1 Noiembrie

Este a 305-a zi a anului. 
Au mai rămas 60 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 53 m și apune la 17 h 05 m. 

Citatul zilei

„Asumă-ți riscul! Viața întreagă e un risc. Cel ce merge cel mai departe e cel dispus să îndrăznească.” (Dale Carnegie, n. 24 noiembrie 1888; d. 1 noiembrie 1955, celebru autor american de cărți de literatură despre auto-îmbunătățire, salesmanship, vorbit în public și abilități interpersonale)

Ziua Radioului Național

Radio este o descoperire surprinzătoare şi minunată. E de ajuns să deschidem ochii şi urechile pentru a constata că această descoperire a transformat viaţa omului, scria în prima jumătate a secolului trecut Georges Duhamel, medic ṣi scriitor francez, fascinat de această invenṭie încă de la începuturile ei.

La 1 noiembrie 1928 se inaugura postul naţional de radio. Primele cuvinte au fost rostite de preşedintele de atunci al Societăţii, Dragomir Hurmuzescu, ctitorul radiofoniei româneşti. În ziua de joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, se difuzează oficial prima emisiune a postului Radio România.

În ziua inaugurală, postul național de radio a difuzat muzică de dans, informații din presă, buletine meteo și știri sportive. La microfonul radioului au vorbit, pe rând: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Finteșteanu, Constantin Nottara, George Vraca ș.a.

Primele emisiuni experimentale au fost la Institutul Electrotehnic de unde, în 1926, s-a difuzat un concert simfonic desfăṣurat la Ateneu. Un an mai tâziu se întemeia Societatea de Radiodifuziune. De la prima emisiune oficială transmisă la 1 noiembrie 1928, importanţa radiofoniei a crescut tot mai mult ca mijloc de informare, de recreere, de răspândire a culturii. După punerea în funcţiune a posturilor de emisie de la Băneasa în 1929 şi Bod în 1934, ori după ce României i-a fost repartizată lungimea de undă de 1875 m, audiţia a devenit mult mai bună.

Ulterior, și-au făcut debutul emisiuni dedicate atât femeilor, cât și temelor culturale, dar și o serie de transmisiuni umoristice și emisiuni clasice: ”Ora copiilor”, ”Ora veselă”, Teatrul radiofonic, cursuri de limbă străină, ”Cronica dramatică”, ”Cronica literară”, ”Cronica cinematografică”.

Emisiunile erau alcătuite de un consiliu condus de Dragomir Hurmuzescu, din care făceau parte I. Al. Brătescu Voinești, Dimitrie T. Alesseanu și Mihail Jora.

La 10 martie 1929 a debutat la microfon cel care a ținut cele mai multe conferințe radiofonice: Nicolae Iorga. Ulterior, din primele lui cuvântări a fost editat volumul ‘Sfaturi pe întuneric’.

Emisiunile ”radiotelefonice” au debutat cu timiditate în 1921, însă abia prin 1924-1925 au început să fie realizate cu regularitate.

Preocupări privind înființarea unui post de radio au existat încă din 1925, când a luat ființă asociația ”Prietenii radiofoniei”, grupare condusă de profesorul Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului Electrotehnic al Universității din București. Radiofoniștii români organizau conferințe cu caracter științific și inițiau, de două ori pe săptămână, joia și sâmbăta, la ora 21,30, audiții radiofonice. În vara anului 1925 au fost realizate primele emisiuni cu prilejul expoziției ‘Luna Bucureștilor’. Prima publicație despre radiofonie — ”Radio-român” a apărut la 13 septembrie 1925, urmată, o lună mai târziu, de revista „Radiofonia”. La 13 iunie 1926 a avut loc primul Congres al Radiofoniștilor români.

Ziua Internaţională a Veganismului

Data de 1 noiembrie marcheaza Ziua Internationala a Veganismului, un eveniment celebrat la nivel mondial incepand cu anul 1994. Ideea acestei sarbatori i-a apartinut lui Louise Wallis, pe atunci presedinta Societatii Vegane din Marea Britanie, pentru a marca 50 de ani de la infiintarea acestui ONG.

In 2018, se implinesc 74 de ani de la introducerea oficiala a cuvantului "vegan" si de la clarificarea conceptului de "veganism". De asemenea, noiembrie a fost desemnata Luna Veganismului, cu scopul de a promova stilul de viata vegan si beneficiile acestuia.

Veganismul este un stil de viata care implica evitarea alimentelor, hainelor si a tuturor produselor, in general, de provenienta animala. 

Mai exact, veganismul reprezinta un angajament moral privitor la mediul inconjurator si la drepturile animalelor.

Pentru a fi adevăraţi vegani, adepţii acestui stil de viaţă trebuie să-şi ia un angajament etic, moral faţă de drepturile animalelor, mediul înconjurător şi sănătatea umană. Numai dacă se respectă aceste principii o persoană poate fi numită vegan adevarat.

Veganismul este diferit în totalitate de vegetarianismul, acesta din urmă fiind o dietă alimentară.

Veganismul exclude chiar şi mierea, produsele lactate şi ouăle, acestea fiind existente în cazul vegetarienilor de tip lacto-ovo.

Ziua Internațională a Veganismului a fost sărbătorită prima dată în anul 1994, la iniţiativa The Vegan Society, o organizație non-guvernamentală care a fost fondată în anul 1944 în Anglia.

Ziua Națională a Salamului de Sibiu 

Salamul de Sibiu va fi promovat în România, Spania şi Italia, timp de trei ani, cu ajutorul unui grant european în valoare de 1,5 milioane de euro obţinut de Asociaţia Producătorilor de Salam de Sibiu (APSS), iar data de 1 noiembrie va deveni începând din acest an ''Ziua Naţională a Salamului de Sibiu''.

Asociaţia Producătorilor de Salam de Sibiu din care fac parte şase producători (Angst, Aldis, Agricola Bacău, Scandia Food, Cris-Tim şi Reinert), a anunţat miercuri, la INDAGRA, că românii iubesc acest produs super premium, de nişă, deşi consumul unui român nu este mai mare de 4 felii pe an, la o producţie de 2.100 de tone în 2017.

"Ziua Naţională a Salamului de Sibiu va fi de fiecare dată pe 1 noiembrie. De ce 1 noiembrie? Pentru că de fiecare dată se desfăşoară cel mai titrat târg din România, INDAGRA. Este locul în care producătorii se întâlnesc cu consumatorii, cu retailerii. Este locul cel mai frumos unde putem promova produsele şi să discutăm planuri de viitor", a declarat, miercuri, Carmen Gavrilescu, preşedintele Asociaţiei, într-o conferinţă de presă.

Ea a precizat că în anul 2017 asociaţia a câştigat un grant de 1,5 milioane de euro prin programul european "Enjoy! It's from Europe", în cadrul căruia timp de trei ani, 2018, 2019 şi 2020, Salamul de Sibiu va fi promovat în România, Italia şi Spania, iar primele două târguri de promovare la Barcelona şi Torino s-au desfăşurat deja.

"2018 este primul an de implementare şi ne bucurăm că am reuşit să obţinem ca România, ţara din care facem parte, să fie ţară de promovare, pentru că românii iubesc foarte mult Salamul de Sibiu şi trebuie să promovăm acest sistem de calitate, de Indicaţie Geografică Protejată, care tezaurizează istoria celor mai vechi companii care activează în România. Au venit şi companii tinere în această asociaţie, care inovează şi învaţă alături de noi şi duc mai departe istoria celor 130 de ani", a declarat pentru AGERPRES Carmen Gavrilescu.

Ea a spus că va urma un program extrem de complex, "Noaptea Restaurantelor", care debutează vineri seara, şi unde, împreună cu unul dintre cei mai titraţi şefi din Romania, vor demonstra că Salamul de Sibiu poate depăşi nivelul de sandwich şi nu este necesar să îl consumi doar la micul dejun.

"Salamul de Sibiu rămâne un salam de nişă super premium în mintea consumatorilor noştri, dar vrem să învăţăm oamenii să consume un produs de calitate. În România, consumul anual este de 4 felii de salam pe cap de locuitor. Producţia în 2017 a fost de 2.100 de tone şi prognozăm 2.400 tone anul acesta. Ţinta noastră este să ajungem la 3.000 de tone în următorii doi ani şi pentru a accesa încă un fond european, tot pe trei ani, care poate fi dublu, dacă grantul acesta se desfăşoară bine", a mai spus Gavrilescu.

În privinţa exporturilor, preşedintele asociaţiei susţine că Salamul de Sibiu ajunge cu precădere în ţările unde sunt români, respectiv Spania, Italia, Franţa, Marea Britanie, Germania, dar acestea sunt încă destul de "timide", respectiv doar 2% din producţie.

Salamul de Sibiu este unicul produs românesc din categoria carne procesată recunoscut în 2016 cu distincţia europeană a calităţii Indicaţie Geografică Protejată (IGP). 
 Salamul de Sibiu este un salam crud-uscat, realizat din carne de porc provenită de la porci ajunși la maturitate și din slănină tare..

Salamul de Sibiu, un produs de lux încă de la apariția sa, are origini controversate. Inventarea rețetei o revendică și prahovenii, prin fabrica de la Sinaia a italianului Filippo Dozzi.

În 1885, un italian pe nume Filippo Dozzi, de profesie pietrar, s-a stabilit împreună cu soția sa în zona Poiana Țapului. Se trăgea din Udine, localitate celebră pentru arta preparării salamurilor crud-uscate, și, pe lângă meseria de bază, era, la rândul său, și un talentat „salamar“, ce amesteca savant cărnurile și mirodeniile.

 

Filippo Dozzi a fost întemeietorul fabricii de salamuri de la Sinaia, cea care a produs pentru prima dată, în jurul anului 1910, salamul de Sibiu. Filippo Dozzi s-a născut în Italia în Frisanco-Udine de unde a emigrat în România ,stabilindu-se în Poiana Țapului în anul 1895.
Fiind de profesie pietrar, a lucrat inițial la cariera de piatră de la Piatra Arsă , apoi a întemeiat „Întreprinderea Individuală Filippo Dozzi” ,firmă ,care a funcționat până în anul 1954,când a fost naționalizată.

Firma îsi continuă activitatea si în prezent, fiind denumită Salsi S.A. – Sinaia

Povestea salamului de Sibiu incepe, ca orice poveste, cu ”A fost odata”… asadar, a fost odata un italian pe nume Filippo Dozzi. Fiind de profesie pietrar se stabileste impreuna cu sotia sa, in jurul anului 1885, la cariera de piatra de la Piatra Arsa din fostul catun Poiana Tapului. I-a placut zona, poate si pentru ca ii amintea de meleagurile unde copilarise, Frisanco-Udine. Pe langa meseria de pietrar Fillipo Dozzi avea si darul de a amesteca carnurile si mirodeniile, fiind un priceput „salamar”. Acest har il capatase de la stramosii italieni, deschizatorii de drumuri in arta prepararii salamurilor crude-uscate. Vazand ca in Sinaia conditiile climaterice sunt favorabile producerii salamului crud-uscat, cu termen de maturare foarte lung si cu garantie de luni de zile, se hotaraste sa cumpere in 1910 o cladire care adapostea un restaurant, un depozit de vinuri si un hotel. In aceasta cladire fondeaza „Intreprinderea individuala „Filippo Dozzi”. Aici a inceput fabricarea salamului de Sibiu, care a ajuns foarte curand pe mesele cele mai simandicoase, fiind considerat, de la bun inceput, un produs de lux. In primii ani fabrica a avut o activitate restransa, care s-a extins pe masura ce s-a acumulat capital. Prin 1938, de exemplu, se produceau deja aproape 100 tone de salam de Sibiu. Dupa moartea sa, in anul 1943, Fillipo Dozzi lasa in grija fiilor sai Antonio si Giuseppe secretul fabricarii Salamului de Sibiu, iar ei continua munca tatalui lor, pana la nationalizare

De unde numele de „Salam Sibiu”? Plaiul Prahovei, care mai tarziu in secolul XX, va fi cunoscut sub numele Valea Prahovei, un adevarat „spatiu mioritic”, cuprindea cinci perle montane apreciate astazi: Sinaia, Poiana Tapului, Azuga, Busteni si Predeal. Trecatoarea Vaii Prahovei greu accesibila era permanent amenintata de cetele de talhari ce jefuiau negustorii sasi, unguri, secui si austrieci, care necunoscand primejdia se incumetau sa treaca spre Bucuresti – unde vindeau marfurile, riscandu-si chiar viata. Dar trecatorile traditionale, pazite de putere si cu vami oficiale, ce legau Transilvania de Tara Romaneasca, erau pe Valea Teleajenului, cu iesire la Sacele, pe Valea Dambovitei, cu vami la Rucar si Bran spre Brasov si pe Valea Oltului si cu vama la Turnu Rosu spre Sibiu. Instaurarea monarhiei constitutionale in Romania in 1866 a fost o binecuvantare pentru tara. Noul principe Carol de Hohenzollern, devenind rege la 1881, era hotarat sa modernizeze tara. Au inceput lucrarile de construire a drumului rutier pietruit si asfaltat de la Comarnic pana la Predeal, granita vremelnica cu Austro-Ungaria.. O mare realizare a fost inaugurarea caii ferate Bucuresti – Sinaia- Busteni-Azuga – Predeal, in 1879, facand legatura cu vama Sibiului. Dozzi incepe sa vanda cu denumirea de „Salam de Iarna”, iar pe stampila de export aplicata pe documentele ce insoteau marfa era inscriptionata „Vama Sibiu” intrucat aceasta era folosita pentru a intra pe teritoriul austro-ungar. Deoarece in Ungaria existau fabrici concurente care produceau un salam asemanator cu cel produs de Dozzi, existau si restrictii privitoare la tranzitarea transporturilor de salam romanesc pe teritoriul Ungariei. Numai Ministerului Agriculturii al Ungariei putea inlesni trecerea salamului romanesc catre alte piete. Astfel in comenzile venite de la partenerii externi numele produsului devine mai intai „Salam din vama Sibiu”, pentru ca mai apoi sa fie numit „Salam Sibiu”. Denumirea de „Salam de Iarna” se mai pastreaza doar pe teritoriul Romaniei.

Mare parte din lucratorii fabricii erau permanenti, dar existau si lucratori sezonieri. Cei permanenti erau in mare parte de origine italiana, proveniti din Udine, localitatile Friscano si Pinzano, iar altii locuiau in zonele Sinaia, Poiana Tapului, Comarnic, Busteni, Tesila. Muncitorii sezonieri proveneau in special din judetele Sibiu si Trei Scaune (azi Jud. Covasna).

Denumirea de „Salam Sibiu” apare inca din anii ’30 in scrisorile de comanda ale diversilor clienti din toata tara. Unul din clentii fideli ai fabricii Dozzi era furnizorul casei regale (considerat „ Prima Fabrica de Salam si Mezeluri Fine”, premiata cu medalii de aur si Grand Prix). Salamul de Sibiu a ajuns foarte curand pe mesele cele mai simandicoase, fiind considerat, de la bun inceput, un produs de lux. In primii ani fabrica a avut o activitate restransa, care s-a extins pe masura ce s-a acumulat capital. Prin 1938, de exemplu, se produceau deja aproape 100 tone de salam de Sibiu. Mostenirea lui Dozzi – secretul fabricarii salamului de Sibiu intre legenda si adevar Aerul de munte, mireasma padurii de conifere, aroma fumului de lemn de esenta tare….poate ca sunt cateva din secretele pe care Dozzi le-a descoperit si care l-au ajutat sa produca acest salam care dainuieste de un secol. In Sinaia, conditiile climaterice erau proprii desfasurarii procesului de productie. In acea perioada erau necesare aproximativ 6-9 luni pentru incheierea maturarii, de aceea, acest produs era greu de gasit si era exclusiv destinat meselor oamenilor instariti. Astazi, in fabrica Salsi Sinaia, faza de uscare–maturare se desfasoara in depozite moderne, automatizate, iar timpul de maturare s-a redus considerabil, acum fiind necesare doar 3 luni pentru ca produsul sa fie gata de consum. Foarte multa lume traieste cu ideea ca Salamul de Sibiu se face cu carne de cal. Salamul de Sibiu contine carne de porc si slanina tare, alaturi de sare, piper, usturoi si alte mirodenii cu rol in dezvoltarea aromei binecunoscute a produsului. Totusi orice „legenda” are un sambure de adevar. La inceputuri se foloseau intestine de cal in care se umpleau „rudele” de salam de calibru mai mare. Matele de cal ajutau si la dezvoltarea mucegaiului. Astazi se folosesc membrane speciale care participa si ele la optimizarea procesului tehnologic.

Ca si acum un veac, afumarea produselor se face numai cu fum de lemn de fag, care asigura o aroma deosebita, specifica acestui salam. Salamul de Sibiu face parte din categoria salamurilor crude-uscate care in cursul procesului tehnologic nu sufera tratamente termice (cum ar fi fierberea), maturarea lor facandu-se pe seama mucegaiului cu care este „innobilat” salamul. Acest mucegai ajuta la conservarea produsului, dar mai ales ii da aroma, gustul si culoarea specifice si, in acelasi timp, unice ale produsului.

Sfaturi:
Ca sa simtiti din plin gustul salamului de Sibiu, taiati-l in felii cat mai subtiri. Taiat in felii groase isi pierde savoarea. Cea mai simpla reteta: sandvis din paine prajita, unsa cu unt, cu felii de Salam de Sibiu. Un salam cu renume… Cine nu a auzit de Salamul de Sibiu? A fost apreciat de catre romani inca de la inceputul aparitiei acestuia, fiecare roman si-l dorea sa-l aiba pe masa, macar de sarbatori. Din pacate dupa anii 1970 produsul s-a gasit din ce in ce mai putin pe piata romaneasca din cauza exportului masiv impus de regimul comunist. Primele livrari peste hotare de Salam de Sibiu s-au realizat inca din anii ’50. Pana in anul 1989 se ajunsese la un export de 40-50 tone lunar in Austria, RFG, Cehoslovacia, Israel, Belgia, Suedia si URSS. Datorita succesului sau, atat pe piata nationala, cat si la export, productia salamului de Sibiu s-a extins in diferite zone ale tarii. In perioada regimului comunist, in anii 1975-1976, s-au infiintat si alte fabrici care produceau salamul de Sibiu. La Sinaia au venit muncitori din Salonta si Bacau pentru specializare privind tehnica de producere a salamului crud-uscat cu mucegai Sibiu. In prezent exista 6 producatori recunoscuti in Romania. Toti acesti producatori mentin vechile specificatii tehnice si reteta originala. In Europa salamurile crude-uscate sunt cunoscute de mult timp. In Italia exista un produs similar salamului de Sibiu care contine si carne de vita pe langa cea de porc. A inceput fabricarea in cantitati mari si în SUA, in ultimii 25 de ani, in timp ce in Asia si Africa acest tip de produs este necunoscut, lucru probabil datorat, în mare masura climei, dar si religiei musulmane care nu permite consumul de carne de porc.

1 Noiembrie - Sărbătoarea Tuturor Sfinților

In fiecare an, in prima zi de Brumar, se sarbatoreste "Ziua Mortilor" sau "Luminatiile" cum i se mai spune in zona Maramuresului istoric. Astfel, inca de la primele ore ale diminetii, cimitirele din municipiul nostru au fost luate cu asalt de sighetenii care au sosit cu mic cu mare sa-si cinsteasca rudeniile si prietenii trecuti in nefiinta.  Desi este o sarbatoare catolica, "Ziua mortilor" este celebrata si de preotii ortodocsi care, la cererea familiilor, vin la cimitir pentru a oficia slujbe de pomenire pentru sufletul mortilor. Obiceiul cere ca fiecare mormant sa fie curatat din timp pentru a fi pregatit pentru aceasta zi deosebita, cand sunt pomeniti toti mortii. Astfel, oamenii impodobesc mormintele celor dragi si le aprind la capatai lumanari.Dupa lasarea intunericului, cimitirele arata ca niste imense ruguri aprinse, spre linistea si odihna eterna a celor plecati dintre noi. Biserica Romano-Catolica a transformat ziua de 1 noiembrie intr-o sarbatoare crestina, Ziua Tuturor Sfintilor. Dar dincolo de sarbatorile de import, cum ar fi Halloweenul comemorarea mortilor la 1 noiembrie, reprezinta pentru romani un moment de reculegere si o datorie crestina.

Alegerea zilei de 1 noiembrie se pare că a fost făcută din motive de ordin simbolic şi de ordin practic. Luna octombrie este luna culesului roadelor de pe câmp, din livezi, din vii; intrând în luna noiembrie, omul începe să se bucure de roadele muncii sale din anul respectiv. Acesta este un prilej potrivit pentru contemplarea roadelor viţei care este Cristos, ale activităţii apostolice a Bisericii, ale eforturilor şi sacrificiilor oamenilor de bunăvoinţă, roade întruchipate în sfinţii din ceruri. Pe de altă parte, după cum ne informează cronicarul Ioan Beleth, cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, se îndreptau spre Roma mulţimi nenumărate de pelerini dornici să adune în mâini cât mai multe petale de trandafiri şi în inimi bucuria întâlnirii cu Cetatea Eternă şi cu Părintele Creştinătăţii.

Procurarea hranei şi băuturii necesare pentru mulţimile venite la sărbătoare punea probleme care, la 1 noiembrie, după luna culesului, se rezolvau mai uşor decât la 13 mai.

Toți Sfinții (în latină Sollemnitas Omnium Sanctorum, în franceză Toussaint, în spaniolă Día de Todos Los Santos, în germană Allerheiligen, în maghiară Mindenszentek, de la care derivă toponimul transilvan Mesentea), cunoscută și ca Luminația, este o sărbătoare creștină în care sunt sărbătoriți toți sfinții, cunoscuți și necunoscuți.. În bisericile occidentale, cea Romano-Catolică, cea Anglicană, cele protestante, sărbătoarea se ține în ziua de 1 noiembrie din calendarul gregorian.

De precizat că nu toți protestanții practică cultul sfinților, însă unele biserici luterane celebrează totuși această sărbătoare.

În Biserica Romano-Catolică Sărbătoarea Tuturor Sfinților precedă cu o zi Comemorarea Credincioșilor Răposați, a cărei solemnitate a fost fixată pe 2 noiembrie, la două secole după crearea sărbătorii Toți Sfinții.

În bisericile orientale, anume cele ortodoxe și cele greco-catolice, prima duminică după Rusalii este Duminica Tuturor Sfinților, echivalentul sărbătorii Tuturor Sfinților din calendarul apusean.

Pomenirea mortilor

Ziua de 1 noiembrie, este trecuta in calendarul ortodox ca zi de pomenire a mortilor. Ziua saptamanala pentru pomenirea generala a celor adormiti este sambata. Din toate sambetele unui an bisericesc, doua sunt consacrate in chip special pomenirii generale a mortilor: sambata dinaintea Duminicii Lasatului sec de carne si sambata dinaintea pogorarii Duhului Sfant. Ele se numesc in popor Mosii (de iarna si de vara) pentru ca in ele facem pomenire parintilor, mosilor si stramosilor adormiti.

Prin analogie cu cele doua sambete ale „Mosilor” – de iarna si de vara -, in Biserica noastra exista si o sambata a mortilor de toamna, pentru pomenirea generala a mortilor, care nu are o data fixa, osciland in unele parti din tara intre 26 octombrie – 8 noiembrie, iar in altele fiind fixata in sambata lasatului sec de Craciun, in altele in sambata dinaintea Sfantului Dimitrie sau in cele doua sambete de dupa Sfantul Dimitrie.

Ziua morților

Ziua morților sau luminația (în latină commemoratione omnium fidelium defunctorum, „pomenirea tuturor credincioșilor răposați”)

În lumea apuseană sărbătorirea luminației începe după vesperele (vecernia) din seara zilei de 1 noiembrie. În această zi creștinii își cinstesc și îngrijesc mormintele celor trecuți la cele veșnice. Credincioșii merg la cimitir, curăță mormintele și le înfrumusețează cu flori și lumânări aprinse, în amintirea celor care i-au însoțit pe drumul vieții.

În zonele de interferență apuseană credincioșii ortodocși și greco-catolici fac Pomenirea celor adormiți / Luminația în ziua de 1 noiembrie, la biserică, iar la cimitir în după-amiaza sau în seara aceleiași zile.

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian împreună cu mama lor Teodota

Sfinţii Făcători de Minuni şi Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian împreună cu mama lor Teodota erau din Asia Mică (după unii, din Mesopotamia). Tatăl lor care era necredincios a murit când ei erau încă copii. Mama i-a crescut în evlavia creştină. Prin exemplul vieţii ei şi prin citirea cărţilor sfinte, Sf. Teodota a păstrat puritatea vieţii copiilor ei prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu, ajutîndu-i să devină bărbaţi virtuoşi şi drepţi. Educaţi şi formaţi ca doctori, ei au primit în dar harul vindecării trupurilor şi sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii. Ei vindecau chiar şi animale. Din iubire curată faţă de Domnul şi faţă de semeni ei nu luau niciodată plată pentru serviciile lor, respectînd porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus: "În dar aţi luat, în dar să daţi" (Mt. 10:8). Faima Sf. Cosma şi Damian s-a răspândit în toată regiunea şi oamenii i-au numit doctori fără de arginţi.

Odată, sfinţii au fost chemaţi la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu a mai găsit vindecare la nici un doctor. Cei doi sfinţi, numai prin credinţă şi puterea rugăciunii au reuşit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat perfect sănătoasă şi a dat slavă lui Dumnezeu. Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătîndu-i trei ouă şi zicînd: "Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viaţă, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt." Auzind numele Sf. Treimi doctorul fără de arginţi nu a îndrăznit să refuze. Când a auzit Cosma întâmplarea, s-a întristat crezînd că făcînd aceasta fratele său a încălcat porunca.

Pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său să nu fie înmormântat lângă el. Sf. Damian s-a stins şi el din viaţă la scurt timp şi toţi se întrebau unde va fi îngropat. Dar Dumnezeu a făcut o minune printr-o cămilă, pe care "doctorii" au vindecat-o şi care glăsuind cu voce omenească le-a spus să nu se îndoiască şi să-l pună pe Damian lângă Cosma pentru că Damian nu a acceptat ouăle de la femeie drept plată ci din respect pentru numele lui Dumnezeu. Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginţi au fost îngropate împreună în Thereman (Mesopotamia). După moartea lor s-au înfăptuit multe minuni.

Sfinţii Doctori fără Arginţi Cosma şi Damian din Asia Mică nu trebuie confundaţi cu Sfinţii Cosma şi Damian din Roma (prăznuiţi la 1 iulie) sau cu Sfinţii fără de Arginţi din Arabia (prăznuiţi la 17 octombrie).

Evenimente de-a lungul timpului…

• 333 î.H.: Are loc bătălia de la Issos, a douăsprezecea victorie a lui Alexandru cel Mare asupra perșilor.

Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit  la Issos o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări,  într-un câmp deschis. Darius, care dispunea de o imensa armată de 600.000 de oameni pe care o concentrase pe câmpia de la Issos, a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei, cavaleria.

Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi).

Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând grosul armatei lor (cavaleria), au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur si obligandu-l sa scape cu fuga.

Doi ani mai târziu, Alexandru cel Mare îl învinge încă o dată pe Darius al III-lea , care recurge la aceeași metodă pentru a scăpa, fuga.

Regele persan moare, fiind ucis chiar de apropiați ai săi.

 Bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr, a fost decisivă și a marcat începutul declinului marelui Imperiu Persan, ceea ce părea de neimaginat până atunci.

• 996: Împăratul Otto III acordă episcopatului bavarian de Freising 30 “ținuturi regale” printr-un document în care se pomenește pentru prima oară denumirea "Ostarrîchi", din care provine numele Austriei.

• 1179: Filip al II-lea (Philippe Auguste, n.21 august 1165 – d.14 iulie 1223), este incoronat rege al Frantei.

A fost regele Franței între 1180-1223.A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populație.

Membru al Dinastiei Capețienilor, el era  fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franței și a celei de-a treia soții, Adela de Champagne.

Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franței medievale, extinzându-și regatul și sporind influența monarhiei. A învins coaliția adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214.

• 1337: Începe Războiului de 100 de ani  (1337 – 1453) dintre Franța și Anglia, 

care a izbucnit in urma unor dispute teritoriale atunci cand regele Frantei, Filip al VI-lea de Valois , a confiscat ducatul de Aquitaine  (cunoscută și cu denumirea de Guyenne), parte din regatul Franței, dar si datorita pretentiilor dinastice ale regelui Angliei  aparute dupa  1328.

Prin moartea regelui francez Carol al IV-lea  fără urmași direcți (1328), dinastia capetiana se stinsese, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franței le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea  – fapt doar în aparență paradoxal, ținând seama de mariajele dinastice dintre capețieni și Plantageneți, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franței, el fiind  singurul descendent masculin al regelui Filip al IV-lea , care era bunicul său pe linie maternă.

• 1478: Cu bula ” Exigit sinceræ devotionis”, papa acordă Regilor Catolici crearea Inchiziției spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost fondată de regii catolici Ferdinand si Isabela I, pentru a intari ortodoxia catolica  în regatele lor și s-a aflat sub controlul direct al monarhiei.

Nu a fost abolită definitiv decât în 1834 , în timpul domniei reginei Isabela a II-a.

Teologul italian Tommaso d’Aquino  (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” ( „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”), piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu.

Pedeapsa aplicată pentru erezie era excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican.

Pedeapsa pe care o cere papa Grigore al IX-lea este închisoarea pe viață a ereticilor recidiviști.

Procesele intentate de inchiziție s-au extins și asupra vrăjitoarelor. Un acuzat avea, de exemplu, libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani, și dacă acuzarea lui se dovedea reală avea șanse de grațiere.

Majoritatea cazurilor de erezie nu erau pedepsite cu moartea, ci prin pedepse ca: obligația de a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stalpul infamiei .

Inchiziția din evul mediu s-a limitat geografic la Europa centrală și sud-vestică, în Anglia sau peninsula Scandinavă manifestandu-se  numai cazuri izolate.

Inchiziția (din latină inquirere – a cerceta; inquisitio – cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație a inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinei.

• 1503: Cardinalul Julien della Rovere  este ales Papă cu 37 de voturi din 38 de votanți și isi ia  numele de Iuliu al II – lea.

A fost unul din precursorii Renașterii. I-a încredințat lui Michelangelo pictarea plafonului Capelei Sixtine.

A întemeiat Garda Elvețiană. Pe 22 ianuarie 1506 s-a așezat la Roma prima formațiune a gărzii, alcătuită din 150 de soldați veniți din cantonul elvetian Uri.

A fost primul papă care a contractat „boala franceză” (adică sifilisul), de la un prostituat din Roma. La slujba din Vinerea Mare, în anul 1508, nu a putut șă-și arate picioarele pentru a fi sărutate de credincioși, deoarece erau pline de leziuni sifilitice.

• 1512: Opera lui Michelangelo de pe plafonul Capelei Sixtine a fost aratată pentru prima dată publicului.

Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, iar în latină Sacellum Sixtinum / Aedicula Sixtina) este capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.
 

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema „Judecata de Apoi”, pe care o termină după șase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriașe, fresca înfățișează figuri și scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credință. Pe 31 octombrie 1541, papa dezvelește cu mult fast pictura. Autoritățile bisericești și opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creștinătății. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate și blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie („Campania frunzelor de viță”) pentru acoperirea organelor genitale. Această acțiune va avea loc după moartea lui Michelangelo și va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera, în anul 1565. Cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii ’90 ai secolului al XX-lea, aspectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.

Construita in timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea, capela a devenit celebra pentru frescele “Creatia lumii”, “Potopul” si “Judecata de apoi” create de Michelangelo pe tavanul acesteia. Artistul italian a fost chemat sa lucreze la Capela Sixtina in 1508, avand nevoie de patru ani pentru finalizarea lucrarii care surprinde noua istorisiri din Biblie. El a folosit ca modele doar barbati pentru realizarea portretelor biblice, inclusiv pentru cele de femei. “Judecata de apoi” a pictat-o intre 1535-1541 si a fost pictura care a dat nastere la mari controverse, cardinalul Carafa acuzand-l pe Michelangelo de imoralitate pentru ca a pictat nuduri in cea mai importanta biserica catolica. Capela Sixtina a fost decorata si de alti artisti italieni, printre care Botticelli, Signorelli ori Ghirlandaio.

Avand tema "Judecata de Apoi", pictura a fost terminata dupa sase ani, in 1541. Tema a capatat dimensiuni uriase, fresca infatisand figuri si scene pline de groaza, care reflectau propria reprezentare a artistului. Pe 1 noiembrie 1541, Papa dezvelea cu mult fast pictura. Autoritatile bisericesti si opinia publica au ramas stupefiate la vederea atator corpuri goale, fara nicio acoperire, in cea mai importanta biserica a crestinatatii. Artistul a fost invinuit de imoralitate, obscenitate si blasfemie. Cardinalul Carafa a organizat o campanie ("Campania frunzelor de vita") pentru acoperirea organelor genitale. Aceasta actiune va avea loc dupa moartea lui Michelangelo si va fi executata de unul dintre ajutoarele sale, Daniele da Voltera. Cu ocazia recentelor lucrari de restaurare, aspectul original a fost refacut in cea mai mare parte.

• 1520: Fernando Magellan descoperă Strâmtoarea Magellan denumită "Estreito de Todos los Santos".

Strâmtoarea Magellan se află la sudul Americii de Sud, ocolind numeroase insule și despărțind America de Sud (Chile și Argentina) de Țara de Foc (Tierra del Fuego). Strâmtoarea are o lungime de 373 mile marine (ca. 670 km) având lățimea minimă de 2,5 mile (ca. 4,5 km), făcând legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Importanța ei maritimă a scăzut după construirea Canalului Panama. Din cauza vânturilor puternice din Patagonia este una dintre cele mai periculoase strâmtori.

Descoperitorul ei în 1520, Fernando Magellan, a făcut ocolul lumii cu cinci corăbii și cu un echipaj de 237 de oameni. La data de 21 octombrie, de ziua "Fecioarei Maria", el descoperă în apropierea latitudinii de 52 grade o peninsulă pe care o numește "Capul Fecioarelor" (Cabo Virgenes). O furtună teribilă, care a durat peste 36 de ore, împinge corăbiile la 1 noiembrie, de Ziua Morților, în strâmtoare, ceea ce-l determină pe Magellan să o boteze Estreito de Todos los Santos.

Echipa de marinari trimisă în recunoaștere de Magellan descoperă pe coasta de nord numai oseminte într-un mormânt. Din cauza fumului provenit de la focurile indienilor, această regiune va fi denumită "Țara de foc" ("Tierra del Fuego"). Această legătură dintre cele două oceane a devenit începând cu anul 1881 importantă prin faptul că a permis accesul din vest (evitând Capul Horn, periculos navigatorilor) spre Insulele Moluce, "Țara Mirodeniilor". Gavin Menzies amintește în cartea sa "1421" că înaintea lui Magellan, în iarna anului 1421, împăratul Chinei traversase deja această strâmtoare.

• 1599: Intrarea triumfală în Alba Iulia a lui Mihai Viteazul (1599-1600). 

Transilvania intra sub stăpânirea domnului muntean.

Figură centrală a istoriei noastre naţionale, Voievodul Mihai Viteazul a reprezentat, de-a lungul istoriei un reper fundamental al ideii de unire politică a românilor. Încă de la începutul domniei, Mihai Viteazul s-a remarcat contemporanilor săi prin acţiunile sale energice întreprinse în scopul refacerii autorităţii principalelor instituţii ale statului, slăbit datorită ingerinţelor brutale ale unor interese străine. În postura de voievod şi domn, Mihai a reuşit, cu ajutorul virtuţilor sale deosebite şi atitudinea sa demnă, comparabilă cu cea a unui princepe al Renaşterii, să refacă autoritatea instituţiei voievodului, marcată de vicisitudinile perioadei.

În mod firesc, imediat după victoriile militare, principalul proiect politic al marelui voievod a fost cel al unirii tuturor românilor sub autoritatea sa, reuşind şi printr-o activitate diplomatică strălucită să-şi asigure echilibrul politic între puterile vecine. Prin tactul politic de care au dat dovadă doar marii bărbaţi ai istoriei, Mihai Viteazul a încheiat în luna mai 1598 un tratat de alianţă cu împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg. Tratatul avea, din perspectiva marelui voievod o dublă semnificaţie: stătea la fundamentul înlăturării a două secole de dominaţie otomană, în paralel cu intrarea unui stat român întregit într-o alianţă cu marile puteri creştine ale Europei Centrale.

Astfel, se pot sublinia dimensiunile europene ale acţiunii unificatoare a voievodului muntean, intrarea sa în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599 marcând atât continuarea acţiunii unificatoare, cât şi politica de cruciadă europeană antiotomană, prin care Ţările Române, aflate într-un singur organism politic, se afirmau pe scena europeană.

• 1604: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima dată, tragedia Othello a lui William Shakespeare.

Othello este o tragedie scrisă de William Shakespeare în 1603.

Titlul complet al piesei în engleză Othello, the Moor of Venice se traduce prin Othello, maurul din Veneția. Subiectul se bazează pe o nuvelă italiană Un Capitano Moro (Un căpitan maur), scrisă de Cinthio, un discipol al lui Giovanni Boccaccio și publicată în 1565.

Peronajele principale sunt:

    Othello, un general maur din armata venețiană:

    Desdemona, soția lui Othello;

    Michael Cassio, locotenentul lui Othello;

    Iago, omul de credință al lui Othello.

Piesa a stat la baza libretului operei Othello de Verdi.

Sura tragediei este a șaptea povestire din cea de-a treia zi din Hecatommithi (O sută de povestiri) de Giraldi Cinthio, publicată în 1566 în Veneția, detaliile despre oraș fiind probabil luate de dramaturg dintr-o lucrare de Lewknor. Din opera lui Cinthio, Shakespeare a preluat firul narativ principal, personajele protagoniste, tactica lui Iago de răzbunare, conflictul sufletesc al lui Othello, precum și câteva amănunte precum rolul batistei.[1] O paralelă între cele două lucrări evidențiază asemănările, în special după debarcarea din Cipru. Totuși, Shakespeare se îndepărtează de sursă prin reinterpretare dramatică a acțiunii și motivarea psihologică a personajelor, încât, dincolo de aspectele de suprafață, sursa devine un reper vag. Precum a declarat shakespeariologul Irving Ribner:

    "Povestirea lui Cinthio cuprindea elementele de bază necesare dramei intenționale de Shakespeare. El găsise aici conflictul omului care, indus în eroare, alege calea răului și e chinuit apoi de remușcări. Găsise și sugestia că tânăra fată iubise pe maur pentru marile lui virtuți, ca și sublinierea de către Cinthio a caracterului nefiresc al unei astfel de căsătorii."

Există de asemenea detalii preluate de autor din propriile sale opere, în special cele scrise cu puțin înainte, precum Troilus și Cresida.

Tragedia este împărțită în cinci acte, astfel: actele I, II și IV au trei scene, actul III are patru scene, iar ultimul are doar două.

În piesă apar o serie de ambiguități lexicale, pe lângă cele simbolice. Astfel este cazul adjectivului "honest" (ro - "onest", "cinstit"), care, împreună cu substantivul "honesty" ("onestitate", "cinste"), apare de 52 de ori în Othello. Criticul literar William Empson a abordat evoluția sensurilor și a statutului social al cuvântului "honest", de la medievalul "care merită să fie respectat de societate" până la argoticul "care e unul de-ai noștri", folosit începând cu mijlocul secolului al XVI-lea. Potrivit lui, "Într-un anumit stadiu al evoluției sale, cuvântul a ajuns să implice ideea că acela care acceptă dorințe firești, care nu trăiește după principii, este omul căruia i se potrivește înțelesul agreabil al lui «honest»."

Un cuvânt cheie este "jealous" (și "jealousy"), care în piesele shakespeareane poate să însemnse "gelos" ("gelozie") sau "bănuitor" ("bănuială"); un altul este verbul "think", care are mai multe sensuri: primul este acela de "a fi convins" iar al doilea este de "a bănui (doar)", "a fi de părere", acest joc dintre sensuri fiind exploatat de dramaturg într-o suită de dialoguri dintre Othello și Iago.

• 1611: La Whitehall Palace din Londra, este prezentată pentru prima oara, comedia romantică a lui William Shakespeare, Furtuna.

Furtuna este o piesă de William Shakespeare scrisă pe la 1610 - 1611, deși unii consideră că e posibil să fi fost scrisă mai devreme. În piesă, protagonistul Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său uzurpator Antonio, ajutat de Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost trimiși departe pe o insulă nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo doi locuitori: Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama lui Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a muri l-a întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar acesta dorește să îl slujească. În următorii 12 ani Prospero își practică vrăjitoria și în final face o furtuna care cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso și alții și care trecea prin apropiere să ajungă la insulă. Toată acțiunea piesei de aici încolo se petrece pe insulă.

Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au observat paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo", și un raport de martor de către William Strachey al vieții reale a naufragiatului în Sea Venture din insulele Bermude. În plus, unul dintre discursurile lui Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne Din Canibales, și o mare parte din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu cuvânt dintr-un discurs de Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4 poate fi o editie târzie, probabil, în onoarea nunții prințesei Elisabeta de Boemia și V Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a fost publicată prima dată în First Folio al lui 1623.

Povestea atrage tradiția genului romantism, și a fost influențată de tragicomedie și probabil de masca de curte a Commedia dell'arte. Se diferențiază de alte piese de observare a lui Shakespeare, pentru ca are un stil neoclasic mai strict si mai organizat. Criticii vedeau "Furtuna"ca în mod explicit în cauză cu natura proprie ca o piesă de teatru, deseneaza frecvent legăturile dintre arta lui Prospero și iluzia teatralǎ, precum și critici timpurii au vazut in Prospero o reprezentare a lui Shakespeare, și renunțarea lui la magie, ca o semnalizare de adio a lui Shakespeare de la o etapă. Piesa portretizează pe Prospero ca o ființă rațională, nu un ocultist, magician oferind un contrast cu el în Sycorax: magia ei este adesea descrisa ca distructivă și teribila, în cazul în care a lui Prospero este declaratǎ a fi minunatǎ si frumoasǎ. La începutul lui 1950, cu publicatia "Psihologia Colonizarii de către Octave Mannoni, "Furtuna" a fost vazuta mai mult și mai mult prin prisma teriei postcoloniale-exemplificat în adaptările lui Aimé Césaire în "Une Tempête" petrecutǎ în Haiti existand chiar si o revistă științifică privind critica post-coloniala numita după Caliban. Miranda este de obicei văzută ca având complet internalizatǎ ordinea patriarhală a lucrurilor, gandindu-se la ea ca o subordonată a tatăl ei.

• 1636: S-a născut Nicolas Boileau, scriitor francez (d. 1711)

Nicolas Boileau sau Despréaux (n. 1 noiembrie 1636 în Paris; d. 13 martie 1711 Paris) a fost un scriitor francez. Este considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze.

În opera sa, Nicolas Boileau a insistat asupra diferențelor genurilor în poezie, în maniera teoreticienilor antici. De asemenea, el a insistat asupra separării nete a tot ceea ce este tragic de realismul vieții cotidiene.

În scrierea sa Arta poetică Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

• 1755: În Portugalia se produce un cutremur devastator, al cărui epicentru a fost la cca 200 km în largul Oceanului Atlantic (în direcție vest-sud-vest față de Capul Sf. Vicențiu).

A lovit Lisabona in dimineata Zilei Tuturor Sfintilor.

Seismul, cu o magnitudine de 9 grade pe scara Richter, a durat intre 3,5 si 6 minute, distrugerile materiale si pierderile de vieti omenesti fiind completate de un urias val tsunami.

Numarul victimelor s-a ridicat la peste 50 000 (desi exista controverse in acest sens, pentru ca s-au avansat si cifre mult mai mari), in timp ce peste 85% din cladirile din oras au fost distruse.

Ceea ce nu a fost distrus de seism a cazut prada flacarilor, dupa ce incendii devastatoare au izbucnit in tot orasul.

Opere arhitectonice deosebite, biblioteci, biserici si catedrale, care adaposteau comori culturale nepretuite au fost distruse.

• 1834: A fost înființată prima școală de fete de la noi din țară.

 Fondatorul acestei instituții a fost Gheorghe Asachi.

 

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participa la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.

A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.

• 1835: A apărut, la București, prima revistă românească de teatru, Gazeta Teatrului Național, condusă de Ion Heliade Rădulescu.

Ion Heliade-Rădulescu  a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociaților culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase.

• 1848: Inaugurarea primei școli medicale din lume pentru instruirea femeilor (New England).

Scoala a avut la inceput 12 studente. 26 de ani mai tarziu, scoala va fuziona cu Boston University School of Medicine, devenind una dintre cele mai importante facultati medicale din lume.

• 1864: A fost reînființat Conservatorul de Muzică și Declamațiune din București, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher (director: 1864-1869).

Întemeiat prin decret domnesc, face parte din instituţiile noului stat român; includea două şcoli principale de artă: Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. Are filiale, iniţial, şi la Iaşi: Clasă de muzică de cameră (din 1900) şi de compoziţie (1905).

În urmă cu 152 de ani, în octombrie, 1864, prin decretul lui Alexandru Ioan Cuza, se înfiinţa Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Bucureşti. S-a numit, de-a lungul timpului, Academie Regală de Muzică şi Artă Dramatică, Conservator de Stat, Academie de Muzică şi Universitate Naţională, iar istoria sa a reflectat întru totul istoria vremurilor tulburi pe care le-a parcurs într-un veac şi jumătate. O constantă a existat însă pe toată durata existenţei sale: „Dăm tonul din 1864 şi iată că avem 150 de ani de continuitate în excelenţă”, spune Dan Dediu, Rectorul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

Primul rector al Conservatorului, Alexandru Flechtenmacher, îşi dorise să aducă această şcoală în rândul marilor instituţii muzicale ale lumii. Funcționarea instituției a început cu un corp profesoral alcătuit exclusiv din profesori de import sau români școliți în străinătate și ajunge, câteva decenii mai târziu, să rivalizeze cu marile centre de învățământ ale Europei. Când studenţii unei instituții se numesc Dinu Lipatti, Ion Voicu sau Constantin Silvestri şi profesorii sunt Florica Musicescu, Constanţa Erbiceanu, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu sau Ionel Perlea, locul câştigat în constelaţia marii muzici este asigurat.

Alexandru Adolf Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. 28 ianuarie 1898, București) a fost un compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România, autorul muzicii pentru Hora Unirii.

• 1884: La Timişoara intră în funcţiune prima centrală de curent electric din România

La 1 noiembrie 1884 intră în funcţiune la Timişoara prima centrală de curent electric, una dintre primele de acest fel în Europa, pentru iluminatul public electric. Apoi apar centralele de la Caransebeş (1887), la Craiova şi Sibiu (1896), la Brăila şi Arad (1897), iar la Sinaia se pune în funcţiune în 1898 o microcentrală, care furnizează curent electric necesar iluminatului oraşului şi Castelului Peleş, iar la Iaşi (1899) se dă în exploatare o centrală cu trei grupuri electrogene de cîte 285 kW fiecare.

În 1884, aici a fost consemnată o premieră a Europei continentale: s-au pus în funcţiune 731 de lămpi de iluminat electric pe străzile oraşului. Curentul electric era obţinut cu ajutorul unor motoare termice cu aburi, care încărcau nişte dinamuri. Dar oraşul s-a tot dezvoltat, iar necesitatea de curent a crescut. În 1889 a început şi alimentarea electrică a tramvaielor. Aşa a venit ideea de a construi Uzina Hidroelectrică, mai ales că Bega era deja canalizată

Citeste mai mult: adev.ro/mlqw43

În 1884, aici a fost consemnată o premieră a Europei continentale: s-au pus în funcţiune 731 de lămpi de iluminat electric pe străzile oraşului. Curentul electric era obţinut cu ajutorul unor motoare termice cu aburi, care încărcau nişte dinamuri. Dar oraşul s-a tot dezvoltat, iar necesitatea de curent a crescut. În 1889 a început şi alimentarea electrică a tramvaielor. Aşa a venit ideea de a construi Uzina Hidroelectrică, mai ales că Bega era deja canalizată

Primul arhitect-şef al Timişoarei, Szekely Laszlo, căruia i se datorează o mare parte din clădirile istorice din oraş, a proiectat clădirea uzinei de pe Bega, în apropiere de cartierul Fabric. Uzina a fost echipată cu trei turbine marca Ganz Danubius, care au fost fabricate la Budapesta. „Era perioada în care s-a dat în folosinţă şi centrala hidroelectrică de pe Niagara, după planurile lui Nikola Tesla. Aceea nu mai funcţionează aşa cum era, pentru că au fost făcute modernizări“, a povestit Radu Boitoş. Pentru realizarea hidrocentralei, municipalitatea trebuia să răscumpere drepturile de folosinţă a apei de la unii deţinători privaţi (moara Jovin sau moara de tabac, morile Prohaszka, Gyürky şi Gold), să intre în posesia vechiului depozit de lemne, să facă alte exproprieri mai mici. După rezolvarea acestor probleme, primăria a obţinut avizul favorabil al ministrului Agriculturii de la Budapesta pentru promovarea proiectului. Grupul Ganz, care a executat turbinele, avea deja experienţa multor centrale electrice construite în lume, dintre care cea mai mare a fost hidrocentrala Tivoli, care furniza energie electrică pentru capitala Italiei. 

Uzina hidroelectrică a fost pusă în funcţiune pe data de 3 mai 1910 şi a ajuns să producă 89 la sută din consumul de energie electrică al capitalei Banatului, adică 4.132.000 de kilowaţi. „De atunci merge încontinuu. Au fost doar câteva lucrări de reparaţii de întreţinere. În 1930 a fost prima reparaţie, iar în 1954 a fost înlocuit tabloul electric de comandă. În locul celui de fabricaţie germană, s-a pus unul sovietic“, a mai declarat Radu Boitoş, care este pensionar, dar a rămas consilier al directorului de la Colterm. „Putem spune că Uzina hidroelectrică din Timişoara este cea mai reuşită hidrocentrală produsă în Ungaria şi este un continuator demn al celei mai vechi uzine electrice ungare, atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic. Timişoara a rămas fidelă cu ea însăşi, atunci când a realizat această uzină şi a dat un exemplu cum trebuie organizată şi exploatată o uzină comunală“, scria arhitectul Mihály Seinder, într-un articol apărut în revista tehnicienilor din Ungaria, la începutul secolului 20. 

 Primul director al uzinei, Henrik Billing, a adus multe îmbunătăţiri echipamentelor hidrocentralei, multe dintre ele au fost invenţii şi au fost prezentate deseori specialiştilor în literatura tehnică. În perioada Primului Război Mondial, Timişoara a resimţit mai puţin lipsa aprovizionării cu cărbuni, datorită furnizării energiei electrice de către hidrocentrala de pe Bega. După Primul Război Mondial, Timişoara şi două treimi din Banatul istoric au intrat în componenţa României Mari, iar după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, în 1948, centrala hidroelectrică a aparţinut de diverse ministere. După 1990, hidrocentrala construită din banii timişorenilor a intrat din nou în posesia oraşului. Ea a fost păstrată în condiţii bune, instalaţiile vechi de 100 de ani funcţionează şi astăzi, sala maşinilor a fost renovată, iar clădirea care adăposteşte mecanismele de acţionare a stăvilarelor a fost restaurată după modelul original. 

 

 În curând, hidrocentrala va intra în circuitul turistic al Timişoarei, care se poate lăuda cu o importantă moştenire de monumente industriale. Primăria Timişoara are un amplu plan de atragere de fonduri pentru promovarea industriei vechi din oraş. Clădirea uzinei, concepută de arhitectul Szekely Laszlo, cu multe elemente ale stilului Seccession maghiar, o veritabilă atracţie, este pe lista de patrimoniu a oraşului.

În 1884, aici a fost consemnată o premieră a Europei continentale: s-au pus în funcţiune 731 de lămpi de iluminat electric pe străzile oraşului. Curentul electric era obţinut cu ajutorul unor motoare termice cu aburi, care încărcau nişte dinamuri. Dar oraşul s-a tot dezvoltat, iar necesitatea de curent a crescut. În 1889 a început şi alimentarea electrică a tramvaielor. Aşa a venit ideea de a construi Uzina Hidroelectrică, mai ales că Bega era deja canalizată

Citeste mai mult: adev.ro/mlqw43

În 1884, aici a fost consemnată o premieră a Europei continentale: s-au pus în funcţiune 731 de lămpi de iluminat electric pe străzile oraşului. Curentul electric era obţinut cu ajutorul unor motoare termice cu aburi, care încărcau nişte dinamuri. Dar oraşul s-a tot dezvoltat, iar necesitatea de curent a crescut. În 1889 a început şi alimentarea electrică a tramvaielor. Aşa a venit ideea de a construi Uzina Hidroelectrică, mai ales că Bega era deja canalizată

Citeste mai mult: adev.ro/mlqw43

• 1884: A avut loc instalarea primei linii telefonice de stat din România.

Linia telefonică făcea legătura dintre Ministerul de Interne şi Poşta Centrală.

• 1894: Apărea primul număr al publicației Billboard Advertising.

 Periodicul costa 10 centi. Acum, abonamentul annual la saptamanalul Billboard costa 250 de dolari, iar publicatia este recunoscuta drept biblie a lumii radiourilor si a industriei muzicale.

• 1927: Începe producția primului Ford model A

Pentru prima data de la introducerea modelului T in anul 1908, Ford Motor Company incepe productia unui automobil cu totul redesenat, in aceasta zi, si anume Ford Model A. Modelul de mare succes, Model T, a revolutionat industria auto, si peste 15.000.000 de exemplare "Tin Lizzie" au fost vandute in cei 19 ani de productie.

Din 1927 popularitatea depasitului Model T a fost intr-o descrestere rapida. Imbunatatit dar in esenta neschimbat in cele doua decenii de domnie, Model T pierdea teren in fata automobilelor mult mai stilate si puternice oferite de concurenta.

In Mai 1927 multe fabrici Ford din intreaga tara au fost inchise si compania a inceput o dezvoltare intensiva si mult mai rafinata a noului model A.  Modelul A avea un motor in patru cilindri care producea 40 CP.

Cu preturi incepand de la 460$, aproape 5.000.000 de modele, in diferite tipuri de caroserie si culori rulau pe autostrazile din America pana in anul 1932 cand s-a oprit productia acestui model.

• 1928: Inaugurarea Radio România.

A  fost efectuata prima transmisiune radiofonica a postului Radio Romania, joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw.

La 1 noiembrie 1928, la ora 17, se inaugura, cu apelul ”Alo, Alo aici Radio București, România”, postul național de radio.

A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive.

În zilele următoare, emisiuni similare au fost transmise între orele 17.00 – 19.00 și 20.30 – 24.00, programul îmbogățindu-se cu noi rubrici.
 

Primele cuvinte la radioul public au fost rostite de Dragomir Hurmuzescu, promotorul radiofoniei românești, după care a urmat un recital de versuri compuse de Horia Furtună, în care Radioul românesc era definit ”Un suflet nou”. În ziua inaugurală, postul național de radio a difuzat muzică de dans, informații din presă, buletine meteo și știri sportive. La microfonul radioului au vorbit, pe rând: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Finteșteanu, Constantin Nottara, George Vraca ș.a, transmite Agerpres.

Primele emisiuni

Ulterior, și-au făcut debutul emisiuni dedicate atât femeilor, cât și temelor culturale, dar și o serie de transmisiuni umoristice și emisiuni clasice: ”Ora copiilor”, ”Ora veselă”, Teatrul radiofonic, cursuri de limbă străină, ”Cronica dramatică”, ”Cronica literară”, ”Cronica cinematografică”. Emisiunile erau alcătuite de un consiliu condus de Dragomir Hurmuzescu, din care făceau parte I. Al. Brătescu Voinești, Dimitrie T. Alesseanu și Mihail Jora. La 10 martie 1929, a debutat la microfon cel care a ținut cele mai multe conferințe radiofonice: Nicolae Iorga. Ulterior, din primele lui cuvântări a fost editat volumul ”Sfaturi pe întuneric”.

Emisiunile ”radiotelefonice” au debutat cu timiditate în 1921, însă abia prin 1924-1925 au început să fie realizate cu regularitate.

 Bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat, s-au pus la sfarsitul anului 1927.  Consiliul de Miniștri  a declarat  constituită Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România (art.2 din Jurnalul nr. 2915/22 decembrie 1927 al Consiliului de Miniștri).

Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică a avut  loc la 17 ianuarie 1928. Societatea a fost  înregistrată oficial la tribunal în martie 1928.

• 1928: Reforma alfabetului turc prin adoptarea caracterelor latine.

Alfabetul arab, folosit de mai bine de 1000 de ani, a fost abandonat in favoarea noului alfabet latin-turc.

Schimbarea alfabetului era una dintre componentele principale ale reformei limbii in tanara Republica Turcia a anilor 1920. In timpul Imperiului Otoman limba oficiala era turca otomana, un amestec intre araba, persana si turca. De-a lungul existentei imperiului, intelectualii au imprumutat nu numai cuvinte din araba si persana, ci si expresii si structuri sintactice pe care le-au incorporat limbii turce. Aceasta limba, care nu era scrisa si vorbita decat de elita otomana, era aproape in totalitate de neinteles de restul populatiei turcesti din vremea aceea. Astfel, limba turca ramasese limba saracilor si a analfabetilor. Contestarea turcii otomane, amestec a trei limbi (araba, persana si turca) s-a manifestat in timpul perioadei numita Tanzimat in a doua jumatate a secolului al XIX-lea prin vocile intelectualilor modernisti. Acestia criticau in special alfabetul, deoarece limba scrisa nu corespundea exact sunetelor turcesti. In consecinta, erau obligati sa recurga la o combinatie de semne pentru a reda sunetele turcesti.

Astfel, odata cu proclamarea Republicii Turcia in 1923, una dintre prioritatile fondatorului ei, Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938) a fost reforma limbii turce. Pentru asta trebuia, pe de o parte, sa purifice limba turca de toate imprumuturile, atat lexicale, cat si gramaticale, si pe de alta parte, sa schimbe alfabetul. Prin inlocuirea alfabetului arab cu unul latin-turc Atatürk voia "sa separe Turcia de radacinile islamice si sa faciliteze comunicarea cotidiana cu lumea occidentala" (Lewis, 1999 : 27). Reforma a inceput in mai 1928 si, datorita unei adeziuni nationale la aceasta cauza, alfabetul arab a fost inlocuit de alfabetul latin-turc in noiembrie 1928, devenind obligatoriu incepand cu 1 ianuarie 1929.

Primul intelectual care a abordat problema alfabetului arab in timpul Imperiului Otoman a fost ministrul otoman Antepli Münif Pacha(1830-1910). O a doua incercare de modificare a literelor arabesti a venit din partea poetului si politicianului azer Mirza Feth-Ali (1812-1878) care, in 1863, la Istanbul, a propus adaugarea a noi litere pentru a nota vocalele turcesti, ca mai apoi sa propuna literele latine. Insa aceasta propunere nu a fost acceptata, din cauza dificultatii evidente a executarii ei si din cauza unui evident risc de a uita invataturile islamice din trecut. Insa multe scoli se deschisesera in acea perioada, iar profesorii gandeau ca nu e necesar sa-l inveti versete din Coran pe copilul turc, ci mai degraba sa-i oferi o educatie moderna, cu un alfabet facil. Astfel, a inceput sa ia nastere ideea unui nou sistem de scriere bazat pe limba latina in scopul educatiei.

Tot in aceasta perioada s-a dezvoltat si jurnalismul. Ziarele, care constituiau o modalitate de informatie generala si de propagare a ideilor politice, trebuiau sa utilizeze o limba care sa fie inteleasa de intregul popor. Se voia simplificarea limbii, astfel incat sa se reduca distanta dintre turca otomana scrisa si turca vorbita de popor.

In acelasi timp, alfabetul latin devenea un sistem universal de scriere, iar Imperiul Otoman, care era in contact cu tarile Europei occidentale, era obligat sa-l utilizeze, intr-o oarecare masura, in corespondente si telegrame. De altfel, telegrama a ajuns la Istanbul in 1855 si doar alfabetul latin era utilizat pentru acest tip de mesaj. Astfel, timp de 70 de ani inainte de reforma alfabetului, literele latine erau deja utilizate de ministerele Imperiului.

Inainte de aceasta reforma, insusi Atatürk utiliza, in corespondetele sale, literele latinesti pentru ortografierea sunetelor turcesti. In timp ce era atasat militar la Sofia, putin inainte de Primul Razboi Mondial, Atatürk a corespondat in limba turca cu prietena lui din Istanbul, Corinne, scriindu-i cu ajutorul literelor frantuzesti. Aceasta este o parte din scrisoarea datata 13 mai 1914: "Dunya inssanlar idjin bir dari imtihandir. Imtihan idilène inssanin hère çualé moudlaka pèke rnouvafike djévabe vermessi mumqune olmaya bilire. Fékate duchunmélidir qui heuquurne djévablarin héiéti oumoumiyéssindène hassil olan mouhassalaya gueuré virilir." Iar transcrierea moderna arata astfel: "Dünya insanlar için bir dar-i imtihandir. Imtihan edilen insanın her suale mutlaka pek muvafık cevap vermesi mümkün olmayabilir. Fakat düşünmelidir ki, hüküm, cevapların heyet-i umumiyesinden hasıl olan muhassalaya göre verilir." (Pentru oameni, pamantul este un loc de examen. E posibil ca aproape fiecare om sa nu poata da un raspuns potrivit fiecarei intrebari. Dar trebuie sa se gandeasca ca verdictul este dat conform rezultatului obtinut din totalitatea raspunsurilor" (traducere aproximativa din franceza).

In acest context, albanezii musulmani ai Imperiului au fost primii care au optat pentru alfabetul latin. Lexicograful Şemseddin Sami si fratele lui Abdül Bey au creat un alfabet compus din 36 de litere latine si grecesti, care transcriau perfect limba lor materna, albaneza. Acest alfabet era numit A-be-ya, dupa primele 3 litere. In 29 ianuarie 1910, Hüseyin Cahit (Yalçın), redactorul unui ziar cunoscut, recomanda initiativa lor, declarand ca turcii ar face foarte bine sa urmeze exemplul albanezilor. Unii au trecut de la teorie la practica, cu incercari de adaptare a alfabetului latin, altii au propus modificari ale alfabetului arab, pentru a-l adapta mai bine limbii turce. Dar toate aceste incercari au ramas nefinalizate pana la proclamarea Republicii.

In perioada ce a precedat proclamarea Republicii, numarul intelectualilor ce propagau necesitatea trecerii la alfabetul latin a crescut. Era o dovada de curaj, in conditiile in care, pe de o parte, se opuneau gandirii conform careia literele arabesti erau trimise de Dumnezeu si ca a scrie si a citi cu aceste litere era o necesitatea religioasa, iar pe de alta parte, daca literele latine erau acceptate, ar avea loc bulversarea stiintei si culturii islamice si ruperea legaturilor cu trecutul. Intre 1924 si 1927 dezbaterea pe tema alfabetului a continuat, insa fara niciun rezultat concret. Singura idee impartita de majoritate era ca scrierea araba era principala cauza a analfabetismului.

In anul 1928, presedintele Republicii Turcia, Mustafa Kemal Atatürk, isi consacra toata energia in acest scop. El constituie o "comisie lingvistica" (Dil encümeni), divizata in doua grupe: prima se ocupa de scriere, iar a doua de reforma lexicala si gramaticala. Aceasta a studiat alfabetele mai multor limbi, precum: franceza, germana, engleza, italiana si maghiara. Noul alfabet, sub forma in care-l vedem azi, s-a raspandit in toata tara prin ziare, administratii si scoli.

In realitate, obiectivul lui Atatürk era sa creeze un stat nou, o natiune noua, o patrie noua si un nou alfabet. Alfabetul latin-turc era singurul predat in scoli incepand cu toamna lui 1929, cunostintele despre vechea scriere disparand treptat. De altfel, incepand din septembrie 1929, araba si persana au incetat sa fie predate in scoli ca si limbi straine.

Nu numai in Turcia a avut loc aceasta reforma, si alte popoare turcice adoptand un nou alfabet, precum azerii, uzbecii, turcmenii, kazahii, kirghizii.

Scrierea cu alfabet latin a fost prima etapa prin care s-a rupt noua natiune de trecutul sau otoman si islamic, avand in vedere ca acest lucru era considerat cauza subdezvoltarii ei. Lectura imediata a cuvintelor, chiar si a celor ignorate, si suprimarea dificultatilor ortografiei otomane, au facilitat eliminarea masiva a analfabetismului populatiei. Rata analfabetismului a scazut de la 80% in 1923, la 30% in 1980 si la 18% in 1998.

• 1942: S-a nascut Larry Flynt, editor american, fondatorul revistei Hustler. 

Pe numele intreg Larry Claxton Flynt, editorul american s-a nascut intr-un satuc izolat din Kentucky. Era cel mai mare dintre cei trei copii ai unei familii sarmane.

In 1951, si-a pierdut o sora, aceasta murind la varsta de 4 ani din cauza leucemiei. Un an mai tarziu, parintii sai s-au despartit, iar Larry s-a mutat cu mama in Indiana.

Ca sa se intretina pe el si mama sa a acceptat slujbe marunte, insa nu era deloc multumit si s-a inrolat in Marina americana.

Dupa cinci ani de serviciu militar, Flynt a cumparat un local pe care l-a transformat in club de striptease. Afacerea a mers bine, astfel ca intr-un singur an a reusit sa deschida mai multe asemenea localuri.

De aici a aparut si ideea editarii unei fituici in care sa anunte evenimentele organizate in cluburile sale. Viata sa era in acea perioada un sir neintrerupt de petreceri. Tot atunci a intalnit-o si pe Althea Leasure, o dansatoare de numai 17 ani, care avea sa ii devina sotie in 1976.

Nemultumit de continutul publicatiilor pentru barbati care se aflau pe piata SUA, Flynt s-a gandit sa transforme fituica sa intr-o revista adevarata. Asa a aparut, in 1974, Hustler, cea mai indrazneata publicatie americana, in care nuditatea era prezentata fara perdea, iar scenele de sex nu erau cenzurate.

Acesta a fost si punctul de pornire a lui Flynt in lupta de aparare a libertatii de exprimare, prevazuta in primul amendament din Constitutia SUA, el fiind implicat intr-o serie de procese in care era acuzat de raspandirea de material obscen.

In martie 1978, a fost impuscat in fata Tribunalului din Georgia si a ramas paralizat la picioare.

Actiunile in justitie indreptate impotriva sa au continuat sa curga, el fiind acuzat si condamnat in mai multe procese celebre care au facut din Larry Flynt un simbol al luptei contra cenzurii.

• 1993: A luat ființă Uniunea Europeană, în urma Tratatului de la Maastricht. 

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana a fost semnat de sefii de state si de guvern din cele 12 state membre ale CEE (Piata Comuna), documentul fiind actul de nastere al Uniunii Europene. Tratatul a prevazut crearea unei banci centrale europene, introducerea in circulatie a unei monede unice europene (ECU), precum si elaborarea unei politici externe si de apartare comune.

Acesta a fost semnat de sefii de state si de guvern din cele 12 state membre ale CEE (Piata Comuna), documentul fiind actul de nastere al Uniunii Europene.

Tratatul a prevazut crearea unei banci centrale europene, introducerea in circulatie a unei monede unice europene (ECU), precum si elaborarea unei politici externe si de apartare comune.

• 2005: Astronomi ai NASA au anunțat că au descoperit încă doi sateliți ai planetei Pluto.

 

Să aveți o zi frumoasă!