Este a 214-a zi a anului.
Au mai rămas 151 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 04 m și apune la 20 h 40 m.
Citatul zilei
„Unii se cred perfecţi doar pentru că sunt mai puţin exigenţi cu ei înşişi.” ( Hermann Hesse)
Ziua Internaţională a Holocaustului Romilor
Ziua Europeană de Comemorare a Holocaustului Împotriva
Romilor a fost recunoscută oficial de Parlamentul European în anul 2015
printr-o rezoluţie.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conform
estimărilor, cel puţin jumătate de milion de romi au fost exterminaţi pe
continent de regimul nazist şi de aliaţii acestuia, iar în unele state europene
a fost asasinată peste 80% din populaţia romă.
Și romii din Europa au fost ţinta politicilor de exterminare
naziste. În seara de 2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz
II-Birkenau, 2.897 de romi care mai erau în viaţă - femei, bătrâni şi copii din
aşa numitul „lagăr al ţiganilor” au fost exterminaţi în camerele de gazare.
În timpul războiului, între 20.000 şi 60.000 de romi din
România au fost deportaţi în lagăre – femei, bărbaţi, copii. Datele istorice
arată că, deşi în ţara noastră nu s-a aplicat direct „soluţia finală”, mai
exact transportarea direct în camerele de gazare, mareşalul Ion Antonescu a
ordonat deportarea romilor. „Cifrele celor deportaţi, ca şi în cazul evreilor,
sunt extrem de disputate. A fost un genocid, ori în cazurile de genocid nu se
mai mai ştiu cifre exacte. Ce s-a întâmplat atunci a fost un holocaust”,
explică profesorul de istorie Corneliu Riegler, citat de balcanii.ro.
Mai puţin de jumătate din cei arestaţi şi trimişi în lagăre
de exterminare s-au întors după încheierea războiului. Au trăit orori greu de
imaginat şi de exprimat în cuvinte. Unii au pierit, iar puţinii supravieţuitori
proiectează astăzi imaginea unor trecute suferinţe dramatice.
Genocidul nazist împotriva romilor poartă numele de
„porajmos” (sau „samudaripen)” în limba romani. Cuvântul "poraimos"
(scris "porajmos" în altă ortografie) înseamnă "devorare",
iar "samudaripen" înseamnă "ucidere în masă, în limba romani.
Cu aproximativ o mie de ani în urmă, mai multe grupuri de
persoane au migrat din nordul Indiei în toată Europa. Deși făceau parte din mai
multe triburi, au fost numiți generic "țigani".
Nomazi, cu pielea închisă la culoare, necreștini, vorbind o
limbă străină (romani), țiganii erau foarte diferiți de popoarele din Europa.
Necunoașterea culturii lor a dus la suspicuni și temeri, care, la rândul lor,
au dus la speculații și stereotipuri.
Decretele, legile și mandatele au permis adesea uciderea
țiganilor. De exemplu, în 1725, Regele Frederick William I al Prusiei a ordonat
spânzurarea tuturor țiganilor de peste 18 ani. "Vânătoarea de țigani"
era o practică destul de comună – un fel de joc, o vânătoare asemănătoare cu
vânătoarea de vulpi.
Persecuția țiganilor a început odată cu cel de-al Treilea
Reich, când aceștia au fost arestați, închiși în lagărele de concentrare și
sterilizați.
La început, țiganii nu erau considerați, în mod specific o
amenințare la adresa poporului arian, german. Aceasta, datorită faptului că,
sub ideologia nazistă, țiganii erau arieni.
Dar, după un timp, cercetătorii naziști au găsit un motiv
„științific” pentru persecutarea țiganilor. Ei au găsit răspunsul în cartea
profesorului Hans F. K. Günther „Rassenkunde Europas” („Antropologia Europei”),
unde scria:
"Țiganii au păstrat într-adevăr anumite elemente din
nord, dar ei provin din clasele cele mai de jos ale acestei regiuni. Pe
parcursul migrației, ei au absorbit sângele popoarelor înconjurătoare și au
devenit astfel un amestec rasial oriental, vest-asiatic, cu un plus de tulpini
indiene, asiatice și europene. Modul lor nomad de trai este rezultatul acestui
amestec. Țiganii vor afecta, ca străini, în general Europa".
Cu această convingere, naziștii trebuiau să determine cine
era țigan „pur” și cine „amestecat”. Astfel, în 1936, naziștii au creat o
comisie de cercetare a igienei rasiale și biologia populației, condusă de dr.
Robert Ritter, care studia problema țiganilor și făcea recomandări pentru
politica nazistă.
Dr. Ritter a decis că țigan este cel care a avut “unul sau
doi țigani printre bunicii săi”. Au fost voci care l-au acuzat pe Ritter de
uciderea a 18.000 de țigani germani pe baza acestei teorii.
Pentru a studia țiganii, doctorul Ritter și echipa sa au
vizitat taberele de concentrare ale țiganilor (Zigeunerlagers), au examinat și
înregistrat mii de țigani.
Din această cercetare, dr. Ritter a tras concluzia că 90%
dintre țigani aveau sânge mixt, deci periculoși.
După ce a stabilit un motiv "științific" de a
persecuta 90% dintre țigani, naziștii trebuiau să decidă ce să facă cu restul
de 10%. În octombrie 1942 au fost selectați nouă reprezentanți ai țiganilor cărora
li s-a cerut să facă liste cu cei care urmau să fie salvați.
Au fost mulți care doreau ca toți țiganii să fie uciși, fără
excepții, chiar dacă erau clasificați drept arieni.
Deși naziștii nu au descoperit un motiv
"științific" de a ucide zece procente de țiganii calificați drept
"puri", nu s-au făcut distincții atunci când aceștia au fost trimiși
la Auschwitz sau deportați în celelalte tabere ale morții.
Deportarea în România
La recensământul făcut în România în 1930 peste un sfert de
milion de de oameni, sau 1,5% din populaţia ţării, s-au declarat ţigani. Lua
atunci naştere conceptul “problema ţigănească”, care a constituit fundalul
deportării celor 25 de mii de romi din România, oficial, nu cu o motivaţie
rasista, ci una de natură socială.
În 1942, ordinul Maresalului Antonescu a fost clar: „Toţi
ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnari,
vor fi adunati prin grija organelor Jandarmeriei şi trimisi pâna la 1 noiembrie
a.c. în Transnistria". La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial,
doar 6.000 de deportaţi s-au întors în România, unde au încercat să-şi refacă
viaţa, deşi comunităţile lor fuseseră distruse.
În 1999 în urma unui lobby al organizaţiile rome, Guvernul
Germaniei a acceptat să acorde victimelor rome ale Holocaustului ajutoare
umanitare. Din cele 2.864 de dosare din România, au fost acceptate doar 1.324.
Fiecare beneficiar a primit 1.000 de mărci, adica 411 euro la acea vreme. In
total, s-au acordat 544.164 euro.
Pe 16 februarie 1999, guvernul Germaniei a decis înfiinţarea
Fundatiei Memorie, responsabilitate şi viitor, careia i-a fost dat să
gestioneze 2,56 miliarde de euro, bani cu care sa fie despăgubiţi romii din
întreaga lume şi celelalte categorii de victime ale Holocaustului (homosexuali,
persoane cu handicap, membrii ai cultelor religioase) în afara de evrei, care
au fost compensati separat. Pentru acesti bani s-au primit peste 330 de mii de
cereri din 80 de ţări ale lumii, din care 113.316 au fost aprobate. În Romania,
Organizatia Internationala pentru Migratie (OIM - cea care a gestionat
programul) a primit în jur 5.500 de cereri de despagubire din partea romilor,
care au fost aprobate. Guvernul german a hotarat să acorde câte 7.700 de euro
victimelor directe, câte 4.130 de euro urmaşilor acestora, 2.556 de euro
persoanelor obligate să muncească în industrie şi câte 1.022 de euro celor din
agricultura. In total, victimele Holocaustului rom şi urmaşii acestora au
încasat circa 39 milioane de euro.
Evenimente de-a lungul timpului…
Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări. Din teritoriu fac parte şi insulele Ascension şi Tristan da Cunha.Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.
- 1815: Napoleon a fost exilat în insula Sfânta Elena.
Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări. Din teritoriu fac parte şi insulele Ascension şi Tristan da Cunha.Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.
- 1834: S-a născut Frédéric Auguste Bartholdi, sculptor francez
Frédéric
Auguste Bartholdi (n. Colmar - d. 5 octombrie 1904, Paris) a fost un
sculptor francez, originar din Alsacia. A început studiul arhitecturii
în Alsacia şi apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris,
cu Ary Scheffer, dar a abondonat pictura în favoarea sculpturii, pe care
a studiat-o cu Antoine Étex şi J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat
apoi exclusiv. Printre lucrările sale celebre se numără "Francesca da
Rimini" (1852), "Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), "Le Vigneron"
(1870) şi "Vercingetorix" (1872).
Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertăţii din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena, în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, şi anume în Grădina Luxemburg.
Tot la Paris există şi Flacăra Libertăţii din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertăţii din New York.Statuia Libertăţii din New York (engleză Statue of Liberty) sau "Liberty Enlightening the World" ("Libertatea Luminând Lumea" ) (în vorbirea curentă "Miss Liberty" sau "Lady Liberty") este un monument în portul „Liberty Island” din oraşul New York. A fost plasat în anul 1886 la intrarea portului de pe insulă cu scopul de a transmite călătorilor sosiţi salutul de bun venit pe pământ american. Statuia este un cadou al Franţei făcut Statelor Unite ale Americii cu ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea independenţei Statelor Unite.Statuia are o înălţime fără soclu de 46,5 m, iar cu soclu 93 m. Ea are un înveliş de cupru care acoperă un schelet de fier. Monumentul are o greutate de 225 tone, culoarea statuii prin oxidarea cuprului a devenit verde. Soclul are o formă de stea fiind construit din piatră. În interiorul său se află un muzeu. Statuia reprezintă zeiţa libertăţii care stă cu un picior pe lanţul rupt al sclaviei. Zeiţa ţine în mâna stângă o tablă cu inscripţia "JULY IV MDCCLXXVI" (adică 4 iulie 1776) data când a fost ratificată Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. În mâna dreaptă zeiţa are o făclie cu flacăra aurită. Pe capul zeiţei se află o coroană împodobită cu şapte fascicole de lumină care simbolizează cele şapte mări şi continente, cele 25 de ferestre simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii.Învelişul de cupru al statuii a fost proiectat de Frédéric Auguste Bartholdi din Alsacia, iar scheletul metalic de inginerul Gustave Eiffel, faimosul arhitect, inginer structural şi constructor al Turnului Eiffel.Piedestalul statuii a fost construit de Statele Unite. Statuia Libertăţii este considerată un simbol care personifică Statele Unite, asemenea Unchiului Sam. Coroana cu 7 vârfuri purtată de personajul feminin reprezintă cele 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania şi Antarctica). În interiorul ei se află o scară cu 354 de trepte pe care se poate urca.
- 1877: S-a născut scriitorul german, laureat al Premiului Nobel pentruLiteratură pe anul 1946, Hermann Hesse (2 iul. 1877- 9 aug. 1962).
Este faimos pentru romanele sale
"Der Steppenwolf" (Lupul de stepă),
"Das Glasperlenspiel " (Jocul cu mărgele de sticlă) şi
"Siddhartha".
Motivaţia Juriului Nobel:
"...pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere
de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale
stilului".
- 1891: S-a născut Mihail Jora, compozitor, pedagog şi dirijor.
Mihail Jora (n. Roman, Neamţ - d. 10 mai 1971, Bucureşti) a fost un compozitor şi dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor şi Rector al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti.Și-a făcut studiile la Leipzig şi la Paris. Ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. Creaţia sa cuprinde balete (printre care „Curtea veche”, „La piaţă”, „Când strugurii se coc” şi „Întoarcerea din adâncuri”), suita simfonică „Privelişti moldoveneşti” (suită în patru părţi, care are la baza un motiv melodic din folclor: "Pe malul Tazlăului","La joc","Grâu sub soare", "Alai ţigănesc"), poemul simfonic „Poveste indică”, „Burlesca” pentru orchestră, „Simfonia în do”, „Balada pentru bariton şi orchestră”, lucrări de muzică de cameră (printre care „Cvartetul de coarde”) ş.a.
Este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai liedului în muzica românească. De remarcat faptul că şi-a numit cele peste o sută de partituri de gen Cântece, tocmai pentru a sugera caracterul românesc şi particularităţile specifice care despart aceste lucrări de tradiţia liedului german, reprezentat în special de cmpoziţiile lui Schubert, Schumann şi Brahms. El a compus, pe versuri ale marilor poeţi români, numeroase lucrări de acest gen, care se disting prin expresia lor originală. Creaţiile lui Jora se caracterizează prin conţinutul lor de viaţă bogat şi variat. Unele lucrări ale sale sunt străbătute de o undă de umor şi ironie. Opera lui Jora se remarcă prin măiestria interpretării elementelor melodice şi ritmice, specifice cântecului popular. A fost printre primii compozitori care au întrezărit virtuţile artistice ale baletului.Uniunea Criticilor Muzicali îi poartă numele şi organizează anual la Bucureşti "Concursul Naţional de Interpretare Muzicală Mihail Jora".Numele Mihail Jora îl poartă şi Studioul de Concerte al Palatului Radio, cea mai mare sală de concerte simfonice şi corale din România (1000 de locuri).
- 1945: S-a încheiat Conferința de la Potsdam în care puterile aliate au discutat viitorul Germaniei după Al Doilea Război Mondial.
La conferinta inceputa in data de 16 iulie au
participat reprezentantii Uniunii Sovietice, Angliei si Statelor Unite ale
Americii, iar delegatiile au fost conduse de sefii guvernelor celor 3 natiuni
invingatoare: Iosif Stalin, Clement Attlee si Harry S Truman. Dintre hotarile
conferintei mentionam: demilitarizarea Germaniei, retrocedarea tuturor
anexarilor facute dupa 1937 si separarea Austriei de Germania.
Conferinţa de la Potsdam a fost o conferinţă ţinută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam,Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945.
Au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegaţiile au fost conduse de şefii guvernelor celor trei naţiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee şi, respectiv, Preşedintele american, Harry S. Truman.Stalin, Churchill şi Truman— şi Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator înalegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiţionată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat şi problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului.
La data de 2 august 1939, în urma unor consultări cu fizicienii Leo Szilard şi Eugene Wigner, Albert Einstein a semnat o scrisoare către preşedintele american de atunci, Franklin Roosevelt.În epistolă, Einstein avertiza că realizarea unei bombe atomice cu ajutorul uraniului este într-adevăr posibilă, sfătuia Guvernul american să investească bani şi timp în cercetările lui şi sugera că fizicienii din Germania nazistă lucrau deja la construirea unei astfel de arme. În urma acestei scrisori, Roosevelt a creat Comitetul de Consultanţă Briggs care, ulterior, s-a dezvoltat în Proiectul Manhattan.
Einsten a declarat ulterior că semnarea acelei scrisori a fost „marea greşeală a vieţii” sale. Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit şi Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstraţia Generalului Leslie R. Groves. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu îmbogăţit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra oraşului Hiroshima, Japonia; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită "Fat Man" pe 9 august deasupra oraşului Nagasaki, Japonia.Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai anilor 1930 că Germania Nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130 000 de oameni şi să coste aproape 2 miliarde de dolari (23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producţie şi cercetare care au operat în secret. Cele trei centre primare de cercetare şi producţie ale proiectului au fost centrul de producţie al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogăţire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee, şi laboratorul de proiectare şi cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Naţional Los Alamos. Cercetări s-au desfăşurat şi în peste treizeci de alte locaţii din Statele Unite, Canada, şi Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producţia de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947.
„Albert Einstein
Old Grove Rd.
Nassau Point
Peconic, Long Island
August 2, 1939
F.D. Roosevelt,
Preşedintele Statelor Unite
Casa Albă
Washington, D.C.
Domnule,
Cercetările conduse de E.Fermi and L. Szilard mă fac să cred că uraniul poate fi transformat într-o nouă şi importantă formă de energie în perioada imediat următoare. Anumite aspecte ale situaţiei create necesită atenţie şi supraveghere din partea Administraţiei. Consider că este datoria mea să vă aduc la cunoştinţă următoarele informaţii şi recomandări: În ultimele patru luni s-a dovedit, prin munca de cercetare a lui Joliot în Franţa şi a lui Fermi şi Szilard în SUA, că este posibilă crearea unei reacţii nucleare în lanţ în masa uraniului, prin care ar fi generate cantităţi mari de elemente asemănătoare radiului. Suntem aproape siguri că aceste elemente pot fi obţinute în viitorul apropiat. Acest fenomen ar putea conduce la crearea bombelor şi a unui nou tip de armă extrem de puternică. O singură bombă de acest fel ar putea distruge un port întreg şi teritoriul înconjurător. Totuşi, aceste bombe ar putea fi prea grele pentru a putea fi transportate cu avionul. Statele Unite dispun de cantităţi modeste de uraniu. Există însă cantităţi mai mari în Canada şi fosta Cehoslovacie. Cea mai importantă sursă poate fi Congo-ul belgian. În acest context, ar fi de preferat să existe un contact permanent între Administraţie şi grupul de fizicieni din America. Contactul ar putea fi menţinut prin intermediul unei persoane de încredere pentru Administraţie. Îndatoririle lui ar fi următoarele:
a) Să informeze Departamentele Guvernamentale despre stadiul de dezvoltare al proiectului, să facă recomandări Guvernului, acordând în acelaşi timp o atenţie deosebită securităţii minereului de uraniu în SUA.
b) Să grăbească munca experimentală care acum are loc cu ajutorul bugetelor laboratoarelor universitare, să le acorde fondurile necesare prin intermediul persoanelor care sunt dispuse să finanţeze această cauză şi să obţină cooperarea laboratoarelor industriale care dispun de echipamentul necesar.
Am înţeles că Germania a stopat vânzarea uraniului din minele cehoslovace pe care le controlează.(...)
Cu sinceritate,
Albert Einstein”
Conferinţa de la Potsdam a fost o conferinţă ţinută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam,Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945.
Au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegaţiile au fost conduse de şefii guvernelor celor trei naţiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee şi, respectiv, Preşedintele american, Harry S. Truman.Stalin, Churchill şi Truman— şi Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator înalegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiţionată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat şi problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului.
- 1939: Albert Einstein scrie o scrisoare preşedintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară.
La data de 2 august 1939, în urma unor consultări cu fizicienii Leo Szilard şi Eugene Wigner, Albert Einstein a semnat o scrisoare către preşedintele american de atunci, Franklin Roosevelt.În epistolă, Einstein avertiza că realizarea unei bombe atomice cu ajutorul uraniului este într-adevăr posibilă, sfătuia Guvernul american să investească bani şi timp în cercetările lui şi sugera că fizicienii din Germania nazistă lucrau deja la construirea unei astfel de arme. În urma acestei scrisori, Roosevelt a creat Comitetul de Consultanţă Briggs care, ulterior, s-a dezvoltat în Proiectul Manhattan.
Einsten a declarat ulterior că semnarea acelei scrisori a fost „marea greşeală a vieţii” sale. Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (bomba atomică) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit şi Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub adminstraţia Generalului Leslie R. Groves. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer.Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, New Mexico; o bombă cu uraniu îmbogăţit denumită "Little Boy" pe 6 august deasupra oraşului Hiroshima, Japonia; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită "Fat Man" pe 9 august deasupra oraşului Nagasaki, Japonia.Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai anilor 1930 că Germania Nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare. Născut dintr-un mic program de cercetare în 1939, Proiectul Manhattan a ajuns să angreneze peste 130 000 de oameni şi să coste aproape 2 miliarde de dolari (23 miliarde, la nivelul din 2007 al dolarului). A avut ca rezultat crearea multor puncte de producţie şi cercetare care au operat în secret. Cele trei centre primare de cercetare şi producţie ale proiectului au fost centrul de producţie al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogăţire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee, şi laboratorul de proiectare şi cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Naţional Los Alamos. Cercetări s-au desfăşurat şi în peste treizeci de alte locaţii din Statele Unite, Canada, şi Regatul Unit. Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producţia de arme din SUA până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947.
„Albert Einstein
Old Grove Rd.
Nassau Point
Peconic, Long Island
August 2, 1939
F.D. Roosevelt,
Preşedintele Statelor Unite
Casa Albă
Washington, D.C.
Domnule,
Cercetările conduse de E.Fermi and L. Szilard mă fac să cred că uraniul poate fi transformat într-o nouă şi importantă formă de energie în perioada imediat următoare. Anumite aspecte ale situaţiei create necesită atenţie şi supraveghere din partea Administraţiei. Consider că este datoria mea să vă aduc la cunoştinţă următoarele informaţii şi recomandări: În ultimele patru luni s-a dovedit, prin munca de cercetare a lui Joliot în Franţa şi a lui Fermi şi Szilard în SUA, că este posibilă crearea unei reacţii nucleare în lanţ în masa uraniului, prin care ar fi generate cantităţi mari de elemente asemănătoare radiului. Suntem aproape siguri că aceste elemente pot fi obţinute în viitorul apropiat. Acest fenomen ar putea conduce la crearea bombelor şi a unui nou tip de armă extrem de puternică. O singură bombă de acest fel ar putea distruge un port întreg şi teritoriul înconjurător. Totuşi, aceste bombe ar putea fi prea grele pentru a putea fi transportate cu avionul. Statele Unite dispun de cantităţi modeste de uraniu. Există însă cantităţi mai mari în Canada şi fosta Cehoslovacie. Cea mai importantă sursă poate fi Congo-ul belgian. În acest context, ar fi de preferat să existe un contact permanent între Administraţie şi grupul de fizicieni din America. Contactul ar putea fi menţinut prin intermediul unei persoane de încredere pentru Administraţie. Îndatoririle lui ar fi următoarele:
a) Să informeze Departamentele Guvernamentale despre stadiul de dezvoltare al proiectului, să facă recomandări Guvernului, acordând în acelaşi timp o atenţie deosebită securităţii minereului de uraniu în SUA.
b) Să grăbească munca experimentală care acum are loc cu ajutorul bugetelor laboratoarelor universitare, să le acorde fondurile necesare prin intermediul persoanelor care sunt dispuse să finanţeze această cauză şi să obţină cooperarea laboratoarelor industriale care dispun de echipamentul necesar.
Am înţeles că Germania a stopat vânzarea uraniului din minele cehoslovace pe care le controlează.(...)
Cu sinceritate,
Albert Einstein”
- 1970: În această zi circuitul de la Hockeinheim a găzduit pentru prima dată un Mare Premiu al Formulei 1.
Circuitul tradiţional pentru Formula 1 era Nurburgring, dar datorită faptului
că piloţii l-au boicotat considerându-l prea periculos, cursa a fost mutată în
1970 la Hockenheim. Prima cursă F1 a fost pe Hockenheimring a fost câştigată de
Jochen Rindt care pilota pentru Lotus-Ford.
A fost doar o ediţie pionieră
pentru că următorii 6 ani spectacolul s-a mutat iarăşi la Nurburgring. Din 1977
până în 2006, cu excepţia anului 1985, Hockenheim a găzduit an de an cea mai
urmărită competiţie de motorsport a planetei. În această locaţie se desfăşoară
şi o etapă din DTM.
Din 2001 acest circuit a fost
foarte mult scurtat şi de la 6,8 km lungimea a fost redusă la 4,57 km. Cel mai
rapid tur în noua configuraţie îi aparţine lui Kimi Raikkonen în 2004 cu
1:13.780, înainte recordului aparţinându-i lui Juan Pablo Montoya cu 1:38.117.
Acest circuit este rezervat pentru organizarea Marelui Premiu al Germaniei până
în 2018, deşi s-a spus că nu aduce venituri destule şi germanii se gândesc să
îl retragă di circuitul Formulei.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!