14 Martie

Este a 73-a zi a anului.
Au mai rămas 292 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 30 m și apune la 18 h 20 m.

Citatul zilei

”Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate.” (Albert Einstein)

Ziua numărului Pi

– ce este pi? Numărul π (sau, dacă preferați, pi) este o constantă matematică egală cu raportul dintre perimetrul și diametrul unui cer (sau cu raportul dintre aria și pătratul ariei sale). Valoarea este de aproximativ 3,14 iar denumirea ei provine de la grecesc “περίμετρος” – perimetros.

– ce este Ziua Pi? Este o zi în care se sărbătorește pe plan internațional numărul pi. O zi care, pentru prima dată a fost sărbătorită pe data de 14 martie 1988.

– de ce pe 14 martie? Pentru că această dată însemană luna trei, ziua 14 – 3/14.cum se sărbătorește? Americanii o sărbătoresc mâncând plăcintă (pie).

– și un fapt amuzant: pe 22 iulie se sărbătorește Ziua Aproximării lui Pi (pentru că 22/7 aproximează valoarea sa).

14 martie (în sistem american 3/14) este ziua dedicată fascinantului număr pi (3,14). Întrucât pi este număr irațional, el are un număr infinit de zecimale care nu conțin secvențe ce se repetă.

Numărul exprimă raportul dintre circumferinţa cercului şi diametrul său.

Ziua Mondială a Numărului Pi, o iniţiativă apărută la început în Statele Unite ale Americii pentru a promova matematica în rândul copiilor, s-a transformat în ultimii ani într-un veritabil "Crăciun al tocilarilor", afirmă The Guardian, fiind sărbătorită în lumea întreagă atât de către copii, cât şi de adulţi, cel mai adesea prin degustări de plăcinte. Cuvântul "pie" din limba engleză înseamnă "plăcintă" şi are o pronunţie similară cu aceea a numărului Pi.

Numărul π (adesea scris pi) este o constantă matematică a cărei valoare este raportul dintre circumferinţa şi diametrul oricărui cerc într-un spaţiu euclidian; este aceeaşi valoare ca şi raportul dintre aria unui cerc şi pătratul razei sale. Simbolul π a fost propus pentru prima oară de matematicianul galez William Jones în 1706. Valoarea constantei este egală aproximativ cu 3,14159 în notaţia zecimală obişnuită. Numărul Pi este una dintre cele mai importante constante din matematică şi fizică: numeroase formule din matematică, inginerie şi alte ştiinţe implică folosirea lui π.

Ziua de astăzi este una specială și datorită faptului că astăzi este celebrat Albert Einstein, care este sărbătorit cu fast la Princeton, în New Jersey, unde savantul a trăit mai bine de două decenii. Festivităţile au legătură, mereu, şi cu sărbătoarea "pi".

Ziua Internațională a Râurilor

Este vorba de un eveniment care își propune să crească nivelul de informare al oamenilor cu privire la apele curgătoare din întreaga lume și la rolul pe care acestea îl au în ecosistem.

Totodată, ziua de astăzi îndeamnă oamenii să se implice activ în prezervarea râurilor și să promoveze la rândul lor informațiile utile despre acestea.

Din Canada pana in Camerun, din Anglia in Africa de Sud, si din Taiwan pana in Serbia, participantii la ZMR vor incerca sa ingrijeasca apele lor locale.

Acum in cel de-al 13-lea an al sau, ZMR s-a dezvoltat de la Ziua Raurilor din British Columbia (B.C.), care a fost fondata in 1980 de catre Mark Angelo, presedintele ZMR si presedintele Institului pentru Rauri din cadrul Institutului pentru Tehnologie din provincia canadiana British Columbia.

Activitatile ZMR includ curatiri extreme, programe de dezvoltare a mediului, initiative de restaurare a cursurilor de apa, programe educationale si festivaluri comunitare pe malurile raurilor.

In timp ce evenimentul ofera o oportunitate pentru ca oamenii sa iasa la aer curat si sa se bucure de raurile locale, acesta ajuta de asemenea la cresterea constientizarii asupra nevoii pentru o intretinere mai buna a ecosistemelor raurilor.

1
4 Martie, ziua Ordinului Coroana României

Deşi Ordinul a fost înfiinţat la 10 mai 1881, Ziua Ordinului se sărbătoreşte anual la 14 martie, pentru a aminti data la care Carol I a fost proclamat Rege al României. Anul 1881, al înfiinţării Ordinului, a fost unul de împlinire pentru Vechiul Regat, un an în care, trăgând linie sub evenimentele istorice din ultimele două decenii, societatea românească putea fi mândră de realizările sale: alegerea unui Principe care să unifice societatea, fiind deasupra clasei politice (1866); Independenţa şi alipirea Dobrogei (1877-1878); recunoaşterea internaţională a acestor fapte. Cu alte cuvinte, în mai puţin de 20 de ani, România trecuse de la un stat post-feudal la o adevărată putere europeană mijlocie.

Pe măsură ce anii au trecut, caracterul Ordinului s-a schimbat într-o oarecare măsură, începând să capete preponderenţă sfera activităţilor militare. Aşa se face că, în secolul XX, au fost alte nenumărate decorări pentru fapte de bravie pe câmpul de luptă, dar şi pentru persoanele care contribuiau la efortul de război din spatele frontului.

Odată cu exilul Majestăţii Sale Regelui Mihai, Ordinul nu a mai fost conferit, şi el nu a fost reînviat nici în anul 2000, odată cu sistemul republican de decoraţii, din cauza văditei dorinţe a administraţiei de stat de atunci de a se departaja de simbolul Coroanei. Această distanţare, combinată cu neincluderea Coroanei pe Stema Naţională, dovedesc o neînţelegere a caracterului Coroanei de simbol al independenţei şi suveranităţii naţionale. Însă ea a lăsat posibilitatea pentru ca, în anul 2011, Majestatea Sa Regele să reînvie Ordinul ca o decoraţie dinastică.

Noul Ordin are un caracter mai exclusivist decât forma sa anterioară, numărul de membri fiind limitat corespunzător cu persoanele vizate (“cetăţenii români şi străini care aduc un aport substanţial la dezvoltarea şi consolidarea României, prin acţiuni publice sau prin excelenţa în profesie, pentru fapte puse în slujba Statului şi a Naţiunii”). Ceea ce nu s-a limitat a fost varietatea tipurilor de merite, care cuprinde în continuare întreg spectrul de activităţi umane de la administraţie publică, la artă, economie, sport şi sfera militară.

Ziua Limbii Estone

Estona (eesti keel /ˈeːsti ˈkeːl/) este limba oficială a Estoniei, vorbită nativ de aproximativ 1.1 millioane de persoane în Estonia și de câteva zeci de mii în comunitățile de imigranți. Limba estonă aparține ramurii balto-finice a familiei uralice.

O caracteristică deosebită care a atras mult interes din partea lingviștilor este prezența a trei grade de lungime fonemică: scurtă, lungă și foarte lungă, astfel încât /sɑdɑ/, /sɑˑdɑ/ și /sɑːdɑ/ sunt distincte. În realitate, distincția nu este doar în lungimea fonemică, și mecanismul fonologic de la bază este încă neclar.

Limba estonă aparține ramurii balto-finice a limbilor uralice, împreună cu limba finlandeză, limba carelă și alte limbi apropiate. Limbile uralice nu aparțin limbilor indo-europene. Estona este înrudită distant cu limba maghiară și cu limbile sami.

Limba estonă a fost influențată de limba suedeză, limba germană (inițial limba germană de jos medie, care era lingua franca Ligii Hanseatice și care se vorbea ca limbă nativă în Estonia de astăzi de o comunitate burgheză importantă de germani baltici; mai târziu limba estonă a fost influențată și de germana standard) și de limba rusă, chiar dacă nu se înrudește lingvistic cu ele.

La fel ca limba finlandeză și maghiară, limba estonă este într-o oarecare măsură o limbă aglutinantă, dar, spre deosebite de ele, și-a pierdut armonia vocalică. În limba estonă vocalele frontale se găsesc exclusiv pe prima silabă dau pe silaba accentuată, dar în textele mai vechi armonia vocalică se mai poate observa. În plus, apocopa sunetelor de la sfârșitul cuvintelor este extinsă și a contribuit la trecerea de la o limbă pur aglutinantă la o limbă flexionară. Topica de bază este subiect-verb-complement.

Istorie

Cele două limbi estone (uneori considerate limbi diferite) sunt limba estonă nordică și sudică. Acestea sunt bazate pe migrația strămoșilor estonilor pe teritoriul Estoniei în cel puțin două valuri, ambele grupuri vorbind limbi balto-finice considerabil diferite. Estona modernă standard a evoluat pe baza dialectului nordic.

Dominația Estoniei de către Danemarca, Germania, Suedia și Rusia după Cruciadele Nordice din secolul al treisprezecelea până în anul 1918 au întârziat alfabetizarea în Estonia. 

Carte de gramatică estonă publicată în 1637 de către Heinrich Stahl

Cele mai vechi dovezi ale unei limbi balto-finice în Estonia datează din secolul al treisprezecelea. „Originates Livoniae” din Cronica lui Henric de Livonia conține toponime, cuvinte și fragmente de propoziții estone.

Alfabet

Alfabetul limbii estone se bazează pe alfabetul latin, dar adaugă literele ä, ö, ü și õ, plus š și ž, introduse ulterior. Literele c, q, w, x și y apar doar în nume proprii de origine străină, iar f, z, š și ž apar doar în neologisme. Ö și ü se pronunță ca și echivalentele lor din limba suedeză și germană. Spre deosebire de germana standard dar la fel ca în finlandeză, ä se pronunță /æ/. Vocalele Ä, Ö și Ü sunt clar foneme separate și proprii limbii estone, chiar dacă forma literelor vine din germană. Litera õ reprezintă /ɤ/, un /o/ nerotunjit, sunet numit științific vocală semiînchisă posterioară nerotunjită. Acest sunet e aproape identic cu sunetul /ɤ̞/ din limba bulgară, notat cu ъ, și cu sunetul notat în limba vietnameză cu ơ. Õ se folosește și pentru a translitera litera chirilică ы.

Ortografie

Deși ortografia limbii estone este în general ghidată pe principii fonetice, cu fiecare grafem corespunzând unui singur fonem, există unele devieri isorice și morfologice de la această regulă, cum ar fi conservarea morfemului la declinarea unui cuvânt (scriind b, g, d acolo unde se pronunță p, k, t) și în folosirea lui „i” și „j”.

În scriere, acolo unde este impractic sau imposibil să se scrie „š” sau „ž” ele sunt substituite cu „sh” sau „zh”, chiar dacă această practică este considerată greșită. Altfel, litera „h” din „sh” reprezintă o fricativă glotală surdă, ca în „Pasha” (/ˈpɑsˌhɑ/).

Scrierile pe limba estonă au devenit mai importante doar în secolul 19 după răspândirea ideilor Iluminismului, în timpul perioadei Iluminismului eston (1750&endash;1840). Deși, în general, germanii baltici vedeau viitorul estonilor ca o fuziune cu ei, clasa educată estofilă admira cultura antică a estonilor și era lor de libertate înainte de cucerirea lor de către danezi și germani în secolul 13.

După Războiul Eston de Independență din 1919, limba estonă a devenit limba oficială a noului stat. În 1945, 97,3% dintre locuitorii Estoniei se considerau etnici estoni și vorbeau limba estonă.

Ziua Internaţională de Lupta Impotriva Barajelor si pentru Râuri, Apa si Viaţă

Astăzi, 14 martie, în multe ţări ale lumii se marchează Ziua Mondială de luptă împotriva barajelor şi pentru râuri, apă şi viaţă. Într-adevăr, este necesară ocrotirea arterelor acvatice ale Pământului. Analiza volumului debitului de apă a circa o mie de râuri mari din lume demonstrează că în ultima jumătate de secol nivelul apei râurilor a scăzut simţitor.

Cel mai poluat este considerat râul Buriganga care trece prin capitala Bangladesh, Dhaka. Întreprinderile construite lângă malul râului au otrăvit apele sale cu metale grele: mercur şi cadmiu. Apele uzate urbane au acoperit suprafaţa lui cu pete colorate. Râul este considerat mort din punct de vedere biologic şi se varsă în Golful Bengal. Ecologiştii sunt îngrijoraţi de starea Nilului, Dunării, Rio-Grande, La-Plata, Yangtze, Mekong şi Gange. Conform prognozei Fondului pentru Ocrotirea Naturii Sălbatice (WWF), în 2025 nivelul apelor Nilului va fi atât de scăzut, încât va fi imposibilă preluarea apei potabile.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1804: S-a născut Johann Strauss – tatăl, compozitor, violonist și dirijor austriac (d. 1849)

Johann Strauss (tatăl) (n. 14 martie 1804, Viena - d. 25 septembrie 1849, Viena; germană: Johann Baptist Strauß, Johann Strauss (Vater); cunoscut și ca Johann Baptist Strauss, Johann Strauss Sr., Johann Strauss I) a fost un compozitor romantic austriac, faimos pentru valsurile sale și popularizarea acestora alături de Joseph Lanner, așezând astfel fundațiile pentru ca fiii lui să continue dinastia sa muzicală. Cea mai cunoscută piesă a sa este probabil Marșul lui Radetzky (numit astfel după Josef Radetzky), în timp ce valsul cel mai renumit este probabil Lorelei Rheinklänge, op. 154.

Strauss - Radetzky March – Karajan 

• 1820: S-a născut Victor Emanuel al II-lea al Italiei, primul rege al Italiei unificate (d. 1878)

Victor Emanuel II al Italiei (italiană: Vittorio Emanuele II) (n. 14 martie 1820 – 9 ianuarie 1878) a fost supranumit „Regele gentilom”.

Victor Emmanuel al II-lea a fost primul rege al al Italiei Unite. Monarh liberal, i-a acordat încredere lui Cavour, fără a renunța niciodata la propria sa autoritate. Pentru supușii săi, Victor Emmanuel al II-lea a fost il re galantuomo, "regele gentilom", cel care a păstrat Constituția liberală "dăruită" Piemontului de tatăl său, Carol Albert. Proclamat În 1861 "rege al Italiei prin Îndurarea lui Dumnezeu și a Națiunii", el desăvârșește unitatea italiană, Încheiată În 1878. În 1911, la aniversarea a cincizeci de ani de la unire, În memoria sa a fost ridicat un monument, 1/ Vittoriano, construit în stil neo¬clasic. În relativă dizarmonie cu monumentele romane, a fost poreclit curând "mașina de scris".

 Regatul Italiei

La 27 ianuarie 1861 s-au ținut alegeri pentru primul parlament al noului Regat al Italiei. În martie, Victor Emmanuel a fost recunoscut ca rege al Italiei. Noul Parlament s-a Întrunit la Torino, care rămăsese centrul de forță al Italiei, pentru că unificarea fusese o ocupare de către Piemont. Nu numai constituția, dar și sistemele legislativ și administrativ ale Piemontului au fost extinse, sau mai potrivit spus, impuse În restul t.ării. Regele și-a păstrat titlul său piemontez de Victor Emmanuel II - nu a devenit Victor Emmanuel 1 al Italiei. Pe plan social și religios, Cavour continua opera începută de Massimo d'Azeglio. în ciuda reticențelor lui Victor Emmanuel al II-lea, care dorește să menajeze papalitatea, Cavour impune reducerea privilegiilor ecleziastice. Partizan al unei "Biserici libere într-un stat liber", el structurează net congregațiile, a căror expansiune încearcă s-o frâneze, și obține suprimarea avantajelor fiscale ale Bisericii și totodată confiscarea bunurilor ordinelor contemplative. Roma ia imediat poziție și își recheamă nunțiul de la Torino. O atmosferă anticlericală pare a emana acum din regatul Piemontului

Povestea lui Victor Emmanuel al II-lea 

• 1854:  S-a născut Alexandru A. Macedonski - poet, prozator, dramaturg și publicist român. 

Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

S-a format ca poet sub influența literaturii franceze, a curentului romantic inspirat de romantismul francez, mai ales de opera poetului Alfred de Musset. Poezia sa se remarcă prin sugestie și muzicalitate, cu un discurs liric care se bazează pe metafore concrete, îmbinând cu măiestrie tradiția cu modernitatea.

Rondelul este specia de poezie cu formă fixă, alcătuită din 13 versuri, distribuite în trei catrene şi un vers independent. Structura tradiţională a rondelului cere ca primele versuri ale primului catren să fie identice cu versurile trei şi patru din al doilea catren, iar versul treisprezece să repete primul vers. Etimologic, termenul de rondel vine din franţuzescul „rond" care înseamnă „rotund", denumire legată de structura bazată pe repetiţie a rondelului.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

 Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.

Până în 1890 Macedonski a scris poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi și cu un pronunțat caracter satiric, ca de exemplu ciclul Nopților, caracterizat și printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopțile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esențializare. În această perioadă scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză și se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunță la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie și muzicalitate. Spre exemplu, acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul crinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski este unul dintre puținii autori români de rondeluri. Spre sfârșitul vieții a scris celebrele cicluri Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Rondelul oraşului mic

Oraşul mic te fură-ncet

Cu ale lui tăcute strade,

Cu oameni proşti, dar cumsecade,

Ce nici nu ştiu că sunt poet.

Cu centrul intim şi cochet,

Şi fără case cu arcade;

Oraşul mic te fură-ncet

Cu ale lui tăcute strade.

Prin umbra parcului discret,

Nu se strecoară mascarade

Şi nu s-aud în el tirade

Despre-al politicei secret.

Oraşul mic te fură-ncet. 

Alexandru Macedonski

• 1879: S-a născut  Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm – d. 18 aprilie 1955, Princeton), 

fizician teoretician de etnie evreiască, născut în Germania, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. A fost autorul teoriei relativității și unul dintre cei mai străluciți oameni de știință ai omenirii.

În 1905 - adesea numit „anul miraculos” al lui Einstein – acesta scrie o lucrare pentru doctorat și ii sunt  publicate alte patru lucrări în „Analele Fizicii” (Annalen der Physik), unul dintre cele mai recunoscute jurnale de fizică. Cele patru lucrări – efectul fotoelectric, mișcarea browniană, relativitatea speciala și echivalența dintre materie și energie – vor schimba cursul fizicii moderne și îl vor aduce în atenția lumii academice. În lucrarea despre materie si energie, acesta a dedus binecunoscuta ecuație E=mc2, sugerând că mici particule de materie pot fi transformate în acumulări uriașe de energie, anticipând dezvoltarea puterii nucleare. Au existat speculații ca Einstein și soția sa, Maric, au lucrat împreună la celebrele lucrări din 1905 ale fizicianului, dar istoricii care au studiat subiectul nu au găsit dovezi ale implicării acesteia. De fapt, în lucrări, Einstein menționează conversațiile cu Michele Besso în elaborarea relativității.

La început, lucrările din 1905 ale lui Einstein au fost ignorate de comunitatea fizicienilor. Lucrurile au început să se schimbe atunci când a avut parte de atenția lui Max Planck, cel mai influent fizician al generației sale și fondatorul teoriei cuantice. Primind comentariile laudative ale lui Planck prin prisma experimentelor care îi confirmau teoriile, Einstein a fost invitat să țină prelegeri la întâlniri internaționale, avansând rapid în lumea academică. I-au fost oferite o serie de posturi la cele mai prestigioase instutiții, inclusiv de la Universitatea din Zürich, Universitatea din Praga, de la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie și în final de la Universitatea din Berlin unde a fost director al Institutului de Fizică Keiser Wilhelm între anii 1913-1933.

Căsnicia lui Einstein s-a destrămat o dată cu succesul său. Călătoriile dese și studiul intens asupra muncii sale, certurile despre copii și veniturile puține ale familiei l-au determinat pe Einstein să ajungă la concluzia că mariajul său s-a terminat. Acesta a început o aventură cu o verișoară, Elsa Löwenthal, cu care s-a căsătorit, mai târziu. În anul 1919 a divorțat de Mileva stabilind să îi dea banii pe care ar putea să îi primească dacă ar câștiga vreodată un Premiu Nobel.

În anul 1915, fizicianul a terminat teoria generală a relativității, pe care o considera capodopera sa. El era convins că relativitatea generală era corectă din cauza frumuseții sale matematice și pentru că a prezis cu exactitate periheliul orbitei lui Mercur în jurul Soarelui, care era incompletă în teoria lui Newton. Teoria generală a relativității a prezis, de asemenea, o deviere măsurabilă a luminii în jurul Soarelui când o planetă sau un alt soare orbitează în jurul acestuia. Această anticipare a fost confirmată în observații făcute de astronomul britanic Sir Arthur Eddington în timpul eclipsei solare din 1919. În 1921, Albert Einstein a primit vestea că a câștigat Premiul Nobel pentru fizică. Pentru ca relativitatea era încă o controversă, Einstein a primit premiul pentru explicarea efectului fotoelectric.

În anii 1920, Einstein a lansat noua știință a cosmologiei. Ecuațiile sale au  prevestit ca universul este dinamic, fiind mereu în expansiune sau în contractare. Acest lucru a contrazis perspectiva generală că universul este nemișcat, perspectivă pe care Einstein a susținut-o mai devreme, fiind un reper în dezvoltarea teoriei generale a relativității. Calculele sale următoare au indicat faptul că universul s-ar putea extinde sau contracta. În 1929, astronomul Edwin Hubble a descoperit ca universul se extinde, astfel confirmând munca lui Einstein. În timpul vizitei la Observatorul Mount Wilson din apropiere de Los Angeles, în  1930, Einstein l-a intâlnit pe Hubble și a declarat că această constanta cosmologică, teoria sa inițială a mărimii inerte și formei universului este „cea mai mare gafă” a sa.

În timp ce Einstein era în turneu în jurul lumii pentru a-și prezenta teoriile în anii 1920, naziștii prindeau putere sub conducerea lui Adolf Hitler. Teoriile relativității ale  fizicianului au devenit o țintă a propagandei naziste. În 1931, naziștii au înrolat alți fizicieni să-l catalogheze pe Einstein și teoriile sale ca fiind „fizică evreiască”. În acest timp, savantul a aflat ca guvernul german, fiind sub controlul total al partdului nazist, a emis o lege prin care evreilor le era interzis să dețină vreo funcție oficială, inclusiv predarea în universități. De asemenea, a aflat ca numele lui se afla pe o listă neagra  și că o organizație nazistă a publicat o revistă cu fotografia lui Einstein cu sloganul „nu este încă spânzurat”.

În decembrie 1932 Einstein a decis să părăsească Germania pentru totdeauna. A acceptat un post la noul Institut de studii avansate din Princeton, New Jersey, care a ajuns să fie o Mecca a fizicienilor de pe tot globul. Aici și-a petrecut restul carierei încercând să elaboreze teoria câmpului unificat – o teorie atotcuprinzătoare care ar trebui să unifice toate forțele universului și, implicit, toate legile fizicii, într-una singură – care să combată interpretarea acceptată a fizicii cuantice.  Alți savanți europeni care au fugit din diferite țări care erau amenințate de ocuparea nazistă s-au refugiat în Statele Unite. Câțiva dintre acești oameni de știință știau că naziștii plăuiesc sa dezvolte o armă atomică și pentru o perioadă de timp avertismentele lor către Washington, D.C. nu au fost luate în seamă.  

În vara anului 1939, Einstein, împreună cu alt savant, Leo Szilard, au fost convinși să scrie o scrisoare președintelui Franklin D. Roosevelt pentru a-l pune în alertă cu posibilitatea unei bombe naziste. Președintele Roosevelt nu a putut risca posibilitatea că Germania poate creea o bombă atomică înaintea Statelor Unite. Se crede că acea scrisoare a fost factorul cheie care a motivat Statele Unite să cerceteze dezvolatea armelor nucleare. Roosevelt l-a invitat pe Einsten  scurt timp la Casa Alba imdeiat după ce Statele Unite au inițiat Proiectul Manhattan.

La scurt timp după ce și-a început cariera la Institutul din New Jersey, Albert Einstein a arătat aprecierea pentru „meritocrația” Statelor Unite și pentru dreptul la liberă exprimare – lucruri de care nu s-a putut bucura în tinerețe în Europa. În 1935, lui Albert Einstein i s-a acordat  șederea permanentă în SUA și a devenit cetățean american în anul 1940. Mulți dintre colegii săi au fost invitați să ajute la elaborarea bombei atomice ,insa Einstein nu s-a aflat printre ei.  Potrivit mai multor cercetători care au studiat dosarele FBI de-a lungul  anilor se pare că motivul pentru care guvernul SUA nu avea încredere în Einstein era asocierea de-a lungul vieții cu organizațiile socialiste. Directorul FBI, J. Edgar Hoover a recomandat ca  Einstein să fie exclus din America prin Legea pentru excluderea străinilor (Alien Exclusion Act), dar a fost respinsă de Departamentul de Stat al SUA. În schimb, în timpul războiului, Einstein a ajutat Marina SUA să evalueze designul viitoarelor sisteme de arme și a contribuit cu fonduri oferind spre licitație manuscrise personale neprețuite. Un exemplu a fost o copie scrisă de mână a lucrării sale din 1905 privind relativitatea specială care s-a vândut cu 6,5 milioane de dolari, iar acum se găsește la Biblioteca Congresului.

În timp ce era în concediu, pe 6 august 1945, Einstein a auzit că o bombă atomică a fost lansată în Hiroshima, Japonia. S-a implicat curând în efortul internațional pentru a încerca să țină bomba atomică sub control și, în 1946, a format Comitetul de Urgență pentru Cercetătorii energiei Atomice împreună cu fizicianul Leo Szilard. În 1947, într-un articol pe care l-a scris pentru „The Atlantic Monthly”, Einstein a argumentat că Statele Unite nu ar trebui să încerce să monopolizeze bomba atomică, ci , în schimb, ar trebui să aprovizioneze Natiunile Unite cu arme nucleare cu scopul de a le  menține ca inhibitor. La acea vreme, fizicianul a  devenit membru al National Association for the Advancement of Colored People (Asociația Națională pentru dezvoltarea oamenilor de culoare). A corespondat cu activistul pentru drepturile civile W.E.B. Du Bois și s-a implicat activ pentru drepturile afro-americanilor.

După război, Einstein a continuat să lucreze la multe aspecte cheie ale teoriei generale ale relativității, precum găurile de vierme, posibilitatea de a călători în timp,  existența găurilor negre și crearea universului. Cu toate acestea, s-a izolat tot mai mult de restul comunității fizicienilor.

În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Cea mai cunoscută formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secțiunea din fizică care studiază energia nucleară.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căruia îi aparținea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

În ultimul deceniu al vieții sale, Einstein s-a retras din viața publică, călătorind rar și limitându-se la plimbări lungi în jurul orașului cu prieteni apropiați cu care se angaja în discuții profunde despre politică, religie, fizică și teoria câmpurilor unificate.

Ultimele zile

În 17 aprilie 1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să comemoreze cea de-a șaptea aniversare a Israelului, Einstein a suferit un anevrism abdominal si a suferit o  hemoragie internă. A fost dus la Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a refuzat operația, crezând că și-a trăit viața și era mulțumit să își accepte soarta. „Vreau să plec când vreau” a început el atunci. „Nu are sens să prelungim viața artificial. Mi-am indeplinit sarcinile, este timpul să plec. Și o voi face cu eleganță.” Einstein a murit la Centrul Universitar Medical în zorii zilei următoare – 18 aprilie 1955 – la vârsta de 76 de ani.

În timpul autopsiei,  Thomas Stoltz Harvey a scos creierul lui Einstein, se pare că fără permisiunea familiei, pentru conservarea și viitorul studiu de către neurologi. Rămășitele sale au fost arse și au fost împrăștiate într-un loc secret. După decenii de studiu, creierul lui Albert Einstein se află, în prezent, la Centrul Universitar Medical din Princeton.
 

 ***

Citate Albert Einstein

* Orice prost știe. Scopul este să înțelegi.

* Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.

* Este mai ușor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată.

* Dacă cineva n-a greșit niciodată, înseamnă că n-a încercat să facă nimic nou.

* Le sunt recunoscător tuturor celor care m-au refuzat în viață. Datorită lor am reușit pe cont propriu.

* Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziție din partea minților mediocre.

* Un intelectual rezolvă problemele. Un geniu le evită.

* Viața e ca mersul pe bicicletă: Ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență.

* Nu putem rezolva problemele folosind același tip de gândire pe care l-am folosit atunci când le-am creat.

* Nu încerca să fii un om de succes, ci un om de valoare.

* Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți.

* Sunt două feluri de a-ți trăi viața. Unul: de a crede că nu există miracole. Altul: de a crede ca totul e un miracol.

* Mă interesează ce gândește Dumnezeu. Restul sunt detalii.

* Dacă nu poți explica ceva unui copil de șase ani, atunci nici tu nu ai înțeles.

* Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea.

* Valoarea unui om rezidă în ce dă el, nu în ceea ce este capabil să primească.

* Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.

* Viața însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă s-o trăiești ca pe ceva magic.

* Logica te va duce de la A la Z. Imaginația te va purta dincolo de limite.

* Măsura inteligenţei este capacitatea de a schimba.

* Nu vă faceţi griji cu dificultăţile voastre la matematică. Vă asigur că ale mele sunt chiar mai mari!

* Dacă teoria mea se va dovedi corectă, Germania va susţine că sunt german, iar Franţa mă va declara cetăţean al lumii. Dacă teoria mea se va dovedi falsă, Franţa va spune că sunt german, iar Germania mă va declara evreu.

* Politica e un pendul ale cărui balansuri între anarhie şi tiranie sunt întreţinute de iluzii revigorate în permanenţă.

* Nu poţi acuza gravitaţia când dragostea te doboară.

* Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul.

* Ca să-ţi pierzi capul, trebuie să-l ai.

* Oamenii slabi se răzbună. Oamenii puternici iartă. Oamenii inteligenţi ignoră.

* Nu mă gândesc niciodată la viitor, el vine destul de repede.

* În centrul fiecărei dificultăţi se află o oportunitate.

* Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.

* Învăţământul ar trebui astfel conceput, încât ceea ce oferă să fie perceput ca un dar nepreţuit, şi nu ca o datorie apăsătoare.

* Adevăratul semn al inteligenţei nu sunt cunoştinţele, ci imaginaţia.

* Marile spirite întotdeauna au întâlnit opoziţii violente de la minţile mediocre.

* Hârtia e necesară pentru a scrie lucrurile pe care avem nevoie să le ţinem minte. Creierul e folosit pentru a gândi.

* Toţi suntem genii. Dar dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra în copac, el va trăi toată viaţa cu impresia că e un prost.

* Uneori plătim mult mai mult pentru lucrurile pe care le primim pe gratis.

* Există lucruri care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.

* Nu sunt cuvinte mari, ci doar oameni mici.

* Orizontul majorităţii oamenilor este un cerc cu raza 0. Şi aceasta ei îl numesc punct de vedere.

* Informaţia nu este cunoaştere. Singura sursă a cunoaşterii este experienţa.

* Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate.

* Să nu te opreşti niciodată din a-ţi pune întrebări, curiozitatea stă la baza existenţei.

* Încearcă nu să fii un om de succes, ci un om de valoare.

* Personalităţile nu se formează cu cuvinte frumoase, ci prin muncă şi performantă proprie.

* Viaţa însăşi este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăieşti ca pe ceva magic.

* Dacă A reprezintă succesul în viaţă, atunci A este egal cu x plus y plus z. Munca reprezintă x; y înseamnă joaca; iar z - să ştii să-ţi ţii gura.

* Singurul lucru pe care trebuie să îl cunoşti cu precizie este unde se află biblioteca.

* Nu e foarte important ca cineva să înveţe date. Pentru asta n-are nevoie de facultate. Le poate afla din cărţi. Importanţa unei educaţii într-o facultate de arte liberale nu constă în învăţarea multor date, ci în antrenarea minţii pentru a cunoaşte ce nu se poate afla dintr-un manual.

* Înţelepciunea nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta.

* Majoritatea profesorilor îşi pierd vremea punând întrebări care urmăresc să dezvăluie ce nu ştie elevul, în vreme ce adevărata artă a examinării constă în a afla ce ştie de fapt elevul sau ce poate să ştie.

* Nu privi niciodată învăţătura ca pe o datorie, ci ca pe un prilej de invidiat de a cunoaşte frumuseţea eliberatoare a intelectului, pentru propria ta încântare şi spre folosul comunităţii căreia îi va aparţine munca ta de mai târziu.

* Dacă nu este un preţ de plătit, atunci acest lucru nu prezintă nici o valoare.

* Lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervină.

* Îmi amintesc de o sută de ori pe zi că viaţa mea interioară şi cea exterioară se bazează pe eforturile altor oameni, răposaţi sau în viaţă, şi trebuie să mă străduiesc să dăruiesc în aceiaşi măsură în care am primit.

* Cel care nu se mai poate minuna şi se pierde în reverenţe, acela este sufleteşte deja mort.

* O minte care a fost lărgită nu se va întoarce niciodată la dimensiunea ei originală.

* Câteodată, mă gândesc cum am ajuns la teoria relativităţii: cred că un om normal nu încetează să gândească în termeni de spaţiu şi timp, dar cum dezvoltarea mea intelectuală a fost lentă, am început să gândesc în termeni spaţio-temporali doar când am devenit adult.

* Vedeţi dumneavoastră, telegraful e un fel de pisică foarte, foarte lungă. O tragi de coadă la New York şi capul ei miaună la Los Angeles. Aţi priceput? Şi radioul funcţionează exact la fel: trimiţi semnale de aici, iar ei le primesc dincolo. Singura diferenţă e că nu există nici o pisică.

• 1881: Parlamentul a votat Legea prin care România devenea regat. Carol I a fost încoronat la 10 mai 1881.

În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei este reanexat la Rusia. La data de 14 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol a fost încoronat ca prim rege al României. Noul stat, situat geografic între imperiile Otoman, Austro-Ungaria și Rusia și Regatul Serbiei, privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative.

Cum a devenit România regat sub Carol I 

În urmă cu 135 de ani, pe 14 martie 1881, ţara era în sărbătoare. Parlamentul a votat legea prin care Principatul României a fost înălţat la rang de regat, iar prinţul Carol I de Hohenzollern devenea rege. Turcia a fost prima care a recunoscut regatul României. Au urmat-o Anglia, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

În 1881, se împlineau 15 ani de domnie stabilă şi fructuoasă a lui Carol I. Era pace, iar diplomaţii încheiaseră discuţiile cu cancelariile europene pentru ca România să devină regat. Trecerea de la principat la regat s-a produs într-o zi de sâmbătă. Legea a fost propusă de liberali, dar a fost votată în unanimitate de parlament.

Ştirea s-a răspândit rapid şi, în câteva minute, Calea Victoriei s-a umplut de oameni şi drapele. Carol şi Elisabeta au ieşit la ferestrele palatului pentru fi aclamaţi.

"Primesc titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface deloc legăturile strânse care mă unesc cu poporul meu prin luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat. Să dea Dumnezeu ca primul Rege al României să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe ultimul Principe de toate necazurile", spunea Carol I.

Proclamarea Regatului României- un important pas spre Marea Unire 

Carol I a semnat legea în faţa tuturor. Mulţimea a sărbătorit pe străzi până târziu în noapte. Carol nu a acceptat să i se facă o coroană de aur. Ci una din oţelul unui tun capturat în 1877, la Plevna.

România a rămas monarhie timp de 67 de ani, până pe 30 Decembrie 1947, când comuniştii l-au obligat pe Regele Mihai să abdice.

14 martie 1881, ziua în care România devenea regat 

• 1895: Regele Carol I al României inaugurează Biblioteca Centrală Universitară din București.

Regele Carol I a inaugurat Fundaţia Universitară Carol I. Vreme de 50 de ani, Fundaţia Universitară avea să-şi asume misiunea de a contribui la formarea elitei intelectuale, îndeosebi prin acordarea de subvenţii, premii de încurajare, burse studenţilor cercetători merituoşi şi prin tipărirea unor lucrări valoroase, a tezelor de licenţă sau de doctorat.

Fundaţia Carol I

Permanent preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, Carol I a dorit să lege numele său de un lăcaş de cultură grandios “întemeiat întru folosul junimii universitare, la împlinirea a 25 de ani ai Domniei Mele (...) alegând Noi Înşine locul viitoarei clădiri, am vroit ca ea să se ridice aproape de reşedinţa Noastră, adică sub ochii şi sub ocrotirea Noastră”, afirma Regele în scrisoarea adresată lui Lascăr Catargiu la 3 mai 1891. Astfel la 8/20 august 1891 se elibera pentru planurile realizate de arhitectul Paul Gottereau “autorizaţiunea de construcţie”, iar la 15 august s-a pus piatra de temelie a Fundaţiei Universitare Carol I. Lucrările de construcţie a primului corp s-au finalizat în 1893, în următorii ani s-a mobilat şi dotat biblioteca, având iniţial 3.400 de volume, din care majoritatea au fost dăruite de Rege şi de Regină.

Lăngă palat

Fundaţia Carol I s-a ridicat pe locul casei boiereşti cam “dărăpănată şi şubredă” a caimacamului Iancu Manu. Clădirea Bibliotecii situată în aproprierea Palatului Regal nou construit era opera aceluiaşi arhitect. Înainte de 1911 întreaga piaţă de astăzi era ocupată de proprietatea Creţeanu, de casele Ioanid şi Lahovary, care ascundeau Fundaţia, astfel de pe Calea Victoriei nu se vedea decât rotonda.

În varianta din 1891, biblioteca avea formă de L şi o suprafaţă de 600 mp. Construcţia era concepută cu faţada şi intrarea spre Strada Vămii, rotonda legând această aripă principală de cea mai redusă din Strada Clemenţei, care se termina printr-un calcan spre proprietatea lui Grigore Peucescu. Silueta elegantă a clădirii urmează liniile rafinate ale stilului Louis XVI. Arhitectul nu a apelat la o abundenţă decorativă, suprafeţele exterioare având câteva detalii ornamentale vegetale frumos executate. Parterul prezintă bosaje ce marchează astfel funcţiunea diferită, comercială a acestuia. Magazinele erau o sursă de venituri ajutând financiar instituţia de-a lungul timpului. La etaj faţadele sunt ritmate de ferestre mari, de coloane şi pilaştrii angajaţi. Acoperişul înalt à la Mansart are lucarne elegante rotunde care corespund fiecărei travee în parte.

Interioare

Intrarea se face printr-un vestibul decorat cu pilaştrii şi coloane din stucco-marmură în nuanţe apropiate care ritmează întreg holul principal. O scară din marmură conduce pe două laturi la primul etaj, al cărui plafon casetat este din stucc poleit. Coridorul lung şi larg al cărui paviment este din dale în mozaic alb şi negru conducea în stânga către apartamentul particular al direcţiei. La dreapta către diferitele săli de lectură cu bănci din lemn lăcuit cu spătare. Rotondele constituiau noduri de la care se desfăşoară spre dreapta şi spre stânga încăperile care dau toate spre coridorul amplu. Sălile spaţioase, înalte erau bine aerisite. Rafturile metalice au fost comandate de la Casa Kunscherf din Dresda, mobilierul, cu piele verde a fost comandat la Casa T. Held din Londra, iar vitraliile, care îi reprezentau pe voievozii români au fost executate la München. În 1914 Biblioteca avea 250 de locuri în 5 săli de lectură noi, în rotondă şi în vechea sală rezervată profesorilor, care erau zilnic pline.

Cărţile erau aduse prin poşta pneumatică şi ascensorul care funcţiona între sala de distribuţie de jos şi depozitele de sus, în care nu aveau voie decât funcţionarii.

Regele şi studenţii

Clădirea a fost terminată în 1893, inaugurarea s-a făcut la 14 iunie 1895, întrucât “s-a lăsat vreme să se domolească spiritele agitate ale studenţilor, care nu au vrut să primească donaţia regală”. 

Cea mai mare parte dintre ei, susţinători ai Partidului Liberal, hotărâseră să nu calce pragul bibliotecii şi să refuze darul Regelui. Însă pentru acele timpuri imobilul “era socotit atât de luxos, încât puţini dintre studenţi au putut să reziste dorinţei de a-l vedea. De a doua zi a început vizitarea. Dar ca simplă vizitare, nu cu scopul de a face lectură. Studenţii nu voiau să se arate învinşi. Personalul bibliotecii se ţinea la dispoziţia lor pentru a le arăta sălile, cataloagele, cărţile, instalaţia de calorifer şi de lumină, mesele şi scaunele confortabile destinate cititorilor, fără nici o aluzie răutăcioasă la atitudinea luată de studenţime, cu tact, aşa cum ceruse Regele.

După o săptămână gheaţa a fost ruptă. Studenţii se aşezau acum pe locuri şi cereau cărţi. Biblioteca era, de la opt dimineaţa până la zece seara, ocupată de publicul cititor” scria C. Rădulescu Mortu, care atunci lucra ca bibliotecar.

Regele Carol I obişnuia să viziteze Fundaţia, uneori singur, uneori însoţit de un membru al familiei regale, sau de câte un invitat străin. De altfel Suveranul cerea să fie pus la curent, de mai multe ori pe an, cu întrega situaţie a Fundaţiei Sale cât şi cu administrarea fondurilor.

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, prescurtat BCU, este o bibliotecă frecventată în special de studenți, dar și de ceilalți participanți la viața academică. Este situată în Palatul Fundației Universitare Carol I, sediul fostelor Fundații Regale.

Clădirea a fost construită pe locul cumpărat de regele Carol I și a fost proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Construcția clădirii a fost finalizată în 1893 iar în următorii doi ani așezământul, numit Fundația Universitară Carol I, a fost dotat și amenajat. Inaugurarea a fost făcută de regele Carol I la 14 martie 1895. În 1911, sub conducerea aceluiași arhitect, edificiul este extins și este dat în folosință la 9 mai 1914.

Pri Decretul nr. 136, la 12 iulie 1948, Biblioteca Fundației Universitare devine Biblioteca Centrală a Universității „C.I. Parhon” din București.

În timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și s-a pierdut fondul bibliotecii alcătuit din cărți rare. Au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare, aproape 3.700 de manuscrise care aparțineau unor personalități marcante ale culturii române, printre care Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade.

Începând din aprilie 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și modernizarea bibliotecii.

Exteriorul clădirii a fost restaurat iar la 20 noiembrie 2001 s-a făcut redeschiderea oficială.

Pe locul în care astăzi este ridicat edificiul a fost amplasată casa lui Grigore Peucescu, redactor al ziarului Timpul. Aici, Mihai Eminescu a citit pentru prima oară poezia Scrisoarea a III-a. Mărturie a acestui fapt este placa comemorativă amplasată în 15 iunie 2001, pe unul din zidurile palatului de astăzi.

  

• 1924: S-a născut Marcian Bleahu, geolog român

Marcian David (Matty) Bleahu (n. 14 martie 1924, Brașov) este un geolog, speolog, geograf, alpinist, explorator, scriitor și politician român.

Este cunoscut pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale (cu aplicații în studiul geologiei Carpaților), pentru pionieratul și dezvoltarea speologiei  dar și pentru popularizarea științei și a ecologiei în România.

Autor a 41 de cărți și a 126 de lucrări științifice de specialitate, a peste 400 de articole cu diferite subiecte și conferențiar cu peste 500 de apariții publice, inclusiv la radio și televiziune, un pionier al utilizării multimedia în cadrul conferințelor, Marcian Bleahu este una dintre cele mai importante personalități științifice din a doua jumătate a secolului XX din România.

Cărțile și conferințele sale au inspirat generații întregi de tineri pasionați de natură, munte și explorarea peșterilor din România, el fiind în același timp un mentor al multor geologi români de după război.

• 1933: S-a născut Quincy Jones, compozitor american

Quincy Delightt Jones, Jr. (n. 14 martie 1933, Chicago) este un cântăreț, textier, compozitor, producător și aranjor american.

Deşi este cel mai bine cunoscut în calitate de producător muzical al unor albume de succes lansate de Michael Jackson - "Off the Wall", "Thriller" şi "Bad" -, Quincy Jones a avut o carieră uluitoare în industria muzicală, care s-a întins pe durata a peste şase decenii.

Quincy Jones deţine recordul de nominalizări la premiile Grammy - 79 -, din care a câştigat 27 de trofee. Artistul a primit şi un trofeu Grammy onorific - Grammy Legend Award - în anul 1991.

Quincy Jones se află la egalitate cu Alison Krauss pe locul al doilea în topul artiştilor care au câştigat cele mai multe trofee în istoria premiilor Grammy. Pe primul loc se află Georg Solti, un celebru dirijor britanic de origine maghiară, cu 31 de trofee.

Quincy Jones a fost inclus şi în Rock and Roll Hall of Fame în 2013.

Să aveți o zi frumoasă!