Translate

luni, 5 noiembrie 2018

6 Noiembrie





Este a 310-a zi a anului.

Au mai rămas 55 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 06 h 59 m și apune la 16 h 59 m.


Citatul zilei
„Ascultaţi fiecare cuvânt care merită cât de cât atenţie; să vadă cu toţii că gândiţi şi simţiţi aşa cum trebuie să gândiţi şi să simţiţi. Procedaţi în aşa fel încât oamenii buni să vă iubească, oamenii răi să se teamă de voi şi cu toţii să vă stimeze.” (Ecaterina a II-a a Rusiei,n. 2 mai 1729 - d. 6 noiembrie 1796)



Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timpul războaielor și conflictelor armate

La 5 noiembrie 2001, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis ca la 6 noiembrie să se marcheze Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timpul războaielor și conflictelor armate (Rezoluția 56/4). Scopul acestei zile este să atragă atenția asupra daunelor aduse mediului (ecosistemelor) și resurselor naturale în perioadele de conflict armat, dar și asupra efectelor negative care se mențin mult timp după terminarea unui război, afectând mai multe generații.
Scopul acestei zile este să atragă atenția asupra daunelor aduse mediului (ecosistemelor) și resurselor naturale în perioadele de conflict armat, dar și asupra efectelor negative care se mențin mult timp după terminarea unui război, afectând mai multe generații.
În mod tradițional, în perioadele de război sau în timpul conflictelor, izbânda se măsura în funcție de numărul de victime și de nivelul distrugerii orașelor și a mijloacelor de trai. ONU a apreciat că trebuie luate în considerare și problemele de mediu, care anterior nu erau făcute publice, dar reprezentau efecte grave. Între acestea sunt incluse rezervele de apă poluate, culturile și pădurile incendiate sau distruse, solul otrăvit sau animalele ucise, toate aceste acte fiind săvârșite în numele câștigării unui avantaj militar.
Începând cu 1995, ONU a efectuat studii postconflict și a furnizat asistență tehnică pentru mai mult de 20 de țări, care s-au confruntat cu riscuri de mediu provocate de cauze violente.
Programul ONU pentru Mediu (UNEP) a constatat că, în ultimii 60 de ani, cel puțin 40% din toate conflictele interne au avut legătură cu exploatarea resurselor naturale, fie resurse cu valoare mare, precum diamante, aur, petrol, sau resurse insuficiente, cum ar fi solul fertil sau apa. Potrivit evoluțiilor analizate, conflictele în care au fost implicate resurse naturale au șanse duble să izbucnească din nou în viitor.
ONU acordă o importanță crescută asigurării că măsurile de mediu fac parte din strategiile de prevenire a conflictului, menținere sau consolidare a păcii.
Sursa: http://www.agerpres.ro/


Evenimente de-a lungul timpului…


  • 15 e.n.: S-a născut Agrippina Minor Iulia, a patra soție a imparatului roman Claudius.


A fost fiica lui Germanicus și a Agrippinei Major, sora lui Caligula, strănepoata lui Augustus, nepoata lui Marcus Agrippa, nepoata și soția lui Claudius și mama împăratului Nero.
Primul sau soţ, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a fost tatăl lui Nero. Acuzata că si-a otrăvit al doilea sot (49), s-a casatorit cu Claudius, unchiul ei şi l-au adoptat pe Nero ca moştenitor al tronului. I-a otrăvit rivalii fiului ei şi atunci când Claudius a murit în anul 54, a fost suspectata ca l-ar fi otrăvit si pe acesta.
A devenit regenta, atunci când Nero s-a urcat pe tronul imperial la vârsta de 16 ani, dar a pierdut treptat puterea. In jurul anului 57 a fost expulzata din Roma de catre fiul sau, imparatul Nero si in cele din urmă a fost omorata în casa ei de la tara, din ordinul acestuia, in anul 59.
Circumstanţele care înconjoară moartea Agrippinei sunt totusi incerte, datorită contradicţiilor istorice şi partinirii celor care au scris despre Nero.


  • 355: Viitorul împărat Iulian Apostatul este numit caesar de vărul său Constanțiu al II-lea


Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân. Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident.
În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul.
Ostilitatea sa fata de crestini mai poate fi observatasi din propria lucrare polemica intitulata “Impotriva galileenilor”.
Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini: multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in Samaria), unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362, in localitatea Durostorum (Silistra).
In incercarea sa de a reinvia in imperiu cultele pagane, Iulian s-a implicat si într-un proiect de reconstruire a Templului dn Ierusalim. Lucrarile de reconstructie au fost întrerupte de un cutremur de pământ.
Un prieten personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:
„Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această încercare.”
A adoptat edicte anticreștine, care i – au adus cognomenul de “Apostatul”.

Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă. Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.
Cu el se sfârșește si dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.


  • 1494: S-a născut Suleyman I Magnificul


1494 a fost cel care a ridicat Imperiul Otoman, atât politic cât şi militar pe cel mai înalt nivel atins vreodată. Contemporan, între alţii cu Carol Quintul, Suleiman a cucerit Rhodosul, Belgradul, a transformat Ungaria în paşalâc turcesc şi a încercat un prim asediu asupra Vienei, capitala Habsburgilor.
El este cel care a invadat Moldova, la 5 iulie 1838,  forţându-l pe domnitorul Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare să părăsească tronul şi ţara, trădat de boieri. Ulterior, nemulţumit că boierii şi-au permis să aleagă un domn fără ştirea lor, a dat curs solicitării lui Petru Rareş, care a mers personal la Constantinopol  unde a obţinut la 9 ianuarie 1541 acceptul de revenire pe tron.
În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit, iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman.
El coordona politica și economia Imperiului, dar era în același timp și conducătorul armatei. Fiind în fruntea acesteia, el cucerește pe rând Belgradul și Rodosul, iar după victoria de la Mohács din 1526, reușește să pună stăpânire pe o mare parte din teritoriul Regatului Ungariei. În lupta sa pentru cucerirea unor noi teritorii, reușește să ocupe zone întinse din Persia și Africa de Nord (Algeria de azi), dominând cu autoritate Orientul Mijlociu. Flota sa controla traficul maritim din Marea Mediterană, Marea Roșie și Golful Persic.
Fiind conducătorul Imperiului Otoman, Soliman I instituia și promulga legi economice, sociale, financiare și juridice. Aceste legi dure au dăinuit și după moartea sa o lungă perioadă de timp. În perioada domniei sale cultura otomană s-a dezvoltat mai ales în domeniul artelor, literaturii și arhitecturii.
Încălcând tradițiile otomane privind căsătoria, Soliman I s-a căsătorit cu o supusă din haremul său, pe nume Roxelana. În urma căsătoriei cu aceasta sultanul câștigă mai multă notorietate. După 46 de ani de domnie Soliman moare și fiul său, moștenitorul tronului, Selim al II-lea, preia conducerea ducând mai departe succesul tatălui său.
În vremea când a domnit peste Imperiul Otoman, a fost considerat cel mai mare lider al lumii, atât de către musulmani, cât şi de creştini. A fost de asemenea un strălucitor strateg militar, un politician desăvârşit, precum şi un mare patron şi ocrotitor al artelor. El este sultanul care a condus Imperiul Otoman la apogeul său, şi a lăsat o uriaşă şi complexă moştenire cultural- istorică nu doar civilizaţiei musulmane, ci şi întregii omeniri. S-a ridicat cu adevărat la înălţimea renumelui său. A fost Magnific - Suleyman Magnificul.
Omul
Nici în prezent nu se cunoaşte cu exactitate data naşterii celui mai regretat şi apreciat sultan otoman. Cei mai mulţi istorici turci converg totuşi asupra datei de 6 noiembrie 1494. Tatăl său a fost sultanul Selim I, iar mama sa a fost Valide Sultan Aişe Hafsa Sultan.
Copilul a beneficiat de educaţia şi instruirea tipică pentru un viitor conducător al unuia dintre cele mai mari şi mai influente imperii ale vremii.
Prin urmare, imediat după împlinirea vârstei de şapte ani, Soliman a fost trimis să studieze istoria, ştiinţele, literatura, teologia şi tacticile militare în cadrul prestigioaselor şcoli din Palatul Topkapi din Constantinopol. În anii adolescenţei, viitorul conducător de talie mondială s-a împrietenit cu Ibrahim Pargali, un sclav grec trecut la Islam, care avea să-i devină mai apoi unul dintre cei mai apreciaţi şi de încredere consilieri.
Calităţile sale native, dublate de educaţia de exepţie au făcut ca tânărul Soliman să fie numit guvernator al provinciilor Kaffa şi Sarukhan, pe când avea doar şaptesprezece ani.
Când tatăl său, sultanul Selim I s-a stins din viaţă în anul 1520, Soliman i-a succedat fără incidente la tron. A intrat cu fast în Constantinopole pentru a deveni al zecelea sultan otoman, şi fără îndoială cel mai grandios din istoria acestui imperiu.
Conform unor istorici, Soliman a fost fascinat de viaţa şi personalitatea lui Alexandru Macedon, pe care l-a admirat şi a căutat să-i semene.
A fost de fapt influenţat de viziunea lui Alexandru Macedon de a crea un imperiu mondial care să reunească sub aceleaşi graniţe atât Orientul cât şi Occidentul.
Pentru împlinirea acestui vis, Soliman nu s-a dat în lături de la campanii militare concomitente pe trei continente, în Europa, Asia şi Africa.
La apogeul imperiului său, Soliman a insituit personal mari schimbări legislative care au vizat societatea, educaţia, sistemul taxelor şi impozitelor şi legislaţia penală. Legile sale canonice (Kanunul lui Soliman) au stabilit forma după care va fi condus Imperiul Otoman, timp de sute de ani de la moartea sa.
A fost şi un mare Mecena în adevăratul sens al cuvântului. Poeziile scrise de el sunt considerate printre cele apreciate capodopere ale genului în poezia islamică, iar la curtea sa îşi găseau refugiul o mulţime de artişti, filozofi şi lideri religioşi. Acest războinic intelectual vorbea fluent cinci limbi: turca, araba, ceagatai (un dialect turcic din Asia Centrală înrudit cu limba uigură), persana şi limba sârbă.
Şi în plan sentimental, Soliman a fost un reformator. Îndrăgostit de celebra sclavă ruteană Roxelana, cea care avea să devină Hurrem Sultan, Soliman s-a rupt de tradiţia otomană şi s-a însurat cu o cadână din harem de care a fost îndrăgostit toată viaţa, şi pe care a susţinut-o până când, spre sfârştiul vieţii sale, ea devenise adevărata stăpână a uriaşului imperiu.
Legislatorul
Dacă europenii l-au numit "Magnificul" pentru a sublinia personalitatea şi realizările sale, pentru otomani a rămas şi astăzi Soliman Kanuni, adică legislatorul. Primatul lui Soliman ca legislator, i-a asigurat acestuia un loc important în istoria Islamului şi a lumii deopotrivă.
Termenul de Kanuni are o importanţă specifică în contextul tradiţiilor otomane şi musulmane ale vremurilor. Sharia, legea originală derivată din Coran trebuia sa fie aplicată universal în toate ţinuturile musulmane. Niciun conducător musulman, fie el , şah, calif sau sultan nu a îndrăznit vreodată să nesocotească legile scrise de Profetul Muhammad în Coran. Cu toate acestea, Soliman şi-a permis să lanseze legi proprii.
Kanunul său se referea la situaţiile decizionale care nu sunt acoperite de Sharia. În tradiţia musulmană dacă un caz nu se înscria în parametrii Shariei, judecarea sa se făcea conform unei analogiii cu unu caz cuprins în legile Shariei. Aceste metode juridice erau însă acceptate doar de cel mai liberal rit musulman, cel Hanefit, care, deloc surprinzător, domina legislatura otomanilor, care alături de tătari au fost şi au rămas cei mai permisivi musulmani din punct de vedere religios.
Pe baza acestui specific naţional şi cultural, otomanii au elevat Kanunul într-un adevărat set de legi distinct şi independent de Sharia. Între anii 1350-1550, s-a înregistrat chiar o efervescenţă a legilor kanunice, astfel încât la începutul secolului 16 Kanunul era deja constituit într-un set independent de legi, multe dintre ele mai importante chiar decât cele din Sharia.
Această situaţie unică în lumea musulmană era alimentată de moştenirea religioasă şi culturală a turcilor. Aceştia au trecut la Islam relativ târziu, iar vechile cutume ale strămoşilor şamani rezidau încă în viaţa religioasă a fiecărui turc. În plus, atât în tradiţiile străvechi mongole, cât şi în cele turce, legile imperiale, cele promulgate direct de hani sau sultani erau considerate sacre. Turcii chiar aveau un termen special pentru ele, numindu-le Ture, iar mongolii,Yassa. Când aceste tradiţii s-au confruntat cu legile islamice ale Shariei, a luat naştere un nou sistem simbiotic legislativ.
Legile sultanilor au fost adunate în premieră de Mahomed Cuceritorul care a divizat Kanunul în două seturi separate de legi. Primul viza organizarea guvernamentală şi militară, iar al doilea avea în vedere sistemul taxelor şi viaţa civilă.
Soliman Magnificul a reorganizat al doilea set legislativ, întregul Kanun funcţionând de atunci neschimbat până la reformele totale ale lui Mustafa Kemal "Ataturk", părintele Turciei moderne. Până la acel moment, Înalta Poartă s-a ghidat după Kanun-i Osmani, redactat şi încheiat de Soliman.
Cuceritorul
Geniul militar al lui Soliman a băgat spaima în sufletele liderilor europeni din acele vremuri mai abitir chiar decât a reuşit la vremea lui sângerosul său predecesor, temutul Mohamed, cuceritorul Constantinopolului.
Cel care se autointitula în documentele sale drept:
" -Robul lui Allah, puternic prin voia lui Allah, slujbaşul lui Allah pe Pământ, supus poruncilor din Coran, stăpân al tuturor ţinuturilor, sultan al sultanilor peste persani şi arabi, înaintemergător al legilor sultanice, al zecelea sultan al hanilor otomani, sultan şi fiu de sultan, Soliman Han. Stăpân al lumii, eu sunt Suleiman şi numele meu este rostit în toate rugăciunile din oraşele Islamului. Eu sunt şahul Bagdadului, Cezar al tutuor pământurilor Romei şi sultan al Egiptului. Eu am luat coroana regilor unguri şi pot să o dăruiesc oricând celui mai umil sclav al meu", a fost într-adevăr şi un strălucit om al armelor, şi nu ar fi lipsit mult să cucerească Viena, fapt care ar fi schimbat definitiv faţa Europei.
Cu toate că nu a cucerit inima Bătrânului Continent, a plănuit în detaliu o invazie a Romei. În restul Europei a cucerit Insula Rhodos, o mare parte a Greciei Continentale, regatul ungar, iar campaniile sale împotriva austriecilor i-au aşezat corturile sub zidurile cetăţii Vienei.
În afara campaniilor şi invaziilor, Suleiman s-a remarcat ca un actor major în jocurile politice din Europa. A dus de fapt o politică agresivă care viza dezmembrarea Europei. Ambiţiosul şi temutul sultan dorea să destabilizeze nu doar puternica şi influenta Biserică Romano-Catolică, dar şi Sfântul Imperiu Roman de Neam German. Când creştinătatea apuseană s-a divizat în catolici şi protestanţi, Suleiman a mers până într-acolo încât a sprijinit cu bani statele protestante pentru a se asigura astfel că Europa va rămâne divizată şi instabil politică, deci vulnerabilă invaziilor otomane. Unii istorici insistă că protestantismul nu ar fi avut succesul său istoric de atunci fără suportul financiar al Înaltei Porţi.
Suleiman era convins că astfel răspunde potrivit expansiunii agresive a Europei. Precum mulţi alţi lideri asiatici şi africani, Suleiman înţelegea consecinţele acestor schimbări ale polilor de putere şi vedea Europa drept principalul inamic al Islamului. În acele vremuri, Islamul începea deja să se clatine, portughezii invadaseră deja câteva obiective musulmane din Nordul Africii, iar ţarii ruşi îi supuseseră pe tătari şi îşi continuau expansiunea înspre Caucaz. În aceste condiţii, politica, victoriile şi acţiunile lui Suleiman l-au propulsat în ochii otomanilor drept ultimul Calif al Islamului, protector şi conducător al tuturor musulmanilor.
În schimb, cum campaniile sale în Europa se înscriu până la un punct sub acest deziderat, nu la fel de uşor se explică şi invaziile şi cuceririle sale în ţinuturile musulmane. Justificarările sale au rămas contradictorii şi astăzi. Dacă războaiele sale cu persanii aveau justificarea luptei cu şiiţii, rivali fără de pace ai unor musulmani suniţi cum erau turcii şi arabii, cucerirea şi anexarea Arabiei au fot motivate chipurile de faptul că emirii locali ar fi abandonat credinţa şi practicile pure...
Ctitorul
Una dintre ambiţiile ale acestui mare personaj polivalent a fost aceea de a face din Istanbul centrul culturii şi civilizaţiei islamice. A finanţat proiecte ambiţioase şi grandioase concretizate în poduri, moschei şi palate care rivalizau cu cele mai importante clădiri din acele timpuri.
Sinan Mimar, cel mai mare şi mai ilustru arhitect de atunci era prietenul şi angajatul personal al sultanului. Moscheile construite de Sinan sunt considerate printre cele mai fabuloase moschei ale lumii. Nu sunt doar nişte edificii admirabile şi impunătoare, ci reprezintă însăşi geniul arhitectural otoman dus la apogeu, căci pentru ridicarea lor Sinan a trebuit să treacă peste dificultăţi inginereşti incredibile.
Mare iubitor de frumos, Suleiman a inverstit sume enorme pentru sprijinirea artelor şi culturii. A scris şi versuri, fiind considerat şi în prezent unul dintre cei mai mari poeţi medievali turci. Sub ocârmuirea sa Istambulul a devenit un mare centru al artelor vizuale, muzicii, literaturii şi filozofiei. Înflorirea culturală din timpul domniei sale reprezintă cea mai creativă perioadă din istoria otomanilor.
Domnia sa a fost considerată atât de istoricii occidentali, cât şi de cei turci drept apogeul civilizaţie şi influenţei Imperiului Otoman.
Moştenirea
Sultanul Selim al II-lea, fiul său şi al Hurrem Sultanei Roxelana, a fost cel sub care puterea externă şi internă a imperiului, a intrat într-un declin subtil dar iremediabil. Istoricii turci cred că acest fapt a fost cauzat de doi factori: scăderea vigilenţei sultanilor asupra funcţionarilor corupţi, alături de descreşterea interesului politic în opinia populară.
Când liderii otomani au abandonat obiceiul uciderii rivalilor la tron cu întemniţarea acestora, instituţia sultanatului a început să decadă, iar puterea a fost preluată treptat, treptat de funcţionarii şi birocraţii tot mai corupţi în lipsa unui sultan autoritar. Oricum, lovitura decisivă aplicată Înaltei Porţi a fost dată de expansiunea agresivă a puterilor coloniale europene.
În anul 1536, sultanul Soliman Magnificul a ordonat restauraţia capitală a Moscheii Domului, şi a transformat biserica construită pe Muntele Sion de către cruciaţi într-o moschee. Prin construcţia acestei moschei, Soliman a dorit să creeze o legătură personală între el şi regele biblic Solomon, fiul regelui David, şi Iisus Hristos, Mesia creştinilor.
Dincolo de toate faţetele diverse şi complexe ale celui mai admirat şi respectat sultan turc, transpare în timp relaţia sa, rămasă pasională până la sfârşitul vieţii, cu Hurrem Sultan Roxelana. Singura femeie care l-a fermecat definitiv pe cel mai puternic om al timpurilor sale, singura femeie care l-a făcut pe Soliman să-i scrie versuri de dragoste, singura care i-a influenţat deciziile politice şi militare.
De fapt, nu vom şti prea curând câte din faptele şi realizările sale au fost inspirate de cea mai ambiţioasă şi controversată sultană de pe tronul Imperiului Otoman.
Sursa: www.descopera.ro


  • 1528: Conchistadorul Alvar Nunez Cabeza de Vaca devine primul european care a ajuns pe teritoriul actualului Texas.


Álvar Núñez Cabeza de Vaca (n. cca. 1488/1490, Jerez de la Frontera – d. ca. 1557/1558, Valladolid) a fost un explorator spaniol al Lumii Noi, unul dintre cei patru supraviețuitori ai expediției Narváez. El este considerat a fi un proto-antropolog, datorită descrierilor detaliate ale numeroaselor triburi de amerindieni, studii publicate în 1542 sub titlul La Relación (Relatarea), denumită mai târziu Naufragios (Naufragiile).
Cabeza de Vaca s-a născut pe la 1490 într-o familie de hidalgo, mica nobilime spaniolă. Cabeza de Vaca era fiul Teresei Cabeza de Vaca y de Zurita. În documentele de secol XVI, numele său apare scris ca Alvar nuñez cabeza de vaca. Cabeza de Vaca înseamnă „cap de vacă”, iar numele a fost primit de familia mamei lui în secolul al XIII-lea, după ce strămoșul ei, Martín Alhaja, a ajutat armata creștină să-i atace pe mauri, prin lăsarea unui cap de vacă drept semn pentru a arăta o mică trecătoare montană pe care creștinii o puteau utiliza. În prologul lucrării La Relación, relatarea naufragiului și călătoriei prin America de Nord, Cabeza de Vaca face referire la serviciile făcute de strămoșii săi regelui, și regretă că faptele lui nu sunt la fel de mărețe.


  • 1632: Războiul de Treizeci de Ani – În Bătălia de la Lützen suedezii sunt victorioși însă regele Suediei, Gustav Adolf moare în luptă.


Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german și puterii Habsburgilor. Astfel, regatul Franței, prin subsidii financiare și sprijin moral, a încurajat și amplificat resentimentele antiimperiale ale principilor protestanți germani. Aceștia, sub conducerea principelui elector Frederic al IV-lea al Palatinatului, au pus pe picioare, în anul 1608, Uniunea Protestantă, în sprijinul căreia au intervenit militar, pe parcursul războiului, Franța, Olanda, Danemarca, Suedia – cu regele Gustav Adolf și Transilvania. De partea cealaltă, principele elector Maximilian I de Bavaria a organizat, în anul 1609, coaliția intitulată Liga Catolică, proimperială.
Războiul a fost declanșat prin incidentul din Praga, când doi reprezentanți ai împăratului și notarul acestora au fost aruncați pe fereastră (defenestrați) de stările cehe nemulțumite. Aceasta a fost scânteia începerii războiului care a urmat. Frederic al V-lea („Regele de o iarnă”), cel care a fost ales de stările protestante de la Praga ca rege al Boemiei, în ciuda împotrivirii reprezentanților imperiali (care au fost aruncați pe fereastră, dar au supraviețuit), nu s-a putut menține la putere decât până în anul 1620. În Bătălia de la Muntele Alb (Bila Hora), armatele stărilor protestante cehe, aflate sub conducerea lui Frederic al V-lea, au fost înfrânte de trupele imperiale comandate de generalul Johann von Tilly și Wallenstein. Astfel, Frederic al V-lea a fost nevoit să fugă în Olanda, iar împăratul Ferdinand al II-lea și-a impus pretențiile asupra coroanei Boemiei.
Războiul s-a desfășurat în cea mai mare parte pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman provocând pagube economice imense. Localități și bunuri materiale au fost distruse, foametea și epidemiile au dus la dispariția aproape totală a populației din regiunile implicate în război. În sudul Germaniei numai o treime din populație a supraviețuit acestui război nimicitor, fiind necesar mai mult de un secol pentru refacerea pierderilor provocate.


  • 1771: S-a născut Alois Senefelder, inventatorul austriac al litografiei; (d. 1834).


Alois Senefelder, actor, scenarist, (născut la 06 noiembrie 1771, Praga si a murit 26 februarie 1834 la München).
Litografia s-a dezvoltat in Germania prin dramaturgul Alois Senefelder (1771-1834), ce folosea piatra de calcar pentru a transfera imagini pe hartie. Litografia a fost folosita initial in procesul de printare comercial, in special pentru duplicarea actelor si pentru cartile ilustrate.  
Cuvantul litografie provine din greaca, unde se traduce „a scrie sau a desena pe piatra”. Litografia este un mediu planografic, in care imaginea si non-imaginea se regasesc pe aceeasi suprafata, fara a fi separate fizic.
Litografia, metoda de reproducere si de multiplicare pe hartie a textelor si desenelor prin utilizarea de negative imprimate cu cerneala pe o piatră speciala, calcaroasa a fost inventata in 1796.
Litografia a fost primul nou proces de imprimare inventat de la Gutenberg, în secolul al XV-lea. A fost larg utilizată în secolul al XlX-lea Patrii imprimarea cărţilor, dar mai ales pentru lucrări de artă şi hărţi. La început se produceau numai imagini în alb şi negru, dar în decurs de câţiva ani a devenit posibilă litografierea în culori. În jurul anului 1850 devenise cunoscută o tehnică numită cromolitografiere. Presupunea folosirea  unei plăci sau pietre separate pentru fiecare culoare, şi imprimarea se făcea separat pentru fiecare placă. Principala problemă tehnică era menţinerea hârtiei pe exact aceeaşi poziţie pentru fiecare placă. Tehnica litografierii color a fost  adoptată în imprimarea suprafeţelor colorate întinse, ceea ce a avut un efect marcant asupra stilului artei afişului. Litografierea modernă, de volum mare, se utilizează şi astăzi în producerea afişelor, dar şi a cărţilor, a ziarelor, a cărţilor de credit, a CD-urilor.
Aproape orice articol cu o suprafaţă netedă produs în masă poate fi imprimat prin litografiere. Imprimarea este asistată de o tehnologie laser, care permite transferarea directă a imaginilor din fişierul unui calculator pe placă.


  • 1814: S-a născut Adolphe Sax (Antoine-Joseph), inventator de instrumente muzicale (saxofon), francez de origine belgiană; (d. 07.02.1894).



Muzicianul Adolphe Sax s-a născut în 6 noiembrie 1814, iar saxofonul său, în anul 1840. Sax întenţiona să îmbunătăţească clarinetul bass, dar a sfârşit prin a inventa un instrument nou. Saxofonul, proiectat pentru muzica simfonică, a avut primele succese în muzica militară şi şi-a câştigat prestigiul în jazz.
Tatal sau,Charles-Joseph Sax era fabricator de instrumente muzicale ,iar Adolphe inca din adolescenta, a început sa învețe sa fabrice instrumente muzicale.La 15 ani a participat la un concurs de muzica ,in care a cântat la flaut si clarinet.Mai tarziu, a plecat la Scoala Regala de Muzica de la Bruxel ,pentru a studia mai bine aceste instrumente.Dupa terminarea studiilor in timp ce tatal sau câștiga din afacerea cu instrumente,Adolphe se specializează in inventarea unor alte instrumente muzicale de suflat.Prima importantă lucrare ,a fost modificarea clarinetului bas, care i-a adus meritul ca la varsta de 20 de ani sa fi inventat saxofonul bariton. Dinant ,este recunoscut ca ,orașul unde se fabrica saxofonul, tocmai datorită primului sau inventator , Adolphe Sax.

Adolphe Sax a fost un muzician de talent foarte creativ.
Bun cunoscător al instrumentelor de suflat, Sax a început prin a şi le transforma pe ale sale. A adăugat alămurilor mecanisme ale instrumentelor de lemn, creând un hibrid, botezat cu numele său, care avea să revoluţioneze lumea muzicii.

De la bizarul trombon cu şapte tuburi la giganticul saxtuba, Adolphe Sax nu a obosit să experimenteze şi să inventeze noi şi neobiţnuite instrumente.
Intenţiona să îmbunătățească clarinetul bass, dar a sfârşit prin a inventa în 1840,  saxofonul, un instrument complet nou, al căruit brevet aveasă-l obţină în Franţa, în 28 iunie 1846.
Saxofonul a fost popularizat începând cu John Coltrane, cunoscut şi drept Trane,  şef de formaţie şi compozitor de jazz american sau Kenny G, instrumentist de mare succes al epocii  moderne şi printre cei mai bine vânduţi artişti ai tururor timpurilor, cu mai mult de 75 de milioane de înregistrări vândute, şi până la Lisa Simpson, fetiţa celebrei familii  Simpson care îşi iubeşte atât de mult sax-ul.
Saxofonul aparţine familiei instrumentelor de suflat din lemn, pentru că necesită aceeaşi tehnică de folosire ca şi fagotul, clarinetul sau oboiul, şi nu din familia  instrumentele de suflat de alamă, deşi este confecţionat în întregime din acest material, exceptând lama care produce sunetul.


  • 1825: S-a născut arhitectul francez Charles Garnier, cunoscut pentru proiectele pe baza cărora au fost construite Opera din Paris și cazinoul din Monte Carlo; (d. 03.08.1898).


Lucrarea sa principală este cunoscuta Opéra Garnier (numită și Palais Garnier), construită între anii 1861 - 1874 în manieră neo-baroc.

Palais Garnier este un reper al intrării nordice a Bulevardului Operei (Avenue de l'Opéra) din Paris, Franța. Este privit ca una din piesele de valoare arhitecturală deosebită ale vremii sale. 

Construită în stilul eclectic, este al treisprezecelea teatru care găzduiește Opera din Paris, de la fondarea sa de către Ludovic al XIV-lea în 1669.
Este denumită de multe ori Opera din Paris, însă de la construirea Operei Bastille în 1989 este desemnată drept Opéra Garnier.
De dimensiuni impresionante, cu laturile de 172 de metri pe 101 şi o suprafaţă de 11.000 de metri pătraţi, cu faţada policromă pe care se pot citi numele marilor compozitori, cu o decoraţie foarte bogată la interior, Opera oferă o sală modernă spectatorilor vremii.
Palatul Garnier a fost construit la ordinul lui Napoleon al III-lea, ca parte a unui plan de mare anvergură de modernizare urbanistică, realizat de către Baronul Haussmann. Proiectul a avut parte de o competiție, câștigată de Charles Garnier (1825-1898), un arhitect de 35 ani, pe atunci necunoscut. El va continua să activeze în acest domeniu prin construcția Opéra Garnier de Monte-Carlo în Monaco.



  • 1835: S-a născut celebrul criminalist Cesare Lombroso, medic si antropolog italian precursor al criminologiei moderne (autorul lucrarii „Omul criminal”) ; (d. 19 octombrie 1909)


A fost fondator al Școlii Italiene Pozitiviste de Criminologie.
Este cunoscut pentru teoria pe care a elaborat-o în domeniul criminologiei și care a avut la bază darwinismul social șipozitivismul lui Auguste Comte .
Considera criminalul ca având înnăscută tendința spre infractiune , fapt care poate fi observabil prin studiul trăsăturilor fizice ale feței.
Ulterior, această teorie avea să fie contestată, fiind infirmată de rezultatele științifice.


  • 1854: S-a născut compozitorul american John Philip Sousa ; (d. 6 martie 1932).


John Philip Sousa (n. 6 noiembrie 1854 - d. 6 martie 1932) a fost un important compozitor american al epocii romantice târzii, cunoscut și pentru marșurile americane patriotice și militare. A fost supranumit Regele Marșului.
S-a născut la Washington, D.C. din părinți de descendență portugheză și germană. Și-a început educația muzicală cântând la vioară de la vârsta de șase ani. Către 1875 a învățat să cânte la toate instrumentele de suflat. A fost căsătorit și a avut trei copii. A murit la vârsta de 77 ani în Pennsylvania, dar a fost înmormântat tot în Washington.



  • 1860: Abraham Lincoln este ales al 16-lea președinte al SUA, primul republican care deține această funcție.


Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809 – d. 15 aprilie 1865), câteodată numit Abe Lincoln sau Honest Abe (Abe cel cinstit), supranumit Rail Splitter și The Great Emancipator, a fost cel de-al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii și primul președinte republican. Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei și a dorit abolirea acesteia. A avut un rol major în cristalizarea eforturilor Uniunii în cadrul Războiului Civil American prin selecționarea generalilor și aprobarea strategiilor lor, respectiv prin selecționarea oficialilor superiori civili ai Nordului. Astfel a pronunțat, pe 1 ianuarie 1863 Proclamația emancipării. A supervizat eforturile diplomației americane, a patronat politic operațiile Partidului Republican, a informat opinia publică prin mesaje și cuvântări (așa cum a fost faimoasa Cuvântare de la Gettysburg), a inițiat, formulat și condus planuri sociale esențiale (așa cum ar fi abolirea sclaviei și Reconstrucția Uniunii). A fost asasinat la terminarea Războiului Civil.


  • 1861: S-a născut în Canada James Naismith, inventatorul baschetului.


A creat popularul joc in 1891 la cererea sefului Departamentului de Educatie Fizica al Springfield College din statutul american Massachusetts, avand la dispozitie doua saptamani pentru a inventa un joc de echipa in sala, care sa ofere elevilor posibilitatea de a face miscare si in timpul iernii.
Misiunea nu a fost usoara pentru Naismith, dar pe ultima suta de metri I-a venit ideea sa creeze un joc simplu, cu numai 13 reguli, care sa implice aruncarea mingii la un cos suspendat. La inceput mingea era cea folosita pentru jucul de fotbal.
Abia in 1893, s-a folosit o minge de dimensiuni mai mari, precum si modelul de cos folosit azi, confectionat dintr-un inel de fier pe care era prinsa o plasa.
Fara sa fie nevoie de multa mediatizare, sportul a inceput sa aiba rapid succes, profesorii de educatie fizica incurajandu-si elevii sa il practice.
Cu toatea acestea a fost nevoie de timp pana baschetul sa devina din activitate recreationala sport, insa datorita popularitatii sale in 1936 a devenit sport olimpic. Numele lui Naismith a fost inclus in 1959 in Basketball Hall of Fame.
A decedat in ziua de 28 noiembrie 1939.


  • 1865: S-a nascut patologul scotian, William Boog Leishman, fost director general al serviciilor medicale ale armatei britanice, intre anii 1923 – 1926.


A fost descoperitorul vaccinului contra febrei tifoide; (d. 02.06.1926).


  • 1905: La Pittsburgh a fost deschis primul cinematograf permanent din SUA, numit „Nickel Odeon”, deoarece intrarea se făcea pe baza unei monede de nichel de 5 cenţi


Zilnic, de la 8 la 24, se prezentau spectacole de 20 de minute. Într–un singur an vor apărea peste o mie de asemenea săli.


  • 1914 : S-a născut scriitorul român Alexandru Mitru, autor de literatură pentru copii și tineret.


Autorul unora dintre cele mai frumoase poveşti care ne-au bucurat copilăria în perioada comunistă, în cărţi mari, cu imagini colorate, în care se vorbea despre zei, eroi şi isprăvile lor minunate, despre lumea Olimpului şi a Greciei antice, este Alexandru Mitru.
S-a născut pe 6 noiembrie 1914, într-o familie de muncitori săraci, în Craiova, şi a murit la Bucureşti, 19 decembrie 1989, exact înainte să înceapă Revoluţia, cu câteva săptămâni înainte de căderea comunismului. Avea 75 de ani.
Existenţa lui a fost dedicată în cea mai mare parte poveştilor cu eroi din lumea largă, pe care le-a tradus şi le-a repovestit pe înţelesul tuturor, popularizând în acest fel marea mitologie. Pe numele lui Alexandru Pirâianu, fiul educatoarei Angela, a fost crescut de familia Francisc şi Antonela Hundel. Şi-a făcut studiile secundare la Liceul Central şi Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, iar apoi a urmat, la Bucureşti, cursurile Facultăţii de Ştiinte, şi în 1940, a devenit licentiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.
A debutat în 1932 cu nuvela Păpușa (refăcută ulterior sub denumirea Joc).
Printre scrierile sale se numără Legendele Olimpului și volumul de povești Căciula fermecată.
Legendele Olimpului, ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii și de istoria mitică a Greciei Antice.(d. 19 decembrie 1989).
Legendele Olimpului [Zeii ( vol.1) și Eroii ( vol.2)], este un ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, au jucat un rol însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii și de istoria mitică a Greciei Antice. Lucrarea poate fi pusă în corespondență cu Legendele și miturile Greciei Antice, elaborată de către autorul rus N.A. Kun. Cartea Legendele Olimpului este structurată în două volume: „Zeii” descrie panteonul grecesc, iar „Eroii” relatează biografiile eroilor legendari ai acestui popor.
A doua lucrare importantă este "Din marile legende ale lumii", o antologie din miturile celebre ale omenirii (Ghilgameș, Cneazul Igor, Roland, Siegfried și Crimhilda, Cidul, Guillaume d’Orange, Gudrun, Viteazul în piele de tigru, Artur și Cavalerii Mesei Rotunde, Tristan și Isolda) cum ar fi povestea lui Tristan și a Isoldei, povestea lui Rodrigo Diaz de Bivar, supranumit Cidul și nu în ultimul rând o povestire a uneia dintre cele mai cunoscute și pe larg analizate teme, epopeea viteazului Ghilgameș.
Alexandru Mitru a mai scris, printre alte titluri, volumul „Povești despre Păcală și Tăndală”, unde este pusă în evidență viața țăranului român. Cartea face parte din genul literar epic și este o operă de tip nuvelă.


  • 1917: A izbucnit Revoluția Bolșevică din Rusia.


La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.
Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și astfel de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.
Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția Bolșevică, a fost lovitura de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx.
La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție. În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.
După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întamplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, leaderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile de altfel s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).

Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietul din Petrograd. Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în mod curent, deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și troțkiste, bunăoară de comuniștii ruși.

  • 1918: Ziua în care oraşul Suceava a fost redat României


„Plutonul înainta, intram în oraşul Suceava. Era încă întuneric, armele erau încărcate. Nu ştiu ce m-a predominat, dar am dat ordin să se cânte <Pe-al nostru steag e scris unire>. Imn simbolic corespunzând faptei noastre, dar şi profetic, căci în ultima strofă se prezicea că <Scumpa noastră Românie etern, etern, va înflori>”, sunt cuvintele cu care maiorul Anton Ionescu descria primii paşi ai unirii Bucovinei cu România.
Se întâmpla pe 6 noiembrie 1918, o zi istorică pentru o naţie întreagă, dar despre care puţină, foarte puţină lume mai ştie mare lucru după aproape un secol. Evenimentul, unul extrem de important pentru România, a fost readus în atenţie recent de profesorul Mihai Aurelian Căruntu în cartea „Zorile unirii la Suceava”.
Declaraţia preşedintelui SUA, scânteia care a dus la unirea Bucovinei cu România
Intrarea primilor militari în Bucovina, etapă ce a precedat Marea Unire de la 1918, s-a realizat într-un context extrem de agitat, evenimentele derulându-se într-un ritm ameţitor pe întreg continentul european.
Anul 1918 începuse la fel de tumultos şi a fost marcat de retragerea trupelor ruseşti. În martie 1918, detaşamentele româneşti au făcut câteva incursiuni în Bucovina, dar au fost acţiuni episodice. La scurt timp, trupele  austriece au pus din nou stăpânire pe teritoriul Bucovinei, iar cei care au simpatizat cu trupele româneşti au avut de suferit consecinţe drastice.
Optica s-a schimbat radical în toamna acelui an, după ce preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat că toate popoarele oprimate au dreptul la libertate şi independenţă. A fost scânteia care a declanşat o adevărată revoluţie, în special în Europa Centrală şi de Est, şi care ulterior a dus la formarea României Mari.
„Unirea Bucovinei cu România a fost posibilă în contextul în care de la sfârşitul lunii octombrie Austro-Ungaria a intrat într-un proces de disoluţie, iar vechile structuri politice şi administrative şi-au pierdut autoritatea. În aceste condiţii exista pericolul ca Bucovina să intre în haosul care caracteriza Europa răsăriteană. Apelul lui Aurel Onciu din 6 noiembrie 1918 punea în primejdie unitatea Bucovinei, care trebuia să se împartă între români şi ucraineni. La cererea Consiliului Naţional Român din Cernăuţi, ameninţat de trupe ucrainene, guvernul Coandă, format la Iaşi tot pe 6 noiembrie, i-a ordonat Diviziei a 8-a condusă de generalul Iacob Zadik să intre în Bucovina. Suceava a devenit astfel primul oraş din Bucovina care a fost eliberat de armata română”, a declarat lectorul universitar Radu Florian Bruja despre împrejurările care au dus la unirea Bucovinei cu România.
Spionaj peste graniţă
Prăbuşirea statului bicefal austro-ungar începea să devină tot mai evidentă, iar maiorului Anton Ionescu, aflat la doi paşi de Bucovina, la Burdujeni, nu-i putea scăpa această agonie.
Pentru că i s-a interzis să treacă în Bucovina, a demarat prin resurse proprii o adevărată muncă de spionaj.
„A intrat în funcţie serviciul de informaţii. De mare folos ne-a fost tânărul bucovinean Aurel Huţu, mai târziu avocat în Câmpulung Moldovenesc. Graţie cunoştinţelor şi legăturilor sale şi datorită unor refugiaţi, se mai putea afla ce se petrece dincolo de frontiere, care erau slab păzite. Eu personal, îmbrăcat în haine civile, treceam din când în când la Suceava printre pichete şi aveam convorbiri cu doctor Teofil Lupu, profesorul Eusebie Popovici (n.r. - primarul de la acea vreme al Sucevei) şi alţii”, a povestit maiorul Anton Ionescu
Ziua premergătoare intrării în Suceava
Zvonurile despre trupele austriece care îşi făceau deja bagajele pentru a pleca din Bucovina se înteţeau tot mai mult. Pe 5 noiembrie, maiorului Anton Ionescu i se raportează un eveniment care avea să se dovedească esenţial în decizia de intrare în Suceava.
„Mi s-a raportat că în timpul nopţii, sentinela austriacă punându-şi capela în vârful baionetei, a început să o fluture şi s-a adresat camaradului român de la podul care despărţea frontiera, cu cuvinte şi gesturi, din care se înţelegea că aceşti soldaţi austrieci exercită <sloboda> pe care ai noştri o mai văzuseră şi la tovarăşii noştri ruşi. Numai jandarmii austrieci rămăseseră la posturile lor. Populaţia din Iţcani şi Suceava trecea printr-o mare nelinişte, căci postul de jandarmi era neputincios pentru menţinerea ordinei”, a menţionat maiorul Anton Ionescu în memoriile sale cu privire la evenimentele din toamna lui 1918.
Stratagema prin care s-a intrat în Suceava
Chiar dacă între România şi Austro-Ungaria era încheiată Pacea de la Bucureşti şi intrarea trupelor române în Bucovina ar fi putut fi interpretată ca o violare a acestui document, maiorul Anton Ionescu a considerat că a venit momentul unirii. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul şi pentru a evita un conflict diplomatic sau chiar mai mult, a recurs la stratagemă.
„În starea nervoasă şi neliniştitoare din preajma frontierei, am dat de înţeles jandarmeriei din Suceava că aş putea interveni, dar să mi se facă în acest sens o adresă scrisă, semnată de căpitanul Kucinsky, comandantul jandarmeriei din acel oraş. Acesta, din scrupule uşor de înţeles, n-a făcut nici o adresă, dar a autorizat postul din Iţcani să ceară în scris sprijinul grănicerilor români din Burdujeni. Această adresă mi-a fost suficientă ca să fiu acoperit în cele ce urmăream”, a descris maiorul Ionescu faptele premergătoare intrării în Suceava.
Intrarea în Suceava, emoţia unui secol şi jumătate de aşteptare
După consultarea generalului Iacob Zadik şi întocmirea unui plan elaborat, a urmat ziua cea mai aşteptată de toţi românii din Suceava.
„Spre ziuă, dar când era încă întuneric, plutonul, încolonat cu o patrulă care-l preceda, trecea frontiera şi se îndrepta, urcând pe drumul Iţcanilor spre Suceava. Peste sentimentul răspunderii, mă copleşea şi un sentiment de măreţie că mi-a fost dat mie şi grănicerilor de sub comanda mea ca să intrăm primii în cetatea lui Ştefan cel Mare, dar şi un sentiment al datoriei că ne-a fost dat nouă să marcăm repararea actului de nedreptate făcut de turci la 1777, când Bucovina a fost cedată Austriei”, a povestit maiorul Anton Ionescu acel moment unic din viaţa sa.
Călit în focul războiului care tocmai se terminase, maiorul Ionescu recunoaşte că a avut momente de slăbiciune în clipele în care trupele comandate de el se apropiau tot mai mult de centrul oraşului Suceava.
„Ajunşi dincolo de biserica Sfântul Ion (cel) Nou din Suceava, apropiindu-ne de ruinele cetăţii, m-a cuprins o emoţie puternică şi – trebuie să-mi recunosc slăbiciunea psihică – am fost copleşit şi am avut viziunea că numeroase zâne mergeau, una după alta, pe ruine, în jurul cetăţii. Nu ştiu datorită cărei forţe lăuntrice am reuşit să scap de aceste halucinaţii”, sună emoţiile unui bărbat în toată firea aflat faţă în faţă cu istoria.
Lacrimi de bucurie şi ferestre trântite
Intrarea primelor trupe române în Suceava, dinspre Burdujeni, a fost completată în aceeaşi zi de 6 noiembrie 1918 cu sosirea unui pluton din Vereşti, comandat de locotenentul Borş, şi al altuia de la Buneşti, comandat de locotenentul Alexandrescu.
Căpitanul Kucinsky, şeful companiei austriece de jandarmi, a fost dezarmat şi apoi lăsat liber, astfel încât o eventuală ripostă să nu mai fie posibilă.
În paralel, pe turnul Primăriei Suceava (acum sediul Prefecturii şi Consiliului Judeţean) a fost arborat drapelul României, iar primarului Eusebie Popovici i s-a prezentat o scrisoare către populaţie, care a fost tipărită în câteva sute de exemplare şi afişată pe străzi.
Sentimentele locuitorilor Sucevei, la sosirea trupelor române, au fost diferite, după cum bine a observat Anton Ionescu: „Dacă împrejurările mi-ar fi permis, aş fi putut, însemnând fiecare casă, să ştiu precis de ce sentimente erau animaţii locuitorii lor, căci auzind cântecele ostaşilor, treziţi din somn şi deschizând ferestrele, ai noştri ne petreceau cu privirile de lacrimi de bucurie, aplaudând, iar ceilalţi trânteau nervos ferestrele, retrăgându-se după perdele”.
Astăzi, doar două străzi amintesc de evenimentul din 1918
Cam aceasta este istoria zilei de 6 noiembrie 1918, una care ar trebui să fie de referinţă pentru Suceava.
Astăzi, în Suceava doar două străzi mai amintesc despre evenimentul istoric de acum aproape un secol: strada 6 noiembrie şi strada Maior Ionescu Anton.
„Intervenţia militară a fost elementul decisiv al Unirii, iar dreptul istoric a fost argumentul care a dus la recunoaşterea actului politic din noiembrie 1918. Dacă armata română nu ar fi intervenit este greu de crezut că Unirea ar mai fi fost posibilă. 6 noiembrie rămâne în istoria Sucevei un reper care nu poate fi neglijat”, a mai declarat universitarul sucevean Radu Florian Bruja.

  • 1938: S-a născut Constantin Dumitru-Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, bun cunoscător al filosofiei ştiinţei şi pionier în scrierile din domeniul conştiinţei, scriitor şi profesor.

Dumitru Constantin Dulcan (n. 6 noiembrie 1938, Mârghia, Argeș) este un autor de filosofie și metafizică, cunoscut în special pentru lucrarea Inteligența materiei, publicată în România sub o formă cenzurată în perioada comunistă, dar republicată integral și cu adăugiri după Revoluția din 1989.
Autorul este medic militar specialist în neurologie, profesor universitar la Universitatea „Titu Maiorescu” din București.
Profesorul universitar doctor Dumitru Constantin Dulcan este medic neurolog şi psihiatru, autorul unui număr mare de monografii, tratate, lucrări şi cărţi de o mare valoare ştiinţifică, dar şi de eseistică.
O minte strălucită, cu o curiozitate ştiinţifică ieşită din comun, care nu încetează să caute răs­puns la marile întrebări ale existenţei. Nu doar distincţiile medicale internaţionale i-au adus recunoaşterea, ci şi curajul de a răsturna viziunea materia­listă asupra lumii, demonstrând, într-o carte publicată prima oară în 1981, că există o “minte universală”, care ordonează şi coordonează toate lucrurile din jur.
“Inteligenţa materiei”, cartea care a bulversat lumea ştiinţifică românească, a fost bestsellerul ace­or ani. Au existat chiar voci care au considerat-o demnă de premiul Nobel. Ascensiunea ei a fost curmată brusc de regimul comunist, speriat de ideile prea îndrăzneţe pe care le susţinea. A fost retrasă de la Premiul Academiei Române, care i s-a înmânat abia la a doua ediţie, în 1992.
 După mai bine de trei decenii de la apariţie, cele mai multe dintre intuiţiile domnului profesor Dulcan au fost confirmate de ştiinţa actuală. Dacă destinul cărţii i-ar fi fost favorabil şi ar fi beneficiat la timp de o traducere, numele lui Dumitru Constantin Dulcan ne-ar fi reprezentat azi la nivel internaţional, aşezat cu mândrie alături de al celorlalţi trei mari promotori ai Noii Spiritualităţi: Stanislav Grof, Ervin Laszlo şi Peter Russell.
Volumul său „Inteligenţa materiei“, un best-seller căutat şi astăzi, a fost distins cu premiul pentru filosofie „Vasile Conta“ al Academiei Române în 1992. „Am dedus că eu nu am fost decât mâna care a scris. Destinul i-a fost hotărât de altă instanţă, situată dincolo de mine“, spune autorul despre cartea sa. După Revoluţie, au apărut „Somnul raţiunii“, „În căutarea sensului pierdut“ şi „Mintea de dincolo“. Este membru al unor prestigioase societăţi ştiintifice naţionale şi internaţionale, autorul unor brevete de invenţii, titular al unor importante cursuri universitare, precum şi deţinător a numeroase premii ştiinţifice şi literare obţinute în ţară şi în străinătate.
Prof. Dumitru Constantin Dulcan este un om de stiinta roman, care a facut o munca de pionierat, demonstrand inca din anul 1981, cand a fost lansata cartea „Inteligenta materiei”, ca ceea ce gandim creeaza universul in care existam! Eliberati de gandurile negative, oamenii pot atinge esenta divina, este de parere profesorul Dulcan.

Să aveți o zi frumoasă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!

Ziua adevărului – 7 iulie

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu minte, spune ceva înșelător sau face ceva necinstit. Ziua spunerii adevărului își propune să obțin...