18 Februarie

 Este a 49-a zi a anului.

Au mai rămas 316 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 11 m și apune la 17 h 49 m.

Citatul zilei

“Problema pe care o au oamenii nu este că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc.” (Michelangelo, n. 6 martie 1475 - d. 18 februarie 1564)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1745: S-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice.

Născut în Italia, în Como, Volta a fost profesor la Şcoala Regală de acest oraş şi s-a dedicat cercetării privind energia electrică. În 1776, el a descoperit gazul metan format din descompunerea materiei organice. În 1799, Volta a inventat prima baterie electrică confecţionată dintr- o serie de discuri de cupru şi zinc, separate prin discuri de pânză impregnată cu acid.

A murit în 1827, iar din 1881, numele său este folosit pentru a defini unitatea de forţă electromotoare (V = volţi).

• 1879: A fost brevetată Statuia Libertăţii.

La 18 februarie 1879, i-a fost acordat sculptorului francez Bartholdi brevetul  D11. 023, pentru Statuia Libertăţii concepută de el, care era descrisă astfel: „O statuie a Libertăţii Edificatoare a Lumii, care este de fapt un personaj feminin cu un braţ ridicat, care poartă o torţă, în timp ce are o coroană pe cap”.

În brevet se mai preciza că faţa statuii are „trăsături clasice, dar grave şi liniştite”, şi s-a constatat că statuia este înclinată uşor spre stânga pe piciorul stâng, astfel că monumentul are în echilibru.

Simbolistică

Situată la intrarea în portul din New York, este primul simbol american pentru emigranții care sosesc cu vaporul și trec mai întâi prin Ellis Island. Simbolizează libertatea care luminează toată lumea; a devenit rapid emblema Statelor Unite și unul dintre simbolurile cele mai cunoscute ale libertății și democrației. Pe capul zeiței, coroana este împodobită cu șapte fascicole de lumină simbolizând cele șapte mări și continente, și are 25 de ferestre care simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii.

Scuptorul Frédéric Auguste Bartholdi, cel care a proiectat monumentul, nu a vrut să dezvăluie sursa de inspirație pentru chipul statuii.Unii spun că ar fi vorba despre Isabelle Eugenie Boyer, văduva lui Isaac Merrit Singer, o femeie frumoasă și vestită în Paris. Alții spun că la mijloc este mama sculptorului, Charlotte Bartholdi (de care a fost foarte apropiat).Dar exista și autori care susțin că sursa a fost Jean Emilie, amanta artistului.

Statuia este un cadou pentru Statele Unite din partea Franței, ca simbol al prieteniei dintre cele două națiuni, dar este considerată ca un simbol personificând Statele Unite, asemenea Unchiului Sam. Într-o accepțiune mai generală, Statuia Libertății este un simbol al libertății în general și este simbolul preferat al luptătorilor pentru libertate. Și britanicii au o statuie similară, Britannia, care a existat înaintea Statuii Libertății. Britannia întruchipează valorile democratice britanice și a fost cunoscută mai ales atunci când ascensiunea Imperiului Britanic era la apogeu. Coroana cu 7 vârfuri purtată de personajul feminin reprezintă cele 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania și Antarctica).

• 1883: S-a născut Nikos Kazantzakis, 

autor grec care a scris poeme, romane, eseuri și cărți de călătorii; cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A devenit cunoscut în 1964, când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta.

Nikos Kazantzakis (n. 18 februarie 1883, Heraklion - d. 26 octombrie 1957, Freiburg) este un autor grec care a scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri, și cărți de călătorii. Probabil cel mai important și cel mai tradus scriitor grec al secolului XX. A devenit cunoscut în 1964 când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta.

Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale îndrăznețe (asemenea bunului prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel.

În 1906, și-a făcut debutul în lumea literelor cu eseul Boala veacului, apărut în revista Pinakothiki, sub pseudonimul Karma Nirvami. Sub același pseudonim a publicat în acel an și primul volum: Șarpe și crin, o nuvelă de mari dimensiuni (95 de pagini), cu influențe din D’Annunzio. Pe parcursul anului 1907, a semnat, sub pseudonimul Akritas, cronici în cotidianul atenian Akropolis. Din cauza situației materiale, veșnic precare, a fost nevoit să-și câștige, ca și alți scriitori contemporani, existența prin scris. A colaborat de-a lungul anilor la numeroase publicații ale vremii, rezultatul fiind o opera imensă, adunată în parte în volumele de impresii de călătorie.

Autor al unei impresionante opere dramatice, a scris, în versuri și în proză ritmată, tragedii cu subiecte antice, de inspirație bizantină și cu tematică diversă, Kazantzakis va rămâne în istoria dramaturgiei, prin valoarea strict literara a pieselor, compuse mai mult pentru a fi citite decât jucate.

În 1910, acesta a publicat tragedia Meșterul, prelucrare a unei legende populare în care influențe din Nietzsche se împletesc cu trăiri personale. Premiată la un concurs dramatic, piesa a fost pusă în scenă în 1916. Mijloacele de existență și le asigura traducând pentru editura ateniană Fexi cărți de filozofie și știință.

Timp de un an (1916-1917), Nikos, împreună cu Gheorghios Zorbas, va încerca să pună pe roate exploatarea unei mine de lignit la Prastova, în sudul Peloponesului. Gheorghios Zorbas (1870-1941), originar din Halkidiki, un om din popor, cu maniere simple, un idealist fără pereche, pe care Kazantzakis l-a cunoscut la Muntele Athos, a reușit să-l atragă pe scriitorul cretan în această aventură ce va deveni peste trei decenii nucleul cărții „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”. S-au păstrat câteva scrisori „pline de pitoresc” adresate de Zorbas fostului său asociat de afaceri.

Pe lângă „Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas”, a scris și alte romane de referință, precum: „Hristos răstignit a doua oară”, „Raport către El Greco”, „Ultima tentație a lui Hristos”, „Fratricizii”.

Zorbas Syrtaki 

• 1883:  S-a născut Nicolae Dărăscu, pictor român influențat de curentele impresionism și neoimpresionism, acuarelist.

În perioada 1902 – 1906, a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, clasa G. D. Mirea. După terminarea studiilor, datorită admirației sale pentru operele lui Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, a plecat cu o bursă la Paris (1906). Contactul cu artiști din alte zone culturale ale Europei, călătoriile care au inclus și vizitarea marilor muzee i-au deschis orizonturi noi, conducându-l spre un limbaj pictural ce păstrează legăturile cu realitatea și tradițiile artei românești.

Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Dărăscu arareori a pictat interioare sau naturi moarte. În schimb, a călătorit foarte mult, fiind în căutarea peisajelor care îi aminteau de tinerețea sa, de exmplu în Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, peisaje pictate în manieră impresionistă.

Cu timpul, expresivitatea de factură matissiană l-a atras mai puternic, determinându-l să-și reducă paleta coloristică numai la roșu, galben, albastru și verde, redarea armoniei cromatice făcându-se acum prin juxtapunerea acestora. Este perioada în care părea obsedat de misterul Veneției (Palat venețian), de colinele Balcicului sau de poezia bulevardelor bucureștene (Calea Victoriei pe ploaie).

Spre sfârșitul vieții, pictorul a ajuns la o stăpânire rațională a mijloacelor de expresie, fapt dovedit de mari compoziții cu nuduri feminine sau peisaje (Cimitir turcesc; Peisaj argeșean).

Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o școală națională de pictură și de a fi creat un climat cultural deschis noilor idei în epocă. În 1917, alături de pictorii Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser și sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea și alți artiști, a pus, la Iași, bazele Asociației „Arta Română”.

Pictura sa dezvăluie disprețul contemporan pentru detaliile obiectului, în favoarea redării formelor prin culoare.

• 1917: A început Revoluția din Februarie în Rusia țaristă, considerată ulterior primul stadiu al Revoluţiei ruse din 1917.
  

Trupele garnizoane din Petrograd au trecut de partea poporului răsculat. S-a format un guvern provizoriu, iar rezultatul imediat al acestei revoluţii a fost abdicarea țarului Nicolae II-lea la 2 martie 1917.

Revoluția Rusă din Februarie a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare a Rusiei în luptele din cadrul Primului Război Mondial. A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sânge.

Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști, care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic.

În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie, în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici. Pe 23 februarie, o serie de întâlniri și demonstrații s-a transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Acest fapt a dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917. Fratele ţarului, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski.

• 1929: A avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Română (piesa într-un act „Ce ştie satul?”, de V. Al. Jean), în interpretarea actorilor Maria Filotti, Ronald Bulfinski şi Victoria Mierlescu.

La începutul anului 1929, revista Radiofonia îşi informa, cu entuziasm, cititorii: “ Luni, 18 februarie, se joacă în studioul Societăţii Române de Radiodifuziune, din strada General Berthelot, delicioasa comedie, într-un act, intitulată Ce ştia satul, de V. Al. Jan, cu concursul eminenţilor artişti ai Teatrului Naţional: Doamna Maria Filotti şi domnul Romald Bulfinski”.  Era debutul emisiunilor de teatru radiofonic care au devenit repede unele dintre preferatele publicului.

Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

Comedia lui I. Valjan (V. Al. Jean, două dintre pseudonimele*) lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele–28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2002). Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”. Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului. 

Ce ştia satul „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, Dicţionarul scriitorilor români, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

• 1929:  La Hollywood, în California, au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film.

Premiile Academiei Americane de Film, cunoscute popular sub numele de Premiile Oscar, sunt niște premii decernate anual de către Academia Americană de Film (AMPAS), care are sediul în Los Angeles, California. Organizația avea în anul 2002 peste 6.000 de membri, toți profesioniști în diverse specialități ale cinematografiei, și anume producători, regizori, actori, directori de imagine și mulți alții.

Pe 18 februarie, se împlinesc 87 de ani de la anunţarea primilor câştigători ai trofeelor Academiei Americane de Film, cunoscute sub numele de Premiile Oscar.

În anul 1929, La Hollywood, în California, erau anunţaţi primi câştigători ai trofeelor Academiei Americane de Film. Premiile Academiei Americane de film, sunt premiile decernate în prezent de această Academie din Los Angeles, California, organizaţie care, în anul 2002, cuprindea peste 6000 de membri, profesionişti în diverse specialităţi ale cinematografiei (producători, regizori, actori, directori de imagine, etc.).

Premiul, o statuetă care reprezintă un om cu o spadă în mână, a primit numele Oscar pentru că, se spune, actriţa Margaret Herrick a exclamat la vederea statuetei: “seamănă cu unchiul meu, Oscar”.

Prima ceremonie de decernare a premiilor Academiei (desfăşurată la 16 mai 1929 la hotelul Hollywood Roosevelt) a decurs fără surprize, numele premiaţilor cunoscându-se deja de la 18 februarie. La prima ceremonie de decernare a Premiilor Oscar, în 1929, gazdele spectacolului au fost actorul Douglas Fairbanks şi regizorul William C. de Mille. Cel mai bun film a fost „Wings”, regizat de William A. Wellman, cel mai bun regizor Lewis Milestone, iar cei mai buni actori în roluri principale au fost desemnaţi Emil Jannings şi Janet Gaynor. La început, premiile Academiei Americane de Film au fost lipsite de fastul și suspansul ceremoniilor actuale, după cum transmite corespondentul Radio România în Statele Unite, Ani Sandu.

Alegerea câştigătorilor se face în două etape. În prima etapă sunt nominalizaţi la Oscar cinci candidaţi. Această nominalizare este făcută de membri Academiei care aparţin aceleaşi specalităţi cu cei nominalizaţi. Astfel, actorii nominalizează actori, scenariştii şi aşa mai departe. În schimb, câştigătorul de la fiecare categorie este ales de către toţi membri Academiei, indiferent de specialitate. Voturile sunt secrete, astfel că nici unul dintre membri Academiei nu cunoaşte rezultatele anticipat. Scrutinul este efectuat de către o firmă prestigioasă de revizie contabilă, care este însărcinată cu centralizarea voturilor. Până în momentul ceremoniei în care sunt prezentanţi cei nominalizaţi la fiecare categorie şi plicul sigilat cu numele câştigătorului este deschis, numele câştigătorilor nu este cunoscut.

Prima ceremonie televizată a fost cea din 1953, iar în prezent este difuzată în mai mult de 200 de țări. Premiul Oscar este cea mai veche ceremonie de premii, cu echivalentele său, Emmy în televiziune, Tony în teatru și Grammy în muzică fiind modelate după acesta.  Este considerat a fi cel mai prestigios premiu din cinematografie, urmat de Globul de Aur.

 

• 1930: A fost descoperită a noua planetă a sistemului nostru solar, Pluton, de către americanul Clyde Tombaugh, la Observatorul Lowell, Arizona (SUA).

Pluto (sau Pluton) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca mărime după Eris. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.

Pluto este cea mai îndepărtată planetă de la soare. Mică, stâncoasă, și recea planetă are nevoie de 247. 7 ani pentru o rotație în jurul soarelui.

Pluto a noua planeta de la soare, este cel mai cunoscut membru al sistemului solar. Pluto a fost descoperită în urma unei cercetari prin telescop, inaugurată în 1905 de astronomul american Percival Lowell, care a conexat existența unei planete dincolo de Neptun, existență considerată cauza a unor ușoare pertubații în mișcările planetei Uranus. Continuată de membri ai echipei observatorului Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes în 1930 când astronomul american Clyde William Tombaugh care a găsit planeta Pluto lângă poziția pe care o prevăzuse Lowell.

Pluto este în rezoluție cu soarele, o dată la 247, 7 ani la o distanță medie de 5, 9 miliarde de Km. Orbita este atât de exentrică încât pe anumite puncte de-a lungul drumului său, Pluto este mai aproape de soare, decât Neptun. Nici o posibilitate de ciocnire nu există oricum, pentru că orbita lui Pluto este înclinată cu mai mult de 17, 2 grade față de planul elipsei și nu traversează niciodată drumul lui Neptun.

Vizibilă numai prin telescoape mari Pluto este văzută  a avea o culoare aproape galbenă. Timp de mulți ani puține s-au știut despre planetă, dar în 1978 astronomii au descoperit o lună relativ mare în orbita lui Pluto, la o distanță de aproape 19000 de Km, și au numit-o Charon. Orbitele lui Pluto și Charon au provocat trecerea repetată, una în fața celeilalte din 1985 până în 1990 dând posibilitatea astronomilor să le determine aproape exact dimensiunile. Pluto are 2. 284 Km în diametru și Charon 1. 192 Km în diametru făcându-le mai mult decât un sistem de planete duble decât de exemplu Pamantul și Luna lui. Pluto are de asemenea o atmosferă rarefiată, probabil de metan exercitând o presiune aupra suprafeței planetei care este de 100000 de ori mai mică decât presiunea atmosferei Pământului, la nivelul mării. Atmosfera apare a se condensa și a forma banchize, de-a lungul lungii ierni pe Pluto.

Cu o densitate aproximativ de 2 ori cât a apei, Pluto pare a fi formată din material pietros mai mult decât pe celalalte planete ale sistemului solar. Aceasta poate fi rezultatul unor combinații chimice de temperatură rece și densitate scăzută care au avut loc în timpul formării planetei.

***

 

“Una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost întotdeauna să călătoresc. Să văd şi să păşesc prin ţări necunoscute, să înot în mări necunoscute, să străbat lumea, să văd, să privesc cu o sete nepotolită tărâmuri noi, mări, oameni, idei, privind totul ca pentru întâia şi pentru ultima oară, să mă uit lung la toate, apoi să închid ochii şi să simt comorile adunate în mine, calme sau tulburătoare, aşa cum mi-au apărut, până când timpul le va cerne şi va reţine esenţa bucuriilor şi tristeţilor - această alchimie a inimii este, cred eu, o imensă delectare demnă de om.” (Nikos Kazantzakis -  Raport catre El Greco)

                                  Să aveți o zi frumoasă!