Este a 213-a zi a anului.
Au mai rămas 152 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 02 m și apune la 20 h 41 m.
Citatul zilei
„E mai bine să eşuezi în originalitate decât să
reuşeşti în imitare.” (Herman Melville)
Ziua mondială a alăptatului
natural
Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi UNICEF recomandă alăptarea exclusivă (fără apă, sucuri, ceaiuri sau lapte formulă) până la şase luni de viaţă, şi apoi continuarea alăptării în paralel cu alte alimente până la vârsta de doi ani.
Ziua mondială a alăptatului natural este organizată la
iniţiativa WABA – World Alliance of Breastfeeding Action, o reţea
internaţională de organisme ce lucrează împreună cu OMS şi UNICEF pentru
promovarea alăptatului la sân.
Prima dată, această zi a alăptatului natural a fost
celebrată în Marea Britanie, Franţa, Spania şi China (1992), iar în prezent în
peste 170 de ţări, pentru a încuraja alăptarea şi pentru a îmbunătăţi starea de
sănătate a bebeluşilor din toată lumea.
Alaptarea in prezent
In perioada 1-7 august are loc Saptamana Internationala a
Alaptarii, organizata la initiativa WABA – World Alliance of Breastfeeding
Action, o retea internationala de organisme ce lucreaza impreuna cu OMS si
UNICEF pentru promovarea alaptatului la san.
Prima data, saptamana alaptarii a fost celebrata in 1992, in
Marea Britanie, Franta, Spania si China. De atunci, saptamana alaptarii este
sarbatorita in fiecare an, de pe 1 pe 7 august, in peste 170 de tari, pentru a
incuraja alaptarea si pentru a imbunatati starea de sanatate a bebelusilor din
toata lumea.
In acest an sloganul evenimentului este “Vorbeste cu mine! –
Alaptarea o experienta a timpului, a locului si a comunicării” si are ca scop
sublinierea importantei comunicarii si a mijloacelor moderne de transmitere a
informatiei pentru educare ca o investitie intr-un viitor sanatos.
In Romania, 30% dintre mame alapteaza in prima luna si numai
12,6% dintre ele isi mai hranesc copilul la san pana cand acesta implineste 6
luni. In tarile nordice, rata alaptarii exclusive este in jur de 89%.
Pentru a incuraja alaptarea, autoritatile romane au
modificat criteriile de distributie a laptelui praf. Astfel, numarul beneficiarilor va scadea la
11.000 anul acesta, de la 40.000 cat a fost in 2010. Din 2011, laptele praf se
va acorda mamicilor pe criterii strict medicale si nu sociale, cum a fost pana
acum.
Alaptarea si cele mai vechi
dovezi ale ei
Cercetatorii australieni si
americani au reusit sa dovedeasca, studiind dintii copiilor de Neanderthal, ca
acestia erau alaptati de catre mamele lor pana la varsta de 7 luni, fiind modul
lor de hranire exclusiv. Acestia au analizat concentratia de bariu din
straturile diferite ale smaltului dintilor si au descoperit ca erau complet
independenti alimentar de mama lor la varsta de 14 luni. Cantitatea de bariu
este mai mare cand copilul este alaptat, scade subit cand acesta trece la
diversificare si este intarcat, si creste mult cand acesta nu mai beneficiaza
deloc de laptele matern in alimentatie.
Statuie infatisand mama alaptand
Statuie reprezentand pe Isis si Horus
Din istoria culturilor antice -
Roma, Grecia, Egipt - aflam ca mamele isi alaptau exclusiv proprii copii. Apoi,
alaptarea a inceput sa fie vazuta ca o activitate nedemna de familiile regale,
si au aparut "alaptatoarele", femei care puteau sa alapteze copilul
si sa il ingrijeasca, venind in ajutorul tinerei mame. Aceasta "moda"
s-a extins si spre era noastra. Stim, de exemplu, ca profetul Mohammed si Louis
XIV au fost alaptati de o astfel de femeie. Chiar si in prezent o astfel de
practica este intalnita, mai ales cand mamele naturale nu pot alapta si isi
doresc ca bebelusul sa beneficieze de proprietatile laptelui matern.
Charity
Louis XIV si Dame Longuet de La Giraudière
Alaptarea isi castiga dreptul in secolul al XIX-lea
In jurul anilor 1820 a inceput o
propaganda uriasa in ceea ce priveste alaptarea, iar actul alaptarii a devenit
o mandrie pentru toate mamele. Constructiile culturale ale feminitatii incep sa
se centreze pe maternitate si pe legatura speciala dintre mama si copilul ei,
mai ales in era Victoriana. Multi pictori erau solicitati pentru a imortaliza
acest moment intim si unic. Iar cand au aparut dagherotipurile, din ce in ce
mai multe mame au pozat alaptandu-si odraslele, capturand importanta acestui
rol matern.
Mama si copil, 1860
Tanara Mama, 1879
... si si-l pierde in secolul XX
Din pacate, in jurul anilor 1900
alaptarea si-a pierdut din importanta, pentru ca in 1950 sa intalnim o
atitudine predominant reticenta, cum ca alaptarea este o activitate practicata
numai de clasele sociale sarace si needucate. De fapt, femeile par sa isi fi
pierdut instantaneu abilitatea de a alapta cand au inceput sa iasa pe piata
formulele de lapte praf pentru bebelusi. Desi medicii insistau pe beneficiile
alaptarii, perceptiile culturale au inceput sa se schimbe, iar alaptarea a
inceput sa devina incompatibila cu conceptul de feminitate, pentru ca nu se
potrivea cu ideea de femeie rafinata, fiind un act mult prea animalic. Asa ca,
desi mamele din clasele sarace isi alaptau copii, numai 17% dintre mamele din
familiile instarite preferau alaptarea in locul formulei.
Detaliu din Las Cigarreras de Gonzalo Bilbao, 1915
Interiorul unei fabrici de tutun
Alaptarea in prezent
Desi au existat numeroase
campanii, atat americane cat si asiatice sau europene, care evidentiau
beneficiile alaptarii, atitudinea negativa fata de alaptare a continuat sa
persiste chiar si pana in anii 90.
1917
1938
In tara noastra alaptarea era
vazuta ca un act natural, insa era un subiect tabu, iar informatiile erau
transmise din mama in fiica, nicidecum prin canale oficiale, de catre medici.
Abia dupa 2000 influentele occidentale au inceput sa isi faca aparitia si in
cultura tarii noastre, iar mamicile au constientizat nu numai importanta
acestui act, ci si dreptul lor de a-si alapta copilul, de a cere consultanta in
aceasta privinta si de a nu mai considera alaptarea un subiect tabu.
In prezent, subiectele controversate
in epoca moderna nu mai tin neaparat de atitudinea fata de alaptare in sine, ci
fata de alaptarea extinsa si de alaptarea in public. Lynne Grumet este mama
care a aparut pe coperta Time Magazine alaptandu-si baiatul de 3 ani. O imagine
care a facut mai mult rau decat bine campaniilor pro-alaptare, starnind valuri
de reactii negative cu privire mai ales la varsta copilului, dar si la
alaptarea in public. Asociate, cele doua nu au transmis mesajul care se dorea a
fi transmis, acela ca alaptarea este un act natural, care vizeaza sanatatea
copilului, si care nu trebuie sa fie vazut ca un afront daca este facut in
public.
Ziua tanchiștilor
Prima zi a lunii august
figurează în calendarul armatei ca zi a tanchiștilor militari. În anul 1919 se
înființa în garnizoana Mihai Bravu primul batalion de care de luptă din Armata
română. Cei 97 de ani de istorie a armei au fost marcați de colegii noștri din
Batalionul 631 Tancuri “Oituz” printr-o frumoasă ceremonie militară și
religioasă.
Ziua Tanchiștilor este
marcată, anual, la 1 august.
Sărbătoarea a fost
instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în
vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a
înființat un batalion de ''care de asalt'', act ce a marcat apariția armei
tancuri în Armata României. Pregătirea personalului de specialitate a continuat
la Giurgiu, înființându-se aici, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de
asalt, prima formațiune de tancuri a Armatei Române. Datorită spațiului
insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea
batalionului la Târgoviște, iar la 1 ianuarie 1921, a luat ființă Regimentul de
Care de Luptă.
Intuind avantajele
oferite de carele de luptă, conducătorii armatei române au desfășurat o
campanie stăruitoare pe lângă factorii de decizie politică, în scopul
introducerii și integrării acestora în structurile trupelor de uscat. Într-un
timp relativ scurt, cu prețul unor mari eforturi materiale, s-au înființat
subunități și mari unități de tancuri.
Arma tancuri și-a
dovedit rapid utilitatea și competitivitatea și a contribuit, hotărâtor, la
accelerarea acțiunilor de luptă. Prin mobilitate, putere de izbire și de foc și
o eficientă protecție a echipajelor, tancurile au justificat întrebuințarea lor
preponderentă în acțiunile ofensive. România a fost printre primele țări din
Europa și chiar din lume care și-a înzestrat armata cu acest tip de armament.
Sărbătoare populară: Macavei
Este o sărbătoare cu dată fixă, închinată unui
personaj creştin, care ar fi fost prins şi ars de păgâni într-un cuptor încins
de flăcări. Această sărbătoare, celebrată în anumite zone ale ţării, coincide
cu începutul Postului Sfintei Marii.
Despre cei 7 Sfinți Mucenici Macabei, pomeniți pe 1 august, se știe că au fost frați evrei, foarte credincioși. Trăind pe vremea împăratului Antioh, care voia să distrugă neamul evreiesc, au fost chinuiţi până la moarte într-un cuptor plin de jar şi foc. Oamenii le respectă ziua și duc la biserică flori și spice de grâu, la sfințit, pentru ca apoi să le folosească de leac. Boabele de grâu sfințite se folosesc de sămânță, pentru recolte bogate. Se stropesc cu agheazmă grădinile şi livezile. Se sfinţesc la biserica spice de grâu scuturate prin frecarea lor în podul palmelor, amestecând boabele obţinute cu sămânţa ce urmează a fi semănată.
Despre cei 7 Sfinți Mucenici Macabei, pomeniți pe 1 august, se știe că au fost frați evrei, foarte credincioși. Trăind pe vremea împăratului Antioh, care voia să distrugă neamul evreiesc, au fost chinuiţi până la moarte într-un cuptor plin de jar şi foc. Oamenii le respectă ziua și duc la biserică flori și spice de grâu, la sfințit, pentru ca apoi să le folosească de leac. Boabele de grâu sfințite se folosesc de sămânță, pentru recolte bogate. Se stropesc cu agheazmă grădinile şi livezile. Se sfinţesc la biserica spice de grâu scuturate prin frecarea lor în podul palmelor, amestecând boabele obţinute cu sămânţa ce urmează a fi semănată.
În ziua de Macavei, oamenii stropesc cu agheasmă
grădinile şi livezile, sfinţesc la biserică spice de grâu scuturate prin
frecarea lor în podul palmelor, amestecând boabele obţinute cu sămânţa ce
urmează a fi semănată, scot ultima miere de la stupii de albine, culeg plante
de leac specifice sezonului.
Sărbătoare naţională în
Elveţia
Aniversarea creării Confederaţiei Elveţiene
Elveţia este un mic stat federal în Europa Centrală,
cu o lungă tradiţie în neutralitatea politică şi militară, motiv pentru care
este sediul multor organizaţii internaţionale.
În anul 1291, reprezentanţii cantoanelor Uri au semnat
Scrisoarea de Alianţă, care le-a unit în lupta contra autorităţii sporite a
Austriei, deţinătoarea din acea perioadă a tronului german imperial al
Sfântului Imperiu Roman.
O oază de stabilitate şi pace într-o Europă din ce în
ce mai agitată din punct de vedere politic, social şi economic, Elveţia,
supranumită şi Ţara Cantoanelor poate fi considerată un adevărat model de
democraţie şi bunăstare.
Ţara mică şi muntoasă din mijlocul Europei a ajuns în cei peste 700 de ani de existenţă, una dintre cele mai bogate ţări din lume din punct de vedere a produsului intern brut pe cap de locuitor, în timp ce Zurich şi Geneva au fost considerate ca fiind oraşele cu cea mai înaltă calitate de viaţă, pe locurile doi şi trei în topul mondial. Tot aceste două oraşe reprezintă centre economice de importanţă globală, fiind şi sediul unor mari organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), căreia Elveţia i s-a alăturat de abia în anul 2002.
Cunoscută la nivel mondial drept una dintre cele mai
pacifiste ţări din lume şi neutră din punct de vedere militar, Ţara Cantoanelor
nu s-a mai aflat în stare de război pe plan internaţional de aproape două
secole, din anul 1815, politica sa externă fiind în schimb una foarte activă şi
foarte orientată spre procese de construire a păcii în întreaga lume. În
acelaşi spirit al binefacerii şi al pacifismului, Elveţia este şi locul naştere
al celei mai mari mişcări umanitare din lume, Crucea Roşie Internaţională.
Cu trei regiuni principale lingvistice şi culturale:
germană, franceză şi italiană, Confederaţia Elveţiană, nu formează o naţiune în
sensul unei identităţi comune etnice sau lingvistice. Sentimentul puternic de
apartenenţă la ţară se bazează pe contextul istoric comun, valori comune
(federalism şi democraţie directă) şi simbolism, înfiinţarea Confederaţiei
Elveţiene fiind datată în mod tradiţional la începutul lunii august, anul 1291.
Naşterea unei naţiuni
Atunci reprezentanţii cantoanelor Schwyz, Uri şi
Unterwald au semnat o Scrisoare de Alianţă, actul fondator al Confederaţiei
(Tratatul Federal), care le-a unit în lupta contra autorităţii din ce în ce mai
mari a Austriei, deţinătoarea din acea perioadă a tronului german imperial al
Sfântului Imperiu Roman. Tot atunci cele trei cantoane reunite prin
reprezentanţii lor la Rutli, în apropierea lacului Lucerna au depus un jurământ
de fraternitate şi sigiliul unui pact de ajutor reciproc în cazul în care
libertăţile lor vor fi ameninţate de către agresori din afară. Acest document
este doar unul dintre cele câteva zeci de acte şi tratate consemnate pe
teritoriul Elveţiei în perioada de la mijlocul secoului XIII până la mijlocul
secolului XIV. Fondarea Vechii Confederaţii Elveţiene mai este deseori asociată
cu Pactul de la Brunnen din 1315.
Tratatul Federal devine pentru prima oară cu adevărat
important în istoria modernă, la data de 21 noiembrie 1889 în cadrul unui
raport al Departamentului Federal pentru Afaceri Interne, care sugera ca Berna
să găzduiască în anul 1891 o sărbătoare care să aniverseze cei 700 ani de
existenţă a oraşului împreună cu cei 600 ani de existenţă a Confederaţiei. Cu
toate că începutul lunii august a fost luat în vizorul legislativului elvenţian
încă din 1889 ca fiind momentul de sărbătorire a Zilei Naţionale, anunţul
oficial avea să fie făcut de abia în 1994, când data de 1 august a fost aleasă
drept Ziua Naţională a Elveţiei.
Tradiţii şi obiceiuri de 1 august
Dacă e să judecăm imaginea pe care o are o ţară uitându-ne
la modul cum îşi sărbătoreşte Ziua Naţională atunci în mod cert Elveţia oferă o
panormaă relaxantă şi plăcută. Fără parade militare sau discursuri grandioase,
în fiecare an, la începutul lunii august Elveţia se luminează la faţă pentru a
comemora naşterea Confederaţiei. Focuri de artificii care brăzdează cerul
serii, de obicei aprinse de pe dealuri şi munţi, şi copii care se plimbă pe
străzile oraşelor cu felinare aprinse, toate acestea oferă privitorului o
privelişte cu adevărat impresionantă.
Ziua Naţională a Elveţiei, sărbătorită de populaţie
doar în oraşe, reprezintă şi o oportunitate pentru aceştia de a asculta şi
urmări singurul discurs oficial, cel al Preşedintelui Confederaţiei, difuzat
doar de un singur post de radio şi un singur post de televizune. Acesta le
reaminteşte elveţienilor că oraşele lor sunt unite în cantoane, care la rândul
lor formează Confederaţia Elveţiană. Cântecele, muzica, spectacolele şi
concertele completează imaginea unei zile pline de evenimente plăcute şi
liniştite, şi care alături de intonarea imnului elveţian creează tradiţiile
Zilei Naţionale. O altă tradiţie inedită este cea a brutarilor elveţieni care
pe 1 august îşi decorează pâinile cu drapelul ţării.
Evenimente de-a lungul
timpului…
- 1401: S-a născut filosoful şi savantul italian, de origine germană, Nicolaus Casanus, autorul teoriei coincidenţei contrariilor şi a primei hărţi geografice a Europei Centrale şi de Răsărit.
Nicolaus Cusanus, numele latinizat al lui Nikolaus von
Kues (Cusa), cu adevăratul nume Nikolaus Chrypffs sau Krebs, (n. 1401, Kues –
azi Bernkastel-Kues/Germania – d. 11 august 1464, Todi/Umbria, Italia), a fost
un învățat german, savant multilateral, filosof și teolog, jurist, astronom și
matematician, considerat drept cea mai importantă personalitate în cultura
europeană a secolului al XV-lea.
Născut într-o familie de comercianți, a crescut
într-un mediu monahal, fiind educat de frații congregației din Deventer, care
îl inițiază în mistica înoitoare denumită Devotio moderna. Studiază dreptul și
matematica la renumita Universitate din Padova, unde, în 1423, își ia
doctoratul cu o dizertație în domeniul dreptului canonic. Ca arhidiacon de
Liège, devine membru al Conciliului din Basel (1432), care avea sarcina
reformării Bisericii și a Imperiului. În această calitate, redactează o scriere
în care atribuie Conciliului o competență superioară celei deținute de Papă;
mai târziu își retrage această teză și devine un apărător activ al papalității.
Este trimis la Constantinopol, și încearcă fără succes realizarea unirii
Bisericilor din Orient și Occident. În 1440 revine în Germania în calitate de
emisar papal. În 1448 este înălțat de Papa Nicolae V la demnitatea de cardinal
și, în 1450, este numit episcop de Brixen (Bressanone). Arhiducele Sigismund de
Austria, adversar al ideilor reformatoare, se opune acestei numiri. În 1460,
Cusanus este încarcerat, fiind eliberat de Papa Pius II, în timp ce Sigismund
este excomunicat. Cu toate acesta, Nicolaus Cusanus nu se mai poate întoarce în
dioceza sa, devine cardinal al Curiei Romane și consilier al Papei. În conflictul
cu papa, Sigismund capitulează în 1464, la câteva zile după moartea lui Cusanus
pe 11 august în localitatea Todi din Umbria. Corpul său a fost înmormântat în
biserica San Pietro in Vincoli din Roma, dar mai târziu s-a pierdut; inima i-a
fost dusă – conform dorinței sale – în altarul capelei din Kues, unde se
găsește și azi în custodia Fundației Cusanus, care păstrează și cea mai mare
parte a manuscriselor sale.
- 1473: Atestarea documentară a orașului Zalău.
Matia Corvin, regele Ungariei și Boemiei, a declarat
Zalăul pentru prima dată oraș-târg, „oppidum Zilah” (cetatea Zilah), privilegiu
care scotea orașul de sub dominația comitatului, ceea ce îi conferea dreptul de
comerț liber cu toată țara și îl făcea independent economic într-o eră în care
bunul plac al aristocrației și al monarhului erau singurele criterii de
împărțire a dreptății și de conducere a statului.
Prima mențiune scrisă cu privire la Zalău se află în
Gesta Hungarorum, numită și Cronica lui Anonymus (notar al regelui Béla al
III-lea al Ungariei) lucrare apărută în jurul anului 1200.
În baza acestei surse, Zalăul va fi existat ca așezare
încă din jurul anului 900. După marea invazie mongolă, care a pustiit orașul în
1241, Zalăul a ajuns în 1246 sub administrația episcopatului catolic de Oradea.
Această tutelă s-a menținut până în 1542, când Zalăul
a intrat în componența Principatului Transilvania.
- 1714: Dimitrie Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin, fiind cel dintâi român care devine membru al unui înalt for ştiinţific internaţional.
- 1744: S-a născut naturalistul francez Jean-Baptist Lamarck, fondator al primei teorii unitare despre evoluţia lumii organice;
A fost una dintre marile personalităţi din istoria
biologiei. El a elaborat o metodă de clasificare a plantelor simplă şi foarte
eficientă. Lamarck a creat termenul folosit şi în prezent „nevertebrate”, în
clasificarea cărora a descris numeroase specii cu o mare precizie.
- 1774: Chimistul englez Joseph Priestley a obţinut pentru prima dată oxigen pur, pe care l-a numit un nou „tip de aer”.
Oxigenul este un element chimic din tabelul periodic
avand simbolul O si numarul atomic 8. Este un gaz. Oxigenul (O2) reprezinta 21%
din aer si este un element esential pentru supravietuirea tuturor
vietuitoarelor de pe Pamant. Exista totusi bacterii care pot trai fara prezenta
oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase). Oxigenul este cel mai raspandit
element de pe planeta, gasindu-se atat in stare libera cat si sub forma de
compusi. In stare libera, oxigenul se afla fie sub forma moleculara in aer
(21%), fie sub forma de ozon (O3) in straturile superioare ale atmosferei.
Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid si putin solubil in apa. Este de
1,1 ori mai greu decat aerul. Acesta se lichefiaza foarte greu la o temperatura
de -183 °C. Oxigenul intra in compozitia unui numar mare de compusi, atat in
substante organice (grasimi, proteine, zaharuri, alcooli) cat si in substante
anorganice (apa, oxizi, silicati, carbonati, azotati, fosfati, sulfati etc.).
Oxigenul a fost descoperit de catre suedezul Carl Wilhelm Scheele (1772) si
englezul Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a
introdus o cantitate de oxid rosu de mercur intr-o capsula asezata sub un
clopot de sticla din care se scosese aerul si care a fost scufundat partial in
mercur. Dupa incalzirea capsulei, focalizand cu ajutorul unei lentile solare,
el a constatat prezenta unui gaz. Chimistul a numit noua prezenta gazoasa „aer
deflogisticat”. Antoine Lavoisier da „aerului deflogisticat” o noua denumire –
oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvantul oxigen inseamna
producator de acizi. Denumirea propusa de Lavoisier provine dintr-o eroare a
marelui chimist care considera ca toti acizii contin oxigen. Oxigenul intretine
viata si arderea. Se utilizeaza in medicina, aparat autonom de respirat sub apa
in circuit inchis pentru scafandri de lupta, albirea tesaturilor, sudura,
taierea metalelor, sinteza acizilor, motoare, obtinerea experimentelor.
Oxigenul prezinta cei mai multi atomi.
- 1793: Kilogramul a fost introdus în Franţa ca prima unitate de măsură metrică a greutăţii. Franţa a devenit primul stat ce utilizează sistemul metric.
- 1819: S-a născut prozatorul şi poetul Herman Melville: “Moby Dick”, “Timoleon”; (d. 28 septembrie 1891).
Herman Melville (n. 1 august 1819, New York – d. 28
septembrie 1891, New York) a fost un scriitor și eseist american, cunoscut mai
ales pentru romanul său Moby Dick, care l-a făcut celebru.
Povestitor captivant, rapsod al peisajului marin și
exotic, creator de tipuri umane de puternică vitalitate, a scris romane
inspirate din viața indigenilor insulari din mările Sudului, evocând relațiile
dure dintre oamenii mării sau aspirația eroului romantic către un ideal
inaccesibil. De asemenea, a fost un maestru al povestirii și al jurnalelor de
călătorie. Opera sa poetică, valorificată postum, de celebrare a unor bătălii
și eroi din Războiul Civil, de evocare a peisajului marin sau de meditație
lirico-filozofică asupra vieții, îl situează printre poeții reprezentativi ai
secolului al XIX-lea.
- 1831: Era inaugurat noul London Bridge – Podul Londrei.
Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a devenit
evident ca vechiul Pod al Londrei, construit cu mai bine de 600 de ani inainte,
trebuie inlocuit. Era stramt si uzat, blocand traficul pe rau. In 1799 s-a
tinut un concurs de proiecte pentru a inlocui vechiul pod. Acesta a fost
inlocuit cu o structura din 5 arcade de piatra proiectata de inginerul John
Rennie. Fiul proiectantului a construit podul la 30 de metri in amonte fata de
vechiul pod. Lucrarile au inceput in 1824, iar piatra de temelie a fost pusa in
batardoul de sud pe 15 iunie 1825. Vechiul pod a continuat sa fie folosit in
timp ce se construia noul pod si a fost demolat dupa inaugurarea din 1831.
Amplasarea noului pod a impus construirea strazilor mari de legatura, iar
aceasta modificare a costat mai mult decat constructia podului. Costul total al
constructiei a fost de 2,5 milioane de lire sterline (186 milioane de lire
sterline in 2010) si a fost platit de Corporatia Londrei si de guvern. Un
fragment din vechiul pod a fost pus in arcada turnului din biserica St.
Katharine din Merstham. Podul lui Rennie avea o lungime de 283 de metri si o
latime de 15 metri. Inaugurarea oficiala a avut loc la 1 august 1831. Regele
William al IV-lea si regina Adelaide au participat la banchetul care s-a tinut
intr-un pavilion ridicat pe pod.
- 1883: S-a născut Pantelimon Halippa, publicist şi om politic român, considerat unul dintre cei mai importanţi militanţi pemtru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România.
Halippa a înfiinţat în 1917 Partidul Naţional
Moldovenesc, după care a fost vicepreşedintele şi apoi preşedintele Sfatului
Ţării, contribuind la Unirea cu România. A luat parte la adunările de la
Cernăuţi şi de la Alba Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei şi a
Transilvaniei cu România.
În 1908 şi 1912 a colaborat la revista „Viaţa
românească”, în care a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit
la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară
din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la
Chişinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui
Vasile Stroescu, ziarul „Cuvînt moldovenesc”, al cărui director a fost. În
scrierile sale, Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu
România.
Este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău
(1917), Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor
Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie “Luceafărul” din Chişinău (1940).
În 1932 a editat şi a condus revista “Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian
omonim.
Pantelimon Halippa a scris peste 280 poezii, articole,
schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur
volum – „Flori de pîrloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu.
A scris şi cîteva studii istorice: „Bessarabia do
prisoedinenia k Rossii” (1914), „Basarabia sub împăratul Aleksandr I
(1812-1825)”, „B. P.Hasdeu” (1939). Postum, i se publică în revista
„Patrimoniu” din Chişinău „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de
publicistică (2001).
În colaborare a mai semnat şi cartea „Testament pentru
urmaşi” (1991).
- 1915: S-a născut Gellu Naum, poet, prozator şi dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european.
Opera sa este tradusă în principalele limbi
internaţionale, fiind încununată cu premii importante („Premiul special al
Uniunii Scriitorilor din România” pentru întreaga activitate literară, 1986;
„Premiul european de poezie”, 1999; „The American Academy Arts Aeard”, 2002,
etc).
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner,
Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la
Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof
scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat
de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe
frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român
(alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul
Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va
face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat
la București".
După 1947, în condițiile impunerii Realismului
socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se
destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și
ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii
1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult
apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum
volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți),
acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu
toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste
(de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult
din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal,
Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să
publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu
următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să
stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un
scriitor important abia după publicarea romanului Zenobia (1985). În numai
câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De
asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania, Franța, Olanda
și Elveția.
Opera sa este tradusă în principalele limbi
internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al
Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986;
Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts
Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la
sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie
poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o
opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.
- 1921: A fost creată Curtea Internaţională de Justiţie (Haga), principalul organ judiciar al Naţiunilor Unite,
având ca principale funcţii soluţionarea litigiilor
prezentate de către statele membre şi de a da avizele legale cu privire la
întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător
internaţionale, agenţiilor şi a Adunării Generale a ONU.
Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept
Curtea Mondială sau CIJ; franceză Cour internationale de justice) este
principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii
de la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea
litigiilor prezentate de către statele membre și de a da avizele legale cu
privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod
corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU. CIJ nu
ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală Internațională, care are de
asemenea potențial „global” de competență.
- 1936: Sunt deschise Jocurile Olimpice de vara de la Berlin (ultimele din perioada interbelica).
Participarea românească la Jocurile Olimpice a fost
mai mare decât la ediţiile precedente ale Olimpiadelor. În 1936, oficialităţile
au sprijinit nu numai deplasarea unei numeroase delegaţii sportive, ci şi a
unor grupuri de elevi, studenţi, dansatori, corişti, totalizând peste 100 de
persoane.
Atleţii români deşi se pregătiseră câteva luni au
înregistrat rezultate modeste.
Probele de călărie, dominate de concurenţii germani,
au adus în final prima medalie olimpică pentru delegaţia românească. În proba
individuală a Marelui Premiu al naţiunilor a fost nevoie de o întrecere de
baraj pentru desemnarea campionului. După ce concurenţii aflaţi la egalitate –
germanul Kurt Hasse şi românul Henri Rang – au parcurs un nou traseu, Rang s-a
clasat pe locul al doilea, obţinând medalia de argint.
- 1943: Aviatia americana ataca cu 177 bombardiere decolate de la Benghazi, Libia,zona petrolifera de pe Valea Prahovei.
Operaţiunea „Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1
august 1943, avea drept scop să distrugă nouă rafinării din jurul oraşului
Ploieşti.
Avioanele americane au bombardat zacamintele de petrol
de langa Ploiesti si Campina, producand mari pierderi umane si materiale
Romaniei.
Cu toate acestea,in ciuda unei pregări îndelungate,
„Valul nimicitor” a fost totusi un eşec: la Ploieşti nu s-a înregistrat „niciun
fel de micşorare a capacităţii globale de producţie”, dar aviaţia americană a
pierdut într-o singură zi 53 de avioane şi 660 de militari ( 310 au fost ucişi,
iar restul au căzut prizonieri).
Cât priveşte pagubele materiale produse de
bombardament, informaţiile diferă, evident, în funcţie de surse. Estimările
americane au indicat, astfel, distrugerea a 40% din capacitatea de producţie a
rafinăriilor. Adevărul e însă că majoritatea lor a rămas neatinsă, iar cele
lovite într-adevăr si-au revenit în numai câteva săptămâni.
Conform evaluării efectuate în septembrie 1943 de
către Ennemy Oil Committee asupra rezultatelor bombardamentelor de la Ploieşti
din 1 august 1943: „nu a fost înregistrată nicio micşorare a capacităţii
globale de producţie”, multe dintre rafinarii operând, înaintea atacului, sub
capacitatea maximă.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!