6 Martie

Este a 65-a zi a anului. 

Au mai rămas 300 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 06 h 45 m și apune la 18 h 10 m.

Citatul zilei

”Nu este adevărat că oamenii nu îşi mai urmăresc visurile pe măsură ce îmbătrânesc, ci îmbrătrânesc pentru că nu îşi mai urmează visurile.” (Gabriel García Márquez)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1475: S-a născut Michelangelo, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene, remarcându-se deopotrivă în pictură, desen, sculputură și arhitectură.

Michelangelo Buonarroti a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renașterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură și arhitectură. A scris și poezii, în special în genul sonetului și madrigalului.

Până a-și câștiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură și chiar unul dintre puținele tablouri ale artistului este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută și sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt tratați în manieră sculpturală și se diferențiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puțin plastic și culorile sunt estompate.

Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluționând iconografia respectivei scene religioase tradiționale. Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşerii, fascinată de vechea cultură greco-romană.

În anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al bazilicii Sfântul Petru”, pentru a continua construirea catedralei, începută de Bramante. Până la sfârșitul vieții se ocupă mai mult de arhitectură: termină construcția palatului Farnese, execută planurile pentru sistematizarea pieții Capitoliului și pentru cupola Bazilicii Sfântul Petru. 

Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.

Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafață de aproape 500 de metri pătrați, depunând un efort istovitor. Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512.

Partea centrală, pe axa bolții, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe.

În anul 1535, lui Michelangelo i s-a acordat titlul de „arhitect, sculptor și pictor de frunte al palatului papal”.

Însă cea mai importantă sarcină a lui Michelangelo la Roma a fost continuarea lucrărilor de restructurare a Catedralei Sfântului Petru, instituție înființată pentru a supraveghea construcția catedralei. Și în zilele noastre, Fabrica angajează arhitecți și constructori care studiază cu atenție catedrala și pot remedia orice degradare a edificiului, o funcție de mare responsabilitate, deținută înaintea lui de Bramante, de Rafael și de Antonio da Sangallo. Michelangelo a reluat ideea planului central propus de Bramante și a refăcut-o într-o formă mai clară și mai simplă. Ca o încoronare a edificiului, a proiectat o cupolă maiestuoasă, inspirată de cea a lui Brunelleschi, realizată pentru Domul din Florența, însă de dimensiuni mult mai impozante.

Astăzi, cupola Catedralei Sfântului Petru rămâne elementul care, mai mult decât oricare altul, scoate în evidență proiectul maestrului Michelangelo.

Bounarroti moare când cupola ajunsese doar până la tambur. Între anii 1588 și 1590, Giacomo della Porta și Domenico Fontana au fost cei care au terminat-o, dându-i o formă mai alungită în comparație cu cea originală. Astăzi, cupola Catedralei Sfântului Petru rămâne elementul care, mai mult decât oricare altul, scoate în evidență proiectul maestrului Michelangelo, proiect modificat mult de către Maderno în secolul al XVI-lea.

În ultimii săi ani de viață, între 1560 și 1564, Bounarroti primește de la Pius al IV-lea sarcina de a proiecta - în capătul Via Pia (astăzi Via „20 settembre”) construită din voința aceluiași papă - o poartă, în scopul celbrării acestuia: Porta Pia. Poarta, la care Michelangelo a utilizat elemente la vedere, reamintind de tradiția de construcție din Roma antică, este terminată după moartea artistului.

Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, grație grupurilor statuare Pietà și David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât și la Florența.

Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea, cufundată în durere, stă cu capul ușor aplecat, ținând tragic în brațe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

„Poți să citești toate tratatele despre frumusețea sublimă, și tot nu vei înțelege această noțiune. Intră însă în Capela Sixtină și rotește-ți privirea: aici vei descoperi frumusețea în esența ei pură” (E. Castelar y Ripoll, 1872). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafață de aproape 500 de metri pătrați, depunând un efort istovitor. Renunță la ajutoarele pe care le adusese de la Florența și în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul 1512.

Tur virtual prin Capela Sixtină 

Opera poetică

Genialitatea lui Michelangelo reflectată în artele plastice îşi găseşte corespondenţa şi în creaţia literară. Sonetele sale, dedicate tânărului Tommaso de Cavalieri sau amintirii adoratei Vittoria Colonna, sunt pline de sensibilitate dar şi de anxietate, exprimând lupta între idealurile platonice şi dorinţa fizică imanentă. Au fost publicate în 1623 de strănepotul său, Michelangelo cel Tânăr, într-o formă deformată: toate pronumele masculine schimbate în formă feminină, spre a ascunde aspectul homoerotic al poemelor. Abia în 1893 au fost restaurate în forma lor originală şi traduse în limba engleză de John Addington Symonds. O admirabilă traducere în limba română a sonetelor - le Rime - aparţine poetului C.D. Zeletin.

Citate

* Problema pe care o au oamenii nu este că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc.

* Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru noi. Modul în care o trăim este darul pe care noi îl facem lui Dumnezeu.

* Găseşte un serviciu care să-ţi placă şi vei adăuga 5 zile fiecărei săptămâni.

* Două virtuţi ar trebui să nu le pierdem niciodată: curajul de a ne înfrunta propriile slăbiciuni şi puterea de a ne trăi propriile emoţii.

* Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului, pentru ca să urce până la El.

• 1521: Navigatorul Ferdinand Magellan a descoperit insula Guam.

Fernando Magellan a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei.

A fost primul european care a navigat în Oceanul Pacific și primul care a condus o expediție în jurul lumii.

Pe 27 aprilie 1521, Magellan a fost ucis în Filipine în timpul unei lupte cu băștinașii. Din expediția inițială s-a întors o singură navă, Victoria, având la bord 18 oameni și comandată de Juan Sebastian El Cano în 1521. Regele Spaniei l-a înnobilat pe El Cano și i-a dat ca blazon globul pământesc pe care scria „Primus Circumedisti me” („Tu m-ai înconjurat primul”). Relatarea expediției a fost făcută de geograful Antonio Pigafetta care a participat la toate expedițiile organizate de Magellan.

Guam este o insulă din vestul Oceanului Pacific, aflată în administrarea Statelor Unite ale Americii. Este cea mai mare insulă din arhipelagul Marianelor (Micronezia), fiind situată la nord de Groapa Marianelor.

Insula Guam are o lungime de peste 48 km (30 mile) și o lățime de aproximativ 14 km (9 mile), cu o suprafață de 541,3 km2.

În urmă cu 4000 de ani insula a fost populată de tribul chamorro. În 1521 insula a fost (re)descoperită de navigatorul portughez Ferdinand Magellan, în călătoria sa în jurul lumii. Spania a pretins insula în 1565, iar în 1668 a început colonizarea spaniolă. Alături de Arhipelagul Mariane și Insulele Caroline, Guam a fost tratat de Spania ca o parte a coloniei lor din Filipine.

• 1619: S-a născut  Savinien de Cyrano de Bergerac, eseist și dramaturg francez (d. 1655)

Prin utopiile sale filozofice, a fost un precursor al iluminismului.

În domeniul literar a fost influențat der Molière și conceptele utopice ale unor filozofi ca Thomas Morus și Tommaso Campanella.

Viața sa aventuroasă, precum și figura sa originală l-au inspirat pe Edmond Rostand în scrierea comediei eroice Cyrano de Bergerac (1897).

• 1853: Opera Traviata, de Giuseppe Verdi are premiera la Veneția.

Premiera operei „La Traviata” de Giuseppe Verdi, la „Teatro la Fenice” din Veneţia (libretul – Francesco Maria Piave); opera în trei acte şi patru scene este bazată pe romanul “Dama cu camelii”, de Alexander Dumas, publicat în 1848. 

Giuseppe Verdi a văzut versiunea scenică la teatrul Vaudeville, în timpul şederii sale la Paris în 1851-1852, şi a cerut colaboratorului său Francesco Maria Piave să scrie un scenariu. Piave a schimbat drastic povestea. În timp ce Dumas discută problemele sociale actuale în romanul său, Verdi şi Piave aleg o abordare psihologică, şi se concentrează pe povestea de dragoste dintre trei personaje. Premiera a fost un eşec, însuşi Verdi notând după spectacol: „Premiera din seara trecută a fost un eșec. E vina mea sau a soliștilor? Timpul va decide.” Verdi a revizuit opera, şi a avut mare succes în data de 6 mai 1854, la teatrul San Benedetto din Veneţia.

Aida - Marșul triumfal 

• 1869: Dimitri Mendeleev a prezentat în premieră, în cadrul unei conferinţe a Societăţii Ruse de Chimie, tabelul periodic al elementelor.

Pe 6 martie 1869, Mendeleev a prezentat Societății Ruse de Chimie o lucrare denumită Dependența între proprietățile masei atomice a elementelor, care propunea folosirea masei și a valenței pentru a descrie elementele.

 Acesta a realizat prima variantă a sistemului periodic al elementelor chimice în data de 17 februarie 1869. Atunci, el a ordonat pentru prima dată cele 63 de elemente chimice (cunoscute la acea vreme) în ordinea creşterii maselor atomice. A realizat tabelul folosindu-se doar de simbolurile elementelor, pe care le-a aranjat pe orizontală, iar apoi pe verticală, aceasta din urmă structurare ajutându-l să descopere Legea periodicităţii (proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor sunt într-o dependenţă periodică de greutăţile lor atomice).

Sistemul conceput de Mendeleev nu a fost acceptat uşor, colegii săi fiind neîncrezători în teoria sa. Versiunea finală a tabelului a fost realizată în 1871, însă profesorul rus a lăsat spaţii libere în tabel tocmai în ideea descoperirii de noi elemente chimice.

Sistemul periodic numără, în prezent, 118 elemente chimice, din care, până în 1984, s-au produs 6.845.000 de compuşi.

• 1882: Milan Obrenovic devine regele Serbiei

Prinț al Serbiei până în acel an, Milan Obrenovic devine rege al Serbiei la 6 martie 1882. El s-a născut în 1854 la Mărășești, în Moldova, unde familia sa era exilată din 1842. Tatăl său a fost Milos Obrenovic (1829-1861), iar mama sa a fost Elena Maria Catargiu (Marija Obrenovic). Pe linie dinastică, Milan a fost nepotul prințului Serbiei Milos Obrenovic; acesta a condus Serbia între 1815 și 1839 și 1858-1860. Curând, după naștere, părinții săi divortează și Milan este preluat de tatăl său. Dar acesta moare în 1861, pe când Milan avea șapte ani.

Situația lui familială era delicată, întrucât mama sa devenise iubita principelui Alexandru Ioan Cuza, căruia îi născuse doi fii, Sașa și Dimitrie. În consecință, Milan a fost adoptat de verișorul său Mihailo Obrenovic al III-lea, care va ajunge conducător (prinț) al Serbiei în 1860. El s-a ocupat de educația lui Milan, care si-a desăvârșit studiile la Paris.

 În 1868, prințul Mihailo Obrenovic al III-lea a fost asasinat, iar Milan devine succesor la tronul Serbiei, la paisprezece ani. I s-a asigurat regența (formată din trei oameni politici de frunte) până la majorat, în anul 1872. Dar în 1871 s-au produs două incidente în care a fost implicat viitorul prinț și rege și care ar fi putut să-i pună viața în pericol. Cu toată opoziția din țară, Milan Obrenovic ajunge conducătorul Serbiei în 1872, în calitate de prinț, iar în 1882 devine rege al Serbiei, sub numele de Milan I al Serbiei, cu o nouă constituție.

 În 1875, Milan se căsătorește cu Natalia Kesco (de 16 ani), al cărei tată era boierul moldovean Piotr Ivanovici Kesco, iar mama provenea din familia Sturdza. În anul următor se naște fiul Alexander. 

Regele Milan I a trebuit să facă față mai multor revolte interne și războiului cu Bulgaria. Dar pe plan familial se produce ruptura și soția pleacă în Germania cu fiul lor. Din motive neelucidate, Milan I abdică subit în 1889, iar la tron îi succede fiul său, Alexander I. Dar tatăl devine un fel de consilier al fiului până în 1900, când Alexander se căsătorește, împotriva voinței tatălui, cu Draga Masin. Fostul rege Milan moare la Viena, în 1901.

• 1897: În România a fost adoptată legea repausului (în zilele de duminică şi sărbători). 

Prima lege care instituia repausul duminical apărea în 6 martie 1897. Potrivit legii, erau libere doar dimineţile de duminică şi alte 14 sărbători pe an.

 Legea e propusă de prim-ministrul României de atunci, Vasile Lascăr, şi susţinută de scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea pe vremea când a condus Primăria Capitalei, în 1899, vreme în care a promovat şi aplicat acestă lege, arătând “că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu“. În şedinţa din 11 decembrie 1900, senatorul P. S. Aurelian adresează o interpelare ministrului de interne Olănescu referitoare la neaplicarea Legii repausului duminical în mai multe părţi ale ţării: “Legea trebuie respectată ca să nu se deprindă lumea cu nesocotinţa legilor. În ţările civilizate nu se mai poate vorbi de muncă neîntreruptă 365 de zile pe an şi nu cred să se mai găsească cineva care să nu recunoască aceasta”.

Ion Luca Caragiale scria în schiţa “Atmosfera încărcată”, în 1900, despre această lege: “E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului dominical?”. Caragiale reia subiectul în 1909, în schiţa “Repausul dominical”: “N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase”.

• 1920: S-a născut la Prăjești, județul Bacău, Ernest Maftei, actor român, epigramist și adept al Mișcării Legionare; (m.19 octombrie  2006).

În Mișcarea Legionară a aderat la vârsta de  17 ani, ajungând unul dintre militanții ei de frunte în județ.În dosarele de la Securitate, era numit chiar al treilea cel mai periculos om pentru comunismul român.   

În momentul în care primește ordine de la București să ridice 136 de evrei suspectați de activități comuniste și subversive, el preia pe toți cei din listă și îi ascunde la Prăjești unde îi angajează la cariera de piatră care aparținea tatălui său. În urma acestei acțiuni tatăl său este arestat mai târziu și încarcerat.

A fost judecat de către comuniști de mai multe ori însă a fost achitat tot timpul din cauza intervențiilor evreilor salvați de el și care au depus mărturii pentru a-l ajuta. Pentru a scăpa de opresiunile comuniste preia numele de Irimia Valahul.

A participat activ la evenimentele din 21 decembrie 1989 apărând în fața demonstranților cu un steag fără stemă (nedecupat) și a rămas în stradă până la finalizarea evenimentelor.

A participat și la protestele din iunie și a fost bătut și lăsat inconștient pe malul Dâmboviței fiind salvat ulterior de un trecător.

A fost  unul dintre  marii actori ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români.

Alături de Colea Rautu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România.

A colaborat la realizarea popularei  emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR.

În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturându-se camarazilor săi împreună cu care luptase și suferise în închisori.

• 1927: S-a născut Gabriel García Márquez, 

redactor și scriitor columbian, care a obținut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvelă și scurte istorii, unde fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent.

Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de soledad (Un veac de singurătate), vândut şi tradus în multe limbi ale lumii.

La sfârșitul anului 1949, a lucrat ca reporter și columnist la ziarul El Heraldo, iar în 1954, a lucrat ca reporter și critic cinematografic la ziarul El Espectador.

Scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 1982, a fost un titan al "realismului magic" - un curent literar din secolul al XX-lea -, care a reflectat în textele sale "viaţa şi conflictele unui întreg continent", potrivit Academiei Nobel.

Scriitorul Gabriel Garcia Márquez s-a născut pe 6 martie 1927, în localitatea columbiană Arataca.

Romancier, autor de proză scurtă, dar şi jurnalist şi activist, renumit pentru angajamentele sale politice foarte ferme, care se evidenţiau mai ales prin articolele sale de presă extrem de critice la adresa liderilor politici sud-americani, Gabriel Garcia Márquez a fost recompensat în 1982 cu premiul Nobel pentru literatură.

În acel an, comitetul Nobel l-a premiat pentru "romanele şi nuvelele sale, în care fantasticul şi realismul se combină într-un univers al imaginaţiei foarte bogat, reflectând viaţa şi conflictele unui întreg continent".

Gabriel Garcia Márquez sau "Gabo", cum îl numeau cu afecţiune cititorii din America Latină, este unul dintre cei mai semnificativi scriitori din secolul al XX-lea.

"Am început să scriu din întâmplare, poate numai pentru a-i demonstra unui prieten că generaţia mea era capabilă să producă scriitori; apoi am căzut în capcana de a scrie mai departe din plăcere, iar mai târziu, în altă capcană, şi anume, că nimic nu-mi plăcea mai mult pe lume decât să scriu", spunea scriitorul.

Pe când era student, Gabriel Garcia Márquez a decis să fie autodidact şi a preferat să studieze singur, după ce a renunţat la facultatea de drept, pentru a se lansa în jurnalism. Foarte devreme, nu a arătat nicio reţinere în criticile formulate la adresa politicii interne şi externe a Columbiei.

La fel ca mulţi autori sud-americani, Gabriel Garcia Marquez a depăşit graniţele universului literar. Romancierul columbian a devenit un veritabil erou al politicienilor de stânga din America Latină, definindu-se ca un aliat al liderului revoluţionar cubanez Fidel Castro şi un critic al intervenţiilor violente ale Washingtonului în Vietnam şi în Chile.

În 1994, Gabriel Garcia Marquez a înfiinţat Fundaţia Iberoamericană pentru Noul Jurnalism, care oferă pregătire şi organizează concursuri cu scopul de a creşte standardele din domeniul jurnalismului narativ şi al celui de investigaţie din întreaga Americă Latină.

În 1998, când depăşise deja vârsta de 70 de ani, Gabriel Garcia Marquez şi-a văzut împlinit un vis de o viaţă, după ce a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni de la publicaţia columbiană Cambio, cu banii obţinuţi pentru premiul Nobel. Înainte de a se îmbolnăvi de cancer limfatic, în 1999, romancierul sud-american a contribuit adeseori la conţinutul publicat în acel săptămânal de limbă spaniolă.

"Sunt un jurnalist. Am fost întotdeauna un jurnalist", spunea romancierul în acea epocă. "Cărţile mele nu ar fi putut să fie scrise dacă nu aş fi fost un jurnalist, pentru că tot materialul din ele a fost inspirat de realitate", mai spunea acesta.

În calitate de scriitor, Gabriel Garcia Márquez şi-a început cariera publicând o serie de volume de non-ficţiune, foarte bine primite, dar şi nuvele. Totuşi, romanele au fost acelea care i-au adus recunoaşterea criticii literare, alături de un succes comercial răsunător. Numele său este frecvent asociat cu "realismul magic", un gen literar care inserează elemente magice şi elemente supranaturale în situaţii care ţin de un cadru istoric şi geografic real.

Cel mai celebru roman al său este "Un veac de singurătate" (1967), dar foarte cunoscute sunt şi "Toamna patriarhului" (1975), "Cronica unei morţi anunţate" (1981), "Dragostea în vremea holerei" (1985), "Generalul în labirintul său" (1989) şi "Povestea târfelor mele triste" (2004), de la lansarea căruia nu a mai scris nimic, slăbit fiind din cauza unor boli.

Cele mai multe dintre cărţile sale abordează tema solitudinii.

Considerat cel mai popular scriitor de limbă spaniolă de după Miguel de Cervantes, din secolul al XVII-lea, Gabriel Garcia Marquez a atins un nivel de celebritate literară care a generat comparaţii cu Mark Twain şi Charles Dickens.

Operele sale literare de ficţiune, strălucitoare şi melancolice, au depăşit în clasamentul vânzărilor toate volumele publicate în limba spaniolă cu excepţia Bibliei. Romanul său epic "Un veac de singurătate", publicat în 1967, s-a vândut în peste 50 de milioane de copii pe plan mondial şi a fost tradus în 25 de limbi străine.

Pe plan personal, în 1958, s-a căsătorit cu Mercedes Barcha, cu care a avut doi fii, Gonzalo şi Rodrigo Garcia, cel din urmă devenind un apreciat regizor. De altfel, în anul în care a primit premiul Nobel, celebrul romancier sud-american a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes

În 1960, după triumful revoluției din Cuba, s-a dus în Havana, unde a lucrat pentru agenția de presă creată de guvernul cubanez, Presa Latină. În 1961, scriitorul s-a instalat în New York, fiind corespondent la Presa Latina.

Romancierul suferea, din 1999 de un cancer limfatic, complicat în ultima parte a vieții, de o pneumonie. Ultima apariţie publică a lui Marquez a avut loc pe 6 martie, anul trecut, când scriitorul a stat la poarta reşedinţei sale din Ciudad de Mexico, unde locuia de peste 30 de ani, pentru a-i primi pe jurnaliştii veniţi în vizită cu ocazia aniversării sale. Scriitorul şi-a întâmpinat oaspeţii zâmbitor, a primit cadouri şi a acceptat să se lase fotografiat, fără a acorda însă interviuri.

 A murit bogat, cu șapte case aflate în diverse locuri superbe din cinci țări diferite. Serviciile și prietena sa au fost căutate de cei bogați, faimoși și puternici – Francois Mitterrand, Felipe Gonzalez, Bill Clinton, plus majoritatea președinților Columbiei și Mexicului.

Romane: La hojarasca, La mala hora, El coronel no tiene quien le escriba, Cien años de soledad, El otoño del patriarca, Crónica de una muerte anunciada, El amor en los tiempos del cólera, El general en su laberinto, Del amor y otros demonios și Memoria de mis putas tristes. Povestiri, proză scurtă: Los funerales de la Mamá grande, La increíble y triste historia de la cándida Eréndira y su abuela desalmada y María Dos Praceres.

Citate

* Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima.

* Într-o singură împrejurare ai dreptul de a-ţi privi semenul de sus: atunci când îl ajuţi să se ridice.

* Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.

* Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că s-a petrecut.

* Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec atunci când le aştepţi mai puţin.

* Meseria de jurnalist provoacă suferinţă sau bucurie, în funcţie de modul în care retransmiţi realitatea.

* Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

* Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti.

***

Scrisoare de Adio
de Gabriel Garcia Marquez

"Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă și mi-ar dărui o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ce gândesc, însă în mod categoric aș gândi tot ceea ce zic. Aș da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aș dormi mai puțin, dar aș visa mai mult, înțelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când ceilalți dorm. Aș asculta când ceilalți vorbesc și cât m-aș bucura de o înghețată cu ciocolată !
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucățică de viață, m-aș îmbrăca foarte modest, m-aș întinde la soare, lăsând la vedere tuturora nu numai corpul, ci și sufletul meu.

Dumnezeul meu, dacă aș avea o bucățică de viață…

N-aș lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aș convinge pe fiecare femeie sau bărbat spunându-le că sunt favoriții mei și aș trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aș demonstra cât se înșeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc ! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea.
Atâtea lucruri am învățat de la voi, oamenii… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, dar fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada.
Am învățat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuț, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când trebuie să-l ajute să se ridice.
Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăț de la voi, dar nu cred că mi-ar servi la ceva, pentru că atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod nefericit mor.
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești!
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fie păzitorul sufletului tău.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă, ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta odată și încă odată, până la infinit.
Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea, aș spune “te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi lucrul acesta.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate de a face lucrurile bine, dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care îi iubesti.
De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, căci dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le acorzi o ultimă dorință.
Să-i păstrezi pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine, fă-ți timp să le spui “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine."

• 1945: Regele Mihai I a fost nevoit să capituleze în fața pretențiilor emisarului lui Stalin,

adjunctul ministrului de externe Visinski și să accepte, la insistențele acestuia, numirea unui nou prim-ministru al țării, neagreat de rege, neagreat de clasa politică, dar dorit cu înverșunare de aliații rusi: Dr. Petru Groza.

Nu i-a fost ușor lui Visinski să-l convingă pe rege. Fusese refuzat de mai multe ori, iar în final a scos din mansetă cartea hotărâtoare pe care desigur i-o pusese acolo însuși Stalin: Ardealul.

 Ardealul fusese recucerit de armata română, care respectând condițiile armistițiului luptase umăr la umăr lângă cea sovietică până la eliberare și chiar mai departe.

După ce, conform înțelegerilor, guvernul Sănătescu a instalat noua administrație română în teritoriul eliberat, sovieticii au intervenit deodată cu brutalitate, gonind autoritățile române din Ardealul de Nord. Întreaga zona a intrat sub administrația militară sovietică.

Situația era confuză, sovieticii nu contestau dreptul românilor asupra întregului Ardeal, dar ofereau ciudata explicație, greu de înțeles, "nu deocamdata".

Nu bănuia nimeni că Ardealul era rezervat ca piesă de schimb, într-un joc pe care acest Visinski i l-a prezentat suveranului de atunci, fără niciun menajament: ori Petru Groza, ori Transilvania.

Deși era clar că era vorba de un şantaj şi o lovitură de forţă din partea sovieticilor, regele  rămâne calm şi face un ultim apel la americani cerându-le să ia legătura cu partea sovietică și să încerce să stabilizeze situația și să nu-l forțeze să desemneze un premier comunist ce nu este dorit de popor. Însă replica reprezentantului S.U.A. la Bucureşti va fi una mai mult decât convingătoare, acesta spunându-i regelui că ,,nu vrea să-şi bage degetele în ciorba politică românească “. După această replică a reprezentantului american, se contura clar certitudinea că România intrase deja sub sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, iar acest lucru se întâmplase cu doar câteva săptămâni înainte, când la Conferința de la Yalta, avusese loc împărțirea sferelor de influenţă între marile puteri ale lumii. Aşa că, în faţa tancurilor sovietice care patrulau pe străzile Bucureştiului, cu o serie de instituții ale statului controlate de comunişti şi fără nici un aliat occidental  care să-i fie alături, regele Mihai va fi obligat să îl desemneze ca premier pe Petru Groza, iar acest prim pas odată făcut, comuniştilor nu le-a fost greu ca în următorii ani să preia controlul total al ţării și sa facă din Romania un stat subordonat Uniunii Sovietice.

Fiind în joc o parte din teritoriul național, premierul Sănătescu și-a dat demisia, iar în ziua fatidică de 6 martie 1945 regele l-a investit ca prim-ministru pe Petru Groza. 

Imediat, s-a format noul guvern, unde ministerele cheie erau deținute, bineînțele, de comuniști.

Istoricii consemnează că, după două zile, la 8 martie 1945, premierul britanic Churchill s-a adresat președintelui american Roosevelt, printr-o telegramă "personală și strict secretă", în problema Romaniei.

Churchill își manifesta îngrijorarea față de instalarea prin forță a guvernului comunist în România și de posibila epurare ulterioară a românilor anticomuniști. Răspunzând, președintele american a menționat scurt: "eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu rușii".

Timp de peste patru decenii, nici Statele Unite, nici alți prieteni occidentali nu s-au măsurat cu rușii, pentru simplul motiv că noi nu eram un loc potrivit acestui scop.

Sovieticii s-au ținut de cuvânt. Imediat după instalare, Petru Groza i-a trimis lui Stalin o telegramă personală, reamintindu-i promisiunea făcută în legatură cu Ardealul de Nord, dar și importanța acestuia pe plan intern, ca să-și câștige propria sa popularitate.

În telegrama de răspuns din 9 martie, Stalin l-a autorizat pe Petru Groza să instaleze autoritățile românești în întregul Ardeal. Pentru a trage cât mai multă spuză pe turta sa, Petru Groza a organizat la Cluj, în ziua de 13 martie 1945, o festivitate de răsunet, care proclama oficial reinstalarea autorității românești în întregul Ardeal "cu ajutor sovietic.

• 1948: A fost creată Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), instituţie specializată a ONU.

Organizația Maritimă Internațională (OMI, în engleză - International Maritime Organization, IMO) reprezintă o agenție specializată guvernamentală în cadrul Organizației Națiunilor Unite, cu sediul la Londra și care a fost creată în 1948, când, la o conferință internațională la Geneva, a fost adoptată o convenție care stabilea, în mod formal, înființarea organizației maritime.

OMI își începe, însă, activitatea în ianuarie 1959, în urma Conferinței Maritime a Națiunilor Unite de la Geneva. Convenția a intrat în vigoare la 17 martie 1958, prin ratificarea acesteia de către 21 state.

Organizația a fost înființată în scopul facilitării cooperării în domeniul navigației maritime internaționale, asigurării securității maritime, prevenirii poluării mărilor și oceanelor și al elaborării convențiilor internaționale privind navigația maritimă. Până la 22 mai 1982, s-a numit Organizația Interguvernamentală Consultativă pentru Navigație Maritimă.

OMI are 170 de membri (169 de membri ONU și Insulele Cook), printre care și România, precum și trei membri asociați: Insulele Feroe, Hong Kong și Macao. Primul stat care a ratificat convenția a fost Marea Britanie în 1949. Cel mai recent membru este Palau, din 2011. Printre statele membre ONU, care nu sunt membri ai OMI se află: Afganistan, Andorra, Armenia, Belarus, Bhutan, Botswana, Burkina Faso, Burundi, Republica Centrafricană, Ciad, Kârgâzstan, Laos, Lesotho, Liechtenstein, Mali, Micronezia, Nauru, Niger, Rwanda, Sudanul de Sud, Swaziland, Tadjikistan, Uzbekistan și Zambia.

România este membră a acestei organizații din 20 martie 1965 și, în această calitate, este parte la toate convențiile internaționale majore privind siguranța navigației, prevenirea poluării și facilitarea traficului maritim internațional.

Obiectivele OMI pot fi comprimate într-o singură frază: "siguranța navigației și oceane nepoluate". OMI contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internațional și a normelor de securitate pe mare, precum și la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime. De asemenea, OMI are în vedere realizarea colaborării interstatale, a unui schimb de informații eficient și armonizarea politicilor statelor membre în ceea ce privește reglementarea oricăror probleme tehnice legate de navigația comercială internațională.

Structura maritimă internațională elaborează convenții internaționale privind: încărcătura vaselor; responsabilitatea civilă în domeniul transportului maritim de materii nucleare; securitatea containerelor; prevenirea abordajelor în largul mării; facilitarea traficului maritim internațional; crearea Organizației internaționale pentru telecomunicații maritime prin satelit INMARSAT; securitatea navelor de pescuit; reprimarea actelor ilicite împotriva navigației maritime; prevenirea poluării mărilor de către nave. În același timp, OIM face recomandări privind transportul pe mare al bunurilor periculoase, semnalizarea pe mare, siguranța vaselor comerciale nucleare etc. și elaborează coduri de conduită.

OMI este constituită din următoarele organisme principale, direct răspunzătoare de modul de îndeplinire a obiectivelor asumate prin actul constitutiv și modificările aduse acestuia: Adunarea, Consiliul, Secretariatul și patru Comitete principale.

* Adunarea este un organ plenar, compus din reprezentanții tuturor statelor membre, se întrunește la intervale de doi ani. Adunarea OIM aprobă programul bienal de lucru al organizației, adoptă recomandări privind securitatea maritimă și poluarea, precum și alte instrumente internaționale, aprobă bugetul, numește Consiliul și aprobă numirea Secretarului General.

Consiliul este compus din reprezentanții a 32 state membre. Acesta îndeplinește totalitatea funcțiilor organizației, cu excepția emiterii de recomandări privind securitatea maritimă și poluarea, și numește Secretarul General.

* Secretariatul este condus de un secretar general, care îndeplinește atribuții cu caracter administrativ.

* Comitetele sunt organe cu caracter tehnic, gestionând probleme cum ar fi: securitatea maritimă, poluarea mediului marin, cooperarea tehnică, problemele juridice. Cele patru comitete principale sunt: Comitetul pentru siguranța maritimă, Comitetul pentru protecția mediului marin, Comitetul pentru probleme juridice și Comitetul pentru cooperare tehnică. Acestora li se alătura o serie de subcomitete.

Bugetul organizației constă în contribuțiile statelor membre, contribuție stabilită în baza unei formule diferite de cele folosite de alte agenții ONU și anume tonajul flotei comerciale.

Prima sarcină a OMI a fost acea de a elabora o nouă versiune a Convenției internaționale pentru ocrotirea vieții omenești pe mare (SOLAS), cel mai important dintre toate tratatele care se ocupă cu siguranța maritimă. Acest lucru a fost realizat în 1960. OMI și-a îndreptat atenția asupra unor probleme cum ar fi facilitarea traficului maritim internațional, liniile de încărcare și transportul de mărfuri periculoase, în timp ce sistemul de măsurare a tonajului navelor a fost revizuit.

Problemele-cheie de pe agenda OMI, în perioada actuală, se referă la: găsirea unor soluții la flagelul pirateriei moderne, în special în apele din largul Somaliei și în Golful Aden; problema reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră provenite de la nave; menținerea siguranței navigatorului.

Să aveți o zi frumoasă!