Este a 73-a zi a anului.
Au mai rămas 292 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 30 m și apune la 18 h 20 m.
Citatul zilei
”Ce faci pentru
tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate.”
(Albert Einstein)
Ziua numărului
Pi
– ce este pi? Numărul π (sau, dacă preferați, pi)
este o constantă matematică egală cu raportul dintre perimetrul și diametrul
unui cer (sau cu raportul dintre aria și pătratul ariei sale). Valoarea este de
aproximativ 3,14 iar denumirea ei provine de la grecesc “περίμετρος” –
perimetros.
– ce este Ziua Pi? Este o zi în care se sărbătorește
pe plan internațional numărul pi. O zi care, pentru prima dată a fost
sărbătorită pe data de 14 martie 1988.
– de ce pe 14 martie? Pentru că această dată
însemană luna trei, ziua 14 – 3/14.cum se sărbătorește? Americanii o
sărbătoresc mâncând plăcintă (pie).
– și un fapt amuzant: pe 22 iulie se sărbătorește
Ziua Aproximării lui Pi (pentru că 22/7 aproximează valoarea sa).
Numărul exprimă raportul dintre circumferinţa
cercului şi diametrul său.
Ziua Mondială a Numărului Pi, o iniţiativă apărută
la început în Statele Unite ale Americii pentru a promova matematica în rândul
copiilor, s-a transformat în ultimii ani într-un veritabil "Crăciun al
tocilarilor", afirmă The Guardian, fiind sărbătorită în lumea întreagă
atât de către copii, cât şi de adulţi, cel mai adesea prin degustări de
plăcinte. Cuvântul "pie" din limba engleză înseamnă
"plăcintă" şi are o pronunţie similară cu aceea a numărului Pi.
Numărul π (adesea scris pi) este o constantă matematică a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul oricărui cerc într-un spaţiu euclidian; este aceeaşi valoare ca şi raportul dintre aria unui cerc şi pătratul razei sale. Simbolul π a fost propus pentru prima oară de matematicianul galez William Jones în 1706. Valoarea constantei este egală aproximativ cu 3,14159 în notaţia zecimală obişnuită. Numărul Pi este una dintre cele mai importante constante din matematică şi fizică: numeroase formule din matematică, inginerie şi alte ştiinţe implică folosirea lui π.
Ziua de astăzi este una specială și datorită faptului că astăzi este celebrat Albert Einstein, care este sărbătorit cu fast la Princeton, în New Jersey, unde savantul a trăit mai bine de două decenii. Festivităţile au legătură, mereu, şi cu sărbătoarea "pi".
Ziua Internațională a Râurilor
Este vorba de un
eveniment care își propune să crească nivelul de informare al oamenilor cu
privire la apele curgătoare din întreaga lume și la rolul pe care acestea îl au
în ecosistem.
Totodată, ziua
de astăzi îndeamnă oamenii să se implice activ în prezervarea râurilor și să
promoveze la rândul lor informațiile utile despre acestea.
Din Canada pana
in Camerun, din Anglia in Africa de Sud, si din Taiwan pana in Serbia,
participantii la ZMR vor incerca sa ingrijeasca apele lor locale.
Acum in cel
de-al 13-lea an al sau, ZMR s-a dezvoltat de la Ziua Raurilor din British
Columbia (B.C.), care a fost fondata in 1980 de catre Mark Angelo, presedintele
ZMR si presedintele Institului pentru Rauri din cadrul Institutului pentru
Tehnologie din provincia canadiana British Columbia.
Activitatile ZMR
includ curatiri extreme, programe de dezvoltare a mediului, initiative de
restaurare a cursurilor de apa, programe educationale si festivaluri comunitare
pe malurile raurilor.
In timp ce
evenimentul ofera o oportunitate pentru ca oamenii sa iasa la aer curat si sa
se bucure de raurile locale, acesta ajuta de asemenea la cresterea
constientizarii asupra nevoii pentru o intretinere mai buna a ecosistemelor
raurilor.
1
4 Martie, ziua Ordinului Coroana României
4 Martie, ziua Ordinului Coroana României
Deşi Ordinul a fost înfiinţat la 10 mai 1881, Ziua Ordinului se sărbătoreşte anual la 14 martie, pentru a aminti data la care Carol I a fost proclamat Rege al României. Anul 1881, al înfiinţării Ordinului, a fost unul de împlinire pentru Vechiul Regat, un an în care, trăgând linie sub evenimentele istorice din ultimele două decenii, societatea românească putea fi mândră de realizările sale: alegerea unui Principe care să unifice societatea, fiind deasupra clasei politice (1866); Independenţa şi alipirea Dobrogei (1877-1878); recunoaşterea internaţională a acestor fapte. Cu alte cuvinte, în mai puţin de 20 de ani, România trecuse de la un stat post-feudal la o adevărată putere europeană mijlocie.
Pe măsură ce anii au trecut, caracterul Ordinului
s-a schimbat într-o oarecare măsură, începând să capete preponderenţă sfera
activităţilor militare. Aşa se face că, în secolul XX, au fost alte nenumărate
decorări pentru fapte de bravie pe câmpul de luptă, dar şi pentru persoanele
care contribuiau la efortul de război din spatele frontului.
Odată cu exilul Majestăţii Sale Regelui Mihai,
Ordinul nu a mai fost conferit, şi el nu a fost reînviat nici în anul 2000,
odată cu sistemul republican de decoraţii, din cauza văditei dorinţe a
administraţiei de stat de atunci de a se departaja de simbolul Coroanei.
Această distanţare, combinată cu neincluderea Coroanei pe Stema Naţională,
dovedesc o neînţelegere a caracterului Coroanei de simbol al independenţei şi
suveranităţii naţionale. Însă ea a lăsat posibilitatea pentru ca, în anul 2011,
Majestatea Sa Regele să reînvie Ordinul ca o decoraţie dinastică.
Noul Ordin are un caracter mai exclusivist decât forma sa anterioară, numărul de membri fiind limitat corespunzător cu persoanele vizate (“cetăţenii români şi străini care aduc un aport substanţial la dezvoltarea şi consolidarea României, prin acţiuni publice sau prin excelenţa în profesie, pentru fapte puse în slujba Statului şi a Naţiunii”). Ceea ce nu s-a limitat a fost varietatea tipurilor de merite, care cuprinde în continuare întreg spectrul de activităţi umane de la administraţie publică, la artă, economie, sport şi sfera militară.
Ziua
Limbii Estone
Estona (eesti keel /ˈeːsti ˈkeːl/) este limba oficială a Estoniei, vorbită nativ de aproximativ 1.1 millioane de persoane în Estonia și de câteva zeci de mii în comunitățile de imigranți. Limba estonă aparține ramurii balto-finice a familiei uralice.
O caracteristică deosebită care a atras mult interes
din partea lingviștilor este prezența a trei grade de lungime fonemică: scurtă,
lungă și foarte lungă, astfel încât /sɑdɑ/, /sɑˑdɑ/ și /sɑːdɑ/ sunt distincte.
În realitate, distincția nu este doar în lungimea fonemică, și mecanismul fonologic
de la bază este încă neclar.
Limba estonă aparține ramurii balto-finice a
limbilor uralice, împreună cu limba finlandeză, limba carelă și alte limbi
apropiate. Limbile uralice nu aparțin limbilor indo-europene. Estona este
înrudită distant cu limba maghiară și cu limbile sami.
Limba estonă a fost influențată de limba suedeză,
limba germană (inițial limba germană de jos medie, care era lingua franca Ligii
Hanseatice și care se vorbea ca limbă nativă în Estonia de astăzi de o
comunitate burgheză importantă de germani baltici; mai târziu limba estonă a
fost influențată și de germana standard) și de limba rusă, chiar dacă nu se
înrudește lingvistic cu ele.
La fel ca limba finlandeză și maghiară, limba estonă
este într-o oarecare măsură o limbă aglutinantă, dar, spre deosebite de ele,
și-a pierdut armonia vocalică. În limba estonă vocalele frontale se găsesc
exclusiv pe prima silabă dau pe silaba accentuată, dar în textele mai vechi
armonia vocalică se mai poate observa. În plus, apocopa sunetelor de la sfârșitul
cuvintelor este extinsă și a contribuit la trecerea de la o limbă pur aglutinantă
la o limbă flexionară. Topica de bază este subiect-verb-complement.
Istorie
Cele două limbi estone (uneori considerate limbi
diferite) sunt limba estonă nordică și sudică. Acestea sunt bazate pe migrația
strămoșilor estonilor pe teritoriul Estoniei în cel puțin două valuri, ambele
grupuri vorbind limbi balto-finice considerabil diferite. Estona modernă
standard a evoluat pe baza dialectului nordic.
Dominația Estoniei de către Danemarca, Germania,
Suedia și Rusia după Cruciadele Nordice din secolul al treisprezecelea până în
anul 1918 au întârziat alfabetizarea în Estonia.
Carte de gramatică estonă publicată în 1637 de către Heinrich Stahl
Cele mai vechi dovezi ale unei limbi balto-finice în
Estonia datează din secolul al treisprezecelea. „Originates Livoniae” din
Cronica lui Henric de Livonia conține toponime, cuvinte și fragmente de
propoziții estone.
Alfabet
Alfabetul limbii estone se bazează pe alfabetul
latin, dar adaugă literele ä, ö, ü și õ, plus š și ž, introduse ulterior.
Literele c, q, w, x și y apar doar în nume proprii de origine străină, iar f,
z, š și ž apar doar în neologisme. Ö și ü se pronunță ca și echivalentele lor
din limba suedeză și germană. Spre deosebire de germana standard dar la fel ca
în finlandeză, ä se pronunță /æ/. Vocalele Ä, Ö și Ü sunt clar foneme separate
și proprii limbii estone, chiar dacă forma literelor vine din germană. Litera õ
reprezintă /ɤ/, un /o/ nerotunjit, sunet numit științific vocală semiînchisă
posterioară nerotunjită. Acest sunet e aproape identic cu sunetul /ɤ̞/ din
limba bulgară, notat cu ъ, și cu sunetul notat în limba vietnameză cu ơ. Õ se
folosește și pentru a translitera litera chirilică ы.
Ortografie
Deși ortografia limbii estone este în general
ghidată pe principii fonetice, cu fiecare grafem corespunzând unui singur
fonem, există unele devieri isorice și morfologice de la această regulă, cum ar
fi conservarea morfemului la declinarea unui cuvânt (scriind b, g, d acolo unde
se pronunță p, k, t) și în folosirea lui „i” și „j”.
În scriere, acolo unde este impractic sau imposibil
să se scrie „š” sau „ž” ele sunt substituite cu „sh” sau „zh”, chiar dacă
această practică este considerată greșită. Altfel, litera „h” din „sh” reprezintă
o fricativă glotală surdă, ca în „Pasha” (/ˈpɑsˌhɑ/).
Scrierile pe limba estonă au devenit mai importante
doar în secolul 19 după răspândirea ideilor Iluminismului, în timpul perioadei
Iluminismului eston (1750&endash;1840). Deși, în general, germanii baltici
vedeau viitorul estonilor ca o fuziune cu ei, clasa educată estofilă admira
cultura antică a estonilor și era lor de libertate înainte de cucerirea lor de
către danezi și germani în secolul 13.
După Războiul Eston de Independență din 1919, limba
estonă a devenit limba oficială a noului stat. În 1945, 97,3% dintre locuitorii
Estoniei se considerau etnici estoni și vorbeau limba estonă.
Ziua
Internaţională de Lupta Impotriva Barajelor si pentru Râuri, Apa si Viaţă
Astăzi, 14 martie, în multe ţări ale lumii se
marchează Ziua Mondială de luptă împotriva barajelor şi pentru râuri, apă şi
viaţă. Într-adevăr, este necesară ocrotirea arterelor acvatice ale Pământului.
Analiza volumului debitului de apă a circa o mie de râuri mari din lume
demonstrează că în ultima jumătate de secol nivelul apei râurilor a scăzut
simţitor.
Cel mai poluat este considerat râul Buriganga care
trece prin capitala Bangladesh, Dhaka. Întreprinderile construite lângă malul
râului au otrăvit apele sale cu metale grele: mercur şi cadmiu. Apele uzate
urbane au acoperit suprafaţa lui cu pete colorate. Râul este considerat mort
din punct de vedere biologic şi se varsă în Golful Bengal. Ecologiştii sunt
îngrijoraţi de starea Nilului, Dunării, Rio-Grande, La-Plata, Yangtze, Mekong şi
Gange. Conform prognozei Fondului pentru Ocrotirea Naturii Sălbatice (WWF), în
2025 nivelul apelor Nilului va fi atât de scăzut, încât va fi imposibilă
preluarea apei potabile.
Evenimente
de-a lungul timpului...
- 1804: S-a născut Johann Strauss – tatăl, compozitor, violonist și dirijor austriac (d. 1849)
Johann Strauss (tatăl) (n. 14 martie 1804, Viena -
d. 25 septembrie 1849, Viena; germană: Johann Baptist Strauß, Johann Strauss
(Vater); cunoscut și ca Johann Baptist Strauss, Johann Strauss Sr., Johann
Strauss I) a fost un compozitor romantic austriac, faimos pentru valsurile sale
și popularizarea acestora alături de Joseph Lanner, așezând astfel fundațiile
pentru ca fiii lui să continue dinastia sa muzicală. Cea mai cunoscută piesă a
sa este probabil Marșul lui Radetzky (numit astfel după Josef Radetzky), în
timp ce valsul cel mai renumit este probabil Lorelei Rheinklänge, op. 154.
- 1820: S-a născut Victor Emanuel al II-lea al Italiei, primul rege al Italiei unificate (d. 1878)
Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio
Emanuele II) (n. 14 martie 1820 – 9 ianuarie 1878) a fost supranumit „Regele gentilom”.
Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al al
Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța
niciodata la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al
II-lea a fost il re galantuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat
Constituția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol
Albert. Proclamat În 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și
a Națiunii", el desăvârșește unitatea italiană, Încheiată În 1878. În
1911, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, În memoria sa a fost
ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic. În relativă
dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de
scris".
Regatul Italiei
La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul
parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost
recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a Întrunit la Torino, care
rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de
către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și
administrativ ale Piemontului au fost extinse, sau mai potrivit spus, impuse În
restul t.ării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II -
nu a devenit Victor Emmanuel 1 al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour
continua opera începută de Massimo d'Azeglio. în ciuda reticențelor lui Victor
Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune
reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere
într-un stat liber", el structurează net congregațiile, a căror expansiune
încearcă s-o frâneze, și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și
totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție
și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana
acum din regatul Piemontului
- 1854: S-a născut Alexandru A. Macedonski - poet, prozator, dramaturg și publicist român.
Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din
literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura
română.
S-a format ca poet sub influența literaturii
franceze, a curentului romantic inspirat de romantismul francez, mai ales de
opera poetului Alfred de Musset. Poezia sa se remarcă prin sugestie și
muzicalitate, cu un discurs liric care se bazează pe metafore concrete, îmbinând
cu măiestrie tradiția cu modernitatea.
Rondelul este specia de poezie cu formă fixă,
alcătuită din 13 versuri, distribuite în trei catrene şi un vers independent.
Structura tradiţională a rondelului cere ca primele versuri ale primului catren
să fie identice cu versurile trei şi patru din al doilea catren, iar versul
treisprezece să repete primul vers. Etimologic, termenul de rondel vine din
franţuzescul „rond" care înseamnă „rotund", denumire legată de
structura bazată pe repetiţie a rondelului.
Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de
rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri: Rondelurile pribege,
Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi
Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum
Poema Rondelurilor (1927).
Inițiatorul
cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei
românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au
afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale
cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.
Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de
factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de
exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic,
inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.
După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece
printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile;
discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o
metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind
sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor,
Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.
Macedonski este unul dintre puținii autori români de
rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege,
Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile
de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema
Rondelurilor (1927).
A publicat un volum de versuri în limba franceză
intitulat Bronzes.
Rondelul oraşului mic
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proşti, dar cumsecade,
Ce nici nu ştiu că sunt poet.
Cu centrul intim şi cochet,
Şi fără case cu arcade;
Oraşul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.
Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Şi nu s-aud în el tirade
Despre-al politicei secret.
Oraşul mic te fură-ncet.
Alexandru Macedonski
- 1879: S-a născut Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton),
fizician teoretician de etnie evreiască, născut în
Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA,
naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A
fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de
știință ai omenirii.
În 1905 - adesea numit „anul miraculos” al lui
Einstein – acesta scrie o lucrare pentru doctorat și ii sunt publicate alte patru lucrări în „Analele
Fizicii” (Annalen der Physik), unul dintre cele mai recunoscute jurnale de
fizică. Cele patru lucrări – efectul fotoelectric, mișcarea browniană,
relativitatea speciala și echivalența dintre materie și energie – vor schimba
cursul fizicii moderne și îl vor aduce în atenția lumii academice. În lucrarea
despre materie si energie, acesta a dedus binecunoscuta ecuație E=mc2, sugerând
că mici particule de materie pot fi transformate în acumulări uriașe de
energie, anticipând dezvoltarea puterii nucleare. Au existat speculații ca
Einstein și soția sa, Maric, au lucrat împreună la celebrele lucrări din 1905
ale fizicianului, dar istoricii care au studiat subiectul nu au găsit dovezi
ale implicării acesteia. De fapt, în lucrări, Einstein menționează
conversațiile cu Michele Besso în elaborarea relativității.
La început, lucrările din 1905 ale lui Einstein au
fost ignorate de comunitatea fizicienilor. Lucrurile au început să se schimbe
atunci când a avut parte de atenția lui Max Planck, cel mai influent fizician
al generației sale și fondatorul teoriei cuantice. Primind comentariile
laudative ale lui Planck prin prisma experimentelor care îi confirmau teoriile,
Einstein a fost invitat să țină prelegeri la întâlniri internaționale, avansând
rapid în lumea academică. I-au fost oferite o serie de posturi la cele mai
prestigioase instutiții, inclusiv de la Universitatea din Zürich, Universitatea
din Praga, de la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie și în final de la
Universitatea din Berlin unde a fost director al Institutului de Fizică Keiser
Wilhelm între anii 1913-1933.
Căsnicia lui Einstein s-a destrămat o dată cu
succesul său. Călătoriile dese și studiul intens asupra muncii sale, certurile
despre copii și veniturile puține ale familiei l-au determinat pe Einstein să
ajungă la concluzia că mariajul său s-a terminat. Acesta a început o aventură
cu o verișoară, Elsa Löwenthal, cu care s-a căsătorit, mai târziu. În anul 1919
a divorțat de Mileva stabilind să îi dea banii pe care ar putea să îi primească
dacă ar câștiga vreodată un Premiu Nobel.
În anul 1915, fizicianul a terminat teoria generală a relativității, pe care o considera capodopera sa. El era convins că relativitatea generală era corectă din cauza frumuseții sale matematice și pentru că a prezis cu exactitate periheliul orbitei lui Mercur în jurul Soarelui, care era incompletă în teoria lui Newton. Teoria generală a relativității a prezis, de asemenea, o deviere măsurabilă a luminii în jurul Soarelui când o planetă sau un alt soare orbitează în jurul acestuia. Această anticipare a fost confirmată în observații făcute de astronomul britanic Sir Arthur Eddington în timpul eclipsei solare din 1919. În 1921, Albert Einstein a primit vestea că a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Pentru ca relativitatea era încă o controversă, Einstein a primit premiul pentru explicarea efectului fotoelectric.
În anii 1920, Einstein a lansat noua știință a
cosmologiei. Ecuațiile sale au prevestit
ca universul este dinamic, fiind mereu în expansiune sau în contractare. Acest
lucru a contrazis perspectiva generală că universul este nemișcat, perspectivă
pe care Einstein a susținut-o mai devreme, fiind un reper în dezvoltarea
teoriei generale a relativității. Calculele sale următoare au indicat faptul că
universul s-ar putea extinde sau contracta. În 1929, astronomul Edwin Hubble a
descoperit ca universul se extinde, astfel confirmând munca lui Einstein. În
timpul vizitei la Observatorul Mount Wilson din apropiere de Los Angeles,
în 1930, Einstein l-a intâlnit pe Hubble
și a declarat că această constanta cosmologică, teoria sa inițială a mărimii
inerte și formei universului este „cea mai mare gafă” a sa.
În timp ce Einstein era în turneu în jurul lumii pentru a-și prezenta teoriile în anii 1920, naziștii prindeau putere sub conducerea lui Adolf Hitler. Teoriile relativității ale fizicianului au devenit o țintă a propagandei naziste. În 1931, naziștii au înrolat alți fizicieni să-l catalogheze pe Einstein și teoriile sale ca fiind „fizică evreiască”. În acest timp, savantul a aflat ca guvernul german, fiind sub controlul total al partdului nazist, a emis o lege prin care evreilor le era interzis să dețină vreo funcție oficială, inclusiv predarea în universități. De asemenea, a aflat ca numele lui se afla pe o listă neagra și că o organizație nazistă a publicat o revistă cu fotografia lui Einstein cu sloganul „nu este încă spânzurat”.
În decembrie 1932 Einstein a decis să părăsească
Germania pentru totdeauna. A acceptat un post la noul Institut de studii
avansate din Princeton, New Jersey, care a ajuns să fie o Mecca a fizicienilor
de pe tot globul. Aici și-a petrecut restul carierei încercând să elaboreze
teoria câmpului unificat – o teorie atotcuprinzătoare care ar trebui să unifice
toate forțele universului și, implicit, toate legile fizicii, într-una singură
– care să combată interpretarea acceptată a fizicii cuantice. Alți savanți europeni care au fugit din diferite
țări care erau amenințate de ocuparea nazistă s-au refugiat în Statele Unite.
Câțiva dintre acești oameni de știință știau că naziștii plăuiesc sa dezvolte o
armă atomică și pentru o perioadă de timp avertismentele lor către Washington,
D.C. nu au fost luate în seamă.
În vara anului 1939, Einstein, împreună cu alt
savant, Leo Szilard, au fost convinși să scrie o scrisoare președintelui
Franklin D. Roosevelt pentru a-l pune în alertă cu posibilitatea unei bombe
naziste. Președintele Roosevelt nu a putut risca posibilitatea că Germania poate
creea o bombă atomică înaintea Statelor Unite. Se crede că acea scrisoare a
fost factorul cheie care a motivat Statele Unite să cerceteze dezvolatea
armelor nucleare. Roosevelt l-a invitat pe Einsten scurt timp la Casa Alba imdeiat după ce
Statele Unite au inițiat Proiectul Manhattan.
La scurt timp după ce și-a început cariera la
Institutul din New Jersey, Albert Einstein a arătat aprecierea pentru
„meritocrația” Statelor Unite și pentru dreptul la liberă exprimare – lucruri
de care nu s-a putut bucura în tinerețe în Europa. În 1935, lui Albert Einstein
i s-a acordat șederea permanentă în SUA
și a devenit cetățean american în anul 1940. Mulți dintre colegii săi au fost
invitați să ajute la elaborarea bombei atomice ,insa Einstein nu s-a aflat
printre ei. Potrivit mai multor
cercetători care au studiat dosarele FBI de-a lungul anilor se pare că motivul pentru care
guvernul SUA nu avea încredere în Einstein era asocierea de-a lungul vieții cu
organizațiile socialiste. Directorul FBI, J. Edgar Hoover a recomandat ca Einstein să fie exclus din America prin Legea
pentru excluderea străinilor (Alien Exclusion Act), dar a fost respinsă de
Departamentul de Stat al SUA. În schimb, în timpul războiului, Einstein a ajutat
Marina SUA să evalueze designul viitoarelor sisteme de arme și a contribuit cu
fonduri oferind spre licitație manuscrise personale neprețuite. Un exemplu a
fost o copie scrisă de mână a lucrării sale din 1905 privind relativitatea
specială care s-a vândut cu 6,5 milioane de dolari, iar acum se găsește la
Biblioteca Congresului.
În timp ce era în concediu, pe 6 august 1945,
Einstein a auzit că o bombă atomică a fost lansată în Hiroshima, Japonia. S-a
implicat curând în efortul internațional pentru a încerca să țină bomba atomică
sub control și, în 1946, a format Comitetul de Urgență pentru Cercetătorii
energiei Atomice împreună cu fizicianul Leo Szilard. În 1947, într-un articol
pe care l-a scris pentru „The Atlantic Monthly”, Einstein a argumentat că
Statele Unite nu ar trebui să încerce să monopolizeze bomba atomică, ci , în
schimb, ar trebui să aprovizioneze Natiunile Unite cu arme nucleare cu scopul
de a le menține ca inhibitor. La acea
vreme, fizicianul a devenit membru al
National Association for the Advancement of Colored People (Asociația Națională
pentru dezvoltarea oamenilor de culoare). A corespondat cu activistul pentru
drepturile civile W.E.B. Du Bois și s-a implicat activ pentru drepturile
afro-americanilor.
După război, Einstein a continuat să lucreze la multe aspecte cheie ale teoriei generale ale relativității, precum găurile de vierme, posibilitatea de a călători în timp, existența găurilor negre și crearea universului. Cu toate acestea, s-a izolat tot mai mult de restul comunității fizicienilor.
În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.
Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică
sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu
electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde
principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a
gravitației.
Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.
Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc²
, care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează
atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.
Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.
Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice
și peste 150 în alte domenii.
În ultimul
deceniu al vieții sale, Einstein s-a retras din viața publică, călătorind rar
și limitându-se la plimbări lungi în jurul orașului cu prieteni apropiați cu
care se angaja în discuții profunde despre politică, religie, fizică și teoria
câmpurilor unificate.
Ultimele zile
În 17 aprilie
1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să comemoreze cea
de-a șaptea aniversare a Israelului, Einstein a suferit un anevrism abdominal
si a suferit o hemoragie internă. A fost
dus la Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a
refuzat operația, crezând că și-a trăit viața și era mulțumit să își accepte
soarta. „Vreau să plec când vreau” a început el atunci. „Nu are sens să
prelungim viața artificial. Mi-am indeplinit sarcinile, este timpul să plec. Și
o voi face cu eleganță.” Einstein a murit la Centrul Universitar Medical în
zorii zilei următoare – 18 aprilie 1955 – la vârsta de 76 de ani.
În timpul autopsiei, Thomas Stoltz Harvey a scos creierul lui Einstein, se pare că fără permisiunea familiei, pentru conservarea și viitorul studiu de către neurologi. Rămășitele sale au fost arse și au fost împrăștiate într-un loc secret. După decenii de studiu, creierul lui Albert Einstein se află, în prezent, la Centrul Universitar Medical din Princeton.
***
Citate Albert
Einstein
* Orice prost
știe. Scopul este să înțelegi.
* Coincidența este
felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.
* Este mai ușor să
dezintegrezi un atom decât o prejudecată.
* Dacă cineva n-a
greșit niciodată, înseamnă că n-a încercat să facă nimic nou.
* Le sunt
recunoscător tuturor celor care m-au refuzat în viață. Datorită lor am reușit
pe cont propriu.
* Sufletele mari
au întâlnit întotdeauna opoziție din partea minților mediocre.
* Un intelectual
rezolvă problemele. Un geniu le evită.
* Viața e ca
mersul pe bicicletă: Ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în
permanență.
* Nu putem rezolva
problemele folosind același tip de gândire pe care l-am folosit atunci când
le-am creat.
* Nu încerca să
fii un om de succes, ci un om de valoare.
* Mi-e teamă de
ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume
va exista o generație de idioți.
* Sunt două feluri
de a-ți trăi viața. Unul: de a crede că nu există miracole. Altul: de a crede
ca totul e un miracol.
* Mă interesează
ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii.
* Dacă nu poți
explica ceva unui copil de șase ani, atunci nici tu nu ai înțeles.
* Pune mâna pe o
sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră
și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea.
* Valoarea unui om
rezidă în ce dă el, nu în ceea ce este capabil să primească.
* Educația este
ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.
* Viața însăși
este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă s-o trăiești ca pe ceva
magic.
* Logica te va
duce de la A la Z. Imaginația te va purta dincolo de limite.
* Măsura
inteligenţei este capacitatea de a schimba.
* Nu vă faceţi
griji cu dificultăţile voastre la matematică. Vă asigur că ale mele sunt chiar
mai mari!
* Dacă teoria mea
se va dovedi corectă, Germania va susţine că sunt german, iar Franţa mă va
declara cetăţean al lumii. Dacă teoria mea se va dovedi falsă, Franţa va spune
că sunt german, iar Germania mă va declara evreu.
* Politica e un
pendul ale cărui balansuri între anarhie şi tiranie sunt întreţinute de iluzii
revigorate în permanenţă.
* Nu poţi acuza
gravitaţia când dragostea te doboară.
* Doar două
lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre
primul.
* Ca să-ţi pierzi
capul, trebuie să-l ai.
* Oamenii slabi se
răzbună. Oamenii puternici iartă. Oamenii inteligenţi ignoră.
* Nu mă gândesc
niciodată la viitor, el vine destul de repede.
* În centrul
fiecărei dificultăţi se află o oportunitate.
* Nebunia înseamnă
să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.
* Învăţământul ar
trebui astfel conceput, încât ceea ce oferă să fie perceput ca un dar
nepreţuit, şi nu ca o datorie apăsătoare.
* Adevăratul semn
al inteligenţei nu sunt cunoştinţele, ci imaginaţia.
* Marile spirite
întotdeauna au întâlnit opoziţii violente de la minţile mediocre.
* Hârtia e
necesară pentru a scrie lucrurile pe care avem nevoie să le ţinem minte.
Creierul e folosit pentru a gândi.
* Toţi suntem
genii. Dar dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el
va trăi toată viaţa cu impresia că e un prost.
* Uneori plătim
mult mai mult pentru lucrurile pe care le primim pe gratis.
* Există lucruri
care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie
acest lucru şi le realizează.
* Nu sunt cuvinte
mari, ci doar oameni mici.
* Orizontul
majorităţii oamenilor este un cerc cu raza 0. Şi aceasta ei îl numesc punct de
vedere.
* Informaţia nu
este cunoaştere. Singura sursă a cunoaşterii este experienţa.
* Ce faci pentru
tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate.
* Să nu te opreşti
niciodată din a-ţi pune întrebări, curiozitatea stă la baza existenţei.
* Încearcă nu să
fii un om de succes, ci un om de valoare.
* Personalităţile
nu se formează cu cuvinte frumoase, ci prin muncă şi performantă proprie.
* Viaţa însăşi
este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva
magic.
* Dacă A
reprezintă succesul în viaţă, atunci A este egal cu x plus y plus z. Munca
reprezintă x; y înseamnă joaca; iar z - să ştii să-ţi ţii gura.
* Singurul lucru
pe care trebuie să îl cunoşti cu precizie este unde se află biblioteca.
* Nu e foarte
important ca cineva să înveţe date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le
poate afla din cărţi. Importanţa unei educaţii într-o facultate de arte
liberale nu constă în învăţarea multor date, ci în antrenarea minţii pentru a
cunoaşte ce nu se poate afla dintr-un manual.
* Înţelepciunea nu
este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta.
* Majoritatea
profesorilor îşi pierd vremea punând întrebări care urmăresc să dezvăluie ce nu
ştie elevul, în vreme ce adevărata artă a examinării constă în a afla ce ştie
de fapt elevul sau ce poate să ştie.
* Nu privi
niciodată învăţătura ca pe o datorie, ci ca pe un prilej de invidiat de a
cunoaşte frumuseţea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta încântare şi
spre folosul comunităţii căreia îi va aparţine munca ta de mai târziu.
* Dacă nu este un
preţ de plătit, atunci acest lucru nu prezintă nici o valoare.
* Lumea nu va fi
distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să
intervină.
* Îmi amintesc de
o sută de ori pe zi că viaţa mea interioară şi cea exterioară se bazează pe
eforturile altor oameni, răposaţi sau în viaţă, şi trebuie să mă străduiesc să
dăruiesc în aceiaşi măsură în care am primit.
* Cel care nu se
mai poate minuna şi se pierde în reverenţe, acela este sufleteşte deja mort.
* O minte care a
fost lărgită nu se va întoarce niciodată la dimensiunea ei originală.
* Câteodată, mă
gândesc cum am ajuns la teoria relativităţii: cred că un om normal nu încetează
să gândească în termeni de spaţiu şi timp, dar cum dezvoltarea mea intelectuală
a fost lentă, am început să gândesc în termeni spaţio-temporali doar când am
devenit adult.
* Vedeţi
dumneavoastră, telegraful e un fel de pisică foarte, foarte lungă. O tragi de
coadă la New York şi capul ei miaună la Los Angeles. Aţi priceput? Şi radioul
funcţionează exact la fel: trimiţi semnale de aici, iar ei le primesc dincolo.
Singura diferenţă e că nu există nici o pisică.
- 1881: Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Carol I a fost încoronat la 10 mai 1881.
În 1877, după un
război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei
este reanexat la Rusia. La data de 14 martie 1881, România a fost proclamată
regat, iar Carol a fost încoronat ca prim rege al României. Noul stat, situat
geografic între imperiile Otoman, Austro-Ungaria și Rusia și Regatul Serbiei,
privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale,
educaționale și administrative.
În urmă cu 135
de ani, pe 14 martie 1881, ţara era în sărbătoare. Parlamentul a votat legea
prin care Principatul României a fost înălţat la rang de regat, iar prinţul
Carol I de Hohenzollern devenea rege. Turcia a fost prima care a recunoscut
regatul României. Au urmat-o Anglia, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi
Austro-Ungaria.
În 1881, se
împlineau 15 ani de domnie stabilă şi fructuoasă a lui Carol I. Era pace, iar
diplomaţii încheiaseră discuţiile cu cancelariile europene pentru ca România să
devină regat. Trecerea de la principat la regat s-a produs într-o zi de
sâmbătă. Legea a fost propusă de liberali, dar a fost votată în unanimitate de
parlament.
Ştirea s-a
răspândit rapid şi, în câteva minute, Calea Victoriei s-a umplut de oameni şi
drapele. Carol şi Elisabeta au ieşit la ferestrele palatului pentru fi
aclamaţi.
"Primesc
titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el
nu va desface deloc legăturile strânse care mă unesc cu poporul meu prin
luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat. Să dea Dumnezeu ca primul Rege
al României să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe ultimul
Principe de toate necazurile", spunea Carol I.
România a rămas
monarhie timp de 67 de ani, până pe 30 Decembrie 1947, când comuniştii l-au
obligat pe Regele Mihai să abdice.
- 1895: Regele Carol I al României inaugurează Biblioteca Centrală Universitară din București.
Regele Carol I a
inaugurat Fundaţia Universitară Carol I. Vreme de 50 de ani, Fundaţia
Universitară avea să-şi asume misiunea de a contribui la formarea elitei
intelectuale, îndeosebi prin acordarea de subvenţii, premii de încurajare,
burse studenţilor cercetători merituoşi şi prin tipărirea unor lucrări
valoroase, a tezelor de licenţă sau de doctorat.
Fundaţia Carol I
Permanent
preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol I a dorit să lege numele
său de un lăcaş de cultură grandios “întemeiat întru folosul junimii
universitare, la împlinirea a 25 de ani ai Domniei Mele (...) alegând Noi
Înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de
reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră”, afirma Regele în
scrisoarea adresată lui Lascăr Catargiu la 3 mai 1891. Astfel la 8/20 august
1891 se elibera pentru planurile realizate de arhitectul Paul Gottereau
“autorizaţiunea de construcţie”, iar la 15 august s-a pus piatra de temelie a
Fundaţiei Universitare Carol I. Lucrările de construcţie a primului corp s-au
finalizat în 1893, în următorii ani s-a mobilat şi dotat biblioteca, având iniţial
3.400 de volume, din care majoritatea au fost dăruite de Rege şi de Regină.
Lăngă palat
Fundaţia Carol I
s-a ridicat pe locul casei boiereşti cam “dărăpănată şi şubredă” a caimacamului
Iancu Manu. Clădirea Bibliotecii situată în aproprierea Palatului Regal nou
construit era opera aceluiaşi arhitect. Înainte de 1911 întreaga piaţă de
astăzi era ocupată de proprietatea Creţeanu, de casele Ioanid şi Lahovary, care
ascundeau Fundaţia, astfel de pe Calea Victoriei nu se vedea decât rotonda.
În varianta din 1891, biblioteca avea formă de L şi o suprafaţă de 600 mp. Construcţia era concepută cu faţada şi intrarea spre Strada Vămii, rotonda legând această aripă principală de cea mai redusă din Strada Clemenţei, care se termina printr-un calcan spre proprietatea lui Grigore Peucescu. Silueta elegantă a clădirii urmează liniile rafinate ale stilului Louis XVI. Arhitectul nu a apelat la o abundenţă decorativă, suprafeţele exterioare având câteva detalii ornamentale vegetale frumos executate. Parterul prezintă bosaje ce marchează astfel funcţiunea diferită, comercială a acestuia. Magazinele erau o sursă de venituri ajutând financiar instituţia de-a lungul timpului. La etaj faţadele sunt ritmate de ferestre mari, de coloane şi pilaştrii angajaţi. Acoperişul înalt à la Mansart are lucarne elegante rotunde care corespund fiecărei travee în parte.
Interioare
Intrarea se face
printr-un vestibul decorat cu pilaştrii şi coloane din stucco-marmură în nuanţe
apropiate care ritmează întreg holul principal. O scară din marmură conduce pe
două laturi la primul etaj, al cărui plafon casetat este din stucc poleit.
Coridorul lung şi larg al cărui paviment este din dale în mozaic alb şi negru
conducea în stânga către apartamentul particular al direcţiei. La dreapta către
diferitele săli de lectură cu bănci din lemn lăcuit cu spătare. Rotondele
constituiau noduri de la care se desfăşoară spre dreapta şi spre stânga
încăperile care dau toate spre coridorul amplu. Sălile spaţioase, înalte erau
bine aerisite. Rafturile metalice au fost comandate de la Casa Kunscherf din
Dresda, mobilierul, cu piele verde a fost comandat la Casa T. Held din Londra,
iar vitraliile, care îi reprezentau pe voievozii români au fost executate la
München. În 1914 Biblioteca avea 250 de locuri în 5 săli de lectură noi, în
rotondă şi în vechea sală rezervată profesorilor, care erau zilnic pline.
Cărţile erau
aduse prin poşta pneumatică şi ascensorul care funcţiona între sala de
distribuţie de jos şi depozitele de sus, în care nu aveau voie decât
funcţionarii.
Regele şi studenţii
Clădirea a fost
terminată în 1893, inaugurarea s-a făcut la 14 iunie 1895, întrucât “s-a lăsat
vreme să se domolească spiritele agitate ale studenţilor, care nu au vrut să
primească donaţia regală”.
Cea mai mare parte dintre ei, susţinători ai Partidului Liberal, hotărâseră să nu calce pragul bibliotecii şi să refuze darul Regelui. Însă pentru acele timpuri imobilul “era socotit atât de luxos, încât puţini dintre studenţi au putut să reziste dorinţei de a-l vedea. De a doua zi a început vizitarea. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele confortabile destinate cititorilor, fără nici o aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de studenţime, cu tact, aşa cum ceruse Regele.
După o săptămână
gheaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi.
Biblioteca era, de la opt dimineaţa până la zece seara, ocupată de publicul
cititor” scria C. Rădulescu Mortu, care atunci lucra ca bibliotecar.
Regele Carol I
obişnuia să viziteze Fundaţia, uneori singur, uneori însoţit de un membru al
familiei regale, sau de câte un invitat străin. De altfel Suveranul cerea să
fie pus la curent, de mai multe ori pe an, cu întrega situaţie a Fundaţiei Sale
cât şi cu administrarea fondurilor.
Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, prescurtat BCU, este o bibliotecă frecventată în special de studenți, dar și de ceilalți participanți la viața academică. Este situată în Palatul Fundației Universitare Carol I, sediul fostelor Fundații Regale.
Clădirea a fost
construită pe locul cumpărat de regele Carol I și a fost proiectată de
arhitectul francez Paul Gottereau. Construcția clădirii a fost finalizată în
1893 iar în următorii doi ani așezământul, numit Fundația Universitară Carol I,
a fost dotat și amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14
martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiași arhitect, edificiul este extins
și este dat în folosință la 9 mai 1914.
Pri Decretul nr.
136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundației Universitare devine Biblioteca
Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București.
În timpul
Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și s-a pierdut fondul
bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume,
hărți rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparțineau unor personalități
marcante ale culturii române, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale,
Coșbuc, Blaga, Eliade.
Începând din
aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și modernizarea
bibliotecii.
Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.
Pe locul în care
astăzi este ridicat edificiul a fost amplasată casa lui Grigore Peucescu,
redactor al ziarului Timpul. Aici, Mihai Eminescu a citit pentru prima oară
poezia Scrisoarea a III-a. Mărturie a acestui fapt este placa comemorativă
amplasată în 15 iunie 2001, pe unul din zidurile palatului de astăzi.
- 1924: S-a născut Marcian Bleahu, geolog român
Marcian David
(Matty) Bleahu (n. 14 martie 1924, Brașov) este un geolog, speolog, geograf,
alpinist, explorator, scriitor și politician român.
Este cunoscut
pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale
(cu aplicații în studiul geologiei Carpaților), pentru pionieratul și
dezvoltarea speologiei dar și pentru
popularizarea științei și a ecologiei în România.
Autor a 41 de
cărți și a 126 de lucrări științifice de specialitate, a peste 400 de articole
cu diferite subiecte și conferențiar cu peste 500 de apariții publice, inclusiv
la radio și televiziune, un pionier al utilizării multimedia în cadrul
conferințelor, Marcian Bleahu este una dintre cele mai importante personalități
științifice din a doua jumătate a secolului XX din România.
Cărțile și
conferințele sale au inspirat generații întregi de tineri pasionați de natură,
munte și explorarea peșterilor din România, el fiind în același timp un mentor
al multor geologi români de după război.
- 1933: S-a născut Quincy Jones, compozitor american
Quincy Delightt
Jones, Jr. (n. 14 martie 1933, Chicago) este un cântăreț, textier, compozitor,
producător și aranjor american.
Deşi este cel
mai bine cunoscut în calitate de producător muzical al unor albume de succes
lansate de Michael Jackson - "Off the Wall", "Thriller" şi
"Bad" -, Quincy Jones a avut o carieră uluitoare în industria
muzicală, care s-a întins pe durata a peste şase decenii.
Quincy Jones
deţine recordul de nominalizări la premiile Grammy - 79 -, din care a câştigat
27 de trofee. Artistul a primit şi un trofeu Grammy onorific - Grammy Legend
Award - în anul 1991.
Quincy Jones se
află la egalitate cu Alison Krauss pe locul al doilea în topul artiştilor care
au câştigat cele mai multe trofee în istoria premiilor Grammy. Pe primul loc se
află Georg Solti, un celebru dirijor britanic de origine maghiară, cu 31 de
trofee.
Quincy Jones a
fost inclus şi în Rock and Roll Hall of Fame în 2013.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!