austriac (1736- 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, a obținut reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad (1739).

Toate aceste reforme le-a aplicat și în Moldova, atunci când a fost numit domnitor.

În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. El este domnitorul care a suprimat șerbia în țările române: mai întâi în Țara Românească (1746), apoi în Moldova (1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.

În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat a căzut prizonier și ucis de un soldat rus.

• 1879: A fost descoperită zaharina.

Cercetatorul american Constantin Fahlberg  a descoperit  indulcitorul artificial  zaharina, în anul anul 1879, pe când lucra la John Hopkins University din Baltimore, SUA și încerca să creeze o vopsea nouă utilizând derivați pe bază de carbune. El a descoperit accidental gustul dulce al zaharinei, când, după o zi de muncă, a mâncat fără să se spele pe mâini. A doua zi s-a întors în laborator și a început să guste diferiți compuși rezultați din experiențele sale, până a descoperit substanța cu gust dulce care  a fost  numita zaharina.

De la începutul secolului, aceasta este utilizată în scop comercial pentru a îndulci alimente şi băuturi.

Zaharina este de aproximativ 450 de ori mai dulce decât zahărul şi nu conţine calorii.

• 1882: La Gimnaziul român din Brașov, a avut loc spectacolul primei operete românești, Crai nou, de Ciprian Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) a fost un compozitor român.

Ciprian Porumbescu se naște la 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, într-o casă modestă de țară, ca fiu al Emiliei și al preotului Iraclie Golembiovski. Viitorul compozitor va utiliza la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu și mai apoi, Porumbescu. Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți, unde conduce corul Societății Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții, participă și tânărul Ciprian Porumbescu, uimind asistența cu minunatul său cântec de vioară. Apoi, cu ocazia unei burse, își continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. Aici va scoate, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră.

După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou”, piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an, opereta este montată și la Oravița. Ciprian Porumbescu a fost arestat pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus Igitur”, „Odă ostașilor români” și altele. Ciprian Porumbescu se stinge din viață în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său și ai surorii sale, Mărioara pe data de 6 iunie 1883, la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză. Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru. El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004. Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.

• 1902:  S-a născut John Ernst Steinbeck, scriitor american,

 laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1962), pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită; cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer, Fructele mâniei (1939) , romanul La răsărit de Eden (1952) și nuvela Şoareci şi oameni (1937).

El a fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri;

Născut la Salinas, California, John Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionerii regiunii și al unei învățătoare. Școala elementară și liceul le-a urmat în orășelul natal, după care s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele.

După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie și mai ales pentru biologia marină.

Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. Locuind în Pacific Grove, a cunoscut pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care a devenit un prieten apropiat și sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună au publicat Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul și-a expus în mod sistematic opiniile asupra literaturii și asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.

Primul roman al lui Steinbeck, Cup of Gold (Cupa de aur), fusese publicat în 1929, fiind o povestire romantică de aventuri care, ca și următoarele două cărți (Pastures of Heaven, Pășunile Raiului, culegere de nuvele publicată în 1932, și To a God Unknown, Unui Dumnezeu necunoscut, 1933), nu s-a bucurat de succes sau de atenția criticii. De remarcat totuși, că în Pășunile Raiului, scriitorul se oprește asupra obiceiurilor și miturilor regiunii în care a trăit și a peregrinat, ceea ce a constituit apoi filonul întregii sale epici.

Cu noua sa carte, Tortilla Flat (Cartierul Tortilla), din 1935, istorisire a aventurilor unei fictive comunități de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck a devenit un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului s-a maturizat în anii marii depresiuni, oamenii mărunți și muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali al cărților sale.

După Tortilla Flat, Steinbeck a publicat o succesiune de cărți, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) în 1936, Of Mice and Men (Oameni și șoareci) în 1937, care va fi și dramatizată, și The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), în 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniți de pe pământurile lor) în migrația lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului New York Herald Tribune.

După război, aceasta a continuat să publice romane și scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructelor mâniei, dar fără să reușească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, și apoi The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuțită a declinantelor valori ale societății americane, Steinbeck a câștigat o mai largă apreciere din partea cititorilor și a criticii.

• 1933: Clădirea Reichstag-ului german din Berlin a fost distrusă într-un incendiu, moment-cheie în preluarea puterii de către naziști în Germania.

Clădirea parlamentului german numită Reichstag este situată în în centrul Berlinului în cartierul Berlin-Tiergarten. Tot Reichstag s-a numit și parlamentul german din timpul Imperiului German. Aici a avut loc prima adunare parlamentară din țările germane.  Primul sediu al parlamentului în Berlin a fost „Palatul Prusac” de pe strada Leipzigului, aici a avut loc adunarea începând din anul 1867 din patru în patru ani, adunarea fiind dominată de „Liga germană de Nord”. După constituirea în anul 1871 a Imperiului German, vin în parlament și deputați din statele germane din sud. Acest lucru determină necesarul unei clădiri mai mari. La data de 19 apilie 1871 a fost propusă o amenajare nouă a clădirii, cererea a fost însă respinsă de parlament, neprimind o majoritate de voturi. O comisie parlamentară este însărcinată să găsească o clădire adecvată. După 70 de zile este aleasă clădirea manufacturii de porțelan de pe strada Leipzig nr. 75 ca sediu provizoriu pe o perioadă de 5 – 6 ani, periodă care totuși a durat 23 de ani.

Tot Reichstag-ul a fost sediul parlamentulului Republicii de la Weimar. În noaptea de 27 spre 28 februarie 1933 clădirea parlamentului a fost cuprinsă de flăcări, sala plenară și unele încăperi învecinate au ars complet. A fost o incendiere intenționată care însă nu este clarificată nici până azi. Naziștii germani au luat incendiul drept pretext pentru impunerea politicii lor. După reunificarea Germaniei în 1989 clădirea Reichstag este din nou sediul parlamentul Germaniei, numit Bundestag. Clădirea a fost renovată și modernizată, ca să satisfacă noile cerinți.

Începând din anul 1979 tot în această clădire are loc la fiecare cinci ani și întrunirea organului de stat Bundesversammlung („Adunarea Federală”), pentru alegerea președintelui statului, cel mai recent la 23 mai 2009.

• 1938:  Noua Constituție a României a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.1045, semnat de Regele Carol al II-lea și contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, și de 15 membri secretari de stat.

Promulgarea Constituției a avut loc în urma Plebiscitului din 24 februarie 1938. Constituția a intrat în vigoare la data promulgării ei (27 februarie 1938).

La plebiscitul asupra modificării Constituției (24 februarie 1938) erau obligați să participe toți alegătorii înscriși în listele electorale pentru Adunarea Deputaților. Fiecare alegator și-a exprimat opțiunea prin declarație verbală, pentru sau împotriva Constituției, făcută înaintea biroului de votare. Înalta Comisie pentru cercetarea votului dat de Poporul Român asupra modificării Constituției a fost instituită prin Decretul Majestății Sale Carol al II-lea al României, nr.902 din 20 Februarie 1938.

În urma lucrului comisiei, adunate la Ministerul Justiței în zilele de 25 și 26 februarie 1938, la cercetarea listelor de votare, s-a constatat că s-au prezentat la plebiscit 4 303 064 de votanți, dintre care au votat pentru Constituție 4 297 581 de votanți, împotrivă votând 5 483.

Constituția din 1938 a legiferat instaurarea dictaturii regale și sfârșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice.

Aceasta încerca să limiteze individualismul și să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866.

Constituția de la 1938 critica regimul de partide și concentra puterile politice în mâna regelui, care dobândea prerogative deosebit de mari.

Constituția din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Să aveți o zi frumoasă!