3 Decembrie

Este a 337-a zi a anului. 
Au mai rămas 28 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 34 m și apune la 16 h 37 m. 
Lună Plină la 17 h 47 m.  

Citatul zilei

„Ştiţi ce înseamnă un bun ministru? Nu să fii bun funcţionar, ci să ai vocaţie de stăpân. Când un ministru e funcţionar, se încurcă în hârtii. Iar ca prim-ministru, trebuie să porţi în geantă imaginea ideală a României, spre care să te mişti asimptotic.” (Petre Ţuţea, filosoful român, n. 06.10.1902 – d. 3.12.1991)

Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi

Ȋn fiecare an, la 3 decembrie este marcată Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi (International Day of People with Disability). Data a fost stabilită ȋn 1992, de Adunarea Generală a ONU, pentru a motive populaţia să ȋnţeleagă efectele dizabilităţilor şi pentru a combate discrimiarea. ONU doreşte ca ȋntreaga lumesă devină mai responzabilă ȋn ceea ce priveşte integrarea persoanelor cu dizabilităţi.

Marcarea zilei are ca obiectiv promovarea unei mai bune înțelegeri în ceea ce privește problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și susținerea demnității, a drepturilor și a bunăstării acestora. Este, totodată, o ocazie pentru o schimbare de atitudine față de aceste persoane, prin eliminarea barierelor în ceea ce privește implicarea lor în diverse sfere de activitate. 

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, peste un miliard de oameni, adică 15% din populația lumii trăiesc cu anumite forme de dizabilitate, 80% dintre aceștia provenind din țările în curs de dezvoltare, iar 50% neavând acces la sistemul de îngrijire medicală. O statistică îngrijorătoare este și aceea care arată că mai mult de 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt copii, iar probabilitatea ca aceștia să se confrunte cu violența este de patru ori mai mare decât în rândul copiilor fără probleme. 

Această zi a fost proclamată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, în 1992, prin rezoluția 47/3, pentru a marca încheierea Deceniului Națiunilor Unite dedicat persoanelor cu dizabilități (1983-1992).

Bazându-se pe multe decenii de activitate a ONU în domeniul dizabilităților, Convenția privind drepturile persoanelor cu handicap, adoptată în 2006, și semnată de 153 de țări, promovează drepturile și bunăstarea persoanelor cu dizabilități în vederea implementării Agendei pentru dezvoltare durabilă din anul 2030 și a altor cadre internaționale de dezvoltare, cum ar fi Cadrul de la Sendai pentru reducerea riscului de dezastre, Carta privind incluziunea persoanelor cu handicap în acțiunile umanitare, Noua Agendă Urbana și Agenda de acțiune de la Addis Abeba privind finanțarea pentru dezvoltare.

Potrivit site-ului ONU, Agenda 2030 se angajează să "nu lase pe nimeni în urmă". "Persoanele cu dizabilități, atât în calitate de beneficiari, cât și ca agenți ai schimbării, pot accelera procesul de dezvoltare incluzivă și durabilă și pot promova o societate rezistentă pentru toți, inclusiv în contextul reducerii riscului de dezastre și a acțiunii umanitare și al dezvoltării urbane. Guvernele, persoanele cu dizabilități și organizațiile reprezentative, instituțiile academice și sectorul privat trebuie să funcționeze ca o 'echipă' pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (SDG)", se notează pe www.un.org/en/events/disabilitiesday.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1368: S-a născut regele Charles al VI-lea al Franţei; (d. 21.10.1422).

Cunoscut și ca Charles le Fou („Carol cel Nebun”), regele avea probleme psihice serioase. Se pare că suferea de schizofrenie paranoida paranoidă. Una din cauze ar putea fi de natură genetică: mama sa, Jeanne de Bourbon, avusese, în 1373, timp de mai multe luni, un acces de nebunie.

Printre bizareriile sale de comportament se poate menționa faptul că avea iluzia că este din sticla motiv pentru care hainele sale aveau cusute bare metalice pentru a-l proteja în cazul unei eventuale căderi.

Crizele lui de nebunie au început în 1392 și au dus la certuri în familia regală franceză, lucru exploatat de puterile vecine Anglia și Burgundia. Până la sfârșitul domniei sale o mare parte din Franța, a fost sub ocupație străină.

• 1596: S-a născut Niccolo Amati, cel mai cunoscut membru al celebrei familii de lutieri Amati din Cremona; 

A fost maestrul lui Antonio Stradivari şi al lui Giuseppe Guarneri.

Nicolò Amati a fost fiul lui Girolamo Amati și a fost cel mai eminent membru al familiei. A îmbunătățit modelul implementat de înaintașii săi și a confecționat instrumente care puteau să producă un ton mai puternic. Modelele sale erau neobișnuit de mici dar a realizat un model mai mare cunoscut azi sub numele de "Grand Amati" care a devenit una dintre cele mai râvnite viori.

Dintre ucenicii săi cei mai cunoscuți sunt Antonio Stradivari și Andrea Guarneri, primul membru al familiei Guarneri de lutieri. Există multe controverse cu privire la ucenicia lui Antonio Stradivari. Deși prima vioară cunoscută a lui Stradivari menționează că a fost ucenicul lui Amati, această ipoteză este intens dezbătută.

A construit mai mult de 1 000 de instrumente din care au rămas circa 650; (m. 12 aprilie 1684).

• 1857: S-a născut   Joseph Conrad, (Józef Teodor Konrad Korzeniowski), scriitor britanic de origine poloneză, maestru al prozei scurte („Taifun”)  (“Condamnatul din insule”, “Lordul Jim”, “Agentul secret”, “Nostromo”); (m. 3 august 1924).

Joseph Conrad , pe numele lui real Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a fost fiul Evelinei Korzeniowski și al lui Apollo Nalecz Korzeniowski (traducător,scriitor și patriot polon antițarist). Părinții săi au fost surghiuniți, împreună cu fiul lor de patru ani, în regiunea Vologda, unde au trăit în condiții precare. Amândoi s-au îmbolnăvit de tuberculoză și au murit, așa că micul Józef a rămas în custodia unchiului său dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski.Acesta n-a fost tocmai încântat să afle că puștiul, care primise atâtea lecții particulare (de la latină la limbi străine, geografie și matematică) visa să facă înconjurul lumii pe mare; dar decât să fie recrutat de armata rusă, l-a lăsat să plece la Marsilia. În următorii cincisprezece ani, Conrad a fost pe mare și prin porturi, făcând și contrabandă, și datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia. A scăpat, dar a fost obligat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. Și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez, și tot atunci și-a schimbat și numele.

• 1891: S-a născut  marele sculptor român Oscar Han ; (d. 14 februarie 1976) .

Tatăl său era de origine germană, iar mama româncă din Vrancea. Oscar Han a studiat la Academia de Arte Frumoase din București, în atelierul lui Dimitrie Paciurea si   (sculptura) și cu Frederic Storck.

În 1911, Oscar Han s-a făcut remarcat cu lucrarea „Cap de fetiță”.

A fost membru al „Grupului celor patru„, din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza,Stefan Dumitrescu si Francisc Sirato. În anul 1917 a făcut parte dintre cei 30 de artiști, pictori și sculptori trimiși pe front de Marele Cartier General al Armatei, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română

În 1945, comuniștii l-au acuzat pe Oscar Han că ar fi fost legionar (poate din cauza bustului Prof. Nae Ionescu , realizat de el în 1928).

În temeiul legii privind purificarea din cauza asocierii în trecut cu regimul profascist, adoptată într-o nouă formulă la 30 martie 1945, sculptorul Oscar Han, profesor la Școala de Arte Frumoase, a fost îndepărtat din învățământ pe termen de un an printr-un Decret semnat de Mihai Ralea , proaspăt ministru al Artelor. Ulterior, Oscar Han s-a adaptat noului regim.

 Printre cele mai cunoscute lucrari ale sale se numara Statuia ecvestra a lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1968 în fața palatului princiar din Alba Iulia , cu ocazia aniversării semicentenarului Unirii Transilvaniei cu Romania, statuia domnitorului moldovean lui  Vasile Lupu ,realizată din bronz  în 1932,amplasată in orasul Orhei din Basarbia,statuia regelui Carol I al Romaniei , amplasată în curtea Castelului Peles din Sinaia, statuia lui Constantin Brancoveanu din Bucuresti, realizată din bronz în 1939, chiar în curtea bisericii Sf. Gheoghe-Nou din București, unde este înmormântat domnitorul,statuia lui Mihail Kogălniceanu din București, executata in bronz in anul 1936 etc.

• 1892: Regele României, Carol I, şi regina Marii Britanii, Victoria, semneaza tratatul privitor la căsătoria principelui Ferdinand, moştenitor al Tronului României, fiul lui Leopold, prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen, şi al Antoniei, infanta Portugaliei, nepot de frate al regelui Carol I, cu Maria, principesă de Marea Britanie şi Irlanda, fiica Mariei Aleksandrovna (fiica ţarului Alexandru al II-lea) şi a lui Alfred, duce de Edinburgh (al doilea fiu al reginei Victoria).

• 1917: Este inaugurat podul Quebec, la vest de orașul cu același nume, a cărui proiectarea și construcție a durat două decenii.

Podul Québec  este unul din podurile din Canada care traversează cursul inferior al fluviului Saint Lawrence la vest de orașul Québec și Levis, ambele din provincia canadiană Québec.

Înainte ca Podul Québec să fie construit, singura cale de a traversa Fluviul Saint Lawrence era feribotul. Un proiect pentru un pod peste râul St. Lawrence în Quebec a fost luat în considerare încă din anul 1852 și din nou în 1867, 1882 și 1884.

Podul blestemat

Cei mai multi dintre muncitorii care au lucrat la construirea podului de la Quebec au fost de origine amerindiana, autohtonii fiind considerati ca mina de lucru cea mai ''fiabila'' din intreaga tara si, in plus, acestora nu le era teama nici de apele involburate, nici de catararea la inaltime, ca in cazul muncitorilor de origine europeana.

Legenda spune ca acesti lucratori autohtoni aveau un vocabular extrem de colorat, presarat cu toate expresiile deochiate deprinse de la colegii lor canadieni francezi... Si, cum expresiile folosite faceau referiri la obiectele de cult ale Bisericii catolice, se spune ca, exasperat, nu de putine ori preotul parohiei Sillery i-a amenintat ca podul nu se va lasa construit daca nu inceteaza blasfemiile. Insa lucratorii au continuat sa ''invoce cu lux de amanunte'' toate obiectele de cult ale Vaticanului...

In dimineata zilei de 29 august 1907 inginerul sef al lucrarilor, americanul Theodore Cooper, cel care a realizat si podul de la Second Avenue din New York, a trimis o telegrama: ''Nu cresteti sarcina pe pod inaintea unei evaluari complete!'' Insa, cel responsabil cu avansarea lucrarilor pur si simplu a ignorat mesajul. 76 de lucratori si-au pierdut viata sfarimati sub greutatea imenselor bucati de metal prabusit in apele reci ale fluviului. Si astazi, in cimitirul din Saint-Romuald, mormintele celor pieriti in acea zi au la capatii bucati metalice recuperate din fluviu si puse ca pietre funerare.

Bulonul de aur

De-a lungul anilor, o alta legenda urbana a infierbintat spiritele multimii. Se spune ca in momentul constructiei, un bulon de aur cintarind citeva kilograme ar fi fost instalat undeva in structura podului. Nu este de mirare ca multi au incercat sa gaseasca comoara, unii scotocind prin documentele de epoca si planurile de constructie, iar altii luind pur si simplu podul la ''puricat''.

Aceasta legenda circula chiar in mai multe versiuni in zona Quebec... Cu toate acestea, evident ca nimeni nu a reusit sa descopere macar un gram de aur ascuns in structura podului.

Pedoul diavolului...si Joachim von Ribbentrop

O a treia legenda sustine, nici mai mult nici mai putin, ca podul ar fi fost construit cu ajutorul... necuratului ''in persoana'', deghizat in inginer!

Dupa cele doua prabusiri ale podului (29 august 1907 si 11 septembrie 1916), un personaj misterios s-ar fi prezentat la maistrul sef de echipa pentru a-i propune un tirg. Personajul, care s-a dat drept inginer, i-ar fi fagaduit finalizarea constructiei in schimbul sufletului primei fiinte care avea sa traverseze podul! Fara a sta prea mult pe ginduri, seful muncitorilor ar fi acceptat tirgul, iar lucrarile s-au incheiat cu bine. In ziua inaugurarii podului, amintindu-si infricosat de intelegerea facuta, mesterul a aruncat pe pod o pisica neagra care, atunci cind a ajuns la mijlocul podului a disparut, iar in acel loc nu ar fi ramas decit resturi de blana insingerata. Se spune ca de atunci pacalitul necurat tot asteapta sa se razbune… Dincolo de acesta legenda, trebuie insa mentionat ca si dupa finalizarea constructiilor au avut loc citeva tragedii, sa amintim numai de deraierea unui tren in 1965 sau de coliziunea dintre un vapor cu unul dintre pilonii podului, in 1980. Chiar ca nu ne mai mira de ce oamenii locului au tesut aceasta legenda, daca avem in vedere faptul ca in 1912 printre cei care au lucrat pe santier, dar nu la ridicarea propriu-zisa a podului, ci ca supraveghetor al orarului muncitorilor, a fost si... viitorul ministru nazist Joachim von Ribbentrop.

Inelul de inginer   

In fine, o alta legenda urbana pretinde ca bucatile metalice recuperate dupa prabusirile podului ar fi si acum folosite la fabricarea inelelor (de otel) acordate celor care au dreptul sa profeseze ca inginer.

Inelele sint oferite, in cadrul unei ceremonii speciale, inginerilor care doresc sa poarte acest semn distinctiv al profesiei. Cea care mentine acest ritual este ‘’Societatea celor Sapte Pazitori’’ –corporatie autonoma fara scop lucrativ, al carui scop declarat este cel de pastrare si administrare a ritualului angajamentului pe care si-l ia inginerul care doreste sa intre in posesia inelului.

Mai trebuie amintit ca textul juramintului si intreg ritualul ceremoniei de depunere a angajamentului apartin lui Rudyard Kipling, cistigatorul Premiului Nobel pentru literatura in 1907. Kipling este cel care a impus ca inelul sa fie facut din fier –''pentru a reda spiritul aspru al inginerilor'', iar finisarea sa fie realizata prin calire –''pentru a evoca dificultatile inerente exercitarii acestei profesii''.

Prima ceremonie de depunere a juramintului de inginer, in aprilie 1925, a fost tinuta pentru cei sapte initiatori ai ''Societatii celor Sapte Pazitori''.

De la legenda la realitate

Inaintea construirii podului, singura legatura dintre Quebec si Levis se facea cu bacul (doar iarna, cind apele fluviului inghetau, se putea traversa pe podul de gheata).

Si astfel, in jurul anului 1890, problema construirii unui pod feroviar a inceput sa se puna in mod serios. Locul ales a fost punctul cel mai ingust al fluviului St-Laurent –de altfel, in limba algonquin ''Kebec'' inseamna ''locul unde fluviul se ingusteaza''. In aceasta portiune fluviul are o adincime medie de 45 m, cea maxima fiind de 58 m. Initial, s-a prevazut realizarea unui pod doar cu doua cai ferate –la acea data numarul autoturismelor inregistrate in Quebec fiind de numai citeva sute. Localnicii ar fi preferat, pentru incurajarea comertului, ca podul sa fie atit cu acces feroviar, cit si pietonal si rutier si sa fie amplasat mai aproape de centrul orasului. Dar pentru ca toate acestea implicau costuri suplimentare (pod mai larg si cu mai multe modalitati de acces), amplasarea finala a fost decisa nu in zona centrala a orasului, ci in portiunea cea mai ingusta a fluviului, la confluenta cu riul Chaudière, loc in care inaltimea falezelor permite constructia unui pod suficient de inalt pentru a facilita trecerea vapoarelor.

29 august 1907: prima prabusire

Contractul pentru realizarea podului a fost semnat la 19 iunie 1900, guvernul federal incredintind constructia companiei Phoenix Bridge din SUA, responsabil de proiect fiind inginerul american Theodore Cooper.

La 2 octombrie 1900 a avut loc ceremonia in cadrul careia Sir Wilfrid Laurier, primul ministru al Canadei, punea piatra de temelie a pilonului nordic al podului. In data de 6 august 1907, arata The Canadian Encyclopedia, aproape de finalizarea lucrarilor, un tinar inginer, Norman McLure, i-a atras atentia inginerului sef Cooper ca ansamblul grinzilor inferioare de la pilonul sudic s-a incovoiat, inginerul american reactionind laconic: ''Cum s-a putut intimpla asa ceva?'' Si desi la 12 august au fost observate noi deformari, lucrarile au continuat.

In 27 august, in urma unor noi masuratori care indicau intensificarea incovoierilor, Cooper a trimis telegrama amintita, ignorata de seful de santier, prin care cerea stoparea lucrarilor pina la evaluari complete. La 29 august 1907 ora 17,37 podul s-a prabusit. Si-au pierdut viata 76 de lucratori din cei 86 prezenti in acel moment pe pod, numarul total al muncitorilor de pe santier fiind de 198. Cauzele principale ale accidentului au fost erorile grave de conceptie si de calcul a sarcinilor, Comisia regala de ancheta reprosind companiei americane faptul ca ''a pus profitul inaintea securitatii'', iar sefului de santier lipsa de judecata atunci cind a decis continuarea lucrarilor, desi pericolul prabusirii era iminent. Au fost necesari peste 2 ani pentru curatarea fluviului de tonele de metal.

11 septembrie 1916: a doua prabusire

Dupa ce in 1908 Guvernul Canadei a decis reluarea lucrarilor, un nou contract a fost incheiat cu compania St.-Lawrence Bridge, inginerii optind pentru acelasi concept -pod tip cantilever. Dintre proiectele depuse, doua au retinut atentia: unul prevedea ca pe pod sa fie doua cai ferate, doua benzi pentru masini si doua cai pietonale; celalalt elimina caile rutiere. Acest al doilea proiect a fost ales din cauza costurilor mai reduse cu 2,8 milione dolari, motivindu-se ca numarul autovehiculelor inregistrate in provincie nu justifica aceste cheltuieli suplimentare (786 autovehicule in 1910).

Lucrarile au demarat in 1910, printre cei care au lucrat pe santier fiind, in 1912, si Joachim Von Ribbentrop, viitor colaborator al lui Hitler si viitor ministrul de Externe al celui de-al III-lea Reich. In dimineata zilei de 11 septembrie 1916, traversa centrala a podului a fost adusa la locul unde urma sa fie suspendata, patru cricuri hidraulice fiind plasate la fiecare dintre extremitati pentru a ridica traversa. La ora 10,47 un zgomot infernal sfisia vazduhul pe o raza de 10 km. Partea centrala a podului se prabusise in apele reci ale fluviului, antrenind moartea a 13 persoane. Compania St Lawrence Bridge a refacut traversa centrala, iar pe 17 septembrie 1917 a fost instalata pe cele doua brate cantilever. Doi ani mai tirziu, la 22 august 1919, Printul de Galles, viitorul rege Eduard al VIII-lea al Marii Britanii, a inaugurat podul, potrivit zigzag-online.ro.

• 1934: A fost înființat Spitalul de Urgență in Bucuresti , actualul Spital de Urgenta Floreasca .

Spitalul Clinic de Urgență București este primul spital de urgență din România, situat în prezent în sectorul 1 al municipiului București. Spitalul este înființat la inițiativa profesorului Nicolae Minovici și a lui Constantin Deculescu, secretarul general al Ministerului Sănătății și Ocrotirilor Sociale, în 1934, din dorința de a avea un spital pregătit să preia la orice oră pacienții aduși de Societatea de Salvare, titulatura sub care funcționa în acea vreme serviciul de ambulanță al Bucureștiului. În clădirea actuală din Calea Floreasca, Spitalul de Urgență funcționează din anul 1949. Spitalul este și un centru cu tradiție în învățământul universitar și postuniversitar.

În anul 1906 Nicolae Minovici înființează primul serviciu public de ambulanță din România, Societatea de Salvare. La scurt după înființarea serviciului, Nicolae Minovici, realizează că sistemul de sănătate românesc are nevoie de un spital specific care să fie pregătit astfel încât să poată prelua pacienții aduși de ambulanțele serviciului public.

Bustul lui Nicolae Minovici amplasat în incinta spitalului

În data de 6 octombrie 1933, prin decizia Ministerului Sănătății nr 68920,publicata in 31 octombrie 1933 M.OF. nr 251, spitalul de urgență este înființat de drept, coordonatorul acestui nucleu nou creat fiind medicul Iacob Iacobovici. Spitalul își începe funcționarea efectivă din decembrie 1933, iar inaugurarea oficială, în prezența oficialităților statului, are loc abia în 5 mai 1934.

Situat inițial pe malul Dâmboviței, spitalul a fost finanțat din fondurile personale ale lui Nicolae Minovici (ipotecarea casei personale), permitea îngrijirea tuturor bolnavilor indiferent de posibilitatea de a plăti serviciile medicale și avea o secție de chirurgie cu 60 de paturi. În acelaș an este înființată în spital și o secție de toxicologie.

Aspect interior în prezent

La 24 august 1944 clădirea spitalului de pe malul Dâmboviței a fost distrusă de bombardamentele aviației germane. Spitalul a fost mutat în clădirea Sanatoriului Antoniu, aici fiind adăugate noi secții de terapie intensivă, toxicologie și arși. În această perioadă spitalul avea 150 de paturi.

În anul 1949 spitalul se mută într-o nouă locație, locație păstrată până în prezent, Calea Floreasca. La acea vreme spitalului i s-au adăugat noi secții medicale, secția de terapie intensivă, ortopedie și boli interne. Numărul paturilor a crescut ajungând la 400.

Odată cu dezvoltarea Bucureștiului și cu creșterea populației capitalei, vechea clădire a spitaluilui s-a dovedit a fi insuficientă, astfel că în 1960 este adăugat un nou corp de clădire cu 7 etaje. În noua clădire a fost înființată o clinică de chirurgie, formată din 3 secții, o secție de terapie intensivă și un departament de gardă. În anul 1969 spitalul a juns la 600 de paturi.

În anul 1992 are loc o reorganizare a secțiilor spitalului și înființarea unor noi secții, pentru a satisface cererea tot mai mare și diversă de afecțiuni întâlnite în cazurile de urgență. Acum este înființată o secție distinctă de chirurgie, cu o unitate de terapie intensivă coronariană, o secție de neurochirugie, una de chirurgie plastică și reconstructivă și altele de chirurgie vasculară și cardiacă. Tot acum prin eforturile directorului spitalului dina cea vreme, dr. Alexandru Bucur este dezvoltată secția de toxicologie și se creează una nouă de gastroenterologie.

La nivelul anului 2006 spitalul dispunea de 760 de paturi.

• 1967: A avut loc primul transplant de inima, efectuat de dr. Christian Barnard, in Africa de Sud. 

Într-un spital din Cape Town, chirurgul sud-african Christian Barnard,  conducând o echipă din 31 de specialiști, a efectuat, cu succes, primul transplant de inimă.

30 de medici, în frunte cu Christiaan Barnard, au schimbat lumea într-un weekend de început de decembrie, în urmă cu exact 49 de ani. Pe 3 decembrie 1967, a avut loc primul transplant de inima din istorie. Milioane de oameni au, după acest moment crucial în medicină, şansa la viaţă

"Sâmbătă, eram un chirurg în Africa de Sud, foarte puţin cunoscut, iar luni devenisem un chirurg de renume mondial." Astfel descrie dr. Christiaan Barnard week-endul de la început de decembrie 1967. Împreună cu o echipă de 30 de medici, doctorul a efectuat cu succes primul transplant de inimă din lume, în spitalul Groote Schuur din Cape Town, Africa de Sud.

Persoana operata, Louis Washkansky, in varsta de 53 de ani, a decedat dupa 18 zile din cauza unor complicatii. In ciuda pneumoniei pe care a contactat-o, inima lui Washkansky a functionat normal pana in clipa mortii. Inima a fost transplantata de la o tanara de 25 de ani care a decedat in urma unui accident de circulatie. Chirurgul Christian Barnard a folosit o tehnica descoperita de un grup de cercetatori americani in anii ’50 – doctorul Norman Shumway fiind primul care a realizat cu succes un transplant de inima la un caine. In urmatorii ani tehnica a avansat, fiind creat si un tratament medicamentos care sa previna respingerea organului transplantat. Dr. Barnard a continuat operatiile, iar la sfarsitul anilor ’70 pacientii sai au reusit sa traiasca si cinci ani dupa transplant.

S-a născut într-o toamnă, pe 8 noiembrie, în 1922, în Africa de Sud. Tot acolo, 55 de ani mai târziu, avea să intre în istorie pentru totdeauna.

La 12 ani îşi vede fratele mai mic murind la doar cinci anişori din cauza unor complicaţii cardiace. Nu a uitat, ba chiar a învăţat din greu să ajungă medic.

În 1945, Christiaan era deja absolvent al Universităţii de Medicină din Cape Town.

De aici, lucrurile erau clare. Încet, drumul către succes era asigurat. După un transplant de rinichi şi multe încercări pe inimile animalelor, în 1967 a tras aer în piept şi a zis: “Gata, suntem pregătiţi!”.

Părea pacientul perfect! Mai aveau nevoie doar de o inimă. Salvarea a venit la scurt timp. Donatoare a fost o tânără ucisă într-un accident de automobil în Cape Town, Denise Darwall.

Nouă ore, frunţi asudate şi o răbdare de fier!

Impactul mediatic a fost foarte mare pe tot globul. Toate televiziunile şi toate ziarele din lume se întreceau cu prezentarea detaliilor operaţiei şi ale stării pacientului Louis Washkansky.

Despre pacient, dr. Christiaan Barnard spunea :”pentru un om muribund, nu este o decizie grea, aceea de a primi o altă inimă, pentru că el ştie că altfel ar muri. Dacă un leu te urmăreşte pe malul unui rău plin cu crocodili, nu eziţi să sari în apă, convins că vei putea înota până pe malul celălalt”.

30 de medici, aleşi pe sprânceană, printre care şi fratele lui Christiaan, Marius Barnard, au făcut IMPOSIBILUL. Au schimbat o inimă bolnavă cu una tânără şi sănătoasă.

Timp de nouă ore, întreaga Planetă a aşteptat cu sufletul la gură marele anunţ!

Operaţia a fost un succes, unul răsunător. 18 zile mai târziu, însă, Washkansky s-a stins. Dar nu din cauza transplantului, ci din vina unei pneumonii... Ironic, nu-i aşa?!

Al doilea pacient al său a supravieţuit 19 luni după operaţie, apoi timpul supravieţuirii a crescut la 12 ani şi 6 luni (prima persoană de culoare care a beneficiat de transplant de inimă). Azi operaţia de transplant cardiac se face cu  mare succes peste tot în lume, inclusiv în România.

Inima doctorului Christiaan Barnard  a încetat să mai bată în 2 septembrie 2001, la vârsta de 78 de ani...

Primul transplant de cord din România!

Primul transplant de cord la om din România se leagă de numele chirurgilor cardiaci Radu Deac și Șerban Brădișteanu și a fost efectuat în 1999.

Profesorul Radu Deac, considerat "cel mai important chirurg cardiac al ultimelor două decenii", a realizat, de-a lungul carierei, peste 35 de transplanturi, 10.000 de intervenții pe cord deschis și 5.000 de intervenții pe cord închis.

La 5 aprilie 1973, Radu Deac a efectuat prima operație pe cord deschis, ajutat de profesorul Ioan Pop.

Primul transplant de inimă l-a efectuat în 1999, la solicitarea și împreună cu medicul Șerban Brădișteanu, la Spitalul de Urgență Floreasca. Două săptămâni mai târziu, pe 14 noiembrie 1999, a efectuat, la Târgu-Mureș, al doilea transplant din țară.

Primul beneficiar al unui transplant de cord a fost Paul Corjautan, care avea 23 de ani și diagnosticul de cardiomiopatie dilatativă. El a primit inima unei fete, Gabriela Spiridon (21 de ani), victima unui accident de tren.

Șansa la viață pentru Paul a fost medicul Șerban Brădișteanu, cel care a avut curajul de a realiza, în premieră în România, o astfel de intervenție. Doctorul Brădișteanu, care la acea vreme era șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară la Spitalul Floreasca, l-a chemat la București pe doctorul Deac și împreună au reușit să-i dea o nouă șansă la viață tânărului Paul.

Să aveți o zi frumoasă!

„Generatia se naște așa: apare un cap – sau poate mai multe deodată, care sunt ancorate în același ideal. Și dacă idealul este strălucit reprezentat, devine forma modelatoare pentru cei care-l urmează. Trebuie acceptată ideea de oameni-model. În vreme ce apostolii se topesc în absolut, modelele se topesc în generații. Cei ce devin modele sunt creatori de epocă și de curente și astfel hotărâtori pentru cetate.” (Petre Ţuţea, filosoful roman, n. 06.10.1902 – d. 3.12.1991)