Este a 345-a zi a anului.
Au mai rămas 20 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 41 m și apune la 16 h 36 m.
Citatul zilei
„Cinstea nici nu se pierde, nici nu se câştigă graţie hainei pe care o porţi.” (Alfred de Musset, poet, prozator şi dramaturg, n.11 dec. 1810, m. 2 mai 1857)
Ziua Mondială a
Tangoului Argentinian
11
decembrie este ziua de nastere a Regelui tangoului Karlos Gardelli. Tangoul s-a
nascut in Argentina, Buenos Aires, la sfirsitul secolului XIX – era un dans
simplu de tot. Apoi s-a raspindit in Europa unde a cuprins Parisul, Londra,
Roma, Berlinul si New York-ul peste ocean. Abia dupa aia s-a intors in Buenos
Aires – insa cu un alt statut.
Ideea
de celebra o Zi a Tangoului aparţine compozitorului şi producătorului muzical
argentinian Ben Molar (1915-2015), iniţiator al unui proiect artistic care
combina arta, poezia şi muzica pentru a promova tangoul argentinian.
Prieten
apropiat al celebrului şef de orchestră Julio De Caro, Molar a propus
municipalităţii Buenos Aires, în anul 1965, ca ziua naşterii celor doi
muzicieni să devină Ziua Naţională a Tangoului şi deşi ideea a devenit
realitate abia după 11 ani, acum 11 decembrie este recunoscută ca Ziua
Internaţională a Tangoului.
Filosofia
tangoului consta din ideea de lupta intre cei doi. Dansul e plin de pasiune – e
un dans al dragostei.
Pe
11 decembrie 1890 s-a nascut Carlos Gardel, cantaret si compozitor de tangou,
care a facut din acest dans umil, nascut in bordelurile din Buenos Aires, un
fenomen mondial.
Pe
11 decembrie s-a declarat astfel Ziua Mondiala a Tangoului Argentinian.
In
paşii şi muzica tango-ului argentinian se regăseşte o bună parte din istoria
acestei ţări la sfârşit de secol XX. "Tango-ul este un poem în care
fiecare mişcare este un cuvânt"
spunea celebra dansatoare exotică, Mata Hari.
Cu
miscari pasionale, de felina, tangoul argentinian nu este doar un dans, ci o
legatura puternica intre cei doi parteneri, patrunsi de sentimente si dorinta.
Ca un adevarat joc al seductiei, el nu tine doar de executarea corecta a unor
pasi, ci si de trairea intensa pe care o ai si pe care o transmiti mai departe.
Gânduri, tristeţe, dans se găsesc toate în tango, în care fiecare îşi poate
proiecta dorinţele, fantasmele, visurile. Descris de filosoful argentinian
Ricardo Gomez ca “muzica singurătăţii şi a dorinţei”, tangoul este menit să
trezească cele mai intense emoţii. Deşi în istoria muzicii persistă
controversele legate de originea exactă a tangoului, Milonga este recunoscută
ca elementul care uneşte şi domină acest creuzet de ritmuri. În ceea ce
priveşte numele dansului, se pare că acesta vine din latinescul “tangere”.
Tangoul este dansul durerii. În 1918, era în mare vogă tangoul însoţit de
versificaţie lirică, melodiile fiind interpretate la bandoneon şi la vioară, cu
variaţii puternice şi contra-melodii.
Tangoul
este dansul născut în cartierele periferice ale oraşului Buenos Aires, în
baruri şi bordeluri şi a fost ridicat la rang de artă de artistul numărul 1 al
Argentinei, Carlos Gardel. S-a născut acum ceva mai mult de 100 de ani – în
dispreţul general al elitelor oraşului. O asemenea combinaţie dezgustătoare
între ritmuri negre şi sonorităţi ale lumpenului european erau de nedigerat la
vârful societăţii argentiniene.
Acum,
o sută şi ceva de ani mai târziu, tango-ul este dansul naţional şi una dintre
definiţiile Argentinei, un ritual şi o fascinaţie, parte a moştenirii culturale
a umanităţii potrivit UNESCO. Şi se dansează peste tot în Buenos Aires, în
milongas sau pe străzi, pentru plăcerea dansatorilor şi încântarea publicului.
Spălat
de traversarea oceanului, tango-ul a făcut furori mai întâi în saloanele
pariziene, apoi în toată Europa, de unde a trecut înapoi în Americi. Iar
elitele argentiniene snoabe au decis că
tango-ul era, acum, de bun gust, de mare rafinament. Că doar nu degeaba făcea
furori la Paris.
Până
în anii '50, Argentina a fost una dintre cele mai bogate ţări din lume şi multi
dintre locuitorii ei din clasa de sus aveau case în oraşe precum Paris sau
Londra. În 1900, popularitatea tangoului a ajuns la apogeu şi a generat o
adevărată frenezie: toata lumea dorea să înveţe acest dans minunat şi doamnele
erau chiar dispuse să renunţe la incomodele rochii victoriene pentru a putea
stăpâni mişcările.
Ziua
este sărbătorită de întreaga Argentina,
la Buenos Aires au loc mai multe festivaluri şi Campionatul Mondial de Tango,
iar în lume este marcată toţi iubitorii tangoului.
Tangoul – numele pasiunii
S-a
născut prin anii 1880-1890, în carierele sărace din Buenos Aires pline de
imigranţi, într-un context istoric şi social profund multicultural.
Bărbaţii
singuri îşi luau partenere de dans
dintre femeile uşoare din port şi căutau cele mai incitante mişcari de dans
pentru a le impresiona. Tangoul, dans şi gen muzical, are teme banale, dar
mişcări pline de pasiune, este o dispută simbolică pe ringul de dans între
îndrăgostiri, un amestec bizar de dragoste şi ura, un gest de libertate.
Versurile
de tango s-au îndepărtat treptat de caracterul vulgar şi au căpătat profunzime
şi sentiment, iar muzica dansabilă era
interpretată de grupuri mici de muzicanţi amatori care cântau la vioara, flaut
şi chitară, care cântand după inspiraţie, improvizaţia şi creativitatea fiind
singurele regul. Bandoneonul, instrument de origine germană, împreună cu
pianul, apar pe scena tangoului în jurul anilor 1900, substituind treptat sunetul
melancolic al flautului.
Din
perifera săracă sau bordelurile din Buenos Aires, tangoul s-a răspândit în
întreaga Argentina, în Uruguay, apoi a
trecut oceanul şi a ajuns şi în Europa, în saloanele aristocratice din Paris.
Trupele
de dansatori venite din America Latină au înregistrat primele succese la Paris,
apoi şi la Londra sau Berlin, iar prin anii 1920 s-au îndragostit de tangou şi
newyorkezii sau finlandezii, fiecare dezvoltând propriile stiluri şi şcoli de
dans.
Tangoul
s-a reîntors în Argentina şi s-a răspândit, la un alt nivel, prin şcolide de
dans şi s-au înfiinţat orchestre specializate în interpretarea tangourilor,
care purtau de obicei numele şefului de orchestră însoţit de denumirea “y su
orquesta tipica”.
În
anii 1920 şi 1930, Juilo de Caro avea cea mai importantă orchestră de tango din
toate timpurile, iar tehnicienii de la Compania Victor, care-i înregistra
discurile, îi adaptaseră vioara adăugând la ea o mică pâlnie de gramofon,
pentru a amplifica sunetul.
Cele
mai renumite tangouri se cânta şi se dansează şi astăzi, la mai mult de la un
secol de când au fost compuse.
El
Choclo, „Ştiuletele de porumb“, a fost prezentat public în 1903 în localul “El
Americano” din centrul Buenos Aires-ului ca “dans creol”, Caminito, scris în
1903, descrie o străduţă îngustă tipică unui sat argentinian, La Media Luz -
din 1924, Adiós muchachos - vechi şi el de nouă decenii sau Adiós pampa mía
sunt alte tangouri celebre.
Cel mai celebru tango - La Cumparsita
Tangoul,
cu titlul Mica paradă, a fost compus în 1916 pentru carnavalul din Montevideo,
este printre cele mai faimoase, şi mai uşor de recunoscut, din toate timpurile.
Alături
de el, ocupă un loc special în istoria tangoului şi cafeneaua La Giralda, din
Montevideo, Uruguay. Aici, în 1916, tânărul student la arhitectură Gerardo
Matos Rodriguez i-a prezentat lui Roberto Firpo, şefului orchestrei, compoziţia
sa şi acesta a decis prezinte publicului acest tangou. Piesa a avut un succes
moderat, iar apoi a fost uitată. După şapte ani, Gerardo, care locuia la Paris,
i-a prezentat piesa lui Francisco Canaro, un cunoscut şef de orchestră, care a
considerat că poate face din La Cumparsita un adevărat hit dacă îi adaugă şi un
text şi o redenumeşte Si Supieras, Dacă ai fi ştiut.
A
avut dreptate. Tangoul a cucerit imediat lumea, întregul Buenos Aires îl cânta
şi dansa, era prezent în toate show-urile, înregistrat şi difuzat. Erau anii
charlestonului, shimmy, one-step sau a boston-ului, dar toată lumea cerea şi
tangoul La Cumparsita. De la Paris s-a răspândit în toată lumea şi numele La
Cumparsita a devenit sinonim cu tangoul.
Tragicul erou al tangoului
Carlos Gardel, denumit şi Carlitos, Regele Tangoului sau Magicianul, cu vocea baritonală şi frazarea sa dramatică, întruchipează chiar spiritul tangoului şi a făcut din interpretările sale adevărate capodopere ale acestui gen muzical.
Carlos
GarGardel s-a lansat în 1917 cu tangoul Mi noche triste, şi a vândut rapid
peste 10 mii de copii ale întegistrării, tangoul intrepretat de el ajunsese un
hit în întreaga Americă Latină. Gardel a început să facă drumuri peste tot, în
Argentina, Uruguay, Chile, Brazil, Puerto Rico, Venezuela sau Colombia, dar şi
la Paris, New York, Barcelona sau Madrid. În 1928, în doar trei luni, a vândut
la Paris peste 70 de mii de discuri, iar popularitatea şi figura sa carismatică
l-au făcut cunoscut şi la Hollywood.
A
fost vedeta a mai mult de 20 de filme, între care şi Cuesta abajo, El tango en
Broadway sau El día que me quieras, alături alte mari staruri feminine ale
epocii.
Se
inspira şi aduna influenţe de peste tot şi împreună cu prietenul său, textierul
Alfredo Le Pera , au compus 183 de tangouri, ajunse celebre, şi au făcut mai
mult de 700 de înregistrari.
Gardel
a trait doar 45 de ani, se afla în plină glorie când un accident de avion, la
Medelin în Columbia, avea să-i curme viaţa, în 1935. Au murit împreună cu el şi
Alfredo Le Pera, ghitariştii Guillermo Desiderio Barbieri şi Ángel Domingo
Riverol, dar şi mai mulţi prieteni şi un grup de oameni de afaceri împreuno cu
care călătorea. A fost plâns milioane de argentinieni şi i s-au adus omagii la
New York City, Rio de Janeiro sau Montevideo.
Tangoul
- argentinian, milonga, de sala sau internaţional, finlandez, apoi numit nuevo
şi cel mai nou tangoul fusion - nu mai este dansul momentului, e întrecut în
popularitate de salsa sau de dansurile latino, şi totuşi în Buenos Aires sunt
încă mii de oameni care ies în fiecare seară la să danseze tango.
5 lucruri despre Tangou
Tangoul
este considerat astazi unul dintre cele mai senzuale dansuri si, tot odata,
unul dintre cele mai complicate, fiind foarte greu de practicat de cineva care
nu l-a studiat.
1)
Denumirea
Cuvantul
“tangou” poate insemna atat cantec cat si muzica de orchestra sau dans. Exista
posibilitatea ca acesta sa provina din familia de limbi nigero-congoleze din
zona africana subsahariana.
2)Origini
Desi
astazi este practicat si apreciat de oamei cu o anumita cultura si stare
materiala, la origini, tangoul este un dans care a aparut in cartierele sarace
din Argentina ca o nevoie a locuitorilor de a isi exersa tehnici de a cuceri
femeile, foarte putine in comparatie cu numarul barbatilor.
Era
perioada imediata dupa descoperirea Americilor si popularea teritoriului ce
astazi poarta numele de Argentina. Nu e gresit sa spunem, astfel, ca tangoul a
aparut in bordeluri. Barbatii exersau dansul intre ei pentru a nu se face de
ras in fata femeilor.
3)Obtinerea
faimei
Tangoul
a devenit foarte cunoscut in perioada in care Peron a venit la putere. Acesta
avea discursuri in care punea tangoul la rang de bun national.
4)Tagouri
celebre
Cele
mai cunoscute tangouri sunt: El Choclo, La Cumparsita, La Media Luz, Adios
Muchachos, Caminito si Adios Pampa Mia.
5)
Gardel
Carlos
Gardel este muzicianul care a consacrat tangoul, facandu-l, prin muzica sa, mai
misterios si mai provocator. Acesta s-a nascut in 1887 si a murit in 1935
intr-un accident de avion ce a avut loc in Columbia. A devenit cetatean
argentinian insa nu se stie exact unde s-a nascut – poate in Franta sau poate
in Columbia.
Ziua Internațională a Muntelui
Incepând
din 2003, Organizația Națiunilor Unite și statele sale membre sărbătoresc în
fiecare an, pe 11 decembrie, Ziua Internatională a Muntelui, având scopul de a sensibiliza, în special cu privire la
importanța munților pentru viață, pentru furnizarea de bunuri și servicii,
importanța lor ca sursă de apă, pentru bogăția diversității biologice, ca
destinații pentru odihnă și turism, precum și pentru importante domenii ale
diversității culturale.
Conceptul
de moștenire culturală, tradițională și spirituală este intrinsec legat de
mijloacele de trai ale oamenilor de la munte, unde, de multe ori stilul
tradițional determină modul în care oamenii viețuiesc. Multe zone montane
găzduiesc comunități indigene antice, care dețin și păstrează prețioase
cunoștințe, tradiții și limbi.
Unii
munți, precum: Olimp, Sinai, Machu Picchu, Athos ș.a., au o semnificație
spirituală pentru majoritatea religiilor. Populațiile montane și-au dezvoltat
sisteme remarcabile de utilizare a terenurilor bogate în biodiversitate și au
evoluat de-a lungul secolelor datorită coexistenței armonioase ale
comunităților cu mediul înconjurător.
Pentru
locuitorii zonelor montane, pământul, apa și pădurile nu sunt doar simple
resurse naturale. Calcând pe urmele strămoșilor lor, noile generații trebuie să
înțeleagă că bunăstarea lor, sentimentul de identitate și viitorul copiilor lor
depind de administrarea atentă a mediului. Cunoștințele și tehnicile
tradiționale ale acestora, sunt esențiale pentru gestionarea și îmbunătățirea
rezistenței ecosistemelor montane fragile.
De
asemenea, munții reprezintă zone turistice și culturale. De la destinații
pentru practicarea schiului și alpinismului la vizitarea bisericilor din stâncă
în Etiopia, munții oferă multiple posibilități de petrecere a timpului liber,
pentru o gamă largă de turiști. Gestionat într-un mod sustenabil, turismul
montan poate avea un rol important în promovarea și protejarea culturilor
tradiționale, precum și în stimularea protecției ecosistemelor, bunurilor și
serviciilor montane.
“#MunțiiContează” (pentru Apă, pentru Reducerea Riscului de Dezastre Naturale, pentru Turism, pentru Hrană, pentru Tineri, pentru Popoarele Indigene, pentru Biodiversitate), iată tema selectată de Organzația Națiunilor Unite pentru celebrarea Zilei Internaționale a Muntelui din anul 2018.
#MunțiiContează pentru Reducerea Riscului de Dezastre Naturale, deoarece variațiile climatice declanșează dezastrele. Avalanșe, nămoluri și alunecări de teren se scurg în aval, peste păduri, comunități și populații.
#MunțiiContează pentru Turism ca destinații ce atrag în jur de 15-20% din turismul global și fiind zone de o importantă diversitate culturală, cunoștiințe și patrimoniu. Deși turismul montan are potențialul de a favoriza dezvoltarea economică în regiuni îndepărtate și izolate, multe comunități montane nu reușesc să beneficieze și trăiesc în sărăcie.
#MunțiiContează pentru Hrană, deoarece aceștia sunt centre importante de biodiversitate agricolă și “casa” multora dintre produsele alimentare de pe masa noastră, cum ar fi orezul, cartofii, roșiile și orzul. Cu toate acestea, în zonele montane trăiesc unele dintre cele mai înfometate popoare din lume, cu o vulnerabilitate ridicată la deficitul de alimente și malnutritie, iar schimbarile climatice afectează din ce în ce mai mult agricultura montană.
#MunțiiContează pentru Tineri, deoarece în ciuda peisajelor frumoase, viața în munți poate fi foarte dificilă, în special pentru tinerii din mediul rural. Abandonarea satelor în care s-au născut, în căutarea unui loc de muncă în altă parte, a dus la îmbătrânirea polulației și la o creștere majoră a deficitului de forță de muncă. Migrația din munți duce la o creștere a abandonului agricol și degradarea terenurilor. La nivel comunitar, valorile culturale și tradițiile sunt în pericol de a fi pierdute.
#MunțiiContează pentru Popoarele Indigene,
deoarece multe zone montane găzduiesc comunități indigene antice care
posedă și mențin cunoștințe prețioase, tradiții și limbi străine. Popoarele
montane au dezvoltat sisteme remarcabile de utilizare a terenurilor și
au o multitudine de cunoștințe și strategii acumulate de-a lungul
generațiilor cu privire la modul de adaptare la variabilitatea climei.
Ziua Internațioanlă a Muntelui 2018 este o ocazie excelentă pentru a crea o mare mișcare socială care poate aduce problemele din zonele montane pe mesele politicienilor. Printr-o campanie globală, o strategie de social media și evenimente din întreaga lume, intenționăm să spunem lumii că neglijarea actuală a munților și populațiilor montane trebuie să se oprească. Prin urmare, cerem tuturor să folosească #MunțiiContează în toate comunicările lor specificând de ce munții contează pentru ei.
Pentru mai multe informații vă invităm să intrați pe website-ul oficial al Zilei Internaționale a Muntelui.
11 decembrie, ziua cea mai fertilă din an
Noi
cercetări ale specialiştilor britanici au arătat că ziua de 11 decembrie este
cea mai fertilă zi a anului. Cei care se străduiesc să conceapă un copil, e
bine să nu piardă această ocazie unică dintr-un an.
Cercetătorii
au mai spus că lunile de iarnă sunt mai fertile decât cele de vară, deoarece
calitatea spermei este mai bună în anotimpul rece.
În
general, luna decembrie este percepută ca fiind luna cea mai oportună pentru a
concepe un copil, dar ziua de 11 decembrie este una specială în acest scop, cu
cele mai multe şanse de reuşită, afirmă cercetătorii britanici citaţi de Daily
Mail.
Studiul
lor orientat după statisticile oficiale ale naşterilor arată că, cel puţin în
Marea Britanie, că data de 16 septembrie este cea mai populară zi de naştere.
Printr-un simplu calcul, teoria se confirmă. Astfel, dacă copilul a fost
conceput pe 11 decembrie, după o perioadă de gestaţie normală, de 40 de
săptămâni, copilul normal se naşte la 16 septembrie, explică specialiştii.
Cercetătorii
au mai spus că lunile de iarnă sunt mai fertile decât cele de vară, deoarece
calitatea spermei este mai bună în anotimpul rece. De asemenea, cuplurile fac
mai mult sex în luna decembrie, pentru că sunt mai relaxate şi este o lună
plină de sărbătoare.
Evenimente de-a lungul timpului…
- 361: Iulian Apostatul intră în Constantinopol ca împărat unic al Imperiului Roman.
Flavius
Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a domnit între anii 361 – 363 si a fost
ultimul împărat roman păgân.S-a născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius
Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare).
A
abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La
6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor
din Occident.
Trupele
din Occident l-au proclamat împărat in februarie 360 la Luteția (astăzi,
Paris). După moartea lui Constantin II, (la 3 noiembrie 361), Iulian este
recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la Constantinopol. Scurta lui
domnie stă sub semnul persecutiilor anticreștine și a încercărilor de reînviere
a vechilor culte păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. Adoptă edicte
anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul.
- 1781: S-a născut David Brewster, fizician scoţian, descoperitorul caleidoscopului; (d. 10.02.1868).
Ca
aplicație practică a cercetărilor sale, a inventat caleidoscopul și a
perfecționat stereoscopul.
În
1815 devine membru al Royal Society, an în care primește Medalia Copley. În
1818 i se decernează Medalia Rumford, iar în 1830 primește Royal Medal. În 1832
i se acordă titlul de cavaler. În anul 1849 îi succede lui Berzelius la conducerea
Institutului Francez.
Brewster
a adus contribuții importante și în domeniul mineralogiei.
- 1792: S-a născut compozitorul Joseph Mohr, autor al celebrului colind "Stille Nacht, heillige Nacht" (m. 5 decembrie 1848).
Noapte
de vis (germană: Stille Nacht, heilige Nacht, literal noapte tăcută, noapte
sfântă) este un cântec de Crăciun. Versurile originale au fost scrise în
germană de Joseph Mohr pe o melodie de Franz X. Gruber. Cântecul a fost tradus
în 130 de limbi (unele utilizate curent, altele dispărute sau inventate) și
circulă în peste 300 de variante.
Povestea
colindului "Noapte de vis" începe în oraşul austriac Salzburg. În
splendoarea acestui oraş baroc, trăia o femeie pe nume Anna Schoiber, ce se
ocupa cu ţesutul. Singură pe lume, Anna trăia modest şi nu se gândea că
vreodată va fi luată de soţie. Dar într-o zi s-a îndrăgostit de un soldat,
Franz Joseph Mohr, detaşat pentru o perioadă în Salzburg. În urma fulgerătoarei
lor poveşti de dragoste a apărut un copil, care s-a născut la 11 decembrie
1792. Bărbatul însă nu şi-a asumat responsabilitatea de tată şi a lăsat-o pe
Anna singură cu copilul. Mama i-a dat numele tatălui: Joseph Mohr.
Anna
s-a îngrijit ca băiatul să fie botezat, iar mai apoi să primească o educaţie
aleasă, sperând că va avea parte de un viitor bun. Preotul paroh l-a remarcat
pentru inteligenţa şi vocea pe care o avea. S-a ocupat ca Joseph să urmeze
cursurile faimoasei şcoli a mănăstirii din Kremsmunster. Aici, tânărul Joseph
s-a afirmat ca un elev strălucit. Mai apoi şi-a conştientizat vocaţia la
preoţie şi a intrat în seminar la vârsta de 16 ani. După absolvirea cursurilor,
la 21 august 1815, a fost hirotonit preot, fiind trimis vicar la parohia Sf.
Nicolae din Oberndorf, la aproape 10 mile nord-vest de Salzburg, pe râul
Salzach. Parohia era foarte modestă, iar preotul foarte sever.
Aici
pr. Mohr s-a împrietenit cu Franz Gruber. Acesta, în tinereţe, a refuzat să
urmeze cariera tatălui său, şi s-a apropiat de muzică. A urmat o şcoală în care
şi-a perfecţionat talentul, stăpânind foarte bine chitara şi orga. După şcoală
s-a stabilit în Oberndorf, unde şi-a întemeiat o familie şi a avut 12 copii.
Împreună, Mohr şi Gruber sunt "părinţii" celebrului colind
"Stille Nacht! Heilige Nacht!" După atâţia ani, adevărul este greu de
desluşit din legendă, dar se ştie că povestea colindului a început la 23
decembrie 1818, când Mohr a fost în vizită la o mamă ce tocmai născuse.
Întorcându-se spre parohie, s-a oprit pe malul râului şi a meditat la primul
Crăciun, scriind un poem în care a încercat să prindă esenţa misterului
inefabil al întrupării şi naşterii Domnului.
Ajuns
în parohie, pr. Mohr a aflat că orga se stricase, şoarecii rozând sistemul de
ventilaţie. Cum Crăciunul bătea la uşă, şi nu mai era timp pentru a repara
orga, pr. Mohr se temea că va urma un Crăciun tăcut. El a mers atunci la
prietenul său, Gruber, pe care l-a rugat să compună la chitară o melodie pentru
poemul tocmai scris. Unii spun că orga nu s-ar fi stricat de fapt, doar că Mohr
şi Gruber doreau să introducă chitara ca instrument în biserică. Oricare ar fi
adevărul, este însă cert că la 24 decembrie 1818, în bisericuţa din Oberndorf,
s-a auzit pentru prima oară colindul cu versurile scrise de pr. Mohr şi cu
melodia compusă de Gruber.
Un
colind care a atins şi atinge milioane de inimi pe parcursul celor 200 de ani
de când este cântat, tocmai pentru că este simplu, delicat, cu o melodie care
aduce o stare de linişte, meditaţie şi chiar reverenţă. Totul a pornit de la
doi oameni simpli, dar ale căror inimi au rezonat cu divinul.
Cântecul
ar fi rămas acolo dacă nu era constructorul de orgi, Karl Mauracher, care în
1819 a mers să repare orga din Arnsdorf. El, fie a găsit pe orgă partitura
colindului, fie i-a fost dăruită de Gruber, nu se ştie, dar a dus-o în Zillertal,
unde a împărtăşit-o cu două familii locale de cântăreţi populari ce călătoreau
mult, familiile Rainers şi Strassers. Astfel, „Stille Nacht” a început să facă
parte din repertoriul lor. Trei ani mai târziu, au cântat-o în faţa Împăratului
Franz I al Austriei şi a aliatului său, Ţarul Alexandru I al Rusiei. Familia
Rainer, care a cântat colindul, a fost invitată în Rusia pentru o serie de
concerte. În 1834, familia Strasser a cântat Stille Nacht şi pentru regele
Frederick William al IV-lea al Prusiei. El a fost atât de mişcat de ceea ce
familia Strasser numea ,,Cântecul cerului”, încât a poruncit ca acesta să fie
cântat de corul catedralei din capitală în fiecare Ajun de Crăciun. Colindul
s-a răspândit curând în Europa, iar în 1839, Raniers a dus cântecul şi în
America. De atunci, el a fost tradus în peste 300 de limbi şi dialecte.
Pr.
Mohr a activat mai apoi şi în alte parohii. La 4 decembrie 1848 a murit, la fel
de sărac precum intrase în această lume. A rămas însă pentru totdeauna în
istorie. Colindul său a cucerit rapid inimile austriecilor. Regele Frederick
Wilhelm al IV-lea, auzindu-l, a dat ordin să fie cântat în tot Imperiul Prusac,
de Crăciun. Astăzi, colindul scris de Mohr şi Gruber este tradus în sute de
limbi, şi ne încântă auzul şi inima în fiecare sfârşit de an.
- 1803: S-a născut Hector Louis Berlioz, compozitor, dirijor şi teoretician muzical (simfonia "Romeo şi Julieta", "Simfonia fantastică") (m. 8 martie 1869)
A
avut o contribuție importantă în conturarea romantismului francez. Contribuția
lui constă în promovarea unei noi estetici muzicale, care presupune existența
unor mijloace expresive. Dezvoltarea orchestrei simfonice vine în întâmpinarea
gustului pentru grandios al lui Berlioz, relevat prin 4 tipuri procedurale:
forța sonoră, exploatarea efectelor timbrale, divizarea partidei instrumentale
și mărirea numărului de instrumente (împreună cu preocuparea pentru
stereofonie).
Hector
Berlioz a fost și autorul „Tratatului de instrumentație”, care prezintă
preocuparea romanticilor pentru timbrul instrumentelor, ca mijloc de exprimare
nuanțată a sensibilităților. Berlioz inaugurează seria dirijorilor cu baghetă
din secolul XIX.
Din
punct de vedere compozițional, el creează lucrări instrumentale cu un program
declarat și explicat, sau numai direcționat de titluri, cu genuri noi, care
evoluează dinspre simfonie către operă.
- 1810: S-a născut Alfred de Musset, poet, prozator şi dramaturg (ciclul poemelor lirice "Nopţile" şi "Amintiri" (m. 2 mai 1857)
A
fost unul din primii reprezentanți ai romantismului în această țară.
A
frecventat cenaclul lui Victor Hugo.
Scrierile
sale au ca temă predilectă meditația asupra condiției creației artistice și
aversiunea față de mediocritatea burgheziei. În special în poezie, a ilustrat
predispoziții sufletești contradictorii, capriciile sentimentului erotic în
aspirația spre fericire, înclinația romantică a răului veacului (mal du siècle)
și dialogul dintre poet și muze.
A
rămas cunoscut și pentru relațiile sale afective cu scriitoarele George Sand și
Louise Colet. Romanului său autobiografic „Confesiunea unui copil al secolului”
(„La Confession d'un enfant du siècle”), George Sand îi replică prin romanului
epistolar „Ea și el” („Elle et Lui”). O jumătate de an mai târziu, Paul de
Musset simte nevoia să îi ia apărarea fratelui vizat nu altfel decât prin
romanul „El și ea” („Lui et Elle”). Ecourile acestor relații de famile ajunse
publice vor fi sintetizate de Louise Colet prin romanul „Ei” („Lui”).
Cititorului
În
cartea asta, fără-ndemânare,
Am
pus întreaga tinereţe-a mea.
Mărturisesc,
acum când ea apare,
Că
multe-aş fi putut să schimb în ea.
Dar,
cum şi firea noastră-i schimbătoare,
De
ce să fac trecutu-altminterea?
Te
du, deci, biată pasăre, în zare
Şi
Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.
O
cititorule, oricine-ai fi,
Citeşte
cât mai mult mă poţi citi;
La
urmă vine-osânda, pare-mi-se.
Întâiul
vers copilu-l migăli;
Pe
cel de-al doilea, băieţandrul; şi
Bărbatul,
doar pe el din urmă-l scrise.
- 1816: Indiana a devenit cel de–al 19–lea stat al Statelor Unite.
Indiana,
însemnând "Pământul Indienilor," (în sensul atribuit azi cuvântului
„amerindian”, locuitor nativ al Americii de Nord) este unul din cele 50 de
state ale Statelor Unite ale Americii situat în regiunea Marilor Lacuri.
Indiana este cel de-al 15-lea stat ca mărime a populației, cu aproximativ 6,1
milioane, și al 38-lea stat ca mărime a suprafeței. Majoritatea populației statului
locuiește în zone dens populate, așa cum ar fi zonele metropolitane
Indianapolis, Fort Wayne, Evansville și Northwest Indiana. Indiana s-a alăturat
Uniunii ca cel de-al 19-lea stat al său la 11 decembrie 1816.
- 1843: S-a născut Robert Koch, bacteriolog şi imunolog german, laureat cu premiul Nobel pentru medicină.
Fiu
al unui inginer minier, Koch şi-a surprins părinţii încă din copilărie cu
inteligenţa sa pentru că la cinci ani ştia să citească. Faima a dobândit-o abia
în 1882, cand a identificat bacilul tuberculozei, care îi poartă numele. La un
an după importanta descoperire, a mai făcut una, găsind vibrionul holerei ca
urmare a studiilor întreprinse în Egipt şi India. În 1891, a devenit director
al Institutului de Boli Infecţioase din Berlin, continuându-şi cercetările
asupra bacilului tuberculozei, în încercarea de a găsi un tratament.Savantul
german a fost recompensat cu premii şi medalii, iar în 1905, a primit Nobelul.
Koch
a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecțioase și a descoperit
microorganismele care cauzează antraxul (1876), infectarea rănilor (1878),
tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) și alte boli. A fost
profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 și șef al
Institutului de Boli Infecțioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în
1904. În cursul cercetărilor sale bacteriologice pentru guvernul german și
pentru cel englez, a călătorit în Africa de Sud, India, Egipt și în alte țări.
Cu această ocazie, el a făcut studii valoroase cu privire la boala somnului,
malarie, ciuma bubonică, lepra și alte boli. Pentru contribuțiile lui la
studiul infecției tuberculoase, Koch a primit în 1905 Premiul Nobel pentru
Fiziologie/Medicină.
- 1861: A fost emisă Proclamaţia de la Iaşi a domnitorului Alexandru Ioan I Cuza către naţiune, ce a adus oficial la cunoştinţă că: Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată.
Proclamaţia
de la Iaşi a domnitorului Alexandru Ioan I Cuza către naţiune, din 11 decembrie
1861, aduce oficial la cunoştinţă că:
„Unirea este îndeplinită.
Naţionalitatea Română este întemeiată.
Acest fapt măreţ, dorit la generaţiunile trecute,
aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de
Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor.
Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu
noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus
Naţiunea către un falnic viitor.
În zilele de 5 şi 24 Ianuarie aţi depus toată a
voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un
singur Domn.
Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.
Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.
Să trăiască România!”
Iaşi,
la 11 decembrie 1861.
Alexandru
Ioan I
- 1861: Se desfiinţează taxele de export pentru produsele Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei.
Criza
economica era puternica: granele se vindeau greu, intre altele si din cauza
taxei de export; importul intrecuse in 1858 exportul; lipsa de numerar era
acuta, iar creditul se redusese considerabil. S-a incercat un imprumut in
stainatate, care nu a putut fi realizat atunci si se va obtine abia in 1864.
- 1882: S-a născut Max Born, fizician german, Premiul Nobel pentru Fizică pe anul 1954; a adus contribuții în mecanica cuantică (d. 1970)
El
a adus contribuții și în fizica solidului și în optică și supravegheat
activitatea unui număr remarcabil de fizicieni din deceniile anilor 1920 și
1930. Born a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1954 pentru „cercetarea
fundamentală în mecanica cuantică, în special în interpretarea statistică a
funcției de undă”.
Born
a formulat un model cantitativ despre interacția ion-solvent și solvatare. De
asemenea, ca rezultat al unui dialog cu Fritz Haber, a formulat ciclul
termochimic Haber – Born.
În
ianuarie 1933, Partidul Nazist a venit la putere în Germania. În luna mai, Born
a fost unul dintre cei șase profesori evrei la Göttingen care au fost
suspendați cu plată; Franck demisionase deja. În cei doisprezece ani, ei
construiseră la Göttingen unul dintre cele mai importante centre de fizică din
lume.[60] Born a început să-și caute un nou loc de muncă, i-a scris lui Maria
Göppert-Mayer de la Universitatea Johns Hopkins și lui Rudi Ladenburg de la
Universitatea Princeton. Ofertele au început curând să vină în valuri, iar el a
acceptat una de la St John's College. La Cambridge, el a scris o carte de
popularizare a științei, Univers Agitat, și un manual, Fizica Atomică, care în
curând a devenit lectură standard la universitate, fiind republicat în șapte
ediții. Familia lui s-a obișnuit cu viața în Anglia, fiicele lui Irene și
Gritli logodindu-se cu galezul Brinley (Bryn) Newton-John (părinții Oliviei
Newton-John; Born este bunicul Oliviei, iar Irene este mama ei) și, respectiv,
cu englezul Maurice Pryce.
Charles
Galton Darwin l-a rugat pe Born să devină succesorul său ca profesor Tait de
filosofie naturală la Universitatea din Edinburgh, ofertă pe care Born a
acceptat-o imediat, preluând postul în octombrie 1936.
La
Edinburgh, Born a promovat predarea fizicii matematice.
Born
a devenit un membru al Societății Regale din Edinburgh în 1937, și al
Societății Regale din Londra, în martie 1939. De-a lungul lui 1939, a scos din
țară pe cât mai mulți din prietenii și rudele sale din Germania, inclusiv pe
sora lui, Käthe, pe socrii Kurt și Marga, și pe fiicele prietenului său
Heinrich Rausch von Traubenberg. Hedi a condus un birou prin care găsea locuri
de muncă pentru tinerele evreice. Born a primit certificatul de naturalizare ca
cetățean britanic la 31 august 1939, cu o zi înainte ca al Doilea Război
Mondial să izbucnească în Europa.
Born
a rămas la Edinburgh până la vârsta de pensionare de 70 de ani, în 1952. S-a
retras în Bad Pyrmont, în Germania de Vest, în 1954. În octombrie, el a primit
vestea că a fost distins cu Premiul Nobel. Colegii săi fizicieni nu încetaseră
niciodată să-l nominalizeze. Franck și Fermi îl nominalizaseră în 1947 și 1948
pentru munca sa în domeniul structurilor cristaline, și de-a lungul anilor, a
mai fost nominalizat pentru activitatea din domenul stării solide, mecanicii
cuantice și altor subiecte. În 1954, a primit premiul pentru „cercetarea
fundamentală în mecanica cuantică, în special în interpretarea statistică a
funcției de undă” — ceva la care el lucrase singur. În prelegerea Nobel, el a
reflectat asupra implicațiilor filosofice ale operei sale:
„Cred că idei ca certitudine absolută, precizie
absolută, adevăr final etc. sunt plăsmuiri ale imaginației care nu ar trebui să
mai fie admisibile în niciun domeniu al științei. Pe de altă parte, orice afirmare
a probabilității este fie corectă, fie greșită din punctul de vedere al teoriei
pe care se bazează. Această slăbire a gândirii (Lockerung des Denkens) îmi pare
a fi cea mai mare binecuvântare pe care ne-a dat-o știința modernă. Căci
credința într-un singur adevăr și în detinerea lui este cauza tuturor relelor
din lume. ”
La
pensie, și-a continuat activitatea științifică, și a produs noi ediții ale
cărților sale. A murit la vârsta de 87 de ani într-un spital din Göttingen pe 5
ianuarie 1970,și este înmormântat acolo, în Stadtfriedhof, în același cimitir
cu Walther Nernst, Wilhelm Weber, Max von Laue, Otto Hahn, Max Planck, David
Hilbert. I-a supraviețuit soția Edy, care a murit în 1972, și copiii Irene,
Gritli și Gustav. Printre strănepoții lui se mai numără compozitorul Brett
Goldsmith, cântareața Tottie Goldsmith(d) și pilotul de curse Emerson
Newton-John.
În
timpul vieții lui, Born a scris mai multe cărți tehnice și semi-populare.
Volumele sale pe teme cum ar fi fizica atomică și optica au fost foarte bine
primite. Acestea sunt considerate clasice în domeniile lor, și încă se
tipăresc.
- 1882: The Bijou Theatre din Boston, Massachusetts (SUA), devenea primul teatru din lume iluminat cu ajutorul luminii electrice
Teatrul
Bijou (1882-1943) din Boston , Massachusetts , a ocupat etajul al doilea de pe Washington
Street, nr. 545. Arhitectul George Wetherell a proiectat spatiul, descris de un
referent contemporan ca "plin de grație." In jurul anilor 1900, a prezentat o
"scara de sticlă grele sub care curge o cascadă iluminată." Teatrul Bijou
a fost închis 31 decembrie 1943, iar clădirea a fost demolată în anul 1951.
Fațada clădirii încă mai există și este un punct de reper în Boston.
Noul
teatru a fost deschis la 18 decembrie 1882.
Bijou
era un teatru distinct pentru mai multe motive. Bijou a fost primul teatru din
Statele Unite iluminat cu ajutorul energiei electrică principial, sistem pe
care Thomas Edison personal l-a instalat și supravegheat. De asemenea , a fost unic pentru faptul că nu
a avut o ieșire tradițional spre exterior. Din moment ce era la etajul al
doilea, ieșirile au dus la holurile celor două teatre din jur, Keith Teatrul BF
(mai târziu Normandie și Laffmovie) și mai nou Keith Memorial (mai târziu
cunoscut sub numele de Savoy și este acum Boston Opera House ) . Dupa tragicul eveniment
din anul 1942, Cocoanut Grove, soldat
cu 492 decese, oficialitățile din Boston au aplicat legi drastice contra
incendiilor, iar din moment ce Bijou
nu avea ieșiri adecvate, a fost forțat să se închidă.
- 1890: În Toulouse, Franța s-a nascut Carlos Gardel - cântăreț și compozitor de tango.
Carlos
Gardel pe numele său Charles Romuald Gardés a fost un cântăreț și compozitor de
tango. Cunoscut și sub numele de El Zorzal Criollo ("Sturzul Creol"),
Carlos Gardel reprezintă o figură legendară a Argentinei. Cariera
carismaticului cântăreț de origine franceză coincide cu dezvoltarea intrinsecă a
unui adevărat icon cultural al Argentinei, tangoul - muzica, dansul și cântecul
suburbiilor Buenos Aires-ului. Mama sa, Berthe Gardes (1865-1943), a părăsit
Europa și a emigrat în Argentina, luându-l și pe Carlos în vârstă de doar 27 de
luni.
A
început să cânte devreme, de la vârsta de 15 ani. Nu a cântat tango, ci cântece
folclorice lente, acompaniindu-se la chitară. În 1911 îl cunoaște pe cântărețul
uruguaian José Razzano. Împreună, formează un duo cu care cântă în continuare
cântece folclorice, atât în Buenos Aires, cât și în Rosario, Argentina până în
1917 când, o dată cu “Mi noche triste” a lui Pascual Contursi, dau naștere
tangoului liric, înlocuind versurile satirice și fără perdea, cu altele
nostalgice, triste sau melodramatice. Acest moment reprezintă și începutul
triumfului carierei de cântăreț de tango a lui Carlos Gardel, înregistrarea cu
"Mi noche triste" vânzându-se în 100.000 de exemplare.
Din
1927, după turneul din Spania, începe cariera sa de artist internațional.
Filmele și înregistrările sunt admirate de toată lumea hispanică, cucerind
milioane de inimi. Acest a fost începutul. Începutul unei legende!
Cariera
lui Carlos Gardel a fost în mod tragic curmată la 24 iunie 1935 într-un
accident de avion petrecut la Medellin, Columbia. În februarie 1936 trupul
neînsuflețit al compozitorului ajunge la Buenos Aires și este condus de o
mulțime impresionantă până la cimitirul La Chacarita, unde este înmormântat în
acordurile tangoului Silencio.
Pe
parcursul scurtei sale vieți, Gardel a compus 183 de tangouri și a înregistrat
772 de lucrări, din care 514 tangouri. Uriașa popularitate de care s-a bucurat
ca interpret s-a datorat și filmelor realizate: 12 lung-metraje și 50 de
scurt-metraje (din acestea din urmă supraviețuind doar 10). Datorită acestor scurt-metraje
însă, Carlos Gardel (Carlitos) poate fi considerat creatorul video-clip-ului.
Cariera
lui Carlos Gardel a fost în mod tragic curmată la 24 iunie 1935 într-un
accident de avion petrecut la Medellin, Columbia.
Naghib
Mahfuz a fost un romancier egiptean,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 și autor al
"Trilogiei din Cairo".
În
opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz s-a străduit, pornind de la
preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identități egiptene.
După cel de-al doilea Război Mondial și după căderea monarhiei în Egipt
speranța într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic și nemulțumirea
față de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre
subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în
romanul "Străduța Midaq" din 1947. "Trilogia din Cairo",
ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face
cunoscut în întreaga lume arabă.
"Băieții
din cartierul nostru" (1959), una din operele sale celebre, a fost
interzisă în Egipt sub acuzația de blasfemie. Romanul este o parabolă a
istoriei universale și are ca subiect viețile lui Adam, Moise, Iisus și
Muhammad, problematizând în același timp relația dintre credință și cunoașterea
științifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul
egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru
romanul său, deoarece o asemenea poziție tranșantă l-ar fi descurajat pe
Rushdie să publice romanul "Versetele satanice". Probabil în urma
acestor declarații ale șeicului Omar, care azi este condamnat la închisoare pe
viață în S.U.A., islamiștii au comis în 1994 un atentat împotriva
romancierului, care avea pe atunci 82 de ani. Mahfuz a supraviețuit, grav rănit
la gât și nemairevenindu-și niciodată pe deplin; mâna dreaptă i-a rămas
paralizată. Romanul "Băieții din cartierul nostru" (tradus în limba
română sub titlul "Băieții de pe strada noastră") a fost publicat în
Egipt abia în 2006.
Alte
cărți ale autorului au fost mult timp interzise în țările arabe, în urma
angajamentului său în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de
președintele Anwar Sadat la Camp David. Doar odată cu acordarea Premiului Nobel
pentru Literatură, în 1988, Mahfuz a fost publicat și în Orientul Mijlociu, el
fiind deocamdată singurul scriitor de limbă arabă onorat cu acest premiu.
Mahfuz
a devenit criptic începând cu deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, având
numai astfel posibilitatea să-și exprime atitudinea critică față de intoleranța
religioasă și corupția pe care le descoperise în societatea egipteană, rămânând
totuși un reprezentat al politicii culturale oficiale. În anii ´70, opera i-a
fost îmbogățită de elemente preluate din literatura suprarealistă și absurdă.
După atentatul din 1994, vocea literară a lui Mahfuz a amuțit.
În
iulie 2006 starea sănătății i s-a agravat în urma unei căderi. A murit în ziua
de 30 august 2006, în timpul tratamentului leziunilor sale într-un spital din
Cairo, din cauza unui atac de cord. Pe data de 31 august 2006 a fost
înmormântat la moscheea Al Rashdan din Nasr City, un cartier al orașului Cairo,
cu onoruri militare.
- 1918: S-a născut Aleksandr I. Soljenițîn, scriitor, dramaturg, istoric rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970 ("Arhipelagul Gulag", "Pavilionul canceroşilor") ( (d. 2008)
Alexandr
Isaievici Soljenițîn a fost un romancier rus, activist și dizident
anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor și a
lagărelor de muncă forțată din Uniunea Sovietică. Deși, de cele mai multe ori,
scrierile sale erau interzise, a reușit să publice o serie de cărți, dintre
care cele mai cunoscute sunt: "Arhipelagul Gulag", "O zi din
viața lui Ivan Denisovici" sau "Pavilionul canceroșilor".
"Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale
literaturii rusești", Soljenițîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură
în 1970. A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia
în 1994, după prăbușirea regimului comunist.
„Atunci
când priveşti peste umărul lui Soljeniţîn, pentru a-l surprinde scriind,
pătrunzi de fapt în intimitatea secolului XX.“
Viaţa
în lagăre a fost descrisă fidel de către laurearul premiului Nobel pentru
literatură, Aleksandr Soljeniţîn, deţinut aici timp de opt ani. În două dintre
operele sale O zi din viaţa lui Ivan
Denisovici şi Arhipelagul Gulag,
Soljeniţîn a scos la iveală condiţiile inumane în care nefericiţii deţinuţi
trăiau şi munceau. Prizonierii lagarului erau condamnaţi la muncă silnică timp
de 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, deseori fără destulă hrană sau măsuri de
protecţie. În anii 70, spre exemplu, prizonierii au fost folosiţi în minele de
uraniu, unde lucrau fără o îmbrăcăminte de protecţie adecvată. Mii au murit,
iar şi mai mulţi au suferit afecţiuni grave. În plus, deţinuţii erau umiliti şi
chiar torturaţi.
Asemenea
locuri de deportate pentru deţinuţii politici au existat în Rusia şi sub
regimul ţarist, însă, sub regimul opresiv stalinist, reţeaua s-a mărit
considerabil, circa zece milioane de oameni dispărând fără urmă în lagăre.
Relatând
în Arhipelagul Gulag despre ceea ce
el numea „40 de ani de terorism exercitat de statul sovietic”, Soljeniţîn s-a
bazat pe amintirile martorilor, dedicându-şi opera „tuturor celor care nu au
trăit-o pentru a o povesti“.
În
1994, se întoarce în Rusia cu soția sa, Natalia, care între timp, devenise
cetățean al Statelor Unite. Fiii lor au rămas în continuare în SUA (mai târziu,
fiul cel mare, Yermolai, s-a întors în Rusia). De atunci și până la moartea sa,
Soljenițîn a trăit cu soția într-o casă de țară (dacea) în Troițe-Likovo, în
vestul Moscovei. Adept al culturii tradiționale ruse, el și-a exprimat
deziluzia în ceea ce privește Rusia post-sovietică și a militat pentru
restaurarea monarhiei. După reîntoarcerea în țară, a publicat, printre multe
alte scrieri, opt nuvele, o serie de poeme și o memorie literară despre anii
petrecuți în vest.
S-a
stins din viață la 3 august 2008, în urma unei insuficiențe cardiace severe, la
vârsta de 89 de ani. Serviciul funerar s-a ținut la mănăstirea Donskoi,
Moscova, la 6 august 2008. Liderii politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un
ultim omagiu în urma morții sale.
- 1918: Regele Ferdinand I (1914-1927) emitea Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei.
Potrivit
decretului serviciile publice rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, în
administraţia Guvernului central de la Bucureşti trecând afacerile străine,
armata, căile ferate, poşta, telegraful, telefoanele, circulaţia financiară,
vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului (Transilvania
urma să fie reprezentată, în Guvernul central, de miniştri fără portofoliu).
Marea Adunare Naţională, din 18.XI/1.XII.1918, a românilor din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la
Alba Iulia, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de
dânşii cu România” (11/24)
- 1936: Edward al VIII–lea, regele Marii Britanii din 20 iauarie 1936, isi anunță printr–un comunicat radiofonic abdicarea în favoarea fratelui său și opțiunea sa pentru o viață normala alături de femeia pe care o iubește, americana Wallis Simpson.
În
seara zilei de 11 decembrie 1936, Edward, acum cu titlul de prinț, a transmis
națiunii și imperiului prin intermediul unei transmisii radio, decizia sa de
abdicare și explicațiile sale: ” Mi s-a părut imposibil să accept această
imensă responsabilitate și să accept îndatoririle mele de rege, fără ajutorul
femeii pe care o iubesc.”
- 1946: Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis înființarea UNICEF cu scopul inițial de a oferi ajutoare de hrană și asistență medicală copiilor din țările devastate de al Doilea Război Mondial.
Fondul
Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a fost
creat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1946. În 1953, numele
său a fost prescurtat în Fondul pentru Copii al Națiunilor Unite, dar este mai
cunoscut sub acronomimul său popular UNICEF. Cu sediul în New York, UNICEF
oferă asistență umanitară și pentru dezvoltare copiiilor și mamelor lor în
țările în curs de dezvoltare. Agenție fondată prin voluntariat, UNICEF
supraviețuiește prin fonduri guvernamentale și donații private. UNICEF a primit
în 1965 Premiul Nobel pentru Pace; Se concentrează în principal pe cinci
priorități de bază: Educația fetelor, Plus de imunizare, Protecția copilului,
HIV/SIDA, și Copilărie pentru copii. Alte priorități includ supraviețuirea
copiilor, copilul și familia și sporturi pentru dezvoltare.
Îmbunătățirea
naturii acestor priorități se face printr-o gamă de 14 metode, începând cu intervenții
directe și legale, educație și până la colectare de date prin cercetări și
recensăminte.
- 1955: Lua fiinţă prima companie farmaceutică din România şi din sud-estul Europei care producea penicilina descoperită de Alexander Fleming.
La
acea dată compania purta numele de Fabrica Chimică nr. 2 Iaşi. În prezent
Compania Antibiotice Iaşi este singura unitate românească de stat din domeniul
producţiei de medicamente
- 1958: A fost arestat sub acuzația de “uneltire contra orânduirii sociale” filozoful Constantin Noica, condamnat la 25 de ani de muncă silnică, la 1 martie 1960.
În
perioada 1949-1958 a avut domiciliu obligatoriu la Campulung Muscel. În 1958
este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu
confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la
seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la
proces numele de ” grupul Noica”.
A
executat la inchisoarea Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind
eliberat în august 1964.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!