Este a 41-a zi a anului.
Au mai rămas 324 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 23 m și apune la 17 h 37 m.
Citatul zilei
”În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi
totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri
neînsemnate.” (Anton Holban în O moarte care nu dovedeşte nimic)
Calendar creştin ortodox
†Sfântul Sfinţit Mucenic
Haralambie
Sfântul Haralambie este unul dintre cei mai vârstnici mucenici dintre cei cunoscuţi de Biserică, avea 113 ani atunci când era chinuit pentru credinţa în Hristos. A fost episcop al cetăţii Magnezia din Asia Mică şi şi-a închinat viaţa lui Hristos şi îndrumării credincioşilor. Pentru că prin fapta şi cuvântul său a adus mulţi păgâni la creştinism, şi-a atras mânia prigonitorilor.
În ciuda vârstei înaintate, Sfântul Haralambie a fost arestat, torturat şi în final condamnat la moarte prin decapitare. Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la zeii păgâni, Haralambie a fost martirizat în anul 202. Canonizat, este prăznuit de toate bisericile creștine pe data de 10 februarie.
Moaștele Sfântului Haralambie (mai precis, un fragment mare
din craniul său) se aflau în altarul bisericii Sf. Gheorghe din Iraklitsa Veche
(în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă. Un
alt fragment (chiar mai mare) al craniului Sfântului Haralambie este păstrat în
Mănăstirea Sfântul Ștefan de la Meteora. Este demn de remarcat faptul că racla
în care se află moaștele datează din secolul XVII.
În biserica Mănăstirii Miclăușeni, din Iași, se afla
moaștele a treizeci de sfinți, printre care și ale Sfântului Haralambie.
Părticele din moaștele sale se mai află și la Mănăstirea Rașca, la Catedrala
episcopală din Galați, precum și la bisericile bucureștene „Sfântul Dumitru“
(Poșta), "Sfinții Arhangheli“ (Oțelari), "Sfântul Stelian“ și
Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril - Stavropoleos. De asemenea o
părticică din moaștele Sf.Haralambie se afla la biserica "Nașterea Maicii
Domnului" - Mărgeanului din București.
Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut și ca fiind
apărător împotriva ciumei și a foametei. În Acatistul inchinat lui se spune:
„Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“.
Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situații grele, cum au fost „ciuma lui Caragea Vodă “ din 1813, dar și foametea din vremea lui Alexandru Moruzi, din 1795.
10 februarie – Sfânta Valentina
Sfanta Valentina, din ţinutul Cezareea,
acuzata ca nu ii cinstea pe zeii pagani, a fost obligata sa mearga la un
templu, pentru a aduce sacrificii zeitatilor, insa ea a aruncat o piatra catre
un idol si si-a intors spatele de la el. A fost si ea batuta fara mila si
condamnata sa moara prin decapitare impreuna cu Sfanta Enata.
Semnificatiile
numelui Valentina
sanatos, puternic
Despre
numele Valentina
Numele de fata
Valentina provine de la numele latin "Valentinus". Numele Valentinus
s-a format prin derivare de la cuvantul latin “valens” care inseamna sanatos,
puternic.
Valentina are
semnificatia de "cel sanatos" sau "cel puternic" si este
forma feminina a numelui de baiat romanesc Valentin.
Valentina este si nume
de sfant (Sfanta Valentina) si se sarbatoreste de catre romani in zilele de 18
iulie si 10 februarie.
Numele Valentina este
cel mai adesea purtat de fetitele italiene. Cu toate acestea este folosit si in
Spania, Romania, Slovenia, Rusia si
Grecia.
VALENTIN, VALENTINA – nume augural de origine latină,
explicat în mod tradiţional prin participiul verbul valere, „a fi puternic, a
fi sănătos”. În ultima vreme specialiştii au propus soluţia etruscă pentru
acest nume.
Valentinus şi
Valentina sunt nume calendaristice creştine.
Numele a părtuns
la noi în special datorită influenţei latino-catolice, prin intermediul maghiar
sau german: Bálint, Bălínt probabil şi Bolintin (influenţa maghiară) şi Féltin
(influenţa germană). Valentin şi Valentina sunt împrumuturi apusene moderne, cu
hipocoristicele Vali, Tina.
Evenimente de-a lungul timpului...
- 1258: Mongolii au distrus Bagdadul.
Oastea mongolă a lui Hulagu Khan, fiul cel mare al lui
Genghis Khan, a dat asaltul final asupra înfloritorului oraş al islamului –
Bagdad, omorând pe oricine încerca să scape. Locuitorii din Bagdad au fost
masacraţi, iar califul Al Musta’sim a fost ucis fiind călcat în picioare de
caii mongolilor.
- 1388: S-a menţionat, pentru prima dată, orașul–cetate Suceava, drept capitală a statului feudal Moldova.
Deşi menţionarea oraşului ca Socăva, Sucéva, Scotorix este
mai veche de a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea este atestată
într-un document din 10 februarie 1388, emis de Petru I Muşat prin care îl
anunţa pe regele polon Vladislav Iagello de împrumutul cu 3 000 de zloţi de
argint, reprezintă data cea mai sigură pentru prima atestare documentară a
Sucevei.
În primele sale veacuri de existenţă certă, Suceava a cunoscut o dezvoltare intensă, alegerea sa ca reşedinţă principală confirmând creşterea în importanţă a oraşului. Dintr-o aşezare care ocupa un teritoriu restrâns, delimitat şi întărit printr-un şanţ de apărare şi palisade, cu o cetate de piatră (Cetatea de Vest sau Cetatea Şcheia) prăbuşită la scurt timp după construire, Suceava a ajuns „scaun de judecată”, centru economic, politic, comercial, cultural şi religios. Din „slăvita cetate de scaun a Moldovei”, Petru, Roman, Ştefan Muşat, Alexandru cel Bun şi urmaşii săi, Bogdan al II-lea, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi Petru Rareş au condus destinele Moldovei. Din Suceava au fost date hrisoavele privind organizarea administrativă, juridică, fiscală, militară a ţării şi tot de aici au plecat primele oşti moldovene în sprijinul Ţării Româneşti atacate de otomani şi al Poloniei confruntate cu teutonii. Din Suceava începutului de an 1475 se răspândea către întreaga Europă vestea victoriei lui Ştefan cel Mare asupra armatelor sultanului. În Suceava s-a instaurat primul sediu mitropolitan al Moldovei şi şi-a avut reşedinţa sfatul domnesc, aici a funcţionat cancelaria domnească. La Curtea Domnească din Suceava s-au pus bazele istoriografiei româneşti în limba slavonă şi a fost întocmit Letopiseţul anonim al Moldovei.
Trecând prin oraşul moldav, călătorii străini scriau despre
Suceava anilor 1500 ca despre „locul cel mai bun care se poate afla şi mai
ferit de năvăliri” (Paolo Bonici ), o aşezare întărită „de minune şi aproape de
necucerit” (Blaise de Vigenere). Chiar şi aşa, în lunga sa istorie, Suceava nu
a fost scutită de nenorociri, de jafurile cuceritorilor, de incendii şi
cutremure, strălucirea sa începând să se stingă odată cu decizia lui Alexandru
Lăpuşneanu de a strămuta capitala Moldovei în târgul de pe Bahlui. Vreme de
încă un secol s-a prelungit „duelul” pentru întâietate între Iaşi şi Suceava,
cel dintâi devenind învingător abia din momentul strămutării mitropolitului
ţării.
Cetatea de Scaun a fost ridicată la sud de actualul oraş
Suceava, pe un bot de deal izolat artificial de platoul ce se întinde astăzi
spre satul Lisaura, prin săparea unui şanţ în partea de est şi sud, în timp ce
versantele de vest şi nord au fost de la început abrupte. Ca şi în cazul
cetăţii Şcheia, şi aici, în timpul săpăturilor arheologice efectuate la
mijlocul secolului trecut, sub directa îndrumare a prof. Ion Nestor, s-a putut
recunoaşte stratul incendiar de defrişare în vederea ridicării construcţiei. În
mijlocul porţiunii de deal amenajat sumar, s-a procedat la ridicarea unor
curtine (n. r.: porţiuni de zid care unesc flancurile a două bastioane) de o
grosime variabilă, până la 2 metri, prevăzute în colţuri şi în centrul fiecărei
laturi cu câte un turn pătrat, încadrându-se, astfel, un spaţiu dreptunghiular.
Cu excepţia incintei de pe latura de nord, care s-a prăbuşit cu toate
construcţiile care existau, în urma unei alunecări de teren, curtinele iniţiale
se mai păstrează şi pe toate laturile, formând peretele exterior al clădirilor
din curtea interioară.
Cetatea de scaun de la Suceava are un plan rectangular, cu
latura mică (la sud) de 36 de metri, şi latura mare (la est) de est de circa 40
de metri, cu ziduri groase de circa 1,50 metri până la 2 metri, întărite, din
loc în loc, cu turnuri de apărare de formă pătrată. Intrarea se făcea pe latura
de sud, printr-o poartă încununată de un arc semicircular. Pe laturile de est
şi de sud-est se găsea un şanţ de apărare.
După planurile cetăţilor ridicate de voievodul Petru I
Muşatinul (plan romboidal la Cetatea Şcheia, la vest de oraşul Suceava, şi plan
rectangular la Cetatea de Scaun a Sucevei şi la Cetatea Neamţului), s-a
constatat faptul că arhitecţii şi meşterii acestor fortificaţii erau străini.
Refăcută de Sf. Voievod Ştefan cel Mare
Întrucât, la mijlocul secolului al XV-lea, în Europa
începuse să se răspândească o nouă tehnică de luptă, s-au impus măsuri pentru
creşterea capacităţii de rezistenţă la asedii şi a Cetăţii de la Suceava. După
cum aflăm de pe site-ul Complexului muzeal „Bucovina“, meritul de a întări
această cetate îi revine marelui voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii
noastre, Ştefan cel Mare (1457-1504), care a adaptat Cetatea de scaun de la
Suceava noilor condiţii de luptă.
Astfel, vechiul şanţ de apărare a fost acoperit, iar fortul
rectangular a fost înconjurat de un zid de incintă, construit în două faze.
În prima etapă, zidul de incintă a fost întărit cu turnuri
de apărare de formă pătrată. Această etapă a fost anterioară asediului otoman
din vara anului 1476, condus de Mahomed al II-lea, ca răspuns firesc şi aşteptat
la înfrângerea dezastruoasă de la Vaslui, din iarna anului 1475. După asediu,
primei pânze de ziduri i s-a adăugat o a doua, astfel că s-a ajuns ca zidul de
incintă să aibă o grosime de aproximativ 3 metri, iar turnurile pătrate au fost
transformate în bastioane semicirculare, pentru a permite amplasarea tunurilor
şi pentru a avea o rezistenţă sporită în faţa loviturilor de ghiulele. Tot în
această perioadă a fost săpat şi şanţul de apărare ce înconjura cetatea pe
laturile de est, sud şi vest. S-a construit contraescarpa (panta dinspre inamic
a şanţului-obstacol din lucrările de fortificaţie), iar intrarea s-a mutat pe
latura de est. Au fost modificate şi interioarele, după necesitatea vieţii de
curte, dar mai ales după gustul epocii.
Intrarea în cetate se făcea cu ajutorul unui pod cu o parte
fixă şi o alta mobilă şi al unui sistem de trei porţi, apărate de soldaţi ce
stăteau în camere de gardă, special amenajate.
Pe latura de est se aflau paraclisul şi apartamentele
domneşti, iar pe cea de vest, la subsol, se găseau pivniţele. La etaj era
amenajată o sală de mari dimensiuni, somptuos decorată cu sculpturi în stil
gotic, unde se întrunea sfatul domnesc.
În restul încăperilor din cetate locuiau soldaţii, întrucât
familia domnească nu venea aici decât în caz de pericol, ea având la dispoziţie
un confort deosebit la Curtea Domnească, aflată în oraş.
Ce se mai păstrează astăzi
Laturile curţii au aproximativ 40 de metri lungime. Dintre turnuri au fost refăcute în întregime cel din colţul de sud-est şi cel din mijlocul laturii de sud. Din această primă aripă de locuire se păstrează beciul sub formă de hală lungă, împărţită în două nave prin stâlpi masivi, dreptunghiulari, legaţi, pe de o parte, între ei prin arcuri semicirculare formate din bolţari, iar pe de altă parte, prin arcuri corespunzătoare, transversale, cu pereţii laterali. Deasupra acestui beci cu bolţi masive pe dublouri se ridicase o clădire cu parter şi etaj, menită să servească drept locuinţă voievodului, familiei sale şi câtorva demnitari. Pe latura de est era amplasat paraclisul, unde şi astăzi mai pot fi văzute fragmente din pictura murală originală. În această incintă se intră mai întâi printr-o poartă încoronată cu un arc semicircular, deschisă în curtina de sud, în vecinătatea imediată a clădirii domneşti, dublat din prima fază încă de o altă poartă, deschisă în curtina de est, aproape de colţul de miazănoapte.
- 1840: Anul în care s-a făcut prima Fotografie de Nuntă.
Regina Victoria a Marii Britanii s-a căsătorit cu prințul Albert de Saxa Coburg – Gotha.
Primele fotografii la nuntă dateaza din anul 1840 de la Nunta Regala a Reginei Victoria cu Prințul Albert.
Pentru multiplicarea fotografiilor de nunți se folosea procedeul
gravurii de către pictori.
Fotografia avea pe atunci un uz comercial foarte scăzut, dar ideea de a memora ziua nunții în fotografii deja a apărut.
În principal din cauza limitărilor de echipamente,
fotografia de nuntă a rămas fotografia de studio pentru mai mult de un secol!
Nu existau fotografii printate pe hârtie, nu existau serii
fotografice și nici albume de fotografie după nuntă. Exista doar un portret
dagherotip pe o folie mică de cupru.
Pe măsura ce anii au trecut, tehnologia a schimbat modul în care au fost produse și prezentate fotografiile de nunți.
La începutul secolului XX, producția de fotografii color a
devenit posibilă, dar procesul a fost prea nesigur (până în 1950) pentru
fotografia profesională. Culorile transformate deveneau prea șterse după o
perioadă scurtă de timp, astfel încât fotografii au continuat să lucreze cu
film alb-negru.
În timp ce tehnologia a dus la inventarea de noi materiale
folosite pentru producerea peliculei fotografice, iar chimia a făcut să apară
soluții mai bune să o proceseze, modul de a fotografia o nuntă a rămas neschimbat
până la sfârșitul celui de al doilea razboi mondial.
Abia acum apare termenul de *Fotojurnalism de Nuntă*
(Wedding Photojournalism).
Cine au fost primii fotojurnaliști de nunți?
Fotografii și fotoreporterii americani instruiți de armată
au schimbat stilul static al fotografiei de studio cu un concept nou de a
surprinde oamenii la nuntă așa cum sunt ei, fără intervențiile fotografului.
- 1902: S-a născut Anton Holban, scriitor, romancier și eseist român.
Descendent şi reprezentant, pe linie maternă, al unei
familii cu tradiţie intelectuală, Anton Holban a fost nepotul criticului şi
istoricului literar Eugen Lovinescu.
Copilăria viitorului romancier a fost
marcată de personalitatea bunicului său din partea mamei, Vasile T. Lovinescu.
Licențiat în limba franceză al Facultății de Litere și
Filosofie din București, doctorat nefinalizat în Franța, pe tema dandyismului
lui Jules-Amédée Barbey d'Aurevilly. După participarea la cursurile de vară la
Dijon, se reîntoarce în Franța pentru pregătirea doctoratului, cu opera lui
d’Aurevilly. Revine în țară peste alți doi ani, fără a-și fi luat doctoratul și
e numit profesor la Liceul de Băieți „V. Alecsandri” din Galați. Profesor de
limbă franceză la acest liceu din Galați (1928-1932) și apoi, pînă la moarte,
în București. Se stinge stupid în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare,
din cauza unei operații banale de apendicită.
Cariera literară
Debut în revistă în „Mișcarea literară” a lui Liviu Rebreanu
în 1928.
A fost membru în consiliul director al revistei
„Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu, la reapariția în serie nouă. Încă din
această perioadă, Anton Holban e un adept al „citadinizării literaturii”.
În 1929 apare la Editura „Ancora” Romanul lui Mirel. Tot
acum, e inclusă în repertoriul Teatrului Național piesa Oameni feluriți, scrisă
la 19 ani. Doi ani mai târziu, publică romanul O moarte care nu dovedește nimic
(Ed. Cugetarea). În 1932, apare volumul Parada dascălilor (Ed. Cugetarea).
Începe să colaboreze la „România literară” și la revista „Azi”, condusă de
Zaharia Stancu. În „România literară”, publică un studiu intitulat, Viața și
moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu. În decembrie 1932, participă
la simpozionul organizat de Asociația Criterion pentru comemorarea lui Proust.
Anton Holban a vorbit mult pe tema „Suferințelor lui Swann”.
În decembrie 1934 îi apare la Brad romanul Ioana. În același
an primește mențiune pentru piesa într-un act Rătăciri. A mai scris nuvele,
incluse în volumul Halucinații. A publicat eseuri, precum: Marcel Proust -
câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar,
Experiență și literatură, Racine-Proust, În marginea lui Huxley. În manuscris a
lăsat romanul Jocurile Daniei, publicat postum. I-a fost dedicat un roman,
Poveste de iarnă, de Mihai Zamfir. Seria de Opere a fost începută în 1970, la
Editura Minerva, de Elena Beram, fiind reluată de aceasta, împreună cu Nicolae
Florescu, în 1997.
În 1937, Anton Holban se internează la Spitalul Filantropia,
pentru o banală operaţie de apendicită. Urmărit întreaga viaţă de obsesia
morţii şi, probabil, având presentimentul dispariţiei sale apropiate, scrie o
scrisoare în care îşi exprimă ultimele dorinţe. În urma operaţiei nereuşite,
Anton Holban se stinge din viaţă, absurd, la 35 de ani, la 15 ianuarie.
Romanele lui Anton Holban sunt de factură analitică, psihologice, închid în ele
ardoare, patimă şi frământare. Personajele sale se zvârcolesc în suferinţă.
Autorul nu prezintă atât fapte, poveşti, întâmplări, cât analizează cu fineţe
zbuciumul sufletesc, unduirea delicată a sentimentelor. Elementul epic fiind
fragil, lipseşte adesea concreteţea şi plauzibilitatea. În realitate, trăirea
paroxistică este o însuşire a tragediei autentice personajelor, un fel de a fi,
în care palpită sensibilităţi tragice.
- 1919: S-a născut părintele Iustin Pârvu, fost stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ,
întemeiată de el în anul 1991, mănăstire unicat în România, fiind dedicată matirilor din temniţele comuniste; călugăr din 1936, a fost unul din marii duhovnici români, urmaş al părintelui Cleopa; după război, datorită convingerilor sale anticomuniste a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea; eliberat în 1964 (prin decretul de amnistiere a deţinuţilor politici din România), a slujit la Mănăstirea Secu până în 1975, când a fost arestat din nou şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa; Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt prigoanei; părintele Iustin a fost un adevărat „patriarh al monahismului jertfelnic românesc”, care şi-a închinat întreaga viaţă neamului, ţării şi Ortodoxiei româneşti, după cum sublinia presa rusă ortodoxă la 40 de zile la trecerea părintelui la cele veşnice (m. 2013).
- 1933: S-a născut Victor Rebengiuc,
actor român, cu o
contribuție importantă la dezvoltarea teatrului și cinematografiei românești;
membru al trupei Teatrului Bulandra București din 1957.
Performanțele sale artistice sunt legate și de importante
roluri în teatrul de televiziune și în Teatrul Radiofonic Național.
În anul 2004, la cea de‑a treia ediție a Festivalului
Internațional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelență pentru
întreaga carieră. În același an, acesta a fost declarat de criticii de film din
România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul
din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, de Lucian Pintilie.
În 2008, când a împlinit 75 de ani, editura Humanitas a
lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul și actorul”, semnată de criticul Mihaela
Michailov și jurnalista Simona Chițan.
- 1938: Regele Carol al II-lea a dizolvat guvernul O. Goga - A. C. Cuza şi a instituit dictatura regală.
La data de 10 februarie 1938, Regele Carol al II- lea demite guvernul condus de Octavian Goga și instaurează în România un regim de dictatura regală ce va dura până la abdicarea sa din septembrie 1940.
După
demiterea cabinetului Goga, peste numai o zi, la data de 11 februarie 1938, are
loc instalarea noului guvern condus de patriarhul Miron Cristea, ocazie cu care
Constituția din 1923 va fi abrogată și înlocuită cu una nouă. Prin această nouă
Constituție, Monarhia îşi va asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al
ţării, toate puterile fiind concentrate în mâna regelui, parlamentul având acum
doar rolul de instituție legislativă auxiliară, deputaţii şi senatorii
nemaiavând drept de iniţiative legislative decât pentru legile de "interes
general", dar şi acestea puteau fi respinse prin veto-ul regelui.
De
asemenea, Constituţia de la 1938 va afecta și votul universal prin urcarea limitei
de vârstă de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului din
viaţa politică activă. Cum toate instituţiile statului erau subordonate regelui
Carol al II-lea, acesta va da o nouă lovitură formaţiunilor politice pe 30
martie 1938, când este publicat decretul de dizolvare a grupărilor şi
partidelor politice din România, ceea ce a făcut ca în decembrie acelaşi an să
se constituie ,,Frontul Renașterii Naționale”, unica organizaţie politică în
stat a cărui conducător era regele Carol al II-lea. Frontul Renașterii
Naţionale fiind partid unic, se subînțelege că orice activitate politică a
altor partide era considerată clandestină și deci scoasă în afara legii, fapt
ce dădea o cruntă lovitură libertăţii politice din România. În perioada următoare,
regele Carol își va consolida și mai mult regimul personal autoritar, odată cu
instituirea cenzurii asupra publicaţiilor și cu punerea presei şi radioului în
slujba propriilor interese. Tot în 1938, regele a inițiat o reformă
administrativă de inspirație fascistă, prin care a împărțit teritoriul României
în zece ținuturi conduse de rezidenți regali, reorganizând rapid "Straja
Țării" organizație obligatorie a tineretului din Romania, instrumentată
politic și propagandistic și în care comandantul suprem era desigur, regele,
denumit foarte sugestiv "marele străjer al țării".
Regimul instaurat
de Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate şi incoerenţă
politică deoarece în intervalul 10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940, s-au perindat
la conducerea țarii nu mai puțin de 6 guverne, ceea ce a adâncit și mai mult
criza politică din România, iar acest lucru ducând la pierderea de către
România a Bucovinei de nord, a Basarabiei și a nord-vestului Transilvaniei.
- 1942: Primul Disc de Aur a fost decernat de Compania RCA VICTOR americanului Glenn Miller, pentru melodia Chatta Nooga Choo Choo.
Era decernat, de Compania RCA Victor, primul Disc de Aur, americanului Glenn Miller, pentru vânzările single-ului „Chattanooga Choo Choo” (1, 2 milioane de copii); evenimentul a deschis o pagină nouă în muzica de toate tipurile din lume, orice muzician visând să câştige cel puţin un astfel de premiu, care este aproape o garanţie a succesului. De argint, de aur, de platină sau de diamant, premiile din industria muzicală sunt oferite în funcţie de numărul de piese sau albume vândute. NOTĂ: Unele surse dau ca dată a acordării primului Disc de Aur 11 februarie 1941, dar ar fi imposibil, întrucât melodia „Chattanooga Choo Choo” a ieşit pe piaţă la 7 mai 1941
- 1947: România a semnat Tratatul final al Conferinţei de Pace de la Paris.
Conform Tratatului, României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord şi i s-a impus plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război.
Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie
1946) a fost urmată de Tratatele de Pace, semnate pe 10 februarie 1947, dintre
Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial.
În ziua de 10 februarie 1947, în palatul Ministerului de
Externe al Franţei, au fost semnate tratatele de pace cu Italia, Bulgaria,
Ungaria, Finlanda şi România. Din partea României, tratatul a fost semnat de
Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu.
Tratatul de pace cu România conţinea multe prevederi dezavantajoase: deşi
armata română participase alături de Naţiunile Unite de la 24 august 1944 la 12
mai 1945, şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi,
dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea
Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite, România nu a primit
statutul de ţară cobeligerantă. În septembrie 1944, cu prilejul discuţiilor
asupra Convenţiei de armistiţiu, cobeligeranţa era considerată de
reprezentanţii celor trei Mari Puteri ca firească, dar nu au înscris-o în textul
documentului, iar motivul real s-a evidenţiat abia în momentul elaborării
tratatului de pace.
De asemenea, cu toate că guvernele SUA şi Marii Britanii
declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1
septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război mondial), aceste state
şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi
ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, în urma notelor ultimative din 26 –
27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca reprezentând „Acordul
sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să
restabilească graniţa de stat între România şi Ungaria din 1 ianuarie 1938,
anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Ca urmare a trasării noilor graniţe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Potrivit articolului 21, toate forţele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, „Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra pe teritoriul român forţele armate care i-ar putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Sovietice cu zona de ocupaţie din Austria”. Era o formulă de circumstanţă (drumul cel mai scurt între Uniunea Sovietică şi Austria nu trecea prin România), prin care Marile Puteri au convenit ca Armata Roşie să rămână în această ţară. În septembrie 1944, retragerea trupelor sovietice după încetarea războiului fusese prezentată ca un fapt normal, de la sine înţeles.
În 1947, această chestiune era abordată din alt unghi de
vedere, cu consecinţe contrare spiritului din 1944. O altă chestiune viza
despăgubirile de război: tratatul obliga România să plătească 300 milioane
dolari SUA, timp de opt ani, începând cu 12 septembrie 1944, în bunuri (produse
petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte
mărfuri). România trebuia să restituie în bună stare bunurile ridicate de pe
teritoriul statelor Naţiunilor Unite şi să suporte cheltuielile de lucru,
materiale şi transport. Clauzele militare prevedeau că România era autorizată
să dispună de o armată de uscat de 120.000 de oameni, la care se adăugau câte 5.000
pentru artileria antiaeriană şi pentru marină, 8.000 pentru aviaţia militară.
Personalul care depăşea acest efectiv urma să fie licenţiat în termen de şase
luni de la intrarea în vigoare a Tratatului.
În Tratat erau şi prevederi care vizau politica internă a
României: asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv
libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea
cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică; să nu admită
discriminări între persoane pe criterii de religie, rasă, sex sau limbă; să
abroge legislaţia discriminatorie; să dizolve toate organizaţiile de tip
fascist, precum şi alte organizaţii care ar face propagandă ostilă Uniunii
Sovietice sau oricăreia din celelalte Naţiuni Unite; să aresteze şi să prevedea
în vederea judecării persoanele acuzate de crime de război şi contra păcii sau
umanităţii ş.a. Tratatul conţinea şi elemente privind statutul internaţional al
României, între care obligaţia de a recunoaşte ca deplin valabile tratatele de
pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, precum şi alte acorduri sau
aranjamente încheiate de Naţiunile Unite cu Austria, Germania şi Japonia.
De asemenea, România se angaja să accepte toate
aranjamentele care au fost sau urmează a fi încheiate pentru lichidarea
Societăţii Naţiunilor. La rândul lor, Puterile Aliate şi Asociate promiteau să
sprijine cererea României de a adera la Organizaţia Naţiunilor Unite. Din
punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace,
România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un
stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a
încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era „monitorizată”
şi amendată de reprezentanţii S.U.A., Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În
realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare,
deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.
Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii nu mai aveau
calitatea oficială de a interveni în sprijinul forţelor democratice, pentru
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către guvernul român.
Notele diplomatice americane şi engleze aveau să fie respinse de guvernul de la
Bucureşti, sub motivul că se încerca intervenţia în treburile interne ale unui
stat independent şi suveran. Încercarea SUA de a sprijini ţările europene
printr-un masiv ajutor economic („Planul Marshall”, lansat în iulie 1947) a
fost respinsă de statele aflate în zona de dominaţie sovietică, inclusiv de
România. Relaţiile cu statele occidentale s-au diminuat considerabil pe fondul
declanşării războiului rece între SUA şi aliaţii ei, pe de o parte, şi Uniunea
Sovietică şi celelalte state din lagărul socialist, pe de altă parte.
- 1997: Supercalculatorul Deep Blue, fabricat de IBM, l-a înfrânt la şah pe campionul mondial Garry Kasparov.
În mai 1997, Gari Kasparov a jucat la New York o partidă de
șah cu supercomputerul IBM Deep Blue. Evenimentul a fost urmărit de milioane de
oameni în timp real pe site-ul IBM.
Din șase partide desfășurate pe parcursul a nouă zile,
Kasparov nu a reușit să învingă computerul decât în prima partidă; în
următoarele a obținut remiză, iar în timpul ultimei partide a renunțat, cedând
nervos.
- 1999: Apărea Pentium III
Pentium III era prezentat la Paris, cu numele de cod Katmai iar gama avea să fie completată anii următori cu Coppermine și Tualatin. Primele modele aveau viteze de 450 și 500 MHz. Prețul de vânzare doar pentru procesorul de 450 MHz era, în momentul lansării, de 500 de dolari. Cam greu de atins de el, mai ales în România, unde prețul se mai umfla destul de hotărât.
- 2006: Se deschide la Torino, în Italia, a XX-a ediție Jocurilor Olimpice de Iarnă.
Jocurile celei de-a XX-a Olimpiade de iarnă s-au desfășurat
la Torino, Italia între 10 februarie și 26 februarie 2006. A fost pentru a doua
oară când Italia a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, după ce a găzduit ediția
a VII-a în 1956 la Cortina d'Ampezzo, și pentru a treia oară când a găzduit o
ediție a Jocurilor Olimpice (în 1960 a găzduit la Roma Jocurile celei de-a
XVII-a Olimpiade).
20.000 de voluntari s-au angajat în organizarea jocurilor
(selectați din peste 40.000), care s-au ocupat de primirea atleților,
spectatorilor și a jurnaliștilor, precum și pregătirea locurilor de desfășurare
a competițiilor.
Neve și Gliz au fost mascotele Jocurilor Olimpice de iarnă
de la Torino. Neve este un bulgăre de zăpadă (femeie), iar Gilz este un cub de
gheață energic (mascul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!